După un an şi jumătate de prezenţă on-line, Forumul gălăţenilor de pretutindeni - www.galateni.net - a ajuns destul de departe.
După numărul de vizitatori unici pe săptămână, www.galateni.net se află pe locul 3 în Galaţi, cu peste 1.200 de intrări zilnice (după Viaţa liberă şi Universitate, dar înaintea Monitorului).
În acelaşi timp, întâlnirile lunare între membrii forumului au ajuns la cea de-a 11-a ediţie. Alte cifre: 30.000 de posturi, 6.300 de topicuri, 900 de membri (fără boţi!), etc.
Vă aştept pe forum! Putem creşte numai împreună!
duminică, iulie 26, 2009
miercuri, octombrie 22, 2008
Forumul gălăţenilor de pretutindeni
Am realizat, recent şi mai mult în joacă, forumul http://www.galateni.net/forum . Conţine ştiri din şi despre Galaţi postate în timp real, oferă posibilitatea comentariilor şi discuţiilor pe o mulţime de teme de actualitate. Vizitaţi-l! În plus, puteţi posta gratuit anunţuri de mică publicitate.
Deocamdata doar forumul este OK şi online la adresa http://www.galateni.net/forum . Site-ul www.galateni.net mai are de aşteptat. Sper, însă, că nu prea mult!
Deocamdata doar forumul este OK şi online la adresa http://www.galateni.net/forum . Site-ul www.galateni.net mai are de aşteptat. Sper, însă, că nu prea mult!
miercuri, iulie 09, 2008
Lămurire
Pentru cei (foarte puţini, cred) care trec pe-aici, e nevoie de o mică lămurire referitoare la "vechiturile" apărute pe acest blog. Cum în ultima vreme am scris destul de rar (pentru că mă ocup mai mult de chestii tehnice), am de gând să postez articolele mai vechi de care îmi aduc aminte (evident că trebuie să mai şi găsesc textele respective).
marţi, aprilie 01, 2008
Cum ne vede lumea
ŞI ARTIŞTI DE CATEGORIA A DOUA?
La începutul acestei luni, galeriile londoneze Saatchi, un nume respectat în lumea artei, au organizat un vot on-line pentru a desemna cel mai mare artist al secolului XX. Au fost propuse 500 de nume de personalităţi care şi‑au pus amprenta asupra acestui domeniu de‑a lungul veacului trecut. N‑a fost o surpriză pentru nimeni că printre aceste nume figura şi cel al sculptorului Constantin Brâncuşi, autorul Coloanei Infinitului, al Domnişoarei Pogany şi al Sărutului neputând să lipsească dintr‑o asemenea ierarhie.
Surpriza a venit la ceva timp de la deschiderea votării. Pe 17 martie, Brâncuşi era lider autoritar, cu peste 27.000 de voturi, în timp ce Pablo Picasso, ocupantul locului secund, strânsese doar 13.000! Îndemnurile de a‑l vota pe Brâncuşi în topul Saatchi au circulat pe toate calculatoarele din România, iar ai noştri şi‑au făcut treaba la modul superlativ, astfel că artistul din Hobiţa a strâns un număr dublu de voturi faţă de Picasso, Cezanne, Monet, Gaugain sau Matisse. Probabil că organizatorilor nu le venea să creadă. S‑au frecat la ochi, s‑au ciupit de obraji, au stat strâmb şi‑au cugetat drept şi au ajuns la concluzia că voturile românilor nu sunt bune! Şi, în consecinţă, le‑au anulat!
Aşa se face că, două săptămâni mai târziu, după ce alte zeci de mii de oameni şi‑au exprimat opţiunile, Brâncuşi avea doar 19.000 de voturi (cu 8.000 mai puţin decât pe 17 martie!) şi se afla pe locul 15. La vârful ierarhiei, nu s‑au produs schimbări majore. Picasso a devenit lider, fiind urmat de aceleaşi nume menţionate mai sus. Singurul afectat a fost Brâncuşi. Un artist de geniu, care a fost trecut în pluton doar pentru că a avut "ghinionul" să se nască în România.
Nu‑i prima oară când ne lovim de situaţii de genul acesta, în care românii sunt priviţi de sus doar pentru că� sunt români. Nu contează ce şi cum gândesc, nu contează nici măcar contribuţia lor la tezaurul umanităţii, contează doar că nu s‑au născut unde trebuie. S‑a vehiculat de multe ori, după aderarea noastră la UE, "conceptul" de europeni de categoria a doua, dar la artişti de categoria a doua nu mă aşteptam!
La începutul acestei luni, galeriile londoneze Saatchi, un nume respectat în lumea artei, au organizat un vot on-line pentru a desemna cel mai mare artist al secolului XX. Au fost propuse 500 de nume de personalităţi care şi‑au pus amprenta asupra acestui domeniu de‑a lungul veacului trecut. N‑a fost o surpriză pentru nimeni că printre aceste nume figura şi cel al sculptorului Constantin Brâncuşi, autorul Coloanei Infinitului, al Domnişoarei Pogany şi al Sărutului neputând să lipsească dintr‑o asemenea ierarhie.
Surpriza a venit la ceva timp de la deschiderea votării. Pe 17 martie, Brâncuşi era lider autoritar, cu peste 27.000 de voturi, în timp ce Pablo Picasso, ocupantul locului secund, strânsese doar 13.000! Îndemnurile de a‑l vota pe Brâncuşi în topul Saatchi au circulat pe toate calculatoarele din România, iar ai noştri şi‑au făcut treaba la modul superlativ, astfel că artistul din Hobiţa a strâns un număr dublu de voturi faţă de Picasso, Cezanne, Monet, Gaugain sau Matisse. Probabil că organizatorilor nu le venea să creadă. S‑au frecat la ochi, s‑au ciupit de obraji, au stat strâmb şi‑au cugetat drept şi au ajuns la concluzia că voturile românilor nu sunt bune! Şi, în consecinţă, le‑au anulat!
Aşa se face că, două săptămâni mai târziu, după ce alte zeci de mii de oameni şi‑au exprimat opţiunile, Brâncuşi avea doar 19.000 de voturi (cu 8.000 mai puţin decât pe 17 martie!) şi se afla pe locul 15. La vârful ierarhiei, nu s‑au produs schimbări majore. Picasso a devenit lider, fiind urmat de aceleaşi nume menţionate mai sus. Singurul afectat a fost Brâncuşi. Un artist de geniu, care a fost trecut în pluton doar pentru că a avut "ghinionul" să se nască în România.
Nu‑i prima oară când ne lovim de situaţii de genul acesta, în care românii sunt priviţi de sus doar pentru că� sunt români. Nu contează ce şi cum gândesc, nu contează nici măcar contribuţia lor la tezaurul umanităţii, contează doar că nu s‑au născut unde trebuie. S‑a vehiculat de multe ori, după aderarea noastră la UE, "conceptul" de europeni de categoria a doua, dar la artişti de categoria a doua nu mă aşteptam!
sâmbătă, decembrie 08, 2007
Frumoasa adormită
Frumoasa adormită
"... dacă de la Brăila ai pornit în lume, trebuie să te întorci, fie şi numai pentru beţia unei clipe, pe străzile marelui nostru Oraş..." (Fănuş Neagu)
De când domnitorul Vladislav Vlaicu a atestat pentru prima dată Brăila, acum mai bine de şase secole, oraşul de pe malul Dunării a reprezentat una dintre marile deschideri spre exterior ale României. La 1463, un cronicar bizantin caracteriza Brăila drept oraşul în care se face cel mai mare comerţ din întreaga ţară. Veacurile au trecut şi, cucerită, distrusă sau arsă din temelii, Brăila a renăscut mereu aidoma păsării Phoenix. După pacea de la Adrianopol, de la 1829, oraşul a început să crească şi să se dezvolte într-un ritm vertiginos, ajungând câteva decenii mai târziu una dintre localităţile româneşti care nu lipsea de pe niciuna din hărţile europene ale vremii, semn că devenise un reper extrem de important pentru comercianţii acelei perioade. Comerţul înfloritor de pe malul celui mai important fluviu european a determinat dezvoltarea exponenţială a artelor, a culturii sau a sistemului bancar. Astfel a ajuns Brăila să dea ţării şi lumii personalităţi de marcă precum Hariclea Darclee, Panait Istrati, Ana Aslan sau Maria Filotti, alături de o întreagă pleiadă de muzicieni, scriitori sau artişti plastici, a căror simplă înşiruire ne-ar ocupa tot spaţiul. Chiar dacă în epocă a rămas celebră şi "tanti Elvira", Brăila este fără îndoială reprezentată în lume de numele artiştilor săi. Ne-am trezit astfel cu un trecut impresionant, pe care avem obligaţia de a-l continua. Numai că astăzi, la Brăila, muzica este aproape în agonie, neexistând nici măcar o sală de spectacole pusă la punct aşa cum trebuie, iar talentele locale, din toate domeniile, îşi caută celebritatea pe alte meleaguri. Comerţul - altădată atracţia oraşului - se prezintă vizitatorului actual aproape de zero, în condiţiile în care la noi de-abia au apărut primele hipermarketuri, în timp ce în alte părţi ale ţării acestea au răsărit ca ciupercile după ploaie. Facilităţile lumii moderne se lasă şi ele aşteptate. Brăila nu are aeroport, nu are autostrăzi, nu are un pod peste Dunăre. Îi lipsesc atât de multe încât, comparativ, o eclipsează trecutul. Am putea spune, parafrazându-l pe Perpessicius, că Brăila este o frumoasă adormită la mal de Dunăre, deşi vitalitatea pe care a dovedit-o de-a lungul secolelor nu poate fi îngropată şi nici nu are cum să dispară în neant. E nevoie doar de un pic de interes. Al nostru, al tuturor. Ne poate împiedica, oare, cineva?
P.S. Editorial scris pentru "Ziarul de Brăila" (www.zbr.ro)
"... dacă de la Brăila ai pornit în lume, trebuie să te întorci, fie şi numai pentru beţia unei clipe, pe străzile marelui nostru Oraş..." (Fănuş Neagu)
De când domnitorul Vladislav Vlaicu a atestat pentru prima dată Brăila, acum mai bine de şase secole, oraşul de pe malul Dunării a reprezentat una dintre marile deschideri spre exterior ale României. La 1463, un cronicar bizantin caracteriza Brăila drept oraşul în care se face cel mai mare comerţ din întreaga ţară. Veacurile au trecut şi, cucerită, distrusă sau arsă din temelii, Brăila a renăscut mereu aidoma păsării Phoenix. După pacea de la Adrianopol, de la 1829, oraşul a început să crească şi să se dezvolte într-un ritm vertiginos, ajungând câteva decenii mai târziu una dintre localităţile româneşti care nu lipsea de pe niciuna din hărţile europene ale vremii, semn că devenise un reper extrem de important pentru comercianţii acelei perioade. Comerţul înfloritor de pe malul celui mai important fluviu european a determinat dezvoltarea exponenţială a artelor, a culturii sau a sistemului bancar. Astfel a ajuns Brăila să dea ţării şi lumii personalităţi de marcă precum Hariclea Darclee, Panait Istrati, Ana Aslan sau Maria Filotti, alături de o întreagă pleiadă de muzicieni, scriitori sau artişti plastici, a căror simplă înşiruire ne-ar ocupa tot spaţiul. Chiar dacă în epocă a rămas celebră şi "tanti Elvira", Brăila este fără îndoială reprezentată în lume de numele artiştilor săi. Ne-am trezit astfel cu un trecut impresionant, pe care avem obligaţia de a-l continua. Numai că astăzi, la Brăila, muzica este aproape în agonie, neexistând nici măcar o sală de spectacole pusă la punct aşa cum trebuie, iar talentele locale, din toate domeniile, îşi caută celebritatea pe alte meleaguri. Comerţul - altădată atracţia oraşului - se prezintă vizitatorului actual aproape de zero, în condiţiile în care la noi de-abia au apărut primele hipermarketuri, în timp ce în alte părţi ale ţării acestea au răsărit ca ciupercile după ploaie. Facilităţile lumii moderne se lasă şi ele aşteptate. Brăila nu are aeroport, nu are autostrăzi, nu are un pod peste Dunăre. Îi lipsesc atât de multe încât, comparativ, o eclipsează trecutul. Am putea spune, parafrazându-l pe Perpessicius, că Brăila este o frumoasă adormită la mal de Dunăre, deşi vitalitatea pe care a dovedit-o de-a lungul secolelor nu poate fi îngropată şi nici nu are cum să dispară în neant. E nevoie doar de un pic de interes. Al nostru, al tuturor. Ne poate împiedica, oare, cineva?
P.S. Editorial scris pentru "Ziarul de Brăila" (www.zbr.ro)
sâmbătă, octombrie 20, 2007
GALAŢIUL A RĂMAS DE CĂRUŢĂ
Oraşul dezinteresului general
Spre deosebire de Galaţi, România se mişcă. Şi încă bine. La Cluj s-au deschis trei hipermarketuri numai în ultimele 12 luni, la Craiova a venit Ford, unul dintre giganţii industriei mondiale auto, la Cluj va investi Nokia, un titan al telefoniei mobile, iar la Constanţa şi Braşov s-au lansat proiecte imobiliare de peste un miliard de euro.
În coada listei
Aceste date şi multe altele au plasat Galaţiul pe locul 12 (din 15) într-un clasament ale celor mai dinamice mari oraşe din România. Dezamăgitor, nu? Mai ales în condiţiile în care localităţi mai mici, precum Sibiu, Arad, Bacău, Piteşti şi chiar Brăila se află deasupra noastră! Despre Bucureşti, Cluj, Constanţa, Timişoara, Braşov sau Iaşi nu mai are rost să vorbim, pentru că era previzibilă clasarea lor înaintea Galaţiului.
Problema este nu că aceste diferenţe există, ci că discrepanţele se adâncesc tot mai mult de la un an la altul. Din păcate, la Galaţi viaţa merge înainte (oare?) şi toată lumea se face că nu bagă de seamă că ne îndepărtăm tot mai mult de ceea ce înseamnă oraş european în adevăratul sens al cuvântului.
Ce n-avem noi şi au alţii?
Lipsa unui aeroport la Galaţi se face simţită din ce în ce mai acut, iar ritmul de dezvoltare al Bacăului (un oraş mai mic, dar cu legături aeriene inclusiv externe) este definitorie. Şi urmează Brăila, unde deja s-a lansat proiectul pentru aeroport! În plus, faptul că Galaţiul nu este nici nod rutier sau feroviar important, iar legătura cu alte zone ale ţării se face pe drumuri proaste (cu excepţia celor spre Bucureşti, care nu rup nici ele gura târgului) influenţează decisiv decizia investitorilor. Merită amintit şi faptul că podul peste Dunăre apare doar în campaniile electorale, iar şoferii au ajuns să treacă fluviul cu bacul pe la Brăila, tot din cauza drumurilor. Mai mult, pe harta viitoarelor trasee de autostrăzi, Galaţiul nu figurează, aşa că nici speranţele de viitor nu sunt roze. Contraexemplul fericit în acest caz este Piteştiul, situat pe autostradă, dar şi pe un drum expres care urmează să intre în execuţie foarte curând (şi la al cărui capăt figurează Galaţiul, dar undeva prin 2020!)
Investiţiile imobiliare în Galaţi sunt reduse, iar o parte dintre ANL-urile construite deja au fost, se pare, pierdute în favoarea Brăilei. Ceva investiţii în serviciile publice au început să apară, dar nivelul lor este foarte mic în comparaţie cu necesităţile. Bugetul oraşului a crescut în ultimul an, dar efectele acestei majorări nu se prea văd. Zonele de agrement lipsesc aproape cu desăvârşire, iar turismul a devenit un deziderat perpetuu, dar deocamdată absent. Cu toate că, geografic, suntem avantajaţi de aşezarea între ape (Dunăre, Siret, Prut).
De asemenea, salariile gălăţenilor au ajuns sub media pe ţară, deşi acum câţiva ani erau mult peste acest nivel, astfel că atractivitatea oraşului a scăzut serios şi pentru comercianţi sau dezvoltatorii imobiliari. În plus, existenţa Combinatului, care încă nu a rezolvat problema poluării, deşi investeşte anual pentru acest lucru, poate fi considerată o frână în calea sosirii altor investitori, chiar dacă existenţa lui ca investiţie privată este un câştig pentru oraş.
Politicienii "răspund" (dar nu şi prin email!)
Cum s-a ajuns la această situaţie, în care oraşul clasat pe locul al şaptelea din punct de vedere al populaţiei să piardă net la capitolul dezvoltare? Am încercat să aflăm răspunsul de la câteva dintre personalităţile politice gălăţene de prim rang. Şi pentru a vedea în ce măsură politicienii noştri s-au "modernizat", am apelat la... email, ca unică sursă de contact, pentru că telefonul ni s-a părut "demodat". Am trimis nu mai puţin de 15 "provocări", către senatori, deputaţi, prefect şi şefii Consiliului Local şi Judeţean, însă n-am primit niciun răspuns, deşi am aşteptat mai bine de două zile! Nu ne aşteptam, ce-i drept, la prea multe replici, din cauza modalităţi inedite de chestionare, dar nici nu credeam că vom rămâne fără nicio opinie. Acum ne-am cam lămurit. Poate că este şi asta o explicaţie a dezvoltării cu paşi de melc a Galaţiului în ultimii ani!
15 oameni pentru "viitor"
Trebuie să menţionăm că, în paginile personale de prezentare, majoritatea politicienilor au cel puţin câte o adresă de email, unii lăudându-se chiar cu câte două. Dintre cei pe care am încercat să-i contactăm, grupul PSD din Senat (singura adresă existentă pentru Ştefan Viorel) şi-a folosit mailul atât de mult, încât el nici nu mai există! Ceilalţi - Paul Păcuraru, Carol Dina (pe adresa grupului PRM din Senat), Iulian Bârsan, Bogdan Ciucă, Liviu Codârlă, Petru Lificiu, Dan Nica, Levente Szekely, Emil Strungă, Dumitru Nicolae, Mircea Cristea, Constantin Dumitriu, Mihai Capră şi Eugen Durbacă (pe adresa Consiliului Judeţean) - nu şi-au citit mailurile sau n-au avut timp sau chef să ne răspundă.
Pare că oamenii politici din Galaţi n-au nicio treabă cu dezvoltarea oraşului şi nu-i interesează câtuşi de puţin ce se va întâmpla după ce ei îşi vor încheia mandatul.
Nu ne rămâne decât să provocăm o dezbatere publică pe această temă, invitându-i pe gălăţeni să ne scrie opiniile lor despre subiect, unul care, suntem convinşi, interesează pe toată lumea (în afara celor cu putere de decizie, din păcate).
N.R. Cei care doresc să se implice în această campanie o pot face scriindu-ne la adresa de mail economic@viata-libera.ro (dar şi pe forumul http://galateni.forumfree.net/). Cele mai interesante păreri vor fi publicate.
vineri, august 24, 2007
Irak - un război la fiecare zece ani
Sub conducerea lui Saddam Hussein, Irakul a fost angajat în două conflicte majore - împotriva Iranului, în anii '80, şi împotriva coaliţiei conduse de SUA, în 1991, după invadarea Kuweitului, aflându-se acum în preajma celui de-al treilea.
File de istorie
Străbătut de fluviile Tigru şi Eufrat şi întinzându-se de la Golful Persic (în sud) la Muneii Anti-Taurus (nord), Irakul modern ocupă aproximativ acelaşi teritoriu ca vechea Mesopotamie, unul dintre leagănele civilizaţiei. În Evul Mediu, Irakul a fost unul dintre centrele lumii arabe, care se întindea din Maroc până în India şi avea capitala politică şi culturală la Bagdad. Invazia mongolă din secolul 13 a determinat declinul acestui uriaş imperiu, care n-a mai jucat decât un rol minor în regiune până la proclamarea independenţei de sub dominaţia britanică (1932). Timp de zece ani după căderea monarhiei (1958), Irakul a devenit centrul naţionalismului arab, sub controlul partidului Baas (al Renaşterii). Zăcămintele de ţiţei au îmbogăţit ţara, iar în 1979, când puterea a fost preluată de Saddam Hussein, petrolul reprezenta 95% din exporturile Irakului.
Războiul cu Iranul (1980-1988) şi conflictul din Golf (1991) au dus, însă, la impunerea unor severe sancţiuni internaţionale, care au avut un efect devastator asupra economiei irakiene. Experţii ONU apreciau, în 1991, că Irakul devenit un stat pre-industrial, câţiva ani mai târziu viaţa fiind descrisă ca fiind la limita subzistenţei.
Irakul are o populaţie de 22 de milioane de locuitori, în majoritate de religie islamică, principalele limbi vorbite fiind araba şi kurda. De menţionat că în nordul ţării, comunitatea kurdă şi-a creat deja o regiune semiautonomă. Cele mai importante oraşe ale Irakului sunt Bagdad (capitala; 5,6 milioane de locuitori), Basra (sud; 1,3 milioane) şi Mosul (nord; 1,7 milioane). Speranţa de viaţă a irakienilor se încadrează între 66 (bărbaţii) şi 68 de ani (femeile). Având în ţiţei principalul produs de export, Irakul are un venit mediu anual pe locuitor de 593 de dolari americani.
Populaţia
Populaţia Irakului este alcătuită dintr-un mozaic de minorităţi etnice. 75-80% dintre locuitori sunt arabi, iar alţi 15-20% sunt de origine kurdă. Alte minorităţi etnice, precum turkmenii şi asirienii, reprezintă mai puţin de 5% din populaţie. În funcţie de orientarea religioasă, 95% din populaţia Irakului este musulmană, constituţia ţării permiţând libertatea religiei.
Arabii suniţi, care reprezintă circa 20% din populaţie, domină Irakul modern încă din 1921, în ciuda faptului că majoritatea populaţiei este şiită. Partidul Baas, aflat la conducerea ţării, este dominat de clanurile sunite, care provin din zonele de nord-vest ale Irakului. În fapt, dominaţia sunită datează din secolul al 16-lea, când otomanii suniţi au preluat controlul asupra regiunii. Suniţii ocupă regiunile centrale ale ţării, din zona capitalei, astfel că accesul în politică, armată, administraţie şi serviciile secrete le este mult mai accesibil decât celorlalte minorităţi.
Musulmanii şiiţi, care ocupă partea de sud a ţării, sunt aşteptaţi, pentru prima dată, să joace un rol major în administraţia post-Saddam. Şiiţii reprezintă între 55 şi 60% din populaţie, fiind predominanţi în zona din sud-est, în apropierea oraşului Basra. Ei au fost aproape întotdeauna dominaţi de suniţi, iar în momentul de faţă sunt practic excluşi din structurile de vârf ale puterii. În timpul regimului lui Saddam Hussein, şiiţii au fost supuşi unor numeroase opresiuni, mai mulţi dintre liderii lor politici fiind asasinaţi. Ca rezultat, au căutat sprijin în Iran, iar în anii '70 mii de şiiţi au fost expulzaţi în Iran, sub pretextul legăturilor de sânge cu perşii.
Kurzii au mari şanse, într-un regim post-Saddam, de a-şi consolida autonomia. Kurzii sunt membrii unui grup etnic predominant în sud-estul Turciei, nord-vestul Iranului, nordul Irakul şi Siria. Ei sunt descendenţi ai unor triburi indo-europene, apărute în zona montană a regiunii, unde s-au stabilit începând din secolul al 7-lea î.Ch. Naţionalismul şi aspiraţia spre independenţă a kurzilor au început să se manifeste în ultima parte a secolului al 19-lea, însă au rămas fără efect. Actualmente, kurzii reprezintă cel mai numeros grup etnic din lume care nu are un stat propriu. Înainte de războiul din 1991, creştinii erau reprezentaţi de circa un milion de persoane, în mare majoritate caldeeni (care recunosc supremaţia spirituală a Romei). În momentul de faţă, comunitatea creştină este estimată la circa 650.000 de oameni, cauza principală a acestei reduceri fiind emigrarea. Alături de caldeeni şi asirieni, comunitatea creştină cuprinde ortodocşi
şi catolici sirieni, greco-catolici şi armeni. În timpul regimului lui Saddam, creştinilor li s-a permis accesul în structurile puterii, principalul reprezentant fiind ministrul de externe Tarik Aziz.
Pentru cele mai multe dintre minorităţi, însă, schimbarea regimului ar putea reprezenta, pur şi simplu, şansa de a se întoarce acasă. Trebuie precizat că Saddam Hussein a încercat (şi, în mare parte, a reuşit) să creeze comunităţi predominant arabe în zonele bogate în petrol ale ţării.
Presa
Guvernul şi partidul Baas controlează cu autoritate întreaga mass-media, ziare, agenţii de ştiri, posturi de radio şi televiziune. Presa nu reflectă în nici un fel punctele de vedere ale celor condideraţi opozanţi ai regimului, singura sa misiune fiind de a face propagandă de stat. Fiul lui Saddam, Uday Hussein, conduce un adevărat imperiu media, care include cele mai populare trei canale de televiziune şi mai mult de zece ziare. Uday este şi conducătorul agenţiei naţionale de
ştiri, care l-a declarat "jurnalistul secolului". În regiunea autonomă kurdă, există câteva organe mass-media care nu se află sub controlul Bagdadului.
Saddam Hussein
Saddam Hussein s-a născut pe 28 aprilie 1937, la Al-Awja (lângă Tikrit), localitate situată la nord de capitală. De pe la sfârşitul anilor '60, Saddam a deţinut funcţii de conducere în Partidul Arab Socialist Baas, iar presa occidentală l-a caracterizat drept "cel mai puternic om din Irak". Saddam Hussein a devenit preşedinte al ţării în 1979.
Armata
Armata regulată a Irakului cuprinde, în general, unităţi de infanterie mobilă, echipate cu armament vechi de provenienţă rusă sau chineză. Cea mai mare parte a armatei are în dotare tancuri modele T-62 sau T-55, însă este de aşteptat ca aceste trupe să nu reprezinte un pericol real pentru forţele aliate. În schimb, forţa reală a Gărzii Republicane este mult mai greu de apreciat. Acest corp de armată este cantonat în apropierea Bagdadului, având garnizoane în alte patru localităei: oraşele Basra, Mosul, Karbala şi Tikrit. Garda Republicană este alcătuită din militari loiali lui Saddam Hussein, foarte bine plătiţi, care au rolul de a susţine armata regulată. Din cauza numeroaselor privilegii de care se bucură, soldaţii din Garda Republicană nu sunt deloc agreaţi de militarii forţelor regulate, existând chiar o veche rivalitate între aceste două grupări armate. Echipamentul Gărzii include tancuri T-72 şi vehicule de luptă BMP-1 şi 2, relativ moderne, singura problemă fiind faptul că, după anii de sancţiuni economice, multe dintre acestea nu mai sunt funcţionale. Ofiţerii din Garda Republicană sunt în majoritate de origine sunită, fiind aleşi pe baza loialităţii faţă de Saddam. Este dificil de crezut însă că aceste trupe sunt pregătite să se confrunte, într-o bătălie deschisă, cu armatele aliate. Probabil, soldaţii Gărzii Republicane se vor retarge în oraşe, pentru a putea lupta la adăpostul oferit de populaţia civilă.
Înarmare cu ajutorul Occidentului!
În anii '80, atât americanii, cât şi alte puteri occidentale au contribuit masiv la înarmarea Irak-ului, vizând antrenarea lui contra duşmanului major de la acea vreme: regimul mulahilor din Teheran. Conform Institutului de Cercetări pentru Pace din Stockholm, în anii '80, regimul lui Saddam Hussein a cumpărat armament şi know-how în valoare totală de peste 25 de miliarde de dolari. La acea vreme, cel mai important partener era Uniunea Sovietică, cea care realiza exporturi în valoare de peste 13 miliarde de dolari, urmată de Franţa, cu cinci miliarde. Şi Statele Unite au făcut afaceri bune. Numai între 1985 şi 1990 Irak-ul a primit pe cale absolut legală mărfuri americane în valoare de 1,5 miliarde de dolari, mari cantităţi de produse toxice şi alte materii prime pentru producerea de arme biologice şi chimice. În acea perioadă, Saddam Hussein era deja considerat "netrebnic" şi adversar radical al Israelului. Era însă un răul mai mic în comparaţie cu liderul revoluţiei iraniene, Khomeyni. Înlăturarea şahului Persiei de regimul antiamerican al mulahilor a fost o lovitură grea pentru politica Washingtonului în Orientul Apropiat şi Mijlociu. Primele succese militare ale Iranului contra Irakului în războiul din Golf, i-au determinat pe americani să intervină pentru a stopa ascensiunea mullahilor, acordându-i asistenţă lui Saddam Hussein. Un motiv important îl reprezenta blocarea revoluţiei islamice încununată de succes în Iran, care îi izgonise pe americani din această ţară. Pe de o parte se dorea recâştigarea controlului asupra Teheranului, iar pe de alta - împiedicarea exportării revoluţiei islamice în alte state din zonă. Drept urmare, la începutul anilor '80, Irakul a fost şters de pe lista ţărilor care finanţează terorismul şi i s-au acordat mari facilităţi comerciale. Fiind cei mai buni clienţi pentru petrolul irakian, americanii au umplut bugetul militar al lui Saddam. Nici uzul de arme contrar dreptului internaţional, cum a fost folosirea gazelor de luptă contra Iranului şi a populaţiei kurde nu a fost un motiv suficient pentru dezavuarea lui Saddam de către administraţia de la Washington.
Evenimentele cheie ale istoriei contemporane
25 aprilie 1920 - Irakul este plasat sub control britanic;
23 august 1921 - Faysal, fiul lui Hussein Bin Ali, emirul oraşului Mecca, este încoronat ca primul rege al Irakului;
3 octombrie 1932 - Irakul devine stat independent;
14 iulie 1958 - Monarhia este înlăturată printr-o lovitură de stat militară, condusă de Abd-al-Karim Qasim şi Abd-al-Salam Muhammad Arif. Irakul este declarat republică, iar Qasim devine prim-ministru;
8 februarie 1963 - Qasim este înlăturat de la putere, printr-o lovitură de stat a Partidului Socialist Arab Baas. Arif este proclamat preşedinte;
18 noiembrie 1963 - Guvernul Baas este răsturnat de Arif şi un grup de ofieeri;
17 aprilie 1966 - După ce Arif moare într-un accident de elicopter (pe 13 aprilie), fratele său mai mare, Abd-al-Rahman Muhammad Arif, îi ia locul ca preşedinte;
17 iulie 1968 - O nouă lovitură de stat îl înlătură pe Arif şi preşedinte devine Ahmad Hasan al-Bakr;
1972 - Se semnează un tratat de prietenie şi cooperare pe 15 ani între Irak şi Uniunea Sovietică;
martie 1975 - Irakul şi Iranul semnează un tratat care încheie disputa teritorială existentă între cele două ţări;
16 iulie 1979 - preşedintele Al-Bakr demisionează; îi urmează la conducere vicepreşedintele Saddam Hussein;
4 septembrie 1980 - Iranul bombardează oraşele irakiene de graniţă, declanşând astfel războiul dintre cele două ţări;
7 iunie 1981 - Israelul intervine în conflict, atacând centrul de cercetări nucleare de la Tuwaythah (lângă Bagdad);
20 august 1988 - Intră in vigoare o încetare a focului, monitorizată de un grup de observatori ai Naţiunilor Unite;
2 august 1990 - Irakul invadează Kuweitul; rezoluţia 660 a ONU condamnă acţiunea şi cere retragerea; rezoluţia 661 (6 august) impune Irakului sancţiuni economice;
8 august 1990 - Irakul anunţă alipirea Kuweitului;
29 noiembrie 1990 - Rezoluţia 678 autorizează "toate măsurile necesare" pentru aplicarea rezoluţiei 660;
16-17 ianuarie 1991 - Începe Războiul din Golf, cu bombardamente aeriene asupra Irakului (Operaţiunea "Furtună în Deşert");
24 februarie 1991 - Începutul operaţiunilor terestre, care au ca rezultat eliberarea Kuweitului (27 februarie);
3 martie 1991 - Irakul acceptă condiţiile de încetare a focului;
29 mai 1994 - Saddam Hussein devine prim-ministru;
10 noiembrie 1994 - Parlamentul irakian recunoaşte graniţele şi independenţa Kuweitului;
14 aprilie 1995 - Rezoluţia 986 autorizează Irakul să-şi reia exporturile de ţiţei în cadrul programului "petrol contra hrană"; rezoluţia a fost acceptată de Irak de-abia în mai 1996 şi aplicată în decembrie 1996.
P.S. Documentar realizat înaintea izbucnirii celui de-al doilea conflict din Golf
File de istorie
Străbătut de fluviile Tigru şi Eufrat şi întinzându-se de la Golful Persic (în sud) la Muneii Anti-Taurus (nord), Irakul modern ocupă aproximativ acelaşi teritoriu ca vechea Mesopotamie, unul dintre leagănele civilizaţiei. În Evul Mediu, Irakul a fost unul dintre centrele lumii arabe, care se întindea din Maroc până în India şi avea capitala politică şi culturală la Bagdad. Invazia mongolă din secolul 13 a determinat declinul acestui uriaş imperiu, care n-a mai jucat decât un rol minor în regiune până la proclamarea independenţei de sub dominaţia britanică (1932). Timp de zece ani după căderea monarhiei (1958), Irakul a devenit centrul naţionalismului arab, sub controlul partidului Baas (al Renaşterii). Zăcămintele de ţiţei au îmbogăţit ţara, iar în 1979, când puterea a fost preluată de Saddam Hussein, petrolul reprezenta 95% din exporturile Irakului.
Războiul cu Iranul (1980-1988) şi conflictul din Golf (1991) au dus, însă, la impunerea unor severe sancţiuni internaţionale, care au avut un efect devastator asupra economiei irakiene. Experţii ONU apreciau, în 1991, că Irakul devenit un stat pre-industrial, câţiva ani mai târziu viaţa fiind descrisă ca fiind la limita subzistenţei.
Irakul are o populaţie de 22 de milioane de locuitori, în majoritate de religie islamică, principalele limbi vorbite fiind araba şi kurda. De menţionat că în nordul ţării, comunitatea kurdă şi-a creat deja o regiune semiautonomă. Cele mai importante oraşe ale Irakului sunt Bagdad (capitala; 5,6 milioane de locuitori), Basra (sud; 1,3 milioane) şi Mosul (nord; 1,7 milioane). Speranţa de viaţă a irakienilor se încadrează între 66 (bărbaţii) şi 68 de ani (femeile). Având în ţiţei principalul produs de export, Irakul are un venit mediu anual pe locuitor de 593 de dolari americani.
Populaţia
Populaţia Irakului este alcătuită dintr-un mozaic de minorităţi etnice. 75-80% dintre locuitori sunt arabi, iar alţi 15-20% sunt de origine kurdă. Alte minorităţi etnice, precum turkmenii şi asirienii, reprezintă mai puţin de 5% din populaţie. În funcţie de orientarea religioasă, 95% din populaţia Irakului este musulmană, constituţia ţării permiţând libertatea religiei.
Arabii suniţi, care reprezintă circa 20% din populaţie, domină Irakul modern încă din 1921, în ciuda faptului că majoritatea populaţiei este şiită. Partidul Baas, aflat la conducerea ţării, este dominat de clanurile sunite, care provin din zonele de nord-vest ale Irakului. În fapt, dominaţia sunită datează din secolul al 16-lea, când otomanii suniţi au preluat controlul asupra regiunii. Suniţii ocupă regiunile centrale ale ţării, din zona capitalei, astfel că accesul în politică, armată, administraţie şi serviciile secrete le este mult mai accesibil decât celorlalte minorităţi.
Musulmanii şiiţi, care ocupă partea de sud a ţării, sunt aşteptaţi, pentru prima dată, să joace un rol major în administraţia post-Saddam. Şiiţii reprezintă între 55 şi 60% din populaţie, fiind predominanţi în zona din sud-est, în apropierea oraşului Basra. Ei au fost aproape întotdeauna dominaţi de suniţi, iar în momentul de faţă sunt practic excluşi din structurile de vârf ale puterii. În timpul regimului lui Saddam Hussein, şiiţii au fost supuşi unor numeroase opresiuni, mai mulţi dintre liderii lor politici fiind asasinaţi. Ca rezultat, au căutat sprijin în Iran, iar în anii '70 mii de şiiţi au fost expulzaţi în Iran, sub pretextul legăturilor de sânge cu perşii.
Kurzii au mari şanse, într-un regim post-Saddam, de a-şi consolida autonomia. Kurzii sunt membrii unui grup etnic predominant în sud-estul Turciei, nord-vestul Iranului, nordul Irakul şi Siria. Ei sunt descendenţi ai unor triburi indo-europene, apărute în zona montană a regiunii, unde s-au stabilit începând din secolul al 7-lea î.Ch. Naţionalismul şi aspiraţia spre independenţă a kurzilor au început să se manifeste în ultima parte a secolului al 19-lea, însă au rămas fără efect. Actualmente, kurzii reprezintă cel mai numeros grup etnic din lume care nu are un stat propriu. Înainte de războiul din 1991, creştinii erau reprezentaţi de circa un milion de persoane, în mare majoritate caldeeni (care recunosc supremaţia spirituală a Romei). În momentul de faţă, comunitatea creştină este estimată la circa 650.000 de oameni, cauza principală a acestei reduceri fiind emigrarea. Alături de caldeeni şi asirieni, comunitatea creştină cuprinde ortodocşi
şi catolici sirieni, greco-catolici şi armeni. În timpul regimului lui Saddam, creştinilor li s-a permis accesul în structurile puterii, principalul reprezentant fiind ministrul de externe Tarik Aziz.
Pentru cele mai multe dintre minorităţi, însă, schimbarea regimului ar putea reprezenta, pur şi simplu, şansa de a se întoarce acasă. Trebuie precizat că Saddam Hussein a încercat (şi, în mare parte, a reuşit) să creeze comunităţi predominant arabe în zonele bogate în petrol ale ţării.
Presa
Guvernul şi partidul Baas controlează cu autoritate întreaga mass-media, ziare, agenţii de ştiri, posturi de radio şi televiziune. Presa nu reflectă în nici un fel punctele de vedere ale celor condideraţi opozanţi ai regimului, singura sa misiune fiind de a face propagandă de stat. Fiul lui Saddam, Uday Hussein, conduce un adevărat imperiu media, care include cele mai populare trei canale de televiziune şi mai mult de zece ziare. Uday este şi conducătorul agenţiei naţionale de
ştiri, care l-a declarat "jurnalistul secolului". În regiunea autonomă kurdă, există câteva organe mass-media care nu se află sub controlul Bagdadului.
Saddam Hussein
Saddam Hussein s-a născut pe 28 aprilie 1937, la Al-Awja (lângă Tikrit), localitate situată la nord de capitală. De pe la sfârşitul anilor '60, Saddam a deţinut funcţii de conducere în Partidul Arab Socialist Baas, iar presa occidentală l-a caracterizat drept "cel mai puternic om din Irak". Saddam Hussein a devenit preşedinte al ţării în 1979.
Armata
Armata regulată a Irakului cuprinde, în general, unităţi de infanterie mobilă, echipate cu armament vechi de provenienţă rusă sau chineză. Cea mai mare parte a armatei are în dotare tancuri modele T-62 sau T-55, însă este de aşteptat ca aceste trupe să nu reprezinte un pericol real pentru forţele aliate. În schimb, forţa reală a Gărzii Republicane este mult mai greu de apreciat. Acest corp de armată este cantonat în apropierea Bagdadului, având garnizoane în alte patru localităei: oraşele Basra, Mosul, Karbala şi Tikrit. Garda Republicană este alcătuită din militari loiali lui Saddam Hussein, foarte bine plătiţi, care au rolul de a susţine armata regulată. Din cauza numeroaselor privilegii de care se bucură, soldaţii din Garda Republicană nu sunt deloc agreaţi de militarii forţelor regulate, existând chiar o veche rivalitate între aceste două grupări armate. Echipamentul Gărzii include tancuri T-72 şi vehicule de luptă BMP-1 şi 2, relativ moderne, singura problemă fiind faptul că, după anii de sancţiuni economice, multe dintre acestea nu mai sunt funcţionale. Ofiţerii din Garda Republicană sunt în majoritate de origine sunită, fiind aleşi pe baza loialităţii faţă de Saddam. Este dificil de crezut însă că aceste trupe sunt pregătite să se confrunte, într-o bătălie deschisă, cu armatele aliate. Probabil, soldaţii Gărzii Republicane se vor retarge în oraşe, pentru a putea lupta la adăpostul oferit de populaţia civilă.
Înarmare cu ajutorul Occidentului!
În anii '80, atât americanii, cât şi alte puteri occidentale au contribuit masiv la înarmarea Irak-ului, vizând antrenarea lui contra duşmanului major de la acea vreme: regimul mulahilor din Teheran. Conform Institutului de Cercetări pentru Pace din Stockholm, în anii '80, regimul lui Saddam Hussein a cumpărat armament şi know-how în valoare totală de peste 25 de miliarde de dolari. La acea vreme, cel mai important partener era Uniunea Sovietică, cea care realiza exporturi în valoare de peste 13 miliarde de dolari, urmată de Franţa, cu cinci miliarde. Şi Statele Unite au făcut afaceri bune. Numai între 1985 şi 1990 Irak-ul a primit pe cale absolut legală mărfuri americane în valoare de 1,5 miliarde de dolari, mari cantităţi de produse toxice şi alte materii prime pentru producerea de arme biologice şi chimice. În acea perioadă, Saddam Hussein era deja considerat "netrebnic" şi adversar radical al Israelului. Era însă un răul mai mic în comparaţie cu liderul revoluţiei iraniene, Khomeyni. Înlăturarea şahului Persiei de regimul antiamerican al mulahilor a fost o lovitură grea pentru politica Washingtonului în Orientul Apropiat şi Mijlociu. Primele succese militare ale Iranului contra Irakului în războiul din Golf, i-au determinat pe americani să intervină pentru a stopa ascensiunea mullahilor, acordându-i asistenţă lui Saddam Hussein. Un motiv important îl reprezenta blocarea revoluţiei islamice încununată de succes în Iran, care îi izgonise pe americani din această ţară. Pe de o parte se dorea recâştigarea controlului asupra Teheranului, iar pe de alta - împiedicarea exportării revoluţiei islamice în alte state din zonă. Drept urmare, la începutul anilor '80, Irakul a fost şters de pe lista ţărilor care finanţează terorismul şi i s-au acordat mari facilităţi comerciale. Fiind cei mai buni clienţi pentru petrolul irakian, americanii au umplut bugetul militar al lui Saddam. Nici uzul de arme contrar dreptului internaţional, cum a fost folosirea gazelor de luptă contra Iranului şi a populaţiei kurde nu a fost un motiv suficient pentru dezavuarea lui Saddam de către administraţia de la Washington.
Evenimentele cheie ale istoriei contemporane
25 aprilie 1920 - Irakul este plasat sub control britanic;
23 august 1921 - Faysal, fiul lui Hussein Bin Ali, emirul oraşului Mecca, este încoronat ca primul rege al Irakului;
3 octombrie 1932 - Irakul devine stat independent;
14 iulie 1958 - Monarhia este înlăturată printr-o lovitură de stat militară, condusă de Abd-al-Karim Qasim şi Abd-al-Salam Muhammad Arif. Irakul este declarat republică, iar Qasim devine prim-ministru;
8 februarie 1963 - Qasim este înlăturat de la putere, printr-o lovitură de stat a Partidului Socialist Arab Baas. Arif este proclamat preşedinte;
18 noiembrie 1963 - Guvernul Baas este răsturnat de Arif şi un grup de ofieeri;
17 aprilie 1966 - După ce Arif moare într-un accident de elicopter (pe 13 aprilie), fratele său mai mare, Abd-al-Rahman Muhammad Arif, îi ia locul ca preşedinte;
17 iulie 1968 - O nouă lovitură de stat îl înlătură pe Arif şi preşedinte devine Ahmad Hasan al-Bakr;
1972 - Se semnează un tratat de prietenie şi cooperare pe 15 ani între Irak şi Uniunea Sovietică;
martie 1975 - Irakul şi Iranul semnează un tratat care încheie disputa teritorială existentă între cele două ţări;
16 iulie 1979 - preşedintele Al-Bakr demisionează; îi urmează la conducere vicepreşedintele Saddam Hussein;
4 septembrie 1980 - Iranul bombardează oraşele irakiene de graniţă, declanşând astfel războiul dintre cele două ţări;
7 iunie 1981 - Israelul intervine în conflict, atacând centrul de cercetări nucleare de la Tuwaythah (lângă Bagdad);
20 august 1988 - Intră in vigoare o încetare a focului, monitorizată de un grup de observatori ai Naţiunilor Unite;
2 august 1990 - Irakul invadează Kuweitul; rezoluţia 660 a ONU condamnă acţiunea şi cere retragerea; rezoluţia 661 (6 august) impune Irakului sancţiuni economice;
8 august 1990 - Irakul anunţă alipirea Kuweitului;
29 noiembrie 1990 - Rezoluţia 678 autorizează "toate măsurile necesare" pentru aplicarea rezoluţiei 660;
16-17 ianuarie 1991 - Începe Războiul din Golf, cu bombardamente aeriene asupra Irakului (Operaţiunea "Furtună în Deşert");
24 februarie 1991 - Începutul operaţiunilor terestre, care au ca rezultat eliberarea Kuweitului (27 februarie);
3 martie 1991 - Irakul acceptă condiţiile de încetare a focului;
29 mai 1994 - Saddam Hussein devine prim-ministru;
10 noiembrie 1994 - Parlamentul irakian recunoaşte graniţele şi independenţa Kuweitului;
14 aprilie 1995 - Rezoluţia 986 autorizează Irakul să-şi reia exporturile de ţiţei în cadrul programului "petrol contra hrană"; rezoluţia a fost acceptată de Irak de-abia în mai 1996 şi aplicată în decembrie 1996.
P.S. Documentar realizat înaintea izbucnirii celui de-al doilea conflict din Golf
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
1.jpg)
mic.jpg){kind=small}