DeCePeBlog

Logo galateni.net

2009-12-05T01:13:00.009+02:00

Avem şi logo pentru site

Forumul gălăţenilor de pretutindeni creşte

2009-07-26T01:04:00.003+03:00

După un an şi jumătate de prezenţă on-line, Forumul gălăţenilor de pretutindeni - www.galateni.net - a ajuns destul de departe.
După numărul de vizitatori unici pe săptămână, www.galateni.net se află pe locul 3 în Galaţi, cu peste 1.200 de intrări zilnice (după Viaţa liberă şi Universitate, dar înaintea Monitorului).
În acelaşi timp, întâlnirile lunare între membrii forumului au ajuns la cea de-a 11-a ediţie. Alte cifre: 30.000 de posturi, 6.300 de topicuri, 900 de membri (fără boţi!), etc.
Vă aştept pe forum! Putem creşte numai împreună!

Forumul gălăţenilor de pretutindeni

2008-10-22T19:59:00.001+03:00

Am realizat, recent şi mai mult în joacă, forumul http://www.galateni.net/forum . Conţine ştiri din şi despre Galaţi postate în timp real, oferă posibilitatea comentariilor şi discuţiilor pe o mulţime de teme de actualitate. Vizitaţi-l! În plus, puteţi posta gratuit anunţuri de mică publicitate.
Deocamdata doar forumul este OK şi online la adresa http://www.galateni.net/forum . Site-ul www.galateni.net mai are de aşteptat. Sper, însă, că nu prea mult!

Lămurire

2008-07-09T18:37:00.000+03:00

Pentru cei (foarte puţini, cred) care trec pe-aici, e nevoie de o mică lămurire referitoare la "vechiturile" apărute pe acest blog. Cum în ultima vreme am scris destul de rar (pentru că mă ocup mai mult de chestii tehnice), am de gând să postez articolele mai vechi de care îmi aduc aminte (evident că trebuie să mai şi găsesc textele respective).

Cum ne vede lumea

2008-04-01T12:07:00.005+03:00

ŞI ARTIŞTI DE CATEGORIA A DOUA?

La începutul acestei luni, galeriile londoneze Saatchi, un nume respectat în lumea artei, au organizat un vot on-line pentru a desemna cel mai mare artist al secolului XX. Au fost propuse 500 de nume de personalităţi care şi‑au pus amprenta asupra acestui domeniu de‑a lungul veacului trecut. N‑a fost o surpriză pentru nimeni că printre aceste nume figura şi cel al sculptorului Constantin Brâncuşi, autorul Coloanei Infinitului, al Domnişoarei Pogany şi al Sărutului neputând să lipsească dintr‑o asemenea ierarhie.
Surpriza a venit la ceva timp de la deschiderea votării. Pe 17 martie, Brâncuşi era lider autoritar, cu peste 27.000 de voturi, în timp ce Pablo Picasso, ocupantul locului secund, strânsese doar 13.000! Îndemnurile de a‑l vota pe Brâncuşi în topul Saatchi au circulat pe toate calculatoarele din România, iar ai noştri şi‑au făcut treaba la modul superlativ, astfel că artistul din Hobiţa a strâns un număr dublu de voturi faţă de Picasso, Cezanne, Monet, Gaugain sau Matisse. Probabil că organizatorilor nu le venea să creadă. S‑au frecat la ochi, s‑au ciupit de obraji, au stat strâmb şi‑au cugetat drept şi au ajuns la concluzia că voturile românilor nu sunt bune! Şi, în consecinţă, le‑au anulat!
Aşa se face că, două săptămâni mai târziu, după ce alte zeci de mii de oameni şi‑au exprimat opţiunile, Brâncuşi avea doar 19.000 de voturi (cu 8.000 mai puţin decât pe 17 martie!) şi se afla pe locul 15. La vârful ierarhiei, nu s‑au produs schimbări majore. Picasso a devenit lider, fiind urmat de aceleaşi nume menţionate mai sus. Singurul afectat a fost Brâncuşi. Un artist de geniu, care a fost trecut în pluton doar pentru că a avut "ghinionul" să se nască în România.
Nu‑i prima oară când ne lovim de situaţii de genul acesta, în care românii sunt priviţi de sus doar pentru că� sunt români. Nu contează ce şi cum gândesc, nu contează nici măcar contribuţia lor la tezaurul umanităţii, contează doar că nu s‑au născut unde trebuie. S‑a vehiculat de multe ori, după aderarea noastră la UE, "conceptul" de europeni de categoria a doua, dar la artişti de categoria a doua nu mă aşteptam!

Frumoasa adormită

2007-12-08T12:47:00.000+02:00

Frumoasa adormită
"... dacă de la Brăila ai pornit în lume, trebuie să te întorci, fie şi numai pentru beţia unei clipe, pe străzile marelui nostru Oraş..." (Fănuş Neagu)

De când domnitorul Vladislav Vlaicu a atestat pentru prima dată Brăila, acum mai bine de şase secole, oraşul de pe malul Dunării a reprezentat una dintre marile deschideri spre exterior ale României. La 1463, un cronicar bizantin caracteriza Brăila drept oraşul în care se face cel mai mare comerţ din întreaga ţară. Veacurile au trecut şi, cucerită, distrusă sau arsă din temelii, Brăila a renăscut mereu aidoma păsării Phoenix. După pacea de la Adrianopol, de la 1829, oraşul a început să crească şi să se dezvolte într-un ritm vertiginos, ajungând câteva decenii mai târziu una dintre localităţile româneşti care nu lipsea de pe niciuna din hărţile europene ale vremii, semn că devenise un reper extrem de important pentru comercianţii acelei perioade. Comerţul înfloritor de pe malul celui mai important fluviu european a determinat dezvoltarea exponenţială a artelor, a culturii sau a sistemului bancar. Astfel a ajuns Brăila să dea ţării şi lumii personalităţi de marcă precum Hariclea Darclee, Panait Istrati, Ana Aslan sau Maria Filotti, alături de o întreagă pleiadă de muzicieni, scriitori sau artişti plastici, a căror simplă înşiruire ne-ar ocupa tot spaţiul. Chiar dacă în epocă a rămas celebră şi "tanti Elvira", Brăila este fără îndoială reprezentată în lume de numele artiştilor săi. Ne-am trezit astfel cu un trecut impresionant, pe care avem obligaţia de a-l continua. Numai că astăzi, la Brăila, muzica este aproape în agonie, neexistând nici măcar o sală de spectacole pusă la punct aşa cum trebuie, iar talentele locale, din toate domeniile, îşi caută celebritatea pe alte meleaguri. Comerţul - altădată atracţia oraşului - se prezintă vizitatorului actual aproape de zero, în condiţiile în care la noi de-abia au apărut primele hipermarketuri, în timp ce în alte părţi ale ţării acestea au răsărit ca ciupercile după ploaie. Facilităţile lumii moderne se lasă şi ele aşteptate. Brăila nu are aeroport, nu are autostrăzi, nu are un pod peste Dunăre. Îi lipsesc atât de multe încât, comparativ, o eclipsează trecutul. Am putea spune, parafrazându-l pe Perpessicius, că Brăila este o frumoasă adormită la mal de Dunăre, deşi vitalitatea pe care a dovedit-o de-a lungul secolelor nu poate fi îngropată şi nici nu are cum să dispară în neant. E nevoie doar de un pic de interes. Al nostru, al tuturor. Ne poate împiedica, oare, cineva?

P.S. Editorial scris pentru "Ziarul de Brăila" (www.zbr.ro)

GALAŢIUL A RĂMAS DE CĂRUŢĂ

2007-10-20T15:48:00.000+03:00

Oraşul dezinteresului general

În ultimul an, la Galaţi nu s-a realizat nicio tranzacţie de amploare şi n-a apărut pe firmament niciun nume mare al economiei mondiale. Dezvoltatorii privaţi de proiecte imobiliare din oraşul nostru sunt foarte puţini, iar valoarea investiţiilor poate fi considerată, în cea mai optimistă variantă, drept modestă. Pe harta municipiului de la malul Dunării nu a mai apărut cam de mult un centru comercial de mare anvergură. Au "punctat", la acest capitol, în ultimele 12 luni, doar Praktiker şi Selgros, dar acestea nu au amploarea unui hipermarket.
Spre deosebire de Galaţi, România se mişcă. Şi încă bine. La Cluj s-au deschis trei hipermarketuri numai în ultimele 12 luni, la Craiova a venit Ford, unul dintre giganţii industriei mondiale auto, la Cluj va investi Nokia, un titan al telefoniei mobile, iar la Constanţa şi Braşov s-au lansat proiecte imobiliare de peste un miliard de euro.

În coada listei

Aceste date şi multe altele au plasat Galaţiul pe locul 12 (din 15) într-un clasament ale celor mai dinamice mari oraşe din România. Dezamăgitor, nu? Mai ales în condiţiile în care localităţi mai mici, precum Sibiu, Arad, Bacău, Piteşti şi chiar Brăila se află deasupra noastră! Despre Bucureşti, Cluj, Constanţa, Timişoara, Braşov sau Iaşi nu mai are rost să vorbim, pentru că era previzibilă clasarea lor înaintea Galaţiului.
Problema este nu că aceste diferenţe există, ci că discrepanţele se adâncesc tot mai mult de la un an la altul. Din păcate, la Galaţi viaţa merge înainte (oare?) şi toată lumea se face că nu bagă de seamă că ne îndepărtăm tot mai mult de ceea ce înseamnă oraş european în adevăratul sens al cuvântului.

Ce n-avem noi şi au alţii?

Lipsa unui aeroport la Galaţi se face simţită din ce în ce mai acut, iar ritmul de dezvoltare al Bacăului (un oraş mai mic, dar cu legături aeriene inclusiv externe) este definitorie. Şi urmează Brăila, unde deja s-a lansat proiectul pentru aeroport! În plus, faptul că Galaţiul nu este nici nod rutier sau feroviar important, iar legătura cu alte zone ale ţării se face pe drumuri proaste (cu excepţia celor spre Bucureşti, care nu rup nici ele gura târgului) influenţează decisiv decizia investitorilor. Merită amintit şi faptul că podul peste Dunăre apare doar în campaniile electorale, iar şoferii au ajuns să treacă fluviul cu bacul pe la Brăila, tot din cauza drumurilor. Mai mult, pe harta viitoarelor trasee de autostrăzi, Galaţiul nu figurează, aşa că nici speranţele de viitor nu sunt roze. Contraexemplul fericit în acest caz este Piteştiul, situat pe autostradă, dar şi pe un drum expres care urmează să intre în execuţie foarte curând (şi la al cărui capăt figurează Galaţiul, dar undeva prin 2020!)
Investiţiile imobiliare în Galaţi sunt reduse, iar o parte dintre ANL-urile construite deja au fost, se pare, pierdute în favoarea Brăilei. Ceva investiţii în serviciile publice au început să apară, dar nivelul lor este foarte mic în comparaţie cu necesităţile. Bugetul oraşului a crescut în ultimul an, dar efectele acestei majorări nu se prea văd. Zonele de agrement lipsesc aproape cu desăvârşire, iar turismul a devenit un deziderat perpetuu, dar deocamdată absent. Cu toate că, geografic, suntem avantajaţi de aşezarea între ape (Dunăre, Siret, Prut).
De asemenea, salariile gălăţenilor au ajuns sub media pe ţară, deşi acum câţiva ani erau mult peste acest nivel, astfel că atractivitatea oraşului a scăzut serios şi pentru comercianţi sau dezvoltatorii imobiliari. În plus, existenţa Combinatului, care încă nu a rezolvat problema poluării, deşi investeşte anual pentru acest lucru, poate fi considerată o frână în calea sosirii altor investitori, chiar dacă existenţa lui ca investiţie privată este un câştig pentru oraş.

Politicienii "răspund" (dar nu şi prin email!)

Cum s-a ajuns la această situaţie, în care oraşul clasat pe locul al şaptelea din punct de vedere al populaţiei să piardă net la capitolul dezvoltare? Am încercat să aflăm răspunsul de la câteva dintre personalităţile politice gălăţene de prim rang. Şi pentru a vedea în ce măsură politicienii noştri s-au "modernizat", am apelat la... email, ca unică sursă de contact, pentru că telefonul ni s-a părut "demodat". Am trimis nu mai puţin de 15 "provocări", către senatori, deputaţi, prefect şi şefii Consiliului Local şi Judeţean, însă n-am primit niciun răspuns, deşi am aşteptat mai bine de două zile! Nu ne aşteptam, ce-i drept, la prea multe replici, din cauza modalităţi inedite de chestionare, dar nici nu credeam că vom rămâne fără nicio opinie. Acum ne-am cam lămurit. Poate că este şi asta o explicaţie a dezvoltării cu paşi de melc a Galaţiului în ultimii ani!

15 oameni pentru "viitor"

Trebuie să menţionăm că, în paginile personale de prezentare, majoritatea politicienilor au cel puţin câte o adresă de email, unii lăudându-se chiar cu câte două. Dintre cei pe care am încercat să-i contactăm, grupul PSD din Senat (singura adresă existentă pentru Ştefan Viorel) şi-a folosit mailul atât de mult, încât el nici nu mai există! Ceilalţi - Paul Păcuraru, Carol Dina (pe adresa grupului PRM din Senat), Iulian Bârsan, Bogdan Ciucă, Liviu Codârlă, Petru Lificiu, Dan Nica, Levente Szekely, Emil Strungă, Dumitru Nicolae, Mircea Cristea, Constantin Dumitriu, Mihai Capră şi Eugen Durbacă (pe adresa Consiliului Judeţean) - nu şi-au citit mailurile sau n-au avut timp sau chef să ne răspundă.
Pare că oamenii politici din Galaţi n-au nicio treabă cu dezvoltarea oraşului şi nu-i interesează câtuşi de puţin ce se va întâmpla după ce ei îşi vor încheia mandatul.
Nu ne rămâne decât să provocăm o dezbatere publică pe această temă, invitându-i pe gălăţeni să ne scrie opiniile lor despre subiect, unul care, suntem convinşi, interesează pe toată lumea (în afara celor cu putere de decizie, din păcate).

N.R. Cei care doresc să se implice în această campanie o pot face scriindu-ne la adresa de mail economic@viata-libera.ro (dar şi pe forumul http://galateni.forumfree.net/). Cele mai interesante păreri vor fi publicate.

Irak - un război la fiecare zece ani

2007-08-24T18:56:00.000+03:00

Sub conducerea lui Saddam Hussein, Irakul a fost angajat în două conflicte majore - împotriva Iranului, în anii '80, şi împotriva coaliţiei conduse de SUA, în 1991, după invadarea Kuweitului, aflându-se acum în preajma celui de-al treilea.
File de istorie
Străbătut de fluviile Tigru şi Eufrat şi întinzându-se de la Golful Persic (în sud) la Muneii Anti-Taurus (nord), Irakul modern ocupă aproximativ acelaşi teritoriu ca vechea Mesopotamie, unul dintre leagănele civilizaţiei. În Evul Mediu, Irakul a fost unul dintre centrele lumii arabe, care se întindea din Maroc până în India şi avea capitala politică şi culturală la Bagdad. Invazia mongolă din secolul 13 a determinat declinul acestui uriaş imperiu, care n-a mai jucat decât un rol minor în regiune până la proclamarea independenţei de sub dominaţia britanică (1932). Timp de zece ani după căderea monarhiei (1958), Irakul a devenit centrul naţionalismului arab, sub controlul partidului Baas (al Renaşterii). Zăcămintele de ţiţei au îmbogăţit ţara, iar în 1979, când puterea a fost preluată de Saddam Hussein, petrolul reprezenta 95% din exporturile Irakului.
Războiul cu Iranul (1980-1988) şi conflictul din Golf (1991) au dus, însă, la impunerea unor severe sancţiuni internaţionale, care au avut un efect devastator asupra economiei irakiene. Experţii ONU apreciau, în 1991, că Irakul devenit un stat pre-industrial, câţiva ani mai târziu viaţa fiind descrisă ca fiind la limita subzistenţei.
Irakul are o populaţie de 22 de milioane de locuitori, în majoritate de religie islamică, principalele limbi vorbite fiind araba şi kurda. De menţionat că în nordul ţării, comunitatea kurdă şi-a creat deja o regiune semiautonomă. Cele mai importante oraşe ale Irakului sunt Bagdad (capitala; 5,6 milioane de locuitori), Basra (sud; 1,3 milioane) şi Mosul (nord; 1,7 milioane). Speranţa de viaţă a irakienilor se încadrează între 66 (bărbaţii) şi 68 de ani (femeile). Având în ţiţei principalul produs de export, Irakul are un venit mediu anual pe locuitor de 593 de dolari americani.
Populaţia
Populaţia Irakului este alcătuită dintr-un mozaic de minorităţi etnice. 75-80% dintre locuitori sunt arabi, iar alţi 15-20% sunt de origine kurdă. Alte minorităţi etnice, precum turkmenii şi asirienii, reprezintă mai puţin de 5% din populaţie. În funcţie de orientarea religioasă, 95% din populaţia Irakului este musulmană, constituţia ţării permiţând libertatea religiei.
Arabii suniţi, care reprezintă circa 20% din populaţie, domină Irakul modern încă din 1921, în ciuda faptului că majoritatea populaţiei este şiită. Partidul Baas, aflat la conducerea ţării, este dominat de clanurile sunite, care provin din zonele de nord-vest ale Irakului. În fapt, dominaţia sunită datează din secolul al 16-lea, când otomanii suniţi au preluat controlul asupra regiunii. Suniţii ocupă regiunile centrale ale ţării, din zona capitalei, astfel că accesul în politică, armată, administraţie şi serviciile secrete le este mult mai accesibil decât celorlalte minorităţi.
Musulmanii şiiţi, care ocupă partea de sud a ţării, sunt aşteptaţi, pentru prima dată, să joace un rol major în administraţia post-Saddam. Şiiţii reprezintă între 55 şi 60% din populaţie, fiind predominanţi în zona din sud-est, în apropierea oraşului Basra. Ei au fost aproape întotdeauna dominaţi de suniţi, iar în momentul de faţă sunt practic excluşi din structurile de vârf ale puterii. În timpul regimului lui Saddam Hussein, şiiţii au fost supuşi unor numeroase opresiuni, mai mulţi dintre liderii lor politici fiind asasinaţi. Ca rezultat, au căutat sprijin în Iran, iar în anii '70 mii de şiiţi au fost expulzaţi în Iran, sub pretextul legăturilor de sânge cu perşii.
Kurzii au mari şanse, într-un regim post-Saddam, de a-şi consolida autonomia. Kurzii sunt membrii unui grup etnic predominant în sud-estul Turciei, nord-vestul Iranului, nordul Irakul şi Siria. Ei sunt descendenţi ai unor triburi indo-europene, apărute în zona montană a regiunii, unde s-au stabilit începând din secolul al 7-lea î.Ch. Naţionalismul şi aspiraţia spre independenţă a kurzilor au început să se manifeste în ultima parte a secolului al 19-lea, însă au rămas fără efect. Actualmente, kurzii reprezintă cel mai numeros grup etnic din lume care nu are un stat propriu. Înainte de războiul din 1991, creştinii erau reprezentaţi de circa un milion de persoane, în mare majoritate caldeeni (care recunosc supremaţia spirituală a Romei). În momentul de faţă, comunitatea creştină este estimată la circa 650.000 de oameni, cauza principală a acestei reduceri fiind emigrarea. Alături de caldeeni şi asirieni, comunitatea creştină cuprinde ortodocşi
şi catolici sirieni, greco-catolici şi armeni. În timpul regimului lui Saddam, creştinilor li s-a permis accesul în structurile puterii, principalul reprezentant fiind ministrul de externe Tarik Aziz.
Pentru cele mai multe dintre minorităţi, însă, schimbarea regimului ar putea reprezenta, pur şi simplu, şansa de a se întoarce acasă. Trebuie precizat că Saddam Hussein a încercat (şi, în mare parte, a reuşit) să creeze comunităţi predominant arabe în zonele bogate în petrol ale ţării.
Presa
Guvernul şi partidul Baas controlează cu autoritate întreaga mass-media, ziare, agenţii de ştiri, posturi de radio şi televiziune. Presa nu reflectă în nici un fel punctele de vedere ale celor condideraţi opozanţi ai regimului, singura sa misiune fiind de a face propagandă de stat. Fiul lui Saddam, Uday Hussein, conduce un adevărat imperiu media, care include cele mai populare trei canale de televiziune şi mai mult de zece ziare. Uday este şi conducătorul agenţiei naţionale de
ştiri, care l-a declarat "jurnalistul secolului". În regiunea autonomă kurdă, există câteva organe mass-media care nu se află sub controlul Bagdadului.
Saddam Hussein
Saddam Hussein s-a născut pe 28 aprilie 1937, la Al-Awja (lângă Tikrit), localitate situată la nord de capitală. De pe la sfârşitul anilor '60, Saddam a deţinut funcţii de conducere în Partidul Arab Socialist Baas, iar presa occidentală l-a caracterizat drept "cel mai puternic om din Irak". Saddam Hussein a devenit preşedinte al ţării în 1979.
Armata
Armata regulată a Irakului cuprinde, în general, unităţi de infanterie mobilă, echipate cu armament vechi de provenienţă rusă sau chineză. Cea mai mare parte a armatei are în dotare tancuri modele T-62 sau T-55, însă este de aşteptat ca aceste trupe să nu reprezinte un pericol real pentru forţele aliate. În schimb, forţa reală a Gărzii Republicane este mult mai greu de apreciat. Acest corp de armată este cantonat în apropierea Bagdadului, având garnizoane în alte patru localităei: oraşele Basra, Mosul, Karbala şi Tikrit. Garda Republicană este alcătuită din militari loiali lui Saddam Hussein, foarte bine plătiţi, care au rolul de a susţine armata regulată. Din cauza numeroaselor privilegii de care se bucură, soldaţii din Garda Republicană nu sunt deloc agreaţi de militarii forţelor regulate, existând chiar o veche rivalitate între aceste două grupări armate. Echipamentul Gărzii include tancuri T-72 şi vehicule de luptă BMP-1 şi 2, relativ moderne, singura problemă fiind faptul că, după anii de sancţiuni economice, multe dintre acestea nu mai sunt funcţionale. Ofiţerii din Garda Republicană sunt în majoritate de origine sunită, fiind aleşi pe baza loialităţii faţă de Saddam. Este dificil de crezut însă că aceste trupe sunt pregătite să se confrunte, într-o bătălie deschisă, cu armatele aliate. Probabil, soldaţii Gărzii Republicane se vor retarge în oraşe, pentru a putea lupta la adăpostul oferit de populaţia civilă.
Înarmare cu ajutorul Occidentului!
În anii '80, atât americanii, cât şi alte puteri occidentale au contribuit masiv la înarmarea Irak-ului, vizând antrenarea lui contra duşmanului major de la acea vreme: regimul mulahilor din Teheran. Conform Institutului de Cercetări pentru Pace din Stockholm, în anii '80, regimul lui Saddam Hussein a cumpărat armament şi know-how în valoare totală de peste 25 de miliarde de dolari. La acea vreme, cel mai important partener era Uniunea Sovietică, cea care realiza exporturi în valoare de peste 13 miliarde de dolari, urmată de Franţa, cu cinci miliarde. Şi Statele Unite au făcut afaceri bune. Numai între 1985 şi 1990 Irak-ul a primit pe cale absolut legală mărfuri americane în valoare de 1,5 miliarde de dolari, mari cantităţi de produse toxice şi alte materii prime pentru producerea de arme biologice şi chimice. În acea perioadă, Saddam Hussein era deja considerat "netrebnic" şi adversar radical al Israelului. Era însă un răul mai mic în comparaţie cu liderul revoluţiei iraniene, Khomeyni. Înlăturarea şahului Persiei de regimul antiamerican al mulahilor a fost o lovitură grea pentru politica Washingtonului în Orientul Apropiat şi Mijlociu. Primele succese militare ale Iranului contra Irakului în războiul din Golf, i-au determinat pe americani să intervină pentru a stopa ascensiunea mullahilor, acordându-i asistenţă lui Saddam Hussein. Un motiv important îl reprezenta blocarea revoluţiei islamice încununată de succes în Iran, care îi izgonise pe americani din această ţară. Pe de o parte se dorea recâştigarea controlului asupra Teheranului, iar pe de alta - împiedicarea exportării revoluţiei islamice în alte state din zonă. Drept urmare, la începutul anilor '80, Irakul a fost şters de pe lista ţărilor care finanţează terorismul şi i s-au acordat mari facilităţi comerciale. Fiind cei mai buni clienţi pentru petrolul irakian, americanii au umplut bugetul militar al lui Saddam. Nici uzul de arme contrar dreptului internaţional, cum a fost folosirea gazelor de luptă contra Iranului şi a populaţiei kurde nu a fost un motiv suficient pentru dezavuarea lui Saddam de către administraţia de la Washington.
Evenimentele cheie ale istoriei contemporane
25 aprilie 1920 - Irakul este plasat sub control britanic;
23 august 1921 - Faysal, fiul lui Hussein Bin Ali, emirul oraşului Mecca, este încoronat ca primul rege al Irakului;
3 octombrie 1932 - Irakul devine stat independent;
14 iulie 1958 - Monarhia este înlăturată printr-o lovitură de stat militară, condusă de Abd-al-Karim Qasim şi Abd-al-Salam Muhammad Arif. Irakul este declarat republică, iar Qasim devine prim-ministru;
8 februarie 1963 - Qasim este înlăturat de la putere, printr-o lovitură de stat a Partidului Socialist Arab Baas. Arif este proclamat preşedinte;
18 noiembrie 1963 - Guvernul Baas este răsturnat de Arif şi un grup de ofieeri;
17 aprilie 1966 - După ce Arif moare într-un accident de elicopter (pe 13 aprilie), fratele său mai mare, Abd-al-Rahman Muhammad Arif, îi ia locul ca preşedinte;
17 iulie 1968 - O nouă lovitură de stat îl înlătură pe Arif şi preşedinte devine Ahmad Hasan al-Bakr;
1972 - Se semnează un tratat de prietenie şi cooperare pe 15 ani între Irak şi Uniunea Sovietică;
martie 1975 - Irakul şi Iranul semnează un tratat care încheie disputa teritorială existentă între cele două ţări;
16 iulie 1979 - preşedintele Al-Bakr demisionează; îi urmează la conducere vicepreşedintele Saddam Hussein;
4 septembrie 1980 - Iranul bombardează oraşele irakiene de graniţă, declanşând astfel războiul dintre cele două ţări;
7 iunie 1981 - Israelul intervine în conflict, atacând centrul de cercetări nucleare de la Tuwaythah (lângă Bagdad);
20 august 1988 - Intră in vigoare o încetare a focului, monitorizată de un grup de observatori ai Naţiunilor Unite;
2 august 1990 - Irakul invadează Kuweitul; rezoluţia 660 a ONU condamnă acţiunea şi cere retragerea; rezoluţia 661 (6 august) impune Irakului sancţiuni economice;
8 august 1990 - Irakul anunţă alipirea Kuweitului;
29 noiembrie 1990 - Rezoluţia 678 autorizează "toate măsurile necesare" pentru aplicarea rezoluţiei 660;
16-17 ianuarie 1991 - Începe Războiul din Golf, cu bombardamente aeriene asupra Irakului (Operaţiunea "Furtună în Deşert");
24 februarie 1991 - Începutul operaţiunilor terestre, care au ca rezultat eliberarea Kuweitului (27 februarie);
3 martie 1991 - Irakul acceptă condiţiile de încetare a focului;
29 mai 1994 - Saddam Hussein devine prim-ministru;
10 noiembrie 1994 - Parlamentul irakian recunoaşte graniţele şi independenţa Kuweitului;
14 aprilie 1995 - Rezoluţia 986 autorizează Irakul să-şi reia exporturile de ţiţei în cadrul programului "petrol contra hrană"; rezoluţia a fost acceptată de Irak de-abia în mai 1996 şi aplicată în decembrie 1996.

P.S. Documentar realizat înaintea izbucnirii celui de-al doilea conflict din Golf

Căsuţă poştală sau holding mondial?

2007-08-05T14:37:00.000+03:00

Date la "rece" despre ISPAT

Posibilitatea privatizării SIDEX a suscitat, suscită şi va suscita, cu siguranţă, mult timp de-acum înainte, numeroase controverse. Cum, în momentul de faţă, procesul de privatizare a Combinatului este în plină desfăşurare, iar singurul ofertant - cu care, de altfel, se poartă şi negocieri - este LNM Group (holding cunoscut în România mai mult sub numele de ISPAT), considerăm că o prezentare a acestei firme ar fi de un real folos. Nu de alta, dar diverse interese, mai mult sau mai puţin ortodoxe, au făcut ca ISPAT-ul să devină când o firmă dintr-o căsuţă poştală, când un colos de nivel mondial. În acest context, în care zvonurile pot avea o influenţă hotărâtoare, prezentarea unor date reale despre grupul ISPAT este, credem noi, extrem de necesară.

LNM Group - înfiinţare şi extindere

Trebuie precizat din start că LNM Group este, în momentul de faţă, una dintre cele mai mari companii producătoare de oţel, aflându-se pe locul al patrulea în lume din acest punct de vedere, cu o producţie de peste 22 de milioane de tone/an (2,5% din producţia mondială de oţel) şi vânzări anuale nete de 6,5 miliarde dolari. Firma a fost înfiinţată de Lakshmi N. Mittal (de la iniţialele sale vine şi denumirea de LNM Group) - actualul preşedinte al consorţiului. Primul membru al grupului a fost - în 1976, la Surabaya (Indonezia) - ISPAT Indo, care a avut iniţial o producţie anuală de 65.000 de tone, actualul său potenţial fiind de 600.000 de tone/an. Grupul LNM cuprinde trei mari companii, alături de PT ISPAT Indo (Indonezia) aflându-se ISPAT Karmet JSC (Kazahstan) şi ISPAT International NV (Olanda). Numai în cadrul ISPAT International lucrează circa 74.000 de angajaţi. LNM operează în SUA, Canada, Mexic, Trinidad-Tobago, Germania, Franţa, Kazahstan şi Indonezia, fabrica din Irlanda fiind închisă la sfârşitul lunii trecute.

De-a lungul anilor, compania s-a extins continuu, printr-o serie de achiziţii, unele extrem de interesante, sau prin investiţii în unităţile existente. De la început, ISPAT şi-a construit o strategie bazată pe mini-laminoare, fiind la această oră cel mai mare producător mondial din acest punct de vedere. Cea de-a doua direcţie de bază în activitatea ISPAT a fost producerea oţelului la preţuri de cost cât mai scăzute. Printre modalităţile de lucru ale ISPAT se numără poziţionarea unităţilor sale productive în apropierea minelor de fier şi cărbune sau a centralelor electrice, precum şi amplasarea în zonele care oferă importante facilităţi de transport.

Noile achiziţii - modalitate de bază a dezvoltării

De-a lungul timpului, ISPAT a făcut numeroase achiziţii importante, printre acestea aflându-se Caribbean ISPAT (fost "Iron & Steel Company of Trinidad & Tobago" - capacitatea actuală de producţie fiind de 2,7 milioane tone/an), ISPAT Mexicana ("Sibalsa", al treilea producător mexican de oţel - 3,8 milioane tone/an), ISPAT Sidbec ("Sidbec-Dosco", al patrulea producător canadian - 1,8 milioane tone/an), ISPAT Karmet JSC, ISPAT Hamburger Stahlwerke (al patrulea producător german de sârmă), ISPAT Stahlwerk Ruhrort şi ISPAT Walzdracht Hochfeld (cu o capacitate anuală de 1,7 millioane tone, cumpărate de la cunoscuta firmă Thyssen AG), ISPAT Inland (Inland Steel Company, al şaselea producător american de oţel - realizează 5% din producţia SUA). Ultima achiziţie importantă a ISPAT a fost "Unimetal, Trefileurope and SMR (Societe Metallurgique de Revigny)" (acum "ISPAT Unimetal Group"), cumpărată, în 1998, de la firma franceză Usinor (implicată şi ea, la un moment dat, în discuţiile referitoare la SIDEX).

În 1995, ISPAT International a înfiinţat ISPAT Shipping Limited, în scopul de facilita necesităţile de transport ale firmei. Compania dispune de cinci cargouri, care au o capacitate de transport de peste 14 milioane tone/an, şi deserveşte întreaga reţea a grupului LNM, cu excepţia ISPAT Karmet JSC.

În prezent, ISPAT International NV negociază cu guvernul polonez preluarea unei companii (Polski Koncern Hutniczny SA), formată prin fuziunea a patru oţelării (Huta Katowice, Huta Tadeusza Sendzimira, Huta Florian şi Huta Cedler), care acoperă 70% din piaţa Poloniei. La aceste negocieri, care au demarat pe 5 iunie a.c., cel de-al doilea participant (şi, totodată, concurent al ISPAT) este un consoreiu alcătuit din firmele Arbed (Luxemburg), Usinor (Franţa) şi Thyssen Krupp Stahl (Germania).

Prezenţa pe marile pieţe financiare mondiale

În 1997, ISPAT International NV (în fapt, unităţile productive din Mexic, Trinidad-Tobago, Canada, Germania şi Irlanda) au iniţiat o ofertă publică în valoare de 776 milioane dolari (cea mai mare din industria mondială de profil) şi a fost listată, începând cu data de 7 august, pe cunoscutele pieţe bursiere din New York (NYSE) şi Amsterdam (AEX).

La sfârşitul trimestrului I din acest an, ISPAT International a raportat vânzări totale în valoare de 1,146 miliarde dolari (în scădere cu 18% faţă de perioada similară a anului 2000, când vânzările s-au cifrat la 1,390 miliarde dolari) şi o pierdere netă de 57 milioane dolari (faţă de 53 milioane dolari - profit pe trimestrul I al anului 2000). Pierderile au fost cauzate, conform analiştilor internaţionali, de scăderea volumului de mărfuri transporate de ISPAT Shipping Ltd. şi de dificultăţile (generate de preţurile scăzute de pe piaţă) prin care trec ISPAT Mexicana şi ISPAT Sidbec. În Europa, rezultatele financiare ale firmei nu au cunoscut modificări substanţiale.

Lakshmi Mittal şi familia sa

LAKSHMI N. MITTAL (51 de ani) este fondatorul şi preşedintele LNM Group şi, în acelaşi timp, al celor trei companii ale grupului - ISPAT International NV, ISPAT Karmet JSC şi ISPAT Indo. La ISPAT International, Mittal deţine aproximativ 80% din capital. Lakshmi Mittal s-a născut la Sadulpur (Rajasthan, India), pe 15 iunie 1950, şi a absolvit colegiul St.Xavier din Calcutta, fiind licenţiat în comerţ. El şi-a început cariera în industria oţelului în India, în urmă cu 30 de ani, lucrând în fabrica tatălui său (Mohan Lal Mittal). La 25 de ani, a plecat în Indonezia, unde a fondat ISPAT Indo. În 1996, Mittal a primit titlul de "Steelmaker of the Year" (Oţelarul anului), acordat de publicaţia americană "New Steel Magazine". Lakshmi Mittal locuieşte la Londra (Marea Britanie), împreună cu soţia sa, Usha Mittal. Este cetăţean indian, deşi nu mai locuieşte în India din 1978. Are un fiu - Aditya Mittal (26 de ani), şi o fiică - Vanisha Mittal (21 de ani). Lakshmi N. Mittal are doi fraţi mai mici - P.K.Mittal (43 de ani) şi V.K.Mittal (41 de ani), ambii lucrând în cadrul corporaţiei. Are o avere pesonală estimată la circa 1,8 miliarde lire sterline.

ADITYA MITTAL este membru în bordul director din 1997 şi directorul grupului financiar al companiei, având ca preocupări majore piaţa de capital şi activităţile de achiziţii. Este licenţiat în economie, magna cum laude, la Wharton School of Business şi University of Pennsylvania. Înainte de a fi cooptat în cadrul ISPAT, a mai lucrat o perioadă în cadrul cunoscutei corporaţii Credit Suisse First Boston. Este căsătorit, de trei ani, cu Megha Pataudia, pe care a cunoscut-o la Wharton.

Combinatul din Kazahstan - un "geamăn" al SIDEX-ului

Preluarea

În 1995, LNM Group a achiziţionat - cu o sumă cuprinsă între 380 şi 450 de milioane de dolari (respectiva sumă este singurul aspect asupra căruia sursele noastre nu concordă) - combinatul ISPAT Karmet JSC (situat în regiunea Karaganda din Kazahstan), unul dintre cele mai mari combinate complexe din lume. Vom prezenta câteva detalii suplimentare despre acest combinat, pentru că el este asemănator, din multe puncte de vedere, SIDEX-ului.

"După dezmembrarea Uniunii Sovietice, cererea de oţel a început să scadă. Guvernul Rusiei a alocat din ce în ce mai puţini bani pentru cumpărarea produselor Karmet şi combinatul şi-a pierdut din profitabilitate. Din lipsa banilor pentru achiziţionarea materiei prime, producţia s-a redus la jumătate. Când întreg oraşul Temirtau, care depindea aproape integral de combinat, a început să resimtă consecinţele declinului, prin oprirea electricităţii şi a liniilor telefonice, guvernul kazah - în imposibilitatea de a redresa situaţia - s-a hotărât să vândă Karmet-ul. Iniţial, cumpărătorul combinatului a fost un consorţiu de firme străine (dintre care USX - US Steel Group, cel mai mare producător de oţel din SUA - era cea mai cunoscută), dar guvernul kazah a reziliat contractul, din cauza neonorării promisiunilor referitoare la investiţii. Ulterior, Karmet a fost cumpărat de ISPAT, firmă care a făcut istorie prin achiziţia de fabrici în pierdere şi transformarea lor în unităţi rentabile" (Wall Street Journal, Vol. LXXVII, 140).

Situat de-a lungul râului Nura (în oraşul Termitau, care are 160.000 de locuitori şi este supranumit "oraşul ISPAT"), combinatul acoperă o suprafaţă de circa 5.000 de hectare, având o producţie de aproximativ cinci milioane de tone/an (şi un potenţial de 6,3 milioane de tone). Deşi este construit în anii '40, ISPAT Karmet (Karganda Metallurgical Works) JSC este considerat, la ora actuală, unul dintre cele mai moderne combinate integrate din lume, beneficiind de resursele extrem de bogate de materie primă ale Kazahstanului, precum şi de o infrastructură (bazată, în special, pe cale ferată) foarte bună.

Revitalizarea

"Problemele s-au ivit când ISPAT a găsit la faţa locului o situaţie mult diferită de cea aşteptată. Sute de oameni veneau beţi la muncă. Mulţi angajaţi erau plătiţi pentru două slujbe, deşi aveau una singură. În plus, războinicii ceceni percepeau numeroase taxe, prin diverse ameninţări. În ciuda dificultăţilor economice, managerii societăţii trăiau în lux, având în locuinţe interfoane, restaurante sau chiar discoteci, toate cumpărate din banii fabricii. Pe scurt, fondurile - atâtea câte erau - nu erau utilizate absolut deloc în interesele companiei. Realizând că fenomenul de corupţie poate fi stopat, ISPAT a început să stabilizeze situaţia. Muncitorii beţi au fost concediaţi, la fel ca şi cei care trişau compania primind o plată dublă în raport cu munca depusă. Prin reguli stricte de disciplină, corupţia a început să fie eliminată. ISPAT - ca multe alte companii - are un cod etic, pe care angajaţilor li s-a cerut să-l respecte. Aceste schimbări au avut un impact imediat asupra productivităţii Karmet" (Wall Street Journal).

Fiind adaptat la metodele de lucru ale ISPAT, combinatul kazah a devenit profitabil după un singur an în care s-a aflat sub noua conducere. Astfel că, în 1996, ISPAT Karmet JSC a cumpărat, în zonele limitrofe, o centrală electrică (cu o putere de 435 MW) şi 15 mine de cărbune (cu o producţie de 22,7 milioane tone/an şi rezerve estimate la 1,7 miliarde tone), iar anul următor s-a reuşit dublarea producţiei. În 1995, înainte de a fi cumpărat, Karmet producea mai puţin de 2 milioane de tone/an; în 1996, producţia a ajuns la 3,1 milioane tone, iar în 1997 - la 3,8 milioane tone. După cumpărarea minelor şi a centralei, numărul salariaţilor ISPAT a crescut la peste 60.000 (în combinatul propriu-zis lucrează circa 30.000 de oameni).

"Marile furnale de la Karaganda acoperă de fum cerul dimineţii, iar muncitorii intră în singura fabrică din Kazahstan care mai funcţionează. La trei ani după dezmembrarea industriei sovietice, acest gigant nu mai avea clienţi şi nici bani pentru materiile prime. Astăzi, combinatul kazah este una din cele doar câteva privatizări reuşite din fosta Uniune Sovietică (Financial Times)".

În 1998, ISPAT a cheltuit 800 de milioane de dolari (350 de milioane din fonduri proprii şi 450 de milioane dintr-un împrumut acordat de Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare - BERD şi International Finance Corporation, la această finanţare mai participând ABN AMRO, Credit Suisse First Boston şi ING Barings) pentru dezvoltarea combinatului (construind noi capacităţi) şi pentru protecţia mediului înconjurător.

Producţia

Activităţile principale ale complexului ISPAT Karmet JSC pot fi divizate în cinci mari categorii: fabricarea cocsului, producerea oţelului, laminarea la cald, laminarea la rece şi acoperirile electrolitice. Combinatul are în componenţă şapte baterii de cocsificare (cu o capacitate de 4,3 milioane tone/an; cinci dintre acestea sunt operaţionale, realizând o producţie de 2,6 milioane/an), o uzină aglomerare (6,5 milioane tone/an), patru furnale (capacitate - 5,26 tone/an; trei dintre furnale sunt operaţionale producând 4 milioane de tone/an), cinci convertizoare (3 de 300 tone şi 2 de 600 de tone, cu o capacitate de 6,3 milioane tone/an; producţie - 5 milioane tone/an), laminor slebing (capacitate - 6 milioane tone/an; producţie - 5 milioane tone/an), laminor de bandă la cald de 1.200 mm (cu cinci caje degrosisoare şi şapte caje finisoare, având o capacitate de 5,2 milioane tone/an; producţie - 1,4 milioane tone/an), laminor de bandă la rece de 1.700 mm (cu cinci caje tandem, capacitate - 1,4 milioane tone/an), laminor de bandă la rece de 1.400 mm (cu şase caje, având o capacitate de 800.000 tone/an), trei linii de acoperire electrolitică cu staniu (capacitate - 375.000 de tone/an) şi o linie de galvanizare (320.000 de tone/an). În această vară urmează să intre în funcţiune o a doua linie de galvanizare (aluminiu/zinc), de acelaşi calibru cu cea existentă.

Oraşul

În plină criză economică, Kazahstanul suportă consecinţele devastatoare ale inflaţiei. Dacă la preluarea combinatului de către ISPAT, salariul mediu al unui angajat Karmet se ridica la echivalentul a circa 270 dolari/lună, anul trecut acelaşi salariu "valora" aproximativ 170 de dolari, jumătate din aceşti bani fiind cheltuiţi pe alimente.

În Temirtau emit trei staţii de televiziune locală, dintre care una lucrează cu sprijinul şi sub protecţia combinatului, canalul respectiv purtând numele "ISPAT-sfera" (el difuzează însă doar două emisiuni săptămânale despre ISPAT, de câte zece minute fiecare!). "ISPAT-sfera" este practic singurul post local de televiziune, pentru că, din celelalte două, unul aparţine guvernului, iar cel de-al doilea retransmite programele ruseşti.

ISPAT a investit şi în serviciile locale, revitalizând transportul în comun din oraş, prin cumpărarea liniilor de troleibuz, cu scopul de a facilita deplasarea propriilor angajaţi la şi de la combinat.

În plus, combinatul patronează şi echipa locală de fotbal, Shakhtyor ISPAT-Karmet Karaganda, care activează în singura divizie (cu 12 echipe) existentă în Kazahstan. În campionatul trecut (cel al anului 2000, în Kazahstan jucându-se după sistemul primăvară-toamnă), echipa a ocupat locul al 5-lea, iar în sezonul 2001, Shakhtyor ocupă, după disputatarea a nouă etape, poziţia a 15-a.

De menţionat, ca fapt divers, că însuşi preşedintele Kazahstanului, Nursultan Nazarbayev, a lucrat în tinereţe la Karmet.

P.S. Articol redactat în 2001, când de-abia apăruse oferta lui Mittal pentru SIDEX

Pariurile sportive acaparează clienţii loteriei

2007-08-04T14:52:00.000+03:00

De la pronosport la pariuri
La început au fost pronosportul şi loto. Apoi a apărut bingo. Toate acestea au reprerezentat (şi încă mai reprezintă), ani de-a rândul, o şansă pentru cei dornici să se îmbogăţească peste noapte. La fiecare dintre jocurile menţionate, odată cu primele câştiguri majore, s-a creat o adevărată isterie naţională, iar imprudenţa de a nu avea cel puţin un bilet în buzunar la sfârşit de săptămână este taxată de cele mai multe ori.
De o bună bucată de vreme, clienţii loteriei au migrat aproape in corpore spre pariurile sportive. Cum tot românul are impresia că se pricepe la fotbal, apariţia caselor de pariuri sportive i-a determinat pe foarte mulţi să renunţe la norocul chior de tip loto şi să îndrepte spre norocul "calculat ştiinţific" al rezultatelor din fotbal, tenis sau baschet. Faţă de clasicul pronosport, atuurile caselor de pariuri au fost reprezentate de posibilitatea alegerii meciurilor, de multitudinea tipurilor de pariuri, de valoarea exactă a eventualului câştig, dar şi de dreptul de a paria până în ultimul moment, cu doar câteva minute înainte de a începe meciul dorit.
În cazul pariurilor sportive, câştigul eventual este cu atât mai mare cu cât riscul asumat este mai mare. Fiecare eveniment (meci) are o cotă (de regulă) fixă, astfel că valoarea câştigului este cunoscută dinainte, respectiv cota înmulţită cu suma pariată. În mod normal, nu există câştiguri imense ca la loto, pentru că mai toate casele de pariuri au o limită maximă de câştig peste care nu se poate paria. Acest lucru poate fi însă "driblat" foarte uşor, prin posibilitatea de a rula rapid banii câştigaţi. Astfel, într-o singură săptămână, se pot câştiga (sau pierde) sume de orinul a sute de milioane de lei.
Primele case de pariuri
Prima casă importantă de pariuri care a apărut în România a fost Soccer, înfiinţată în 1992-1993 şi închisă în 1996. Apoi au apărut Satelite Hypodrom, Eurosport Bet şi Horizont, iar în perioada 1999-2000 au fost înfiinţate Wettpunkt şi Astra Bettings, două dintre cele mai populare case de pariuri la ora actuală. Ulterior, după 2001, au luat naştere alte 4-5 case de pariuri, care sunt în plină expansiune. Filiale ale caselor de pariuri există în mai toate oraşele ţării, reţeaua dezvoltându-se cu o viteză de invidiat. Majoritatea investitorilor sunt străini, din Slovacia, Croaţia, Austria, Italia şi Cipru.
Deşi este foarte la modă, piaţa pariurilor în România este, evident, încă la început. Potenţialul său de dezvoltare este imens, pasionaţi de pariuri existând în toate categoriile socio-profesionale.
Jucătorii profesionişti
Pariurile au "prins" cel mai bine în rândul tinerilor, care s-au adaptat mult mai rapid noilor formule de joc şi au renunţat la clasicul pronosport. Există însă şi numeroşi pensionari care, după ce au sperat o viaţă la marele pot, îşi riscă acum banii pentru un câştig mult mai mic, de câteva sute de mii de lei, dar care este mult mai probabil de obţinut.
Alături de persoanele care pariază ocazional, la sfârşit de săptămână sau la evenimentele majore, au apărut şi pariorii profesionişti, participanţii constanţi, de regulă foarte buni cunoscători ai fenomenului sportiv, care joacă de mai multe ori în aceeaşi săptămână. În general, sumele pariate pe un bilet sunt sub 100.000 lei, dar există şi cazuri în care miza ajunge până la câteva milioane. Mizele mari aparţin de regulă pariorilor profesionişti, care trăiesc practic de pe urma câştigurilor obţinute. Dacă pentru cei mai mulţi dintre jucători, o sumă relativ mică şi foarte multă inspiraţie reprezintă cheia succesului, profesioniştii apelează la mize mari pariate pe evenimente "sigure". Riscul lor este mult mai mic, iar câştigurile - mai mari. Alegerea acestor meciuri "sigure" este cheia succesului, cea mai mare parte a profesioniştilor având baze de date impresionante despre protagoniştii meciurilor pe care pariază.
Fotbalul rămâne rege
Cele mai multe pariuri se fac pe meciurile de fotbal, procentul sportului-rege în totalul pariurilor fiind între 60% şi 90%. Din cauza acestei "dependenţe" de fotbal, veniturile caselor de pariuri se reduc semnificativ în perioadele iulie - august şi decembrie - februarie, când este pauză competiţională în campionatele europene puternice. Încasările sunt mai mari în zilele în care se dispută meciuri în cupele europene sau partide internaţionale, dar mai ales atunci când sunt programate etape în campionatele de fotbal din Spania, Anglia, Italia, Germania sau Franţa. Pe lângă fotbal, se poate paria pe aproape toate competiţiile sportive importante din hochei, tenis, baschet, automobilism, motociclism, handbal, schi, lupte, baseball sau fotbal american.
Tipurile de pariuri sunt şi ele extrem de diversificate. În primul rând, se poate paria, ca şi la pronosportul clasic, pe rezultatul de la sfârşitul unui meci. De-aici încolo, apar diferenţele. Pentru că există pariuri pe rezultatul la pauză, pe rezultatul la pauză împreună cu cel final, pe numărul total de goluri înscrise într-un meci, pe scorul exact al întâlnirii, pe probabilitatea ca o echipă să marcheze sau nu, pe formaţia calificată, pe primul gol înscris, pe primul corner sau cartonaş galben, pe autorul primului gol, pe câştigătorul unei competiţii şi aşa mai departe până la... cine are lovitura de începere. Există şi pariuri complexe, alcătuite din combinaţii ale evenimentelor menţionate, la care nu este necesară pronosticarea exactă a tuturor meciurilor, ci doar a unei părţi dintre acestea. Bineînţeles, în acest caz, câştigurile se diminuează corespunzător.
Se câştigă sau nu la pariuri?
Aceasta este cea mai importantă dilemă a jucătorilor. La o primă vedere, după frecvenţa cu care apar case noi de pariuri sau se extinde reţeaua celor existente, se pare că afacerea este foarte profitabilă. Există însă şi reversul medaliei, numărul foarte mare al jucătorilor câştigători. Aproape că nu există individ care frecventează casele de pariuri care să nu fi câştigat cel puţin o dată. Dacă, însă, intri în detalii, se poate uşor observa că aceşti câştigători, în marea lor majoritate, de fapt au pierdut, suma totală pariată fiind de regulă mult inferioară celei câştigate. Şi aici, însă, intervine o problemă. Aceea că 20.000 de lei (suma minimă acceptată ca miză de majoritatea caselor de pariuri) nu reprezintă mare lucru, pe când obţinerea unui câştig de un milion este semnificativă, chiar şi în condiţiile în care s-a realizat prin multe mize de 20.000 care, adunate în timp, au trecut de milion. Discuţia poate însă continua la nesfârşit. Cert este doar faptul că românii nu mai stau la coadă la carne, ci la pariuri sportive...

Se poate rezolva criza cărţii din România?

2007-08-04T14:31:00.000+03:00

Necesitatea unei asociaţii naţionale a editorilor
Editorii români, a căror activitate este din ce în ce mai dificilă şi mai puţin profitabilă, au decis să-şi unească forţele într-o asociaţie al cărei prim scop este promovarea unei iniţiative legislative privind cartea. Directorul Editurii Univers, Mircea Martin, a declarat la sfârşitul săptămânii trecute, că editurile din cele trei asociaţii existente, cea a fostelor case de editură de stat, cea a patronilor de editură şi cea a editorilor pedagogici, sunt pe cale să se unească în Asociaţia Editorilor din România, care să le reprezinte interesele şi să lupte în primul rând pentru promovarea unei legi a cărţii.
De ce a atins activitatea editorială nivelul minim?
După ce întreg anul trecut s-a aflat în constantă scădere, activitatea editorială din România s-a redus şi mai mult în primele luni ale acestui an, astfel încât, acum, când situaţia de criză se apropie de un punct nemaiîntâlnit, editorii au decis să lase deoparte toate animozităţile, neînţelegerile şi divergenţele, pentru a se uni în faţa unei fiscalităţi care, spun ei, tinde să devină sufocantă. Deşi, prin lege, cartea este scutită de TVA, această taxă, nedeductibilă, se aplică la toate nivelele de producţie, de la achiziţionarea materialelor, a hârtiei, cartonului şi până la plata copyright-ului (10-20%) sau a drepturilor de autor pentru scriitorii români (20-30%). Astfel, cheltuielile editorului cu cartea sunt atât de mari, încât el trebuie să facă concesii la preţ. Producţia de carte devine în aceste condiţii una dintre cele mai puţin profitabile activităţi, editurile reuşind cu greu să facă faţă, mai ales că sistemele de distribuţie româneşti nu sunt dintre cele mai competitive, iar încasările se primesc după luni de zile de la vânzarea cărţii. Efectul inflaţiei este în acest caz o lovitură de bumerang. În plus, aşa cum a apreciat şi Silviu Lupescu, directorul Editurii Polirom, "impozitul ce trebuie plătit este calculat în funcţie de cartea existentă în librării şi în stocul editurii, şi nu în funcţie de vânzările efective, de încasări". În această situaţie, este necesară apariţia unei legi care să protejeze cartea ca produs, cititorul în calitate de consumator şi editorul, care în ţara noastră nici nu este recunoscut drept producător.
Reducerea numărului de cititori - consecinţă a scăderii nivelului de trai
Oferta de carte, care a înregistrat o firească explozie după 1989, este astăzi din ce în ce mai redusă, publicul cititor fiind, după părerea oamenilor de litere, pe punctul de a se deculturaliza. Preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, Laurenţiu Ulici, a atras atenţia, în repetate rânduri, asupra unui dublu pericol care pândeşte literatura română, în condiţiile în care cultura nu va deveni politică de stat. Primul priveşte izolarea literaturii române între graniţe, în lipsa unor traduceri de calitate, făcute de traducători nativi în limbile respective, iar al doilea - scăderea numărului de cititori, determinată de scăderea nivelului de trai, care duce la constanta îndepărtare a românului de carte. "Această criză era iminentă, o aşteptam, o prevedeam, dar poate că nu la cote atât de ridicate. Ştim sigur că până la urmă se va produce despărţirea de carte a unei largi categorii de cititori", a preconizat şi Mircea Martin, directorul Editurii Univers. Responsabilii Editurii Polirom citează la acest capitol o statistică recentă, potrivit căreia românii investesc anual pentru carte numai cinci mii de lei. "Sunt clase întregi în care numai câţiva elevi îşi permit să cumpere manuale. Dintr-o bursă, un student îşi mai permite luxul de a-şi lua cinci-şase cărţi, cu riscul să nu mai aibă ce mânca; în majoritatea oraşelor mici şi la sate nu mai ajunge nici o carte şi asta acolo unde mai există librării sau biblioteci", relevă Silviu Lupescu. "Dacă toate taxele care concură la preţul de vânzare al fiecărei cărei ar fi, dacă nu desfiinţate, cel puţin reduse substanţial, preţul de vânzare ar fi mult mai mic, mult mai accesibil. Numărul cumpărătorilor ar creşte, tinzând spre o normalitate a pieţei de carte", este de părere Dana Moroiu, redactor-şef Nemira. În acelaşi sens, Editura Humanitas precizează: "Cuantumul taxelor şi impozitelor colectate din industria cărţii este stupefiant de mic, mai ales în raport cu impactul cutural şi educaţional (aproximativ 20 de milioane de dolari anual). O înjumătăţire a acestor taxe şi impozite ar fi foarte uşor de suportat de către buget, dar ar avea un efect pozitiv imens."
Editorii români îşi pun speranţa într-o lege a cărţii
Apariţia unei legi a cărţii nu ar rezolva toate aceste probleme peste noapte, dar ar duce, dacă nu la o creştere, cel puţin la o stabilizare a sistemului editorial de producţie şi a pieţei cărţii. În orice caz, aşa cum a accentuat şi conducerea Humanitas, legea cărţii va fi utilă numai în măsura în care ar prevedea măsuri precise de aplicare. "Odată adoptată şi aplicată, această lege ar permite ca sectorul de carte să devină suficient de puternic în următorii 20-30 de ani, astfel încât anumite facilităţi, cum ar fi scutirea de impozite, să fie valabile doar pentru o perioadă de timp", crede Ovidiu Enculescu, director general RAO.
Vor mai putea românii să devină un popor care citeşte?
TVA zero pentru carte, ca produs finit şi pentru toate verigile laneului de producţie şi distribuţie, scutirea sau reducerea taxelor vamale şi poştale, recunoaşterea activităţii editoriale ca activitate de producţie şi nu de servicii, considerarea cărţii ca produs comercial, dar şi cultural; editorii români speră ca într-o zi toate aceste facilităţi vor fi adoptate, pentru a-şi putea continua activitatea, pentru ca românii să poată redeveni un popor care citeşte.
Mulţi dintre directorii caselor de editură nici nu se gândesc la scăderea standardelor calitative. "Atât timp cât voi fi eu director al Editurii Univers, nivelul nu va putea fi decât acelaşi, deci egal cu sine, nu are cum să scadă. Singura problemă care se pune în acest caz este cea a supravieţuirii", spun, prin glasul lui Mircea Martin, cei care nu vor să abdice de la calitate.
Cărţi pe tarabe, cărţi în librării, dar cumpărători din ce în ce mai puţini. Cei mai în vârstă au venituri din ce în ce mai mici, iar pentru tineri divertismentul tinde să devină mai important decât cultura.

P.S. Dată de apariţie incertă, undeva înainte de anul 2000

Îmbată şi concediază!

2007-08-04T14:25:00.000+03:00

Knock, knock... out

Într-o dimineaţă, cu câteva zile în urmă, pe uşa redacţiei a intrat un om. Destul de modest îmbrăcat, aspectul hainelor trădându-l ca fiind muncitor în timpul serviciului. Părea să aibă o problemă deosebită, aşa că l-am poftit să-şi spună păsul. S-a aşezat şi a început să-mi povestească necazurile pe care ei, muncitorii de la..., le au cu directorul unităţii. Director care dă oamenii afară pe capete. Firesc, din partea mea a venit inevitabilul "De ce?". Mă gândeam, totuşi, că sunt în faţa unui nou caz de "dictatură directorială", dictatură care se regăseşte în multe din unităţile economice gălăţene şi nu numai.

Răspunsul a venit năucitor: "Ne prinde beţi în timpul lucrului!". Am rămas fără replică, aşa că omul nostru a continuat: "De câţiva ani, în incinta unităţii a apărut un chioşc, d'ăsta privatizat. Şi, pe lângă mâncare sau răcoritoare, la chioşc se vând şi băuturi alcoolice. Inevitabil, muncitorii cumpără diverse produse, beau (încă de la prima oră a dimineţii) şi toată ziua se învârtesc ameţiţi prin unitate. Eu vin de-acasă treaz şi când plec înapoi de-abia mă ţin pe picioare". "Bun, zic eu, după ce-am înţeles cam care e situaţia, şi care e vina directorului?" "Păi, de ce-i dă voie ăluia să vândă băutură în unitate? El face bani şi noi ne pierdem slujbele!" Încerc să continui dialogul. "Da' dumneavoastră de ce beţi în timpul programului? Nu puteţi cumpăra ceva doar când plecaţi spre casă?" La aceste cuvinte, însă, omul din faţa mea se ridică brusc şi se îndreaptă spre uşă. "Lasă-mă-n pace, că şi tu ţii cu directorul!" Şi aşa, din redacţia noastră a plecat un om nemulţumit.

P.S. Tot de prin '97-'98

Străinul

2007-08-04T14:16:00.000+03:00

Seara târziu, la unul dintre hotelurile gălăţene. La recepţie, în faţa televizorului, o tânără angajată se uită liniştită la serialul preferat. În rest, linişte totală. Uşa se deschide şi intră cineva. Alură sportivă, costum care nu prea aduce a "made in România". Stranger in the night. Se îndreaptă spre restaurant. Dă să intre, dar uşa se încăpăţânează să rămână închisă. Omul nostru se mai uită o dată la programul afişat (8-23), se uită neîncrezător la ceas (care arată 22.35) şi se îndreaptă spre recepţie. "De ce nu este nimeni la restaurant?", întreabă el într-o limbă română aproximativă. Răspunsul vine dezarmant, printre dialogurile de film: "Pentru că nu este nici un client!" Străinul, după două clipe de derută, se înroşeşte şi începe să gesticuleze: "Cum nicht client, ich client!". "Tratamentul" de care se bucură rămâne însă acelaşi: indiferenţă. Filmul de pe micul ecran este mult mai interesant. După câteva minute, omul se linişteşte, iese din hotel, îşi cumpără o sticlă de vin de la chioşcul din faţă (la hotel nu există decât apă minerală), revine şi se aşază liniştit pe unul dintre fotoliile din hol.
În acest timp, la televizor încep ştirile. Asaltat de o mulţime de reporteri, premierul declară surâzător: "Investitorii străini sunt aşteptaţi în România. Le oferim cele mai bune condiţii şi îi aşteptăm cu braţele deschise!".
În holul unui hotel din Galaţi, un investitor străin, cu o sticlă de vin în faţă, se uită nedumerit la primul-ministru, mai priveşte o dată pustietatea şi indiferenţa care îl înconjoară, ia o gură de vin şi, la o oră foarte târzie, se îndreaptă spre cameră să-şi facă bagajele.
La televizor, şeful Executivului continuă: "Suntem un popor foarte ospitalier...".

P.S. Text foarte vechi, de prin '97-'98, personajul principal fiind un neamţ care dorea să cumpere Fabrica de zahăr din Lieşti.

Fotbal şi mârlănie

2007-08-01T12:20:00.000+03:00

Fotbal şi mârlănie

«Spectacolul» de duminică seara, de la meciul Rapid - Steaua, ne-a readus în minte scene de care până acum am avut parte numai în faţa televizorului. Ce s-a întâmplat în Giuleşti a fost o mare (şi neplăcută) surpriză pentru toată lumea, pentru că prezenţa în tribune a preşedintelui Băsescu, alături de mai marii fotbalului românesc, dar şi a invitatului de onoare, Sir Bobby Robson, promitea un spectacol sportiv de excepţie. Era ultimul derbi al turului, era ultima şansă a Rapidului de a se apropia în clasament de Steaua şi Dinamo… Ce mai, totul părea perfect pentru un eveniment fotbalistic deosebit. Numai că, din păcate, n-a fost să fie aşa.
Imediat după ce arbitrii şi jucătorii au ieşit de la cabine cu tricourile pe care scria «Uniţi împotriva discriminării» (forul internaţional desfăşoară un amplu program antirasism, pentru că nu suntem originali nici măcar la acest capitol!), galeriile au reacţionat instantaneu, în stilul balcanic de-acum caracteristic stadioanelor noastre: «În România, ultima speranţă: zero toleranţă». E doar coregrafie, ne-am zis, şi am aşteptat să-nceapă fotbalul. Pe teren, însă, am asistat la o dispută încrâncenată, cu pumni în coaste şi coate-n gură, care a dat apă la moară celor din tribună. Dacă pe teren arbitrul Tudor s-a descurcat onorabil, reuşind să potolească spiritele, prin eliminarea lui Nicoliţă, în tribune pasiunea a dat în clocot şi nimeni n-a făcut nimic pentru a o înfrâna. Sloganuri rasiste şi bannere care mai de care mai violente în limbaj au răsărit cât ai clipi în mijlocul galeriilor celor două echipe. Scaunele rupte au început să zboare în stânga şi-n dreapta, printre gradene, iar bucaţi măricele de beton din peluză au luat… drumul gazonului, avându-l drept ţintă pe portarul stelist Hamutovski (oare din cauză că e blond?). Oprit de două ori timp de minute bune, meciul s-a reluat de fiecare dată şi, în cele din urmă, a ajuns până în minutul 90, fără să se înregistreze nici un accident, deşi pericolul a plutit în aer tot timpul. Spectatorii au plecat spre case dezamăgiţi, iar telespectatorii au schimbat repede canalul, în căutarea unui… meci de fotbal.
După acest «derbi» rămâne doar gustul amar al unui spectacol care s-a transformat în circ, din cauza oamenilor care-şi spun suporteri. Alimentate din toate părţile, cu din ce în ce mai multă îndârjire în ultimii ani, orgoliile celor de la galerie au ajuns duminică seara la apogeu. Iar ceea ce s-a întâmplat în Giuleşti este o consecinţă firească a frustrărilor ultraşilor, care nu se mai pot manifesta în asemenea condiţii decât pe stadioane, pentru că oriunde în altă parte aceste răbufniri reprezintă cazuri de dosare penale. În Anglia, ţara de origine a fotbalului şi a «hooligans»-ilor, s-au instrumentat sute de cazuri, care s-au lăsat cu ani grei de interdicţii de a călca pe stadioane sau chiar de închisoare. Italia vine şi ea puternic din urmă, cu numeroase cazuri de manifestări fasciste sau rasiste. Avem, aşadar, profesori celebri. Numai că în timp ce la noi nu se face nimic (sau apar soluţii doar la nivel declarativ) pentru a preîntâmpina aceste lucruri, în ţările amintite s-a ajuns până la urmărirea video individuală a fiecărui spectator. Deşi susţinem sus şi tare că ne dorim integrarea în Europa, din punctul de vedere a ceea ce se întâmplă pe stadioanele româneşti, ne îndreptăm cu paşi mari spre arenele din America de Sud, unde forţele de ordine îl apără cu scuturile pe executantul unei lovituri de colţ, iar trasul cu pistolul a devenit un lucru banal. Aşa că, deocamdată, cel puţin la fotbal ne aşteaptă integrarea în Sud-America! Măcar de-ar apărea la noi următorul Pele. Sau cel puţin un mic Maradona…

Cine îşi bate joc de Oţelul?

2007-08-01T12:16:00.000+03:00

Cine îşi bate joc de Oţelul?

* Cel mai înjurat om al verii * Nici un indian nu se află printre acţionarii echipei de fotbal! * Gruparea de Divizia A este controlată de cinci persoane fizice române * Ştie Mittal ce se întâmplă la Galaţi? *

Magnatul indian Lakshmi Mittal a fost în această vară omul pe care gălăţenii l-au înjurat cel mai mult. Promisiunile că echipa de fotbal Oţelul va deveni, într-un timp relativ scurt, o forţă în fotbalul autohton (şi nu numai) au făcut ca imaginaţia microbiştilor să o ia razna. S-a ajuns până la a se anticipa finale de Liga Campionilor şi aducerea unor jucători europeni de top la Galaţi.

Încet, încet, însă, speranţele suporterilor gălăţeni au început să se năruie. Refacerea Stadionului „Oţelul” a întârziat nepermis de mult, astfel că, după ce s-au chinuit un an pe „Dunărea”, fotbaliştii de Divizia A continuă să joace pe arena echipei din eşalonul secund cel puţin încă o jumătate de sezon (deşi noi credem că pe „Oţelul” nu se va juca nici în retur, pentru că în afară de însămânţatul gazonului nu s-a făcut nimic!).

Finalul sezonului trecut a coincis cu redeschiderea perioadei de transferuri, în care se aşteptau câteva mutări spectaculoase. Numai că rezultatul a fost exact invers celui aşteptat. Oţelul a pierdut patru titulari şi nu a adus nici un fotbalist de mare valoare! Preşedintele Viorel Anghelinei a încercat iniţial câteva runde de negocieri, pe care le-a întrerupt ulterior, din lipsa fondurilor. Mult-promisul buget de transferuri - „născut” în iarnă, de nu se ştie exact unde - a dispărut ca prin ceaţă, iar în lipsa lui oficialii grupării gălăţene au fost nevoiţi să înregimenteze câţiva jucători liberi de contract, pentru a acoperi măcar numeric (dacă valoric nu se putea) golurile din lot. Între timp, şi antrenorul Mihai Stoichiţă a părăsit echipa, sătul de promisiunile conducerii Mittal Steel Galaţi, neonorate timp de mai bine de o jumătate de an.

Startul sezonului 2005-2006 a coincis, duminica trecută, cu o înfrângere severă în faţa dinamoviştilor bucureşteni. Însă nu eşecul în sine este supărător, ci maniera în care „oţelarii” au abordat această partidă. Dacă în anii din urmă jucătorii gălăţeni au câştigat meciurile prin luptă (pentru că valoric am fost sub Dinamo mai de fiecare dată), de data aceasta fotbaliştii Oţelului au părut blazaţi şi fără chef de efort. Atitudinea jucătorilor este şi ea rezultatul măsurilor conducerii, ale cărei ezitări şi indecizii n-au rămas fără urmări nici la nivelul lotului.

Cine este de vină pentru situaţia în care se află Oţelul? Antrenorul Aurel Şunda este de doar câteva săptămâni la echipă şi nu i se poate cere să facă minuni. Jucătorii din lot au valoarea pe care o au şi, iarăşi, nu li se poate cere ceva peste puterile lor. Ne rămâne doar conducerea, spre care se îndreaptă, în cea mai mare parte, nemulţumirea suporterilor gălăţeni.

Mittal este, cum spuneam, cel mai înjurat om, pentru că el este perceput ca principal vinovat al faptului că la Oţelul nu s-a investit mai nimic, în ciuda promisiunilor de-a dreptul sforăitoare. Numai că există şi posibilitatea ca, în luxoasa lui casă de la Londra, magnatul indian să nu aibă habar despre ceea ce se întâmplă la Galaţi!

S-a spus de nenumărate ori că Oţelul este echipa lui Mittal. O simplă consultare a unor date publice - aflate la dispoziţia oricui la Registrul Comerţului - demonstrează însă că nu este deloc aşa. Fotbal Club Oţelul SA este o societate de tip închis, înfiinţată pe 30 martie 2005, ai cărei acţionari sunt: Ionel Borş (19,2%), Nicu Radu (19,2%), Ioan Ungureanu (19,2%), Mirela Gătin (19,2%), Aurelian Mocanu (19,2%) şi Asociaţia Clubul de Fotbal Oţelul Galaţi (4%). Aşadar, nici urmă de Mittal sau alţi indieni. Proprietarii Oţelului sunt cinci persoane fizice române, e drept cu funcţii de conducere în Combinat, care au un aport de capital de câte 960 lei noi (9,6 milioane lei vechi), alături de vechea asociaţie, care a venit cu palmaresul şi locul în prima divizie (dar şi cu datorii de zeci de miliarde de lei vechi!). Se ştie că Mittal Steel Galaţi sprijină echipa de fotbal, ca şi până acum, printr-un contract de reclamă-publicitate, care se cifra, la începutul anului, la suma de circa 650.000 de dolari. Probabil că la Oţelul ajung ceva mai mulţi bani din Combinat, pentru că bugetul unei divizionare A de nivel mediu depăşeşte de câteva ori suma respectivă. Până la Champions League este, însă, o distanţă uriaşă... iar noi nu ştim, pentru că nu s-a spus nimic oficial, cine trebuie să finanţeze echipa de fotbal - acţionarii (Borş & comp.) sau sponsorul (Mittal) - sau dacă între aceştia există vreo înţelegere referitoare la problema de faţă. Sistemul în sine pare însă identic cu acela al celebrelor „firme-căpuşă” care au stors Combinatul ani de-a rândul.

Discuţia poate continua şi pe planuri conexe, referitoare la implicarea extrem de modestă a conducerii Combinatului în sprijinirea comunităţii locale, pentru că nu numai de fotbal - chiar dacă acesta ne roade cel mai tare la ora actuală - se leagă nevoile şi speranţele gălăţenilor...

P.S. Deşi articolul este scris în 2005, situaţia este la fel de actuală. Din păcate...

ZIUA CEA MAI MARE A DOLARULUI

2007-08-01T12:04:00.000+03:00

Deprecierea "de primavara" a ingrasat dolarul cu 860 de lei intr-o singura zi

Spectaculoasa crestere a cursului leu/dolar din aceasta saptamana a generat o adevarata isterie nationala. Toata lumea discuta despre aceasta chestiune, toata lumea isi da cu parerea, mai mult sau mai putin avizat. In definitiv, cresterea era una previzibila, chiar daca amploarea ei nu putea fi apreciata la dimensiunile pe care le-a avut.
Ziua de miercuri a fost una de exceptie, in care cresterea de curs (cel stabilit de Banca Nationala) a fost cea mai mare inregistrata, intr-o singura zi (860 de lei), din 1990 incoace. Ca urmare, casele si punctele de schimb valutar au urcat preturile "la vanzare" pana in jurul valorii de 20.000 de lei/dolar. Au existat cazuri in care valorile de curs afisate au ajuns chiar la 22.000 lei/dolar.
Am incercat sa stabilim daca fenomenul a avut aceeasi intensitate si la Galati si am intrat, in cursul zilei de ieri, in cateva puncte de schimb valutar. Totodata, am consemnat si parerea a doi specialisti, considerand ca acestia pot oferi cele mai competente aprecieri asupra deprecierii din ultimele zile a monedei nationale.
La "Pibunni", preturile erau 16.800 lei/dolar, la cumparare, si 18.500 lei/dolar, la vanzare. Operatoarea ne-a precizat ca ziua de miercuri a fost una de "maxim", in care cererea de valuta s-a situat la cote extrem de ridicate, pe un curs de 17.000 lei/dolar: "Am vandut circa 11.000 de dolari". Joi, cursul la vanzare a urcat cu 1.500 de lei, iar cererea a scazut substantial.
Unul dintre punctele de schimb "Montana" afisa un curs de 17.300 (la cumparare)/18.150 (la vanzare). Si aici cererea a fost foarte ridicata in ultimele zile, inregistrandu-se o diferenta apreciabila fata de o "zi normala". Rulajul a atins cifra de 70 de milioane de lei, comparativ cu o medie zilnica de circa 40 de milioane.
"Nova 2000" afisa, ieri, 15.500 (la cumparare)/19.000 (la vanzare). Volumul tranzactiilor, asa cum aprecia operatoarea de la unul dintre punctele de schimb, a crescut foarte mult, in special datorita cererii foarte mari. Din acest motiv, rezervele de valuta sunt in scadere, punctele de schimb aprovizionandu-se unul de la celalalt.
Casa de schimb de la Banca Romana pentru Dezvoltare (BRD) schimba dolarul cu 15.000 lei (la cumparare) si 19.000 lei (la vanzare). La aceste cursuri, atat cererea cat si oferta au fost extrem de scazute. Ieri, pana la ora 10.30, de exemplu, nu se facuse nici o tranzactie. Si daca tot am intrat la BRD, am stat de vorba, despre ceea ce s-a intamplat in ultimele zile pe piata valutara, cu directorul filialei galatene, dna Fanica Staicu. "Fenomenul - deprecierea accentuata a leului in raport cu dolarul american - a devenit unul specific Romaniei, care se repeta in fiecare primavara. Saltul din aceasta saptamana este datorat unui complex de factori. Au influentat cursul deficitul din balanta de plati a Romaniei, exporturile slabe de la inceput de an, competitivitatea redusa a produselor romanesti pe pietele internationale, speculatiile specifice tranzactiilor pe orice fel de piata si, in plus, zvonurile referitoare la intrarea Romaniei in incapacitate de plata. Nu pot sa apreciez care va fi evolutia pe termen scurt a cursului leu/dolar pentru ca nu am toate informatiile macroeconomice necesare", a apreciat dna Staicu.
Peste drum, ne-a atras atentia cladirea Bancii Nationale si am considerat ca directorul acestei institutii, dl Ionel Ciobanu, este cel mai in masura sa ne ofere detalii despre "explozia" cursului si despre ce se va intampla in perioada urmatoare. "S-au acumulat cativa factori care au contribuit la inregistrarea acestei cresteri accentuate. Dupa mine, in afara factorilor economici, reali, exista si niste factori subiectivi, lansati de diverse institutii si intretinuti de presa. Deprecierea trebuia facuta in timp, cam de pe la 1 decembrie, si atunci lumea nu ar mai fi intrat in panica. BNR poata sa intervina, dar nu o va face intr-o maniera ostentativa. Cert este ca economia inca nu merge si asta a determinat, in primul rand, depasirea prognozelor anuntate la inceputul anului. Piata se va calma in zilele urmatoare si acest lucru nu se va datora interventiei Bancii Nationale. Cred ca valoarea cursului va mai inregistra cresteri usoare inca doua-trei zile, iar apoi va urma o scadere. Principala problema este ca trebuie sa gasim, rapid, surse de refinantare, astfel incat sa putem acoperi ratele imprumuturilor care trebuie rambursate. O alta solutie este cea a intrarii masive pe piata a exportatorilor, care sunt detinatori de valuta. E drept ca exporturile sunt mai reduse la inceput de an, dar si importurile au fost, in aceasta iarna, mult mai mici ca de obicei. Daca pentru sfarsitul anului se prognozase o depreciere a cursului leului cu 32%, aceasta prognoza este deja depasita, pentru ca prognozele s-au bazat pe o sustinere economica, care nu a venit. Pentru perioada urmatoare, cred, si sper, ca deprecierea sa nu mai treaca de 15%, cel putin pana in toamna. Cel putin in aceasta privinta, eu sunt optimist...", a concluzionat dl Ciobanu.
Cert este ca singurii care au avut de castigat din aceasta depreciere sunt cei care si-au plasat economiile in valuta. Aceasta investitie s-a dovedit, cel putin de la inceputul anului si pana acum, cea mai rentabila varianta, depasind si dobanda adusa de depozitele bancare, si randamentul fondurilor mutuale, si rentabilitatea de ansamblu a pietei actiunilor.
Fenomenul este, insa, foarte probabil sa se opreasca si chiar sa inregistreze un recul in zilele urmatoare, dupa cum apreciaza majoritatea analistilor de pe piata valutara, lucru ce va determina, implicit, scaderea rentabilitatii acestui tip de investitii.

P.S. Greu de spus când a fost scris acest articol, probabil cel mai vechi postat până acum; cred că prin 1998-1999...

Petrom - incertitudinile unei privatizari

2007-08-01T11:57:00.000+03:00

Petrom - incertitudinile unei privatizari

Scoaterea la vanzare a 51% din actiunile SNP Petrom, actiune pe care Ministerul Industriilor vrea sa o finalizeze in cursul acestui an (conform angajamentelor luate in fata organismelor internationale), a suscitat, suscita si va suscita, se pare, numeroase controverse.
Despre strategiile de privatizare a Petrom s-a discutat indelung, fara a fi gasita vreo solutie viabila. Partea romana pare interesata de vanzarea pachetului majoritar unui investitor strategic, cu posibilitatea ca salariatii sa achizitioneze 10%. Aceasta optiune presupune mentinerea Petrom intr-o structura integrata (cuprinzand activitatile de extractie, rafinare si distributie). Exista totusi si varianta externalizarii distributiei. Fostul director Ion Popa a amintit, la un moment dat, o varianta de privatizare prin fuziunea Petrom cu o companie din zona, numind Mol (Ungaria) si Helenic Petroleum (Grecia). Aceasta varianta ar exclude participarea puternicului sindicat al petrolistilor.

Interese si presiuni
Pe lista celor 21 de companii interesate de privatizarea SNP Petrom, lista intocmita de consultantul pentru privatizare (consortiul format din grupurile financiare ING si Credit Suisse), figureaza nume mari, precum Exxon Mobile, Chevron Texaco, Shell sau British Petroleum. De asemenea, pe aceasta lista se afla numele unor importante companii central si est-europene, cum ar fi OMV, Mol sau Lukoil. Pana aici, totul pare in regula. Numai ca, din cauza situatiei din Golf, marile companii multinationale se confrunta cu numeroase probleme si numai de privatizarea Petrom nu le arde, in timp ce pentru firmele de talie medie SNP pare sa reprezinte o "prada" prea mare.
In acest context, Ioan Popa, fostul director al SNP Petrom, si-a inaintat demisia, cu scopul, declarat ulterior, de a evita implicarea directa in procesul de privatizare. Cunoscand foarte bine cat de multe interese se invart in jurul privatizarii SNP (si declarand, in repetate randuri, ca presiunile ce se exercita sunt foarte mari - "timp de sase ani mi-au batut la usa zeci de mii de oameni sa-mi propuna tot felul de afaceri. Este o presiune imensa si e greu sa respingi ofertele celor care vin cu relatii la un nivel superior functiei pe care am ocupat-o"), Ioan Popa a iesit din scena, invocand motive medicale.
Zvonurile existente pe pietele internationale, conform carora privatizarea Petrom este o afacere deja incheiata, ridica, si ele, probleme in calea acestei tranzactii. Potrivit acestor zvonuri, companiile germane se vor implica in privatizarea sectorului de energie electrica, firmele americane vor fi favorizate in sectorul petrolier, in timp ce companiile rusesti vor fi prezente in privatizarile legate de distributia gazelor naturale.

De ce-a plecat Popa?
Plecarea lui Ioan Popa reprezinta pentru Petrom sfarsitul unei "ere". Dupa 12 ani (1992-2003), Popa a renuntat la functie, chiar in prag de privatizare, fiind inlocuit cu Gheorghe Constantinescu, fost director general al Rafinariei Petrobrazi. Putini directori de companii de stat se pot lauda cu performanta lui Ioan Popa, care a fost, practic, reprezentatul petrolului romanesc in ultimul deceniu.
Ca motivele medicale invocate oficial in cererea de demisie nu sunt si reale, o demonstreaza faptul ca Popa a acceptat oferta de a deveni consilier al premierului Adrian Nastase. Si ajungem la declaratiile potrivit carora el a evitat sa conduca societatea in timpul procesului de privatizare. "Vine privatizarea si nu vreau sa fiu implicat. Nu vreau sa fiu printre cei care decid in privatizare. Si nu pentru ca n-as fi de acord cu ea. Este o idee buna si nu este o alta solutie", a declarat Popa. Si atunci?
Surse din industria petroliera au pus plecarea lui Popa din fruntea Petrom mai mult pe seama disputelor cu oficialii romani pe tema unei datorii catre SNP a Rafinariei RAFO Onesti, care ar putea sa-si schimbe proprietarul prin preluarea creantelor, ce ar urma sa fie platite prin... contravaloarea unor lucrari executate pentru Petrom.

Probleme de stat
Pentru stat, decizia de privatizare nu este deloc usoara, pentru ca Petrom este cel mai mare contribuabil la buget - 36.400 miliarde lei in 2001 si 40.530 miliarde lei in 2002, sumele fiind platite integral. Pentru edificare, sa spunem ca suma virata anul trecut reprezinta aproape 15% din valoarea bugetului.
Privatizarea Petrom inseamna si renuntarea la pretul de referinta pentru gaze naturale, deoarece o treime din gazele naturale consumate in Romania sunt de fapt gaze de sonda rezultate in urma procesului de extractie a titeiului.
In plus, Petrom reprezinta pentru statul roman o proprietate care a realizat in 2002 o cifra de afaceri de 2,3 miliarde de dolari si a exportat produse petroliere de 613 milioane de dolari, in timp ce importurile au fost doar de 459 milioane USD.
De Petrom se leaga afacerile si supravietuirea a peste 1.400 de companii private din Romania, dependente direct de contractele in derulare cu SNP Petrom.

Favoriti - Lukoil si Eni
Din cauza contextului international, in ciuda numeroaselor firme care s-au declarat interesate, in cursa pentru privatizarea Petrom s-ar putea sa nu apara nume mari. Occidentul a dat deja un verdict, ce pare destul de aproape de realitate: marile companii americane nu vor veni in Romania, astfel ca preluarea Petrom va ramane la indemana celor din regiune. Printre cei considerati parteneri viabili in procesul de privatizare se numara Eni, TotalFina Elf, Lukoil si OMV.
Grupul italian Eni a mai fost interesat de privatizarea Petrom, in 1999, dar au oferit doar 50 de milioane de dolari pentru 30% din actiuni. Intre timp relatiile romano-italiene s-au relansat, asa ca... Francezii de la TotalFinaElf s-au numarat in ultimii ani printre cei mai importanti parteneri ai Petrom si sunt asteptati la negocieri. Companiile rusesti, in frunte cu Lukoil, par momentan singurele care au bani de investit, dar este posibil sa se loveasca de refuzul statului roman de a le oferi monopolul extractiei de titei. Cat priveste grupul austriac OMV, acesta este legat in Romania de patronul Rompetrol, Dinu Patriciu, care s-a inscris deja pe lista pentru Petrom. In acest context, trebuie mentionat ca in "zona Petrom" se invart numerosi oameni de afaceri romani, printre care Corneliu Iacobov si Ioan Niculae.

Date statistice
SNP este cea mai mare companie petroliera integrata din Europa Centrala si de Est. Singura companie din zona ce poate rivaliza cu Petrom este firma austriaca OMV, dar aceasta are un punct sensibil in aprovizionarea cu materie prima. SNP Petrom s-a constituit in anul 1997 ca o companie cu capital majoritar de stat, pornind de la o valoare negativa de 1,5 miliarde dolari (datoria Companiei Romane de Petrol - CRP). Capacitatea de rafinare a celor doua rafinarii din cadrul SNP - Petrobrazi si Arpechim - este de 10,5 milioane tone de titei anual, suficient pentru consumul intern, situat in prezent la circa 8,7 milioane tone. Pe piata romana, Petrom detine o cota de aproximativ 60%, prin circa 600 de puncte de desfacere. Profitul obtinut de SNP anul trecut a fost de aproximativ 100 de milioane de dolari, iar valoarea investitiilor realizate de Petrom in 2002 s-a cifrat la 347 milioane USD.

Lupta pentru SNP Petrom se afla, asadar, in linie dreapta. Cum Petrom, cu toate furturile, firmele capusa si scurgerile de bani catre diversi potentati ai zilei, a ramas un colos economic, este clar ca acel ce va prelua afacerea va deveni o mana forte in intreaga regiune central-est europeana. Si pentru ca petrolul din zona Marii Caspice va trece, spre Vest, prin conducta Constanta - Trieste, iar Petrom a obtinut deja acordul de a rafina in Romania circa un sfert din intreaga cantitate (peste 600.000 de barili pe zi) ce va tranzita tara.
In aceasta acerba lupta nu prea mai exista reguli, pentru ca o data cu privatizarea SNP Petrom vor falimenta extrem de multe "afaceri" din Romania.
Iar in spatele numelor vehiculate de mass-media ca fiind implicate in afacerile cu petrol (Patriciu, Vantu, Voiculescu, Iacobov, Tender, Liviu Luca, rusul Alekperov, Medintu sau olandezul Matser) se afla, cu siguranta, interese mult mai inalte.
Si toate acestea pentru o felie cat mai mare din Petrom...

P.S. Articol scris în 2003. Între timp, Petrom a intrat pe mâna celor de la OMV...

Marinarul de la "Otelul"

2007-08-01T11:50:00.000+03:00

Povestea lui Igor Parvu sau de la marinarie la fotbal

S-a nascut la Bacau, cu 43 de ani in urma, in zodia Pestilor. De aproape patru decenii traieste, insa, in Galati. A jucat fotbal la echipele de copii, juniori si tineret ale FCM. Dupa absolvirea liceului, a plecat la Constanta sa se faca marinar. Si s-a facut, fara sa renunte, totusi, la sport. A schimbat insa mingea pe barca si a castigat bronzul la Nationalele de canotaj. Apoi, vreme de zece ani, a fost ofiter maritim de punte, colindand marile si oceanele mapamondului. A facut bisnita, ca orice marinar, dar a si condus cel mai rapid iaht din lume. A revenit in orasul de unde a plecat in lume si a cumparat un restaurant. Corectitudinea in afaceri l-a impus, treptat, in ochii noilor patroni ai Combinatului. Iar in aceasta vara a devenit presedintele clubului Otelul. I se spune "domnu' Igor"...

Unchi, matusi, fotbal si canotaj

- Va mai amintiti ceva de Bacau?
- Cu foarte putina exactitate. Am plecat pe la trei ani, trei ani si ceva. E ceva timp de-atunci. De vreo... 39 de ani, o viata de om, sunt galatean. In Bacau nu mi-au mai ramas decat rudele, unchi si matusi. In rest, am trait in Galati. Am facut scoala, liceul... Dupa aceea am plecat la Constanta, la Institutul de Marina.
- Cu amintirile "natale" ne-am lamurit, care e situatia celor sportive?
- Daca as fi ramas in Galati, as fi fost in continuare legat de fotbal. Am jucat la FCM Galati, si cu Orac, si cu Magearu, si cu Marius Stan... La Constanta, insa, nu era voie sa activezi decat in echipele Institutului. Si fotbal n-aveau. Asa ca... Aveau doar baschet - dar nu eram un jucator bun, si handbal - unde ma descurcam, dar am ales canotajul, pentru ca mi s-a parut ceva mai interesant. In plus, e un sport dur, foarte dur.
- Ce e greu la canotaj?
- Efortul. Efortul sustinut, indiferent daca se "trage" pe 2.000 de metri sau la fond. La Timisoara, de exemplu, cursa de fond se disputa pe Bega, pe distanta de 8.000 de metri. La acele Nationale, unde am participat cu echipajele de 4+1 si 8+1, am luat locul al treilea. Era un rezultat foarte bun, in conditiile in care locurile intai si doi erau ocupate de Steaua si Dinamo, care aveau in componenta, la vremea aceea, campionii mondiali ai probelor respective.
- Dintre colegii de la Institut, a ajuns cineva sportiv de performanta?
- Nu, pentru ca imediat dupa ce terminam scoala plecam pe mare. Institutul l-am facut ca sa plecam, sa navigam, nu sa ne realizam in sport... Si toata lumea s-a apucat de navigatie. Asta era, atunci, telul tuturor.

Bisnita cu blugi de Casablanca

- Si ati plecat pe mare...
- Da. Prima calatorie a fost cea cu nava-scoala. Am "facut" atunci Casablanca, Hamburg, Londra. Am incarcat la Cadiz, in Spania, si de acolo ne-am intors in tara. Din '82 am tot navigat, timp de zece ani. E o meserie interesanta. Foarte interesanta si foarte frumoasa.
- V-a placut asa de mult?
- Da, da, da. Marinaria e cu totul altceva, ceva cu totul special. E foarte greu de explicat in cuvinte ce simti atunci cand esti pe mare. Si, in plus, mi-a oferit numeroase satisfactii. Inclusiv materiale. Mai ales atunci, in perioada aceea, un marinar avea si satisfactii materiale.
- Cum faceati bani? Din bisnita?
- Da, normal. Bineinteles. Facea toata lumea. Era un fel de afacere in perioada aia... Uneori mergea cu blugii, alteori cumparam cafea, dar ne orientam, cel mai adesea, dupa portul in care ajungeam. In functie de ce puteai sa cumperi de-acolo, dupa cum erau preturile. In Egipt gaseam destul de multe lucruri si la un pret acceptabil, in India - la fel. Casablanca era, de exemplu, foarte buna in perioada aia. Mai ales pentru blugi. Din Occident nu puteam sa cumparam pentru a face afaceri, asa ca in porturile din vest faceam putine cumparaturi.

La bordul celui mai rapid iaht din lume

- Cariera?
- Evident ca am avut si multe satisfactii profesionale. Chiar daca au trait si momente in care ne puteam scufunda. Am avut colegi care s-au scufundat. Dar asta face parte din riscurile meseriei. E un risc asumat. Spre finalul carierei de marinar, am fost pe cel mai rapid iaht din lume. Si cred ca sunt singurul roman care a pasit pe un astfel de iaht. O viteza de 55 de noduri inseamna cam 100 de kilometri pe ora. Un asemenea vas costa, insa, cam 6-7 milioane de dolari...
- V-ar placea sa-l aveti?
- Oricui i-ar placea sa aiba un astfel de iaht. Am fost atatia ani marinar si, in continuare, imi place apa si marea... Normal ca mi l-as dori. Dar trebuie sa poti si sa-l intretii. Cheltuielile cred ca se cifreaza cam la 5-8.000 de dolari pe luna. Nu e chiar la indemana oricui.

Povesti marinaresti

- Sa revenim la ceva mai uman. Se spune ca marinarii au cate o iubita in fiecare port. Cum v-ati adaptat cerintelor?
- Nu, nu. E o poveste. Efectiv este o poveste. Mai degraba, stiu eu, poate cautau. Dar sa stiti totusi ca marinarii, cred ca toti, nu numai noi, romanii, sunt seriosi. Si nu-i chiar asa, ca imediat ce ajungeai intr-un port te duceai sa cauti pe cineva. Nu. Treaba la vapor era suficienta. Timp liber nu aveam chiar atat de mult, as zice chiar ca era foarte putin. Si atunci de-abia iti permiteai sa te duci la o bere, la cumparaturi. Si se termina timpul. Iar majoritatea cam cu asta se ocupa. Foarte putini mai plecau, mai cautau si alte placeri... In cea mai mare parte a porturilor era usor, erau localuri amenajate. Eu o vad ca pe o treaba civilizata. Probabil ca o sa apara si la noi. Si chiar ar fi bine sa apara, pentru ca e o chestie controlata si e benefica din punct de vedere al sanatatii.

Atractia tarmului sau a afacerilor?

- Cum ati ajuns la tarm?
- Am inceput, in timp, cateva afaceri. Aveam un mic magazin si, dupa aceea, s-a ivit o ocazie. Cine era administrator la localul asta (Restaurantul Piano din Complexul Potcoava de Aur - n.a.) a vrut sa vanda afacerea. Pe atunci localul era al Primariei. Am cumparat afacerea si am incercat s-o fac profitabila. Si am facut-o profitabila. Dupa aceea, in '99, am cumparat spatiul de la Primarie si, in continuare, investitii... Asa incet, incet... pentru ca, atunci cand afacerile sunt corecte, trebuie sa mergi cu pasi mici. Iar eu merg cu pasi mici...
- V-ati rezumat numai la Piano?
- Nu. Am si o brutarie. Fac si catering (termen englezesc cu intelesul de furnizor de alimente - n.a.) la blocul indienilor. Si acum cu fotbalul, cu handbalul... Iar in plus, sunt membru fondator si membru in Consiliul de Administratie al clubului de hochei Ager-Dunarea.

Apar in scena indienii

- Cum ati intrat in relatii cu indienii?
- Am fost recomandat pentru a le face catering. Sunt, cu copii cu tot, in jur de 60 de persoane. Si cred ca vor mai veni, desi n-am informatii oficiale. M-au testat mult, vreo 3-4 luni de zile, sa-mi vada corectitudinea. Ei vor sa fii foarte, foarte corect. Chiar, pot sa spun, la modul absurd. Si asa le-am capatat increderea, pentru ca in lunile acelea in care m-au verificat, si m-au verificat la sange, nu mi-au gasit nici un fel de greseala. Calitate, preturi.... Absolut totul trebuie sa fie corect. Si din momentul in care le capeti increderea, de-abia atunci, incep sa ofere si ei.
- Cu care dintre indieni va intelegeti cel mai bine?
- Cu domnul Chaudhary. E un tip deosebit. Si nu numai eu spun asta. Majoritatea celor care au intrat in contact cu el au ramas extrem de placut surprinsi. E un tip foarte destept. Si un om de cuvant. La el, cuvantul e pe primul plan. In plus, e un psiholog bun si te studiaza foarte bine.
- Sosirea lui reprezinta un atu pentru Sidex?
- Cu siguranta, da. La inceput, am zis ce, nu se gasea un roman?. Dar dupa aceea mi-am dat seama ca daca la conducere era un roman se intampla la fel. Venea ba varu', ba cumatru', ba nu stiu care, dupa facilitati. Si in mod sigur s-ar fi acordat multe facilitati. Fie ele politice sau de rudenie. Si Sidex-ul n-ar fi fost in nici un caz in castig. Asa, s-au impus anumite reguli, foarte stricte, foarte clare, pe care si ei le respecta. Daca nu le respecta, pleaca acasa!

"A venit asta si vrea sa ne pacaleasca"

- Pe filiera indiana ati ajuns la Otelul?
- Da. Faptul ca am jucat fotbal si ca am fost foarte corect cu ei a contat mult. Eram tipul pe care-l cunosteau cel mai bine. Si s-au gandit la mine in momentul in care au fost nevoiti sa faca o propunere pentru conducerea clubului. Au avut incredere in mine si au avansat aceasta propunere, care a fost discutata cu autoritatile locale. Autoritatile locale au fost cele care au luat decizia finala si au hotarat ca Igor Parvu sa se ocupe de club. I-au chemat pe cei care ramasesera la club dupa plecarea lui Stoica (MeMe - n.a.), le-au spus numele meu, iar pe mine m-au intrebat daca vreau sa lucrez cu ei. Bineinteles ca am acceptat, pentru ca era normal sa lucrez si in continuare cu aceiasi oameni. Si indienii fiind cei care dau cei mai multi bani, ei fac legea. De fapt, pana acum, numai ei au dat bani, dar sunt convins ca o sa ne ajute si Primaria, si Prefectura... Probabil ca n-au avut inca timp suficient.
- Cum e in postura de manager de sport?
- Cand m-am intalnit cu echipa, sentimentul lor a fost de neincredere totala. Cred ca-si ziceau: A venit asta si vrea sa ne pacaleasca. In momentul de fata, datorita corectitudinii, s-a ajuns ca relatiile dintre conducere si jucatori sa fie foarte bune. E stabilitate, nu sunt probleme. Cand am promis ceva, m-am tinut de cuvant. Cand nu s-a putut, nu le-am promis. Si jucatorii sunt multumiti. Chiar daca inca nu sunt cu toate primele la zi, au fost achitate multe dintre restante si suntem foarte aproape de a le lichida.
- Inteleg ca nu promiteti foarte des?
- Promit in momentul in care sunt convins ca pot sa rezolv ceva. Daca nu pot, nu promit deloc. Numai cand stiu foarte clar ca treaba e aproape indeplinita fac promisiuni. Altfel, in nici un caz.
- Nu pierdeti diverse oportunitati in felul acesta?
- Nu, nu cred. Cei care ma cunosc, stiu ca atunci cand spun ceva... Nu vorbesc in plus sau aiurea.

"Tati poate sa o rezolve"

- Sa trecem la familie...
- Am un baietel de patru ani, Leonard. Trebuie sa inceapa gradinita in zilele urmatoare. E sanatos si asta e cel mai important. Are personalitate, e si putin alintat, ca majoritatea copiilor. Dar in relatia directa cu mine se comporta altfel, cred ca e vorba de respect. Zic eu ca nu e vorba de frica. L-am tratat, de la un an, ca pe egalul meu, ca pe cineva care intelege foarte bine lucrurile. L-am alintat cand trebuia sa-l alint, i-am vorbit mai raspicat atunci cand trebuia sa inteleaga cum stau lucrurile si se pare ca i-am impus un standard. Si ii place stilul acesta. Face diferenta. Altfel se comporta cu maica-sa sau cu bunicile. Cu mine, are incredere, discuta, intreaba. Cand are o problema, vine la mine pentru ca tati poate sa o rezolve. Copiii, baietii mai ales, fac si asocierea cu forta fizica. Vor sa fie mari, tari... Asa ca atunci cand apar asa mai mare...
- V-ati impus de-a lungul timpului prin fizic?
- In clasa intai eram unul dintre cei mai mici, iar in clasa a opta unul dintre cei mai mari. Evolutia a fost insa in timp. N-am fost mare de la inceput, ca sa ma impun. Ce-i drept, la liceu eram inalt, dar atunci era altceva, nu mai conta. Am inceput la LMK, am dat treapta la LVA si am terminat acolo matematica-fizica. La matematica am avut-o pe Chita Popovici, pentru care am si-acum tot respectul. Cu matematica pe care am invatat-o in ultimii ani de liceu, la facultate stiam cam tot.

N-a existat o iubire de liceu

- V-a placut scoala?
- Da, dar nu pot sa spun ca eram innebunit. Jucam si fotbal pe-atunci. De chiulit nu prea puteam, pentru ca aveam deja absente din perioadele in care plecam cu echipa. Nu puteam sa fac si altele. Am fost un elev bunicel. Nu foarte bun, erau altii foarte buni.
- Va mai intalniti colegii?
- Da, sigur. Am colegi, dintre cei care au ramas in Galati, si ma intalnesc cu ei, in continuare, cu cea mai mare placere. Iar acum, fiind si aici (la restaurant - n.a.), obligat ii mai invit la cate o bere. Asa ca ne intalnim mai des decat daca as fi lucrat in alta parte.
- Din liceu, de regula, dateaza prima dragoste...
- Hmmm... N-as putea sa spun ca am trait o dragoste foarte puternica. Nu... Treburi normale. N-am iubit foarte tare pe cineva...
- Dar la Institutul de Marina? In afara de... canotaj?
- Era institut militar. Plecam din cand in cand in permisie, cate 2-3 zile, dar nu aveam prea multe optiuni. Ce-i drept, in Constanta ieseam mult mai des decat colegii mei, de cateva ori pe saptamana, pentru ca mergeam la antrenamente. Nu aveam insa prea mult timp...

"Daca o femeie lucreaza, e foarte bine"

- Si sotia?
- Pe Corina am cunoscut-o cumva intamplator, ne-a prezentat cineva. Acum cinci ani si jumatate, cam asa ceva. Lucreaza la Santierul Naval si ii place ceea ce face. Nu a fost tentata sa renunte si nici eu n-am incurajat-o. Daca e un lucru care-i place, ar fi pacat. Si, dupa parerea mea, daca o femeie lucreaza, si in special daca-i place, e foarte bine.
- Sunteti un om norocos?
- Leonard e in zodia Leului. Eu sunt Peste, sunt nascut in martie. Si una, si alta sunt zodii norocoase. Desi norocul ti-l faci si prin munca, fara de care nu poti sa realizezi nimic. Cel putin eu, numai prin munca mi-am facut norocul. Am castigat de cateva ori si la loterie, e drept, insa numai sume mici. Dar in ultima perioada nici nu am avut timp sa mai joc...

IMS-ul de la Potcoava

- Multa lume se intreaba ce e cu IMS-ul din fata complexului?
- Am cumparat-o de la Braila, acum vreo 3-4 ani. Mi-a spus un prieten ca sunt de vanzare la o unitate militara de acolo. Era un fel de casare. N-a trebuit, insa, sa bag prea multi bani in ea. I-am schimbat rezervorul care era ciuruit si i-am inlocuit partea electrica. In rest, era in stare foarte buna de functionare. Numai ca merg foarte rar cu ea. Am luat-o pentru vanatoare si pentru pescuit. Insa nu prea am timp. De exemplu, la pescuit anul acesta n-am fost niciodata. La vanatoare am fost, prin iarna...
- Aveti si alte masini?
- Da, masina firmei! Si un Mercedes batran, din 1985, care inca mai merge.

Pescuit, vanatoare si... Drept

- In afara de pescuit si vanatoare, ce faceti?
- N-am timp pentru altceva. Daca as reusi in toamna asta sa ma duc 3-4 zile la pescuit, in Delta, as fi foarte multumit. In vara, am "fugit" cu familia la mare vreo doua zile, mai mult ca sa-l duc pe-asta mic la soare. Cam la atata se rezuma concediul meu. Si mai si invat, pentru ca m-am inscris la Facultatea de Drept.
- De ce ati ales Dreptul?
- Ca sa cunosc legile.... Sunt niste cunostinte care te-ajuta in multe situatii. De fapt, de mic, mi-au placut trei lucruri - marinaria, medicina si dreptul. Marinar am fost. Pentru Medicina trebuia sa inveti mult. Daca totusi as fi luat, aproape sigur n-as fi rezistat. In schimb, Dreptul se poate face, si-atunci... m-am inscris. In primul an m-am descurcat bine, chiar foarte bine. Am o medie in jur de 8,50...
Ce mai faceti, domnu' Igor? Am trecut sa va mai vedem, s-a facut auzit un glas, care ne-a intrerupt brusc discutia de mai bine de o ora, purtata la una dintre mesele restaurantului, la o ora de trafic zero. Si "domnu' Igor" si-a cerut scuze si a plecat sa-si primeasca clientii. Oricum, urma sa mi se termine caseta din reportofon...

P.S. Între timp (articolul a fost scis în 2002), Igor Pârvu s-a reprofilat pe handbal...

Blat la Constanta?!

2007-07-30T20:20:00.000+03:00

Vorbe de claca
Blat la Constanta?!
Sau cum se poate justifica o infrangere rusinoasa...
In cautarea unui subiect care sa tina prima pagina a ziarelor si, in acelasi timp, pentru a justifica o infrangere categorica, presa albaneza a "descoperit" ca meciul Otelul - Dinamo Tirana, din prima mansa a turului intai preliminar al Cupei UEFA, meci jucat la Constanta, cu cateva zile in urma, a fost aranjat. La sfarsitul saptamanii trecute, cotidianul "Koha Jone" a anuntat ca presedintele clubului din Tirana, Mihail Delijorxhit, ar fi mizat la o casa de pariuri din Austria pe scorul exact al acestui meci (4-0 pentru galateni), castigurile oficialului albanez fiind estimate la circa 6,5 milioane de euro. Speculatiile au mers si mai departe, presedintelui fiindu-i atribuit si un al doilea pariu, pe numarul de goluri marcate in celalalt meci sustinut de albanezi in Cupa UEFA (Partizan Tirana - Birkirkara 4-2).
Printre "argumente" se afla informatia potrivit careia agentiile albaneze de pariuri au scos de pe lista meciurile incriminate. Acest lucru este insa o chestiune curenta in multe alte tari est-europene (inclusiv in Romania), unde nu se poate paria pe multe dintre meciurile din campionatele interne.
Daca spunem ca acelasi presedinte a fost suspectat si anul trecut de vanzarea meciului pe care echipa sa l-a sustinut in compania belgienilor de la Lokeren (pierdut tot cu 4-0!), afacerea incepe sa se lege. Evident, in 2003 nu a fost gasita nici o proba care sa demonstreze culpabilitatea presedintelui. Trebuie sa precizam insa si faptul ca Delijorxhit este unul dintre personajele de care se ocupa cu predilectie presa albaneza, dupa ce a fost cercetat penal pentru evaziune fiscala.
O a doua dovada ar putea-o constitui transferurile de bani pe care se pare ca presedintele le-a efectuat in perioada premergatoare meciului. Si aici se poate discuta, pentru ca oficialului i se incheie in aceasta vara mandatul de presedinte si probabil nu va fi reales, astfel ca o eventuala "mutare" a sa, cu bani cu tot, in afara tarii este foarte probabila, in conditiile in care inca mai are probleme cu justitia.
Cotidianul citat aduce in discutie si prima de joc foarte mare promisa "otelarilor" in cazul calificarii (1.200 de dolari), specificand ca echipa romana se afla intr-o grava criza financiara. Aici lucrurile sunt mai mult decat clare. Prima nu este deloc mare (poate in Albania!) , fiind aceeasi ca la un meci de campionat important, iar din punct de vedere financiar Otelul s-a redresat.
Ramane de dezbatut prestatia slaba a albanezilor in jocul de la Constanta. Diferenta de valoarea dintre fotbalul din cele doua tari este insa reala si orice echipa romaneasca poate inscrie patru goluri uneia din Albania (cum au facut-o si belgienii anul trecut), fara sa mire pe nimeni... in afara albanezilor, care justifica infrangerile echipelor lor de club in competitiile continentale in acest mod de cativa ani buni. Ca sa nu mai spunem de golul perfect valabil al lui Nanu, anulat la semnalizarea eronata a unui asistent. Si ar fi fost 5-0, iar pariul presedintelui cadea de la sine. Sau poate i s-a promis ceva si arbitrului!...
Presedintele Federatiei Albaneze de Fotbal, Armando Duka, a spus ca nu exista nici o dovada impotriva lui Delijorxhit, iar Procuratura din Tirana a deschis o ancheta, ca si anul trecut. De asemenea, antrenorul Aurel Ticleanu, poate cel mai bun cunoscator al celor doua echipe (dupa ce a fost antrenor la Dinamo Tirana, acum doi ani, si anterior a pregatit formatia galateana), a declarat, la randul sau, ca nu crede in varianta vehiculata de presa albaneza. Ticleanu mentioneaza ca presedintele clubului din Tirana a devenit, prin desele conflicte cu sponsorii si suporterii, persona nongrata in Albania, iar acest lucru este suficient pentru a se incerca inlaturarea lui prin orice mijloace. "La o asemenea tampenie, ce comentariu sa fac?", a fost replica antrenorului galatean Sorin Cartu. "O aberatie. Eu zic sa ne vedem de treaba...", a precizat si fundasul Stefan Nanu, cel care a fost... impiedicat de arbitru sa-l "saraceasca" pe presedinte!
Cum Delijorxhit este la final de mandat, campania electorala pentru alegerea viitorului presedinte al clubului din Tirana, cel mai important din Albania, are o miza imensa (fondurile gruparii provenind din seifurile Ministerului de Interne) si se poate juca si in acest fel. Chiar daca, pe de alta parte, indoielile persista...

P.S. După calificarea Oţelului în Cupa UEFA, acest articol de la precedenta participare europeană a gălăţenilor se potriveşte cam ca nuca-n perete...

Viitoarea corporatie USINOR-ARBED-ACERALIA - noul lider mondial al otelului

2007-07-26T12:36:00.000+03:00

USINOR - trecut si viitor

Grupul USINOR este unul dintre liderii mondiali ai industriei otelului, realizand o productie anuala de 22,15 milioane tone (in 1999). USINOR are fabrici in Franta, Germania, Belgia, Italia, Spania, Luxemburg, Portugalia, Thailanda, Turcia, Brazilia, SUA si Canada. In total, grupul - al carui capital social este de circa cinci miliarde de franci francezi - are 40 de otelarii in Europa si sase in afara acesteia. USINOR este o companie multinationala, cu sediul la Puteaux (Franta), in cadrul careia lucreaza 64.000 de angajati.
USINOR este primul producator european de laminate plate si otel carbon, fiind si cel mai mare furnizor pentru industria de automobile. In plan mondial, grupul detine suprematia in ceea ce priveste produsele inoxidabile lungi. Vanzarile nete ale grupului s-au ridicat in primul trimestru al acestui an la 3.937 milioane euro, in scadere cu 1,6% fata de aceeasi perioada a anului trecut.
Conducerea grupului USINOR este asigurata, din 1986, de catre Francis Mer, acesta indeplinind din 1995 (momentul trecerii companiei in sectorul privat) functia de presedinte al Consiliului de Administratie.

File de istorie
Grupul se numeste in momentul de fata USINOR, numele anterior sub care a fost cunoscut consortiul mult timp fiind USINOR SACILOR.

Initial, cele doua companii - USINOR si SACILOR - au fost separate. USINOR a fost creat, in 1948, prin fuziunea a doua societati franceze producatoare de otel, in timp ce SACILOR a facut parte din Wendel Group, firma creata in secolul al XVIII-lea. Dupa fuziune, cele doua companii s-au extins rapid, acest proces desfasurandu-se din 1950 si pana la inceputul anilor '70.
Criza care a afectat industria otelului din Franta in perioada 1970-1980 a avut ca rezultat o concentrare masiva a unitatilor productive in jurul a doua companii: USINOR si SACILOR. Situatia in industria otelului a devenit critica, iar in 1981 guvernul francez a decis transferul celor doua companii in sectorul privat. La un interval de cativa ani (1986), pentru a imbunatati performantele generale, statul - care detinea majoritatea actiunilor - a decis sa le reuneasca, dupa ce rascumparase procentele ramase in sectorul privat. Acesta a fost momentul aparitiei firmei USINOR SACILOR.
Noul grup a cunoscut o transformare aproape totala, fiind condus dupa modelul unei intreprinderi private. In plus, pentru a-i permite dezvoltarea, statul francez a hotarat reintoarcerea societatii in sectorul privat, astfel ca, in iulie 1995, USINOR SACILOR a fost privatizata, iar in iunie 1997 a fost redenumita USINOR.

Ultimii zece ani

In decursul ultimilor zece ani, USINOR a inglobat alte companii sau, prin diverse tipuri de parteneriat, si-a infiintat noi centre de productie, in acelasi timp extinzandu-si reteaua de distributie. In sudul Europei, grupul USINOR a investit in Arvedi si in La Magona (Italia), precum si la Sagonte (Spania), deschizand, de asemenea, piete noi pentru fabrica de la Fos-sur-Mer (Franta). In zonele de nord si est ale Europei, USINOR si-a amplificat prezenta prin cumpararea fabricilor Cockerill-Sambre (Belgia) si EKO-Stahl (Germania). In afara Europei, USINOR a preluat J&L (SUA) si Thainox (Thailanda), a investit in Acesita si CST (Brazilia) si a constituit un parteneriat in Canada, alaturi de firma Dofasco.
Pe 22 ianuarie 2001, Nippon Steel Corporation (NSC; presedinte - Akira Chihaya) si USINOR (presedinte - Francis Mer) au semnat "The Global Strategic Alliance", o intelegere prin care firmele se angajeaza sa dezVolte cooperarea in cadrul afacerilor de pe piata otelului.

Viitorul lider al lumii otelului

O luna mai tarziu, pe 19 februarie a.c., USINOR a semnat, alaturi de companiile ARBED si ACERALIA, un memorandum prin care s-a stabilit reunirea fortelor industriale, comerciale si de personal in cadrul unei noi companii, care va fi creata in toamna acestui an sau, cel mai tarziu, la inceputul anului viitor. Noua companie urmeaza sa devina primul producator mondial, cu 46 de milioane de tone de otel si peste 110.000 de angajati, vanzarile fiind estimate la circa 46 de miliarde de euro.
In momentul de fata, ARBED (Luxemburg) - companie fondata in 1911 - este unul dintre cei mai mari producatori mondiali de otel, realizand circa 22,1 milioane tone/an si avand vanzari anuale de 10,6 miliarde euro. In cadrul ARBED lucreaza 56.000 de oameni. Cel de-al treilea partener, ACERALIA (ACERALIA Corporacion Siderurgica), este nr.1 in industria otelului din Spania, cu o productie anuala de 9,1 milioane tone si 15.600 de salariati.
Noua firma, care urmeaza sa aibe sediul central la Luxemburg, este o incercare de a reuni marii producatori din industria otelului, tendinta de mare actualitate in economia mondiala. Spre exemplu, primii zece producatori de automobile din lume asigura 95% din productia mondiala, iar in majoritatea celorlalte ramuri industriale acest procent este de peste 80%, in timp ce, in industria otelului, primii zece producatori nu acopera decat 30% din productia mondiala.
Rata la care actiunile fiecarui partener vor fi transformate in aciuni ale noii companii (NewCo) va fi urmatoarea: 1 actiune USINOR = 1 actiune NewCo; 1 actiune ARBED = 10 actiuni NewCo; 7 actiuni ACERALIA = 8 actiuni NewCo. In baza acestor rapoarte, NewCo va avea urmatorii actionari: 56,5% USINOR, 23,4% ARBED, 20,1% ACERALIA. Compania va fi listata pe pietele bursiere din Paris, Bruxelles, Luxemburg si Madrid.

P.S. Articol scris in 2001, cand Mittal inca nu pusese stapanire pe otelul mondial

"Dracula Park" - între publicitate şi întrebări fără răspuns!

2007-07-23T13:56:00.000+03:00

Oferta publica

"Dracula Park" - cel mai spectaculos proiect turistic al inceputului de mileniu - este pe cale sa devina realitate sub marca "Produs in Romania". Iar inceputul s-a facut prin lansarea, cu putin timp in urma, a primei oferte publice primare de vanzare de actiuni.
Prospectul acestei oferte a fost autorizat de catre Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare (CNVM), intermediar fiind S.V.M. "Active International" S.A., iar grup de vanzare - Banca Comerciala Romana (BCR). Actiunile sunt emise si oferite spre vanzare de societatea comerciala S.C. "Fondul Pentru Dezvoltare Turistica Sighisoara" S.A., iar valoarea totala a emisiunii este de 155 miliarde lei (circa 5 milioane de dolari). Numarul de actiuni emise este de 15,5 milioane, la o valoare nominala de 10.000 lei/actiune (pretul de vanzare este insa de 10.200 lei/actiune, diferenta fata de pretul de subscriere reprezentand cheltuielile pentru comisioane, taxe si speze aferente ofertei). Perioada de subscriere este de 45 de zile lucratoare, incepand cu data de 12 decembrie 2001, adica, practic, doua luni calendaristice. Dupa incheierea perioadei de subscriere, actiunile urmeaza sa fie listate pe una dintre pietele organizate, aflate sub controlul CNVM (Bursa de Valori Bucuresti sau Rasdaq).
Fondurile rezultate din aceasta oferta, se spune, vor fi folosite de catre emitent pentru constructia, punerea in functiune si exploatarea parcului tematic Sighisoara - "Dracula Park". Aceste fonduri reprezinta doar o cota-parte din valoarea totala a investitiei, urmand ca diferenta necesara finalizarii obiectivului sa fie atrasa prin oricare din modalitatile legale (prin alte cateva emisiuni de actiuni sau prin participarea unor fonduri de investitii straine). "Dracula Park" va necesita investitii in valoare de aproximativ 40 de milioane de dolari, din care 18 milioane pentru constructia propriu-zisa a parcului, iar 22 de milioane pentru infrastructura aferenta. Cu cele 5 milioane din emisiunea actuala abia daca se acopera costurile proiectului, care nu a fost facut, ci reprezinta numai o frumoasa poveste pusa pe hartie.

Apar semnele de intrebare

Am spicuit cele mai importante date din prospectul de oferta, care se incheie cu un avertisment clar: "Autorizatia acordata nu constituie garantie sau apreciere a CNVM cu privire la oportunitatea, avantajele sau dezavantajele, profitul sau riscurile pe care le-ar putea prezenta tranzactiile incheiate prin acceptarea ofertei publice; autorizatia certifica numai regularitatea ofertei in privinta exigentelor legii si ale normelor adoptate in aplicarea acesteia".
Iata asadar un prim semn de intrebare! Foarte multi analisti apreciaza ca romanii nu isi vor mai asuma un nou risc, dupa ce "s-au fript" la Caritas, FNI, sau bancile populare. Cu toate acestea, vanzarile din primele zile par sa dezminta aceasta situatie. Sau poate ca suntem un popor caruia ii place sa riste la nesfarsit, chiar daca pierde de fiecare data. Cert este ca, in declaratii, investitia pare sa nu aiba un grad de risc foarte ridicat. Mai ales cand cifrele sunt estimative si, de fapt, prezentate la nivel amatoristic. Acest lucru ar fi poate valabil intr-o economie de piata functionala. Numai ca, in Romania, lucrurile nu stau chiar asa, si o spaga bine "tintita" poate da peste cap un intreg mecanism economic care, teoretic, nu ar trebui sa aiba succes. Iar la acest capitol pot fi incluse si diferendele existente intre diversele grupari de interese, politice sau nu, care din diverse motive nu sunt dispuse sa participe la proiectul guvernamental, ci incearca contracararea lui printr-o multitudine de variante, mai mult sau mai putin fanteziste. Merita mentionate, in acest sens, proiectele liberale de constructie a parcului Dracula in zona Bran sau a unui parc tematic in Nordul Moldovei ("Bucovina - tinut monahal"), precum si o alta initiativa guvernamentala, referitoare la domeniile de schi ("Super Schi in Romania"), care, pe langa localitati din judete montane, cum ar fi Prahova, Brasov si Covasna, cuprinde si statiuni din... Ialomita. In aceste conditii, in care si-asa atragerea fondurilor este foarte dificila, aceasta imprastiere a ofertelor nu poate fi benefica, putand duce la blocarea tuturor proiectelor intr-o faza intermediara, din lipsa de bani.
In plus, un nou si extrem de posibil risc il constituie faptul ca societatea emitenta are ca actionar majoritar (95%) Consiliul Local Sighisoara, a carui experienta in afaceri se rezuma, probabil, la asigurarea apei si caldurii pentru locuitorii orasului (despre care nu stim cat de bine o duc in momentul de fata). Ca sa nu mai vorbim de faptul ca CJ a pornit la drum cu terenul, a carui valoare este mult exagerata. Procentul sau este deci umflat din start prin exagerarea pretului pe hectar de teren inca liber de orice sarcina. In plus, celelalte firme participante sunt fabrici din Sighisoara, care produc camasi sau obiecte de uz casnic, fiind foarte departe de ceea ce presupune constructia si administrarea unui parc de distractii.

Va deveni Sighisoara un centru de distractie al Europei?

In mod normal, conform proiectelor (alcatuite de un SRL fara nume!) si studiilor de fezabilitate (despre care s-a spus doar ca exista, ele nefiind facute publice!), parcul - care ar trebui sa devina operational incepand cu vara viitoare - va putea aduce Romaniei venituri de circa 20 de milioane de dolari anual si in jur de un milion de turisti. Se vorbeste de 4000 de turisti pe zi. Cam cati vin pe litoral toata vara... Potrivit specialistilor in turism (asociatia patronala de ramura), "Dracula Park" va fi benefic atat pentru regiunea in care a fost plasat, cat si pentru turismul romanesc in general. Sunt vizate, in primul rand satisfactiile de care se vor bucura vizitatorii, dar si avantajele financiare ale locuitorilor din zona. Astfel, se are in vedere crearea a cel putin 500 de locuri de munca pentru o perioada de doi ani, timpul estimat pentru constructia integrala a parcului. La administrarea parcului se preconizeaza un personal de cel putin 300 de oameni, la care se adauga cei din transporturi si din servicii conexe (agentii bancare, agentii turistice, sanatate, alimentatie etc.).
Intre legenda si istorie, intre adevar si mit, proiectul "Dracula Park" de la Sighisoara (localitate care este, la ora actuala, singura cetate medievala locuita din Europa) este, asa cum declara ministrul Turismului, Dan Matei Agathon, "o juxtapunere orchestrata ®a l'americane¯, pe o partitura 100% romaneasca". Autorii proiectului, desi sustin ca vor realiza ceva pur romanesc, s-au inspirat, cu siguranta, dintr-o idee pusa in practica de americani (Disney Land) si francezi (Euro Disney). Ceea ce nu s-a luat in calcul este faptul ca atat americanii cat si francezii aveau, in momentul inaugurarii parcurilor respective, o mare afluenta de turisti, singura lor problema fiind redirectionarea acestora spre noile constructii. Cazul Romaniei este total diferit, pentru ca la noi turismul este "la pamant" si totul trebuie luat de la zero.
Parcul de distractii are ca tema subiectul controversatului conte Dracula, pozitionat fictiv de autorul irlandez Bram Stoker, prin romanul omonim, in Transilvania sfarsitului de secol 19. "Dracula Park" va fi amplasat pe platoul Breite, care este izolat de Sighisoara, aflandu-se insa la mai putin de doi kilometri (in linie dreapta) de centrul vechi al orasului. Acum, platoul Breite este o poiana uriasa presarata cu stejari seculari si inconjurata de o padure de fag si mesteacan. Constructiile se vor intinde pe o suprafata de circa 50 de hectare (din cele 120 ha ale platoului Breite). In proiectul "Dracula Park" este prevazuta, printre altele, constructia unui castel (o cladire de tip medieval, cu turnuri si donjoane, sali inalte si subsol intortochiat, accese mascate si scari) si a "Institutului International de Vampirologie Dracula" (o cladire impozanta, de conformatie renascentista, cu alura universitara, ce va gazdui sali de conferinte, biblioteca, complex muzeal, laboratoare de cercetare si un club al vampirilor), care vor comunica prin catacombe subterane. Atractiile intregului proiect sunt insa mult mai numeroase si, in descrierea facuta de proiectant, totul pare a fi perfect.

Hai sa fim pesimisti!

In conditiile in care s-a facut si se face o publicitate uriasa in jurul proiectului (cu ce bani, oare?), atragerea de investitori sau parteneri ar trebui sa nu prezinte nici un fel de probleme. Conform ministrului Agathon, "pana in prezent, peste 30 de firme internationale si-au aratat interesul de a deveni investitori sau parteneri in construirea si amenajarea "Dracula Park". Printre acestea se numara "Parc du Futuroscope" si "Gregori International" (constructii, facilitati sportive si terenuri de golf) din Franta; "Attraction Services Inc." (echipamente si instalatii, efecte speciale) si "Strategic Horizons" (consultanta) din Statele Unite; "Logical Art" (efecte speciale) din Italia; "Strabag" (constructii) si "ISB Dopelmayer" (instalatii si echipamente pentru transportul pe cablu) din Austria; "Whitewater West Industries" (arhitectura, inginerie, sisteme de divertisment pe apa), "Deighton International" (dezvoltare si management), "Scenic Route" (scenografie), "Grant Leisure Group" (consultanta) si "Mice Group Pic" (amenajari si constructii) din Marea Britanie, "Amusement White Water" (design, consultanta) si "Grupo Sono Multimedia" din Spania, "Marubeni Corporation" (telecomunicatii si multimedia) din Japonia etc." Intrebarea care se pune este de ce, pana acum, cel putin, una dintre aceste firme nu s-a implicat efectiv in proiect. Toate asteapta sa vada macar infrastructura pentru a se hotari. Statutul de "firma interesata sa investeasca in Romania" se tot vehiculeaza de vreo zece ani (va mai aduceti aminte de celebrii "investitori ai primaverii"), insa doar extrem de putine companii au patruns efectiv pe piata. Cele mai multe au tatonat terenul si s-au convins, rand pe rand, ca a investi in Romania reprezinta un risc urias, determinat in primul rand de cadrul legislativ. Este o mare probabilitate ca "istoria sa se repete" si in cazul acestui proiect, in care reclamele nu prezinta decat partea frumoasa a lucrurilor. De genul, invadarea Romaniei de milioane de turisti. Care ce sa faca? Sa-si strice masinile pe drumurile noastre pline de gropi, sau sa inghete in trenurile neincalzite si cu geamurile sparte? Daca rezista pana la Sighisoara, temerarii vizitatori ar putea sa stea in padure, ca locuri de cazare nu prea sunt (proiectul prevede construirea unui singur hotel!), iar conditiile oferite de umbra copacilor nu difera foarte mult de cele de prin spatiile de cazare, in continua degradare si "destelare". Fac exceptie noile constructii particulare, dar acestea au niste preturi de parca ar fi cel putin pe Riviera franceza. Sa presupunem ca o parte dintre temerarii amatori de senzatii tari vor ajunge totusi la Sighisoara. Unde se vor distra pe cinste (adica se vor speria, ca doar asta e specificul parcului!) o zi, ca mai mult nu le vor ajunge banii. Doar se afla in parcul voievodului specializat in tepe, iar romanul inventiv a preluat ideea si, de zece ani incoace, a adaptat-o corespunzator, asa ca "tepele" vor fi intr-o asemenea zona la ele acasa. Ar mai putea da o mana de ajutor hotii de buzunare sau adevaratele "societati" de cersetorie, care au ajuns in Romania la o dezvoltare uluitoare. Pentru toate acestea, catacombele prevazute in proiect nu pot decat sa ofere un spatiu ideal de manifestare.
Nu ne-am propus, prin acest material, sa "desfiintam" noul proiect guvernamenal, ci doar sa punem o serie de intrebari, care au fost lasate (deliberat sau nu) fara raspuns. Acest lucru (lansarea de idei, fara prea mari descrieri a modului in care se pot ele pune in practica) a devenit, de ceva timp, o practica curenta in Romania, iar riscul cauzat de incertitudinile respective trebuie (in tiparul de gandire al celor ce ne-au guvernat si ne guverneaza) sa fie asumat de populatie. Si asta fara nici un fel de informare exacta, pentru ca publicitatea care se face pe toate canalele mediatice nu aduce in discutie decat sintagme de genul "vrei sa fii miliardar", care, ce-i drept, tare bine mai prind la romani. Nu putem fi de acord cu aceasta modalitate, pentru ca astfel s-a ajuns la toate dezastrele financiare din ultimii ani. Daca totul va iesi asa cum se doreste, nu vom putea decat sa aplaudam aceasta initiativa, care reprezinta inceputul relansarii turismului romanesc. Dar daca "Dracula Park" va fi un nou proiect esuat, ca atatea altele...

Proiectul Dracula Park bate pasul pe loc
Galatenii nu vor sa investeasca in... vampiri!
Lansat cu mare pompa, in cursul lunii trecute, proiectul Dracula Park a intrat, treptat, intr-un con de umbra. Chiar daca "parintii" lui - Adrian Nastase si Dan Matei Agathon - incearca, din cand in cand, sa-l revitalizeze, ultima incercare in acest sens fiind anuntarea semnarii unui prim contract major (in valoare de zece milioane de dolari) cu societatea austriaca Explore.
La nivelul populatiei, insa, foarte putini au riscat sa investeasca intr-o afacere care prezinta numeroase semne de intrebare, pe care, de altfel, ziarul nostru le-a prezentat pe larg. De exemplu, in Galati doar 200 de persoane au achizitionat actiuni Dracula Park. Conform unui comunicat al Bancii Comerciale Romane (BCR), banca prin care se deruleaza aceasta oferta publica, galatenii au cumparat, pana acum, 44.585 de actiuni, in valoare de 454,767 milioane lei. Pentru comparatie, aceasta cifra este doar de patru ori mai mare decat suma investita de premierul Nastase (102 milioane lei) cu ocazia lansarii proiectului.
Emisiunea de actiuni lansata de Fondul pentru Dezvoltare Turistica Sighisoara are o valoare de 155 de miliarde de lei (suma ce reprezinta 24,9% din capitalul social al intregului proiect), iar oferta se deruleaza pe parcursul a 45 de zile lucratoare (pana la 15 februarie). Pentru ca emisiunea sa nu fie anulata trebuie sa fie subscrise cel putin 60% din actiuni (63 miliarde lei). Lucru destul de dificil, in opinia noastra, atata timp cat proiectul a cam iesit din atentia populatiei, iar suma subscrisa pana acum (in jur de 30 de miliarde lei) nu reprezinta decat circa 20% din valoarea emisiunii. Dar (numai ca-n Romania!) este foarte posibil sa apara un actionar-surpriza (sa fie SIF-urile?), care sa cumpere in ultima zi numarul de actiuni necesare pentru ca aceasta emisiune sa se incheie cu succes.

P.S. Aşa cum anticipam în acest articol din anul 2001, Dracula Park a murit înainte de a se naşte...

Regele găinilor

2007-07-18T12:57:00.000+03:00

Regele gainilor
- O poveste despre economia absurda -

"Vreti sa lucrati? Ati innebunit? BRAIGAL - mare producator de datorii. Noduri in papura. Interese bizare. "Noi suntem romani, noi suntem romani"...
AVICOLA este una dintre societatile cu cele mai mari probleme din Galati. Asocierea in cadrul holdingului BRAIGAL a fost, se pare, cauza acestei situatii. Tot ceea ce a "produs" holdingul, in cei cativa ani de existenta, au fost datoriile. Iar aceste datorii - imense - au facut ca in societate sa nu se mai poata lucra decat intr-una din cele cinsprezece ferme aflate in patrimoniu. Asa incat jumatate din angajatii care au mai ramas la AVICOLA sunt pe post de paznici. In aceste conditii, singura posibilitate de redresare era privatizarea.
Activitate pentru o perioada "moarta"
In cunostinta de cauza, firma galateana SIREG (societate desprinsa din fosta Antrepriza 4 Instalatii-T.A.G.C.M., privatizata prin MEBO, in 1994) si-a propus sa cumpere o parte dintre activele AVICOLA. Motivatia alegerii a fost extrem de simpla: SIREG-ul, firma de constructii, in care activitatea este conditionata, in mare parte, de conditiile meteorologice, avea o nevoie stringenta sa poata da de lucru angajatilor si pe timp de iarna. "Datorita perioadei cand in constructii nu se lucreaza, ne-am gandit sa ne extindem activitatea, ca sa nu trimitem oamenii in somaj", afirma directorul adjunct al SIREG, dna Dumitra Viorica. Asa ca, prin Adresa nr.56/2.03.'98, SIREG inainteaza catre Fondul Proprietatii de Stat (FPS) Bucuresti oferta de a cumpara "trei ferme de pasari din cadrul AVICOLA Galati si clocitoarea". De la Bucuresti, oferta este trimisa la FPS Braila si la SC AVICOLA Galati (pentru a fi supusa aprobarii Adunarii Generale a Actionarilor). Ulterior (8.04.'98), insa, FPS-ul revine si face precizarea ca, datorita faptului "ca SC BRAIGAL SA Braila se afla in procedura de lichidare administrativa, nu poate vinde din active". SIREG isi reafirma dorinta de a cumpara activele (Adresa 1037/23.11.98) si cere, pana la ivirea posibilitatii legale a achizitionarii lor, sa-i fie inchiriate "spatii necesare cresterii a 100.000 pui, in vederea comercializarii lor pe piata din Galati".
Dupa luni de alergatura, se semneaza contractul
In luna decembrie, se ajunge la un acord si AVICOLA inchiriaza, pe timp de un an, ferma de incubatie si doua hale situate in incinta fermei "parinti 1" firmei SIGED-SYR (societate "sora" cu SIREG, avand aceeasi conducere si aceiasi angajati), in timp ce alte doua hale de la ferma "parinti 3" sunt inchiriate in aceleasi conditii firmei SIREG (director - Anton Bociar). Pretul chiriei a fost stabilit la 1.357 dolari SUA/luna. In urma acestei decizii (contractele de inchiriere nr.5202/18.12.98, 5203/18.12.98 si 5227/22.12.98), SIREG-ul (si SIGED-SYR) se apuca de lucru, cu intentia declarata de a pune in functiune incubatorul, cel mai tarziu pe 20 februarie a.c., fermele urmand sa intre in activitate pe 10 martie.
Investitii de patru miliarde de lei
Incep investitiile (aprobate si ele de directorul general al BRAIGAL) prin executia a trei centrale termice si a unei instalatii de producere si distributie aer sub presiune. S-au montat trei kilometri de conducte de gaz, s-au achizitionat centrale termice Wiessmann si arzatoare Big Dutchman, iar un numar de 64 de oameni (instalatori, sudori, mecanici, soferi) au lucrat in aceasta perioada la AVICOLA. Utilajele (toate din import) si modernizarile aduse (in respectivele active nu se mai lucrase de doi ani, totul fiind intr-o stare jalnica) au costat SIREG-ul circa patru miliarde de lei. La data documentarii noastre (30 martie a.c.), am putut vedea instalatiile noi (la multe se lucra inca), dar si ceea ce fusese inlocuit (tevi crapate sau, pur si simplu, explodate si multe, multe instalatii - de diverse tipuri - defecte). In zona activelor inchiriate de SIREG si SIGED-SYR, nu am intalnit decat doi angajati ai AVICOLA. Unul dintre acestia ne-a spus, cu naduf, ca nu-si luase salariul de doua luni, iar celalalt (mai mare in functie, se pare) oprise orice activitate, motivand ca "asa a venit ordinul". Restul oamenilor (care se plangeau ca nu sunt lasati sa lucreze) apartineau celor doua firme chiriase.
Rea-vointa sau un alt fel de interese?
De pe 22 martie a.c. AVICOLA are o noua conducere. Iar prima masura luata de aceasta a fost marirea chiriei (incepand cu 1 martie!) pentru activele inchiriate SIREG si SIGED-SYR, prin Adresa 1291/26.03.98. Asta in ciuda faptului ca in contractele de inchiriere se precizeaza ca "locatorul are dreptul sa modifice chiria, ca urmare a modificarii unor parametri ce au stat la baza calcularii ei, aducand la cunostinta locatarului noua valoare cu cinci zile inainte". In afara acestei majorari retroactive, conducerea celor doua firme mai are si o alta nelamurire: "care este motivul care a stat la baza recalcularii, in conditiile in care plata se face in dolari? In plus, noi am platit chiria in avans, pana in luna aprilie, inclusiv". "Pana acum, am colaborat foarte bine cu AVICOLA si BRAIGAL. Ni s-a acordat chiar asistenta de specialitate, noi nefiind foarte bine familiarizati cu acest domeniu. Noua conducere, insa, ne pune diverse piedici pe care, pur si simplu, nu le intelegem", precizeaza dl Bociar. "Se doreste oare, cu adevarat, privatizarea? Mai nou, am fost anuntati ca urmeaza sa aiba loc o noua licitatie pentru inchirierea activelor. Contractul meu este, insa, valabil, pana in luna decembrie. Toata tracasarea asta trebuie sa aiba o cauza. Si nu pot decat sa ajung la concluzia ca nu se doreste ca SIREG-ul sa cumpere, pentru a nu strica afacerile altcuiva", a incheiat dl Bociar.
Chiar, ne intrebam si noi. Cine si ce interese are ca la AVICOLA sa nu se lucreze, in conditiile in care, exemplul il aveti mai sus, exista oameni care vor sa o faca? Cert este ca, in prima saptamana din luna aprilie, in aceste ferme se vor produce primii pui, dupa o lunga perioada de inactivitate. (Ca o paranteza, uneori demna de luat in seama, cainii - destul de multi - aciuati pe langa cele cateva cladiri s-au bucurat asa de tare la sosirea masinii dlui Bociar, incat au insotit-o, latrand si dand din coada, cateva sute de metri.)

N.A. Dupa redactarea acestui articol, un telefon primit de la dna Viorica ne anunta ca, in urma unui fax expediat de FPS Galati, cele doua firme sunt solicitate sa intrerupa toate lucrarile de investitii incepute, din cauza faptului ca, la incheierea contractului, nu s-a respectat legislatia in vigoare...
Sa cantam deci in cor: Noi suntem romani, noi suntem romani"...

Când se va redeschide bazinul de la Baia Comunală?

2007-07-16T17:38:00.000+03:00

Cinci ani de cand a devenit inutilizabil

Lacatul de pe usa Baii Comunale va ajunge, in curand, la... apreciabila varsta de cinci ani! Ramane inca in suspans raspunsul la intrebarea de ce a trebuit sa traga obloanele o adevarata bijuterie arhitecturala, una dintre mandriile Galatiului interbelic. Explicatia este una mai mult decat simpla. Inaugurata in 1926, cand era considerata cea mai moderna baza de inot din tara, cladirea a avut nevoie, dupa 1990, de reparatii capitale, care sa o consolideze si sa-i permita functionarea in conditii de siguranta. Numai ca, in lunga noastra perioada de tranzitie, bugetele alocate acestui gen de activitati au fost reduse an de an, pana cand s-au apropiat de zero absolut. Astfel ca bani pentru readucerea in circuitul public si sportiv al respectivului obiectiv nu s-au gasit, in ciuda eforturilor celor interesati.
In plus, Baia Comunala are... doi stapani! Situatie care face foarte dificila alocarea unor fonduri, pentru ca, normal, nimeni nu este dispus sa investeasca intr-o cladire despre care nu stie sigur ca ii apartine. Cum s-a ajuns, insa, la aceasta situatie? Bazinul "Tineretului" (denumirea sa din documente) a fost construit din fonduri publice si a ramas in administrarea autoritatilor locale pana in iulie 1969, cand, prin Hotararea CNEFS nr. 386 (emisa pe baza Decretului nr. 512), spatiul din strada Traian nr. 175, in suprafata totala de 1.196 mp, a trecut in proprietatea CJEFS Galati. De unde n-a mai plecat niciodata, astfel ca figureaza si astazi in scriptele MTS, care a preluat, dupa 1990, activele respective. Pe de alta parte, insa, dupa Revolutie, zelul unor functionari din Primarie a determinat inscrierea Baii Comunale si pe lista proprietatilor acestei institutii. Asa au aparut cei doi stapani, care n-au reusit sa se hotarasca mult timp cine ar trebui sa intretina cladirea aflata in discutie.
La un moment dat, insa, dupa ce sectia de inot a CSS Galati - singura care utiliza bazinul din punct de vedere sportiv - a intrat in imposibilitate de plata (ea are si acum datorii la DJTS, datand din acea perioada, de circa 50 de milioane de lei), furnizorii de facilitati au executat Directia (titularul de contract), iar bazinul a trebuit sa fie inchis. Trebuie precizat ca multi ani inainte de a trage obloanele (sfarsitul anului 1998), bazinul a rezistat cu foarte mare greutate. In fapt, dupa cum ne-a declarat dl Marin Petrescu, directorul adjunct al DJTS, "bazinul n-a fost niciodata rentabil. El nu se putea sustine din incasarile proprii, astfel ca era "ajutat" cu banii proveniti din exploatarea Salii Sporturilor".
Dupa inchiderea Salii Sporturilor, in primavara lui 2000, nemaiexistand nici o speranta, DJTS a propus Ministerului cedarea bazinului catre Primarie, singura care, se pare, poate asigura reabilitarea si repunerea sa in circuit. Ministrul Georgiu Gingaras si-a dat acceptul in acest sens, in iunie 2001, intr-una din vizitele sale la Galati. Primarul Dumitru Nicolae s-a declarat de acord ca Primaria sa preia bazinul, s-au facut si actele necesare, insa de atunci hartiile s-au ratacit prin sertarele de la "centru". Zilele acestea, insa, se pare ca documentele au iesit la suprafata, iar "tranzactia" se va face in curand. Este necesara, mai intai, o "radiere" din scriptele Primariei galatene si, apoi, o hotarare de guvern de trecere a bazinului de la MTS la... Primarie.
Numai ca de la preluarea (pe hartie) si pana la reinaugurarea oficiala va trece o perioada de cel putin doi ani. Pentru ca starea in care se afla bazinul la ora actuala este jalnica, iar lucrarile trebuie sa inceapa chiar cu reabilitarea structurii de rezistenta, urmata de celelalte reparatii necesare. Si sunt foarte multe de facut, pentru ca la bazin nu "s-a mai batut un cui" de aproximativ 30 de ani!
Cat de necesar este bazinul pentru Galati e de prisos sa mai spunem. Este de-ajuns, credem, sa inseram o declaratie a dlui Marin Petrescu, care a tinut sa sublinieze rolul social pe care l-a avut bazinul in viata comunitatii locale: "Inchiderea bazinului are efecte negative nu numai asupra sportului de performanta, care se poate salva prin sistemul de pregatire intr-un centru olimpic a inotatorilor de perspectiva. Principala functie a acestei institutii a fost si trebuie sa ramana aceea de a permite copiilor unei comunitati inconjurate de ape sa invete sa inoate". Si e pacat ca o astfel de oportunitate sa nu fie pe deplin folosita.

P.S. Situatia este aceeaşi şi astăzi, chiar dacă de la publicarea articolului au trecut patru ani...

IRIS - pentru prima oara in acest an la Galati

2007-07-09T17:55:00.000+03:00

Ca sa asculti ce muzica vrei trebuie sa stii ca ea exista
Fenomenul IRIS, pentru ca trupa IRIS este un fenomen in lumea muzicala romaneasca, evoluand la cel mai inalt nivel de aproape un sfert de veac, va putea fi urmarit din nou la noi acasa. Vineri seara, in discoteca studenteasca "Club S", IRIS va canta pentru prima oara in acest an la Galati, ultima lor prezenta in oras fiind consemnata in decembrie 2000. Trebuie precizat ca IRIS revine la "Club S" la exact un an de la precedenta aparitie (20 mai 2000).
Pe de alta parte, putem spune ca in contextul in care muzica romaneasca actuala da vadite semne de oboseala subculturala, iar melodiile proaste isi fac loc cu pumnii si picioarele in viata noastra de zi cu zi, initiativa celor de la "Club S", de a aduce saptamanal (de regula, vinerea) in fata propriului public cele mai cunoscute formatii autohtone, merita apreciata. Si asta in conditiile in care la aceste seri (cu invitati de renume) numarul celor prezenti este de circa patru ori mai mic decat la discotecile "normale". Acum cativa ani, era in voga un cantec (cam prea moralizator pe alocuri, ce-i drept), care avea doua versuri extrem de actuale: "Si daca nu vom face cultura pentru ei / Si-o vor lua-o singuri de prin strainatate". Cam asta se intampla in Romania in momentul de fata, cu precizarea ca "strainatatea" este de multe ori chiar in preajma noastra, si cu un "plus" la capitolul "asta ni se da, asta luam" (sa amintim, in acest context, exemplul unui copil de 6-7 ani, care dansa prin casa pe melodiile ce spargeau linistea cartierului, ramanand "siderat" in momentul in care a ascultat prima oara o piesa clasica). Muzica exista, si inca foarte multa, dar in conditiile in care ea nu este cunoscuta, nu are cum sa se impuna ("Trebuie sa le multumesc parintilor mei, care, rockeri fiind, mi-au dat posibilitatea de mica sa ascult muzica, pentru ca altfel ajungeam ca astia", mi-a spus de curand, intr-o discoteca, o fata de-abia trecuta de 20 de ani, facand semn spre un grup din apropiere, care se dadea de ceasul mortii pe lamentarile unui tip mic, negru si cu o mare durere de inima). Deviza "Asculti ce vrei", pe care-am auzit-o la un post de radio, nu functioneaza decat daca respectivul ascultator chiar stie ce vrea, altfel el "inghite" fara sa cracneasca ceea ce i se ofera. Si, in Romania, in loc sa se diversifice, oferta a inceput sa devina extrem de unilaterala.
Revenind, trebuie precizat ca, numai in ultimul an, au cantat la "Club S" trupe care au ceva de spus si care, chiar daca (o parte dintre ele) apartin unor curente neapreciate de toata lumea, fac totusi muzica. Printre acestea se numara Voltaj, Parazitii, Spitalul de Urgenta, Sing Sing BB, Double D, Cassa Loco, Ro-mania, Class, Body&Soul, precum si multe alte formatii galatene, aflate in cautarea unei identitati muzicale proprii.
Noua serie de turnee a trupei IRIS, care include si acest concert de la Galati, se desfasoara sub genericul "Tribute to AC/DC", fiind un omagiu adus unei formatii care a revolutionat muzica mondiala a ultimului sfert de veac. Grupul IRIS s-a format in 1977, evoluand ca trio, in formula Nutu Olteanu, Emil Lechinteanu, Nelu Dumitrescu. De-a lungul timpului, formatia a fost urmarita permanent de "valul schimbarilor" de... componenta, dintre fondatori ramanand in trupa doar Nelu Dumitrescu. De ceva vreme, IRIS da semne de stabilitate la capitolul componenta, cei patru actuali componenti ai grupului fiind Cristi Minculescu (voce), Valter Popa (chitara solo), Doru Borobeica ("Boro", bass) si Nelu Dumitrescu (baterie). Formatia IRIS a evoluat, pana acum, in circa 4.500 de concerte, fiind urmarita de peste opt milioane de spectatori.

P.S. Articol scris în 2001

GIMI, MOTANUL FĂRĂ FRICĂ

2007-07-01T17:00:00.000+03:00

Mă cheamă Gimi şi sunt berbec. Ca zodie, evident, pentru că din poze se vede probabil că sunt motan. M-am născut acum vreo zece luni, într-un şifonier. Îmi amintesc destul de vag de mama Bandi(ta), pentru că nu ieşisem încă în lume când Ea m-a luat şi m-a adus Acasă. Primii paşi i-am făcut mai mult târâş pe burtă, pentru că nu puteam să stau foarte bine pe picioare. Semănam cu un crocodil, zicea El. Şi cum eram obişnuit cu întunericul din şifonierul în care m-am născut "fugeam" cât puteam eu de repede sub pat sau unde găseam un loc mai întunecat. De aici mi s-a tras prima poreclă, Gimi Tunel.
Da� am uitat să vă spun de ce mă cheamă Gimi. De fapt nici nu ştiu prea bine, însă am auzit nişte poveşti cu un şofer de camion care avea în geam un afiş în care se lăuda cu numele asta. Român neaoş, căruia Jimmy i se părea dificil de scris. Aşa că Ea şi El au decis să-mi spună aşa. A, nu v-am spus, în vremea asta eu eram într-o sacoşă, în drum spre casă, după ce fusesem luat de la Bandi.
Între timp am crescut şi nu-mi mai este frică de întuneric. Apropo, ştiaţi că cele zece luni ale mele echivalează cu aproape 15 de ani de-ai voştri? Pe El îmi place să-l aştept lângă uşă şi apoi să mâncăm împreună, deşi mie nu mi-e foame de obicei la ora aia. Mai fac plimbări şi pe pervaz şi încă mai sper să prind şi eu o vrăbiuţă, că doar sunt neam de prădător, nu? Când eram mai mic şi aveam loc să trec la vecini, mai "prădam" câte un burete de vase, ca să nu vin acasă cu mâna goală. Şi, culmea, nimeni nu mă aprecia pentru asta. Ba chiar eram certat. Dar cel mai tare am fost certat la Crăciun, când mă jucam cât era ziua de mare în brad. E drept că pomul stătea mai mult pe jos. Eu vroiam doar să ajung în vârf şi, de obicei, bradul cădea, dar în rest nu făceam nimic rău. Chiar nu ştiu de ce Ei s-au supărat şi au urcat bradul pe dulapul din hol. Oricum, acolo este unul dintre locurile mele favorite. Numai că acum bradul nu mai are globuri şi n-am cu ce să mă joc. Ca un berbec care se respectă, alerg toată ziulica. Sunt în picioare de la prima oră şi fac pe deşteptătorul familiei. Îl trezesc de regulă pe El, pentru că ştiu că trebuie să plece mai devreme şi nici nu trebuie să "muncesc" prea mult. Iar după ce pleacă şi Ea, rămân singur şi mă odihnesc după atâta alergătură, iar din când în când mai scriu câte-o poveste...

HATTRICK - jocul in care 100.000 de "manageri" cauta gloria

2007-06-29T21:18:00.000+03:00

V-ati saturat de aranjamentele, reciprocitatile si suspiciunile care exista in campionatul romanesc de fotbal? Vreti sa va conduceti propria echipa spre marea performanta? Nimic mai simplu. Va trebuie doar, din cand in cand, un calculator conectat la internet. Iar www.hattrick.org va ofera aceasta sansa.
Sa punctam cateva dintre posibilitatile pe care le ofera acest joc, la care participa aproape 100.000 de "manageri" din peste 50 de tari ale lumii.
Hattrick este un joc gratuit de fotbal pe internet in care trebuie sa conduci o echipa de fotbal, la concurenta cu participanti din toata lumea. Esti, in acelasi timp, director de club si manager. Cumperi si vinzi jucatori. Investesti banii clubului in extinderea stadionului sau in scoala de juniori, alegi echipa care urmeaza sa joace in functie de caracteristicile si forma jucatorilor, decizi tactica, stabilesti tipurile de antrenament si multe altele (practicantii jocurilor de fotbal de tip manager - din seria CM, de exemplu - stiu foarte bine despre ce e vorba). Hattrick-ul se desfasoara, insa, in... timp real. Meciurile de campionat se desfasoara sambata sau duminica, pe parcursul a 90 de minute, miercurea fiind programata Cupa sau, dupa eliminarea din Cupa, un joc amical (optional). O alta diferenta majora (si extrem de atractiva) fata de seria CM este faptul ca esti obligat sa incepi de jos, din ultima divizie, astfel ca pana la promovarea in primul esalon este cale lunga. Odata cunoscut poti aspira si la postul de antrenor al nationalei, care este ales prin vot de participanti. Exista insa si posibilitatea (foarte amenintatoare la inceput) de a da... faliment, in cazul in care nu administrezi bine finantele clubului (situatie in care te poti reinscrie, insa doar in ultima divizie).
Jocul este dezvoltat de suedezi si are peste sase ani de existenta. In Romania, hattrick-ul a patruns in urma cu circa doi ani, la ora actuala in baza de date a jocului fiind inscrisi circa 4.000 de participanti. Incepand din acest sezon (cel de-al saptelea pentru Romania si al 19-lea in Suedia), datorita numarului foarte mare de solicitari, tara noastra a "primit" divizia a VI-a. Un sezon hattrick dureaza 16 saptamani (intr-un an calendaristic se desfasoara, asadar, trei sezoane), iar sezonul cu numarul 7 va debuta sambata (5 aprilie). Asadar, timp mai este pentru a va inscrie, iar divizia a VI-a este foarte primitoare (peste 8.000 de locuri, din care nu s-au ocupat decat circa 1.500). Inscrierea este foarte simpla, si se face prin completarea unui scurt formular la adresa mentionata - www.hattrick.org.
In hattrick, exista o prima divizie (A) - cu opt echipe, divizia a II-a cuprinde 4 serii de cate 8, a III-a are 16 serii, a IV-a - 64 de serii, a V-a - 256 de serii, iar a VI-a - 1024 de serii. Toate seriile au cate opt echipe, care joaca fiecare cu fiecare, de doua ori (tur-retur). Dintre echipele clasate pe primul loc in serie, jumatate (in functie de punctele acumulate) promoveaza direct, in locul formatiilor de pe locurile 7-8 din divizia superioara, iar celelalte sustin un joc de baraj (in saptamana a 15-a a sezonului) cu o echipa clasata pe locurile 5-6 in divizia superioara.
Multe alte detalii (foarte necesare in cazul va hotarati sa va inscrieti) puteti afla pe site-urile dedicate jocului: www.hattrick.ro si computergames.ro/forum. Si inca o mentiune. Nu va asteptati la minuni "grafice" de la acest joc. In schimb, partea tactica a hattrickului este atat de dezvoltata (si in continuu progres), incat va poate tine in suspans saptamana de saptamana, ani de-a randul. Succes!
dcp100168 (V.111)

P.S.Articol scris în anul 2003.

Turist la Sofin

2007-06-28T11:38:00.000+03:00

O noapte la hotelul... fara telefon!

Intr-o perioada in care informatia si comunicarea stau la baza oricarei afaceri si intreaga lume incearca sa se faca remarcata, intr-un fel sau altul, exista totusi si unii care procedeaza exact invers. Ati observat cu siguranta ca ofertele agentiilor de turism, ale hotelurilor si restaurantelor impanzesc rubricile de publicitate ale ziarelor. Mai ales ca sezonul estival se apropie cu repeziciune. Reclame viu colorate, adrese, pagini pe internet (ultimul racnet in materie!), totul pentru a-l atrage pe "maria-sa, clientul". Cei mai "saraci", care nu-si permit calupuri mai serioase de reclama, isi dau numele si un numar de telefon, in speranta ca, doar, doar, o ramane ceva si pentru ei. Ei bine, in aceasta disputa teribila pentru atragerea posibililor clienti, exista un hotel care "lupta"... fara telefon! Poate nu va vine sa credeti sau il considerati o darapanatura intr-un colt de orasel, in care oricum nu vine niciodata nimeni decat in caz de forta majora. Va asigur ca faceti o mare greseala, pentru ca hotelul cu pricina se afla in plin centrul unui oras cu 400.000 de locuitori, iar numele lui este... Sofin, fostul hotel galatean Turist.

Dincolo de usile automate

In cautarea unui loc de tras peste noapte, primul lucru pe care il faci este sa suni la "informatii". Ti se spune sec si fara alte comentarii ca numele Sofin "nu figureaza". Iti zici ca e o greseala si incerci din nou. O alta voce, acelasi raspuns. Nu te lasi si pui mana pe cartea de telefon. Surpriza! Hotelul apare si, mai mult, are si un numar de telefon. Evrika!, iti spui in timp ce formezi numarul mult cautat. Daca ai "norocul" sa suni in timpul zilei, cineva cu o urma de disperare in glas (stiti, cred, bancul cu "sunt Gigi, m-a cautat cineva?") iti precizeaza ca ai sunat la Galgros. Si ca asta e al "tanspelea" apel Sofin pe ziua de astazi. Ceva e putred la mijloc, mai ales ca din cunostintele mele cei de la Galgros nu "cazeaza" decat... marfa. Chestia incepe sa devina ciudata si intru la idei. Sa aiba timbrul vocii mele vreo tenta de... conserva? Ma auto-incurajez (ca nu!) si ma gandesc la pasul urmator. Daca telefonul nu functioneaza, nu-mi ramane decat sa ma deplasez la fata locului.
La ora de seara la care cobor din maxi-taxi "la CEC", orasul e aproape pustiu. Poate frigul de afara, poate speranta unui castig la bingourile televizate i-a tintuit pe oameni in case. In ciuda faptului ca e duminica. Sau poate tocmai de aceea... Cert este ca pe strada e foarte, foarte putina lume. In fata mea se inalta Sofinul, cu ferestrele stralucind de... intuneric. Pornesc agale spre intrare. In parcarea din fata nu se afla decat trei masini, una singura dintre acestea, cu numar de Sibiu, parand a avea ca proprietar pe unul dintre cei cazati. Celelalte doua par sa apartina (dupa numar) cuiva din conducere si unei firme de distributie, care are probabil relatii comerciale cu Sofinul. Sau care s-a gandit ca parcarea unui hotel e un loc destul de sigur. Usile de la intrare se deschid automat in momentul in care imi "percep" apropierea. Desi la aparitia lor in Romania, cu cativa ani in urma, au fost privite ca ultimul racnet al tehnologiei, in marea lor majoritate cei care si-au montat asemenea usi n-au reusit sa le si mentina functionale, in multe cazuri fiind lipit pe geam un afis care te indeamna sa le deschizi manual. Nu e cazul Sofinului (bila alba!), unde ambele usi se dau discret in laturi in fata mea. In hol, nimeni. In dreapta, tipul de la receptie discuta ceva cu un cunoscut. In timp ce ma indrept spre el, imi vine ideea sa studiez "situatia" din interior. In cateva secunde, pana sa ajung la receptie, ma hotarasc sa fiu, pentru o noapte, client.

Discretie... publicitara

Ma apropii si intreb de o camera, cu buletinul in mana. Receptionerul se intinde dupa acte si deschide un registru ale carui pagini sunt in cea mai mare parte imaculate. Banuiesc, amintindu-mi si de geamurile la care nu se zareau decat foarte putine lumini, ca in hotel nu prea e lume. "Sase sute de mii, cea mai ieftina" sunt primele cuvinte ale receptionerului. Accept, platesc si astept sa-si completeze hartiile. Intre timp, imi arunc ochii pe tejgheaua din fata mea si apuc sa vad doi fluturasi care, cred, reprezinta "reclama" hotelului. Spun "cred" pentru ca de la formatul A6 (sau pe-aproape) al celor doua petice de hartie si pana la imensele panouri luminoase cu care este impanzit orasul e cale lunga. Da' poate ca discretia face parte din tehnica publicitara a Sofinului. Pe langa serviciile oferite, pe "cartea de vizita" erau trecute si doua numere de telefon mobil. Si-asa "enigma" din start incepe sa se explice... Cateva investigatii ulterioare m-au lamurit ca, nemultumiti de prestatia Romtelecomului, proprietarii hotelului au luat hotararea sa renunte la postul fix, procurandu-si, in schimb, doua "mobile", la care asteapta sa fie sunati de clienti. E vorba, desigur, de cei care au trecut pragul hotelului de la aceasta "inginerie" si pana in prezent, pentru ca un potential client, care n-a calcat niciodata pe la Sofin, n-are de unde sa afle cele doua numere de telefon.

Becul si restaurantul

Intre timp, trecerea mea in registru e rezolvata. Imi iau cheia si telecomanda si ma indrept spre lift. Aici marchez o alta bila alba. Ascensorul functioneaza! In urma cu cativa ani, avand treaba o perioada mai indelungata la unul dintre etajele superioare ale hotelului, am urcat de-a scari incat cred ca eram destul de bine "pregatit" pentru a participa cu succes la celebra cursa de o suta de etaje de la Empire State Building. La etajul sapte, unde ma opresc, holul pare mult mai scurt decat mi-l aminteam eu. Totul se lamureste insa repede, in momentul in care ajung la camera care-mi fusese repartizata si vad in stanga o draperie verde (foto 1) care blocheaza trecerea, cam pe la jumatatea distantei. Deschid usa, intru in camera si dau sa aprind lumina. Nu se intampla nimic. Astept putin, gandindu-ma (dupa usile cu senzori de la intrare) ca o fi vorba de vreun mecanism necunoscut mie. Tot nimic. Aprind bricheta si inaintez cativa pasi spre interior. Vad un alt intrerupator (tot clasic) si apas. Se aprinde una dintre lampile de perete, din cele doua existente. (foto 2) O noua "enigma" se lamureste. Nici vorba de ceva anormal. In hol, pur si simplu, nu este bec. Ma critic in gand. Poate ca astea sunt conditiile la "600", iar la "850" (de mii de lei) totul este OK. Incerc telecomanda. Merge! Fixez televizorul pe "muzica" si intru in baie. (foto 3) Este si apa calda. Uite ca, treptat, bilele albe le ajung din urma pe cele negre. Fac un dus si cobor. "Aveti restaurant?" fac eu pe nestiutorul in fata receptionerului. "Avem, dar momentan nu este deschis", imi explica acesta destul de amabil, recomandandu-mi chiar un loc din apropiere unde as putea manca ceva.

Retragere discreta

Ma plimb pe Brailei cateva sute de metri, privind in jur din postura unui necunoscator al zonei. Si culmea, nu-mi sare nimic in ochi in afara localului recomandat de tipul de la receptie. Toate mesele sunt insa ocupate. Ma mai invart prin zona cateva minute si ma apropii din nou. Situatia este neschimbata. Ma hotarasc sa intru, cu gandul sa obtin macar un loc la una dintre mese. Un chelner impasibil asteapta in picioare langa bar. N-apuc sa fac decat doi pasi si o tipa fardata cam strident se ridica si-mi ofera, zambind un pic tamp, un loc la masa ei. Dupa o scurta ezitare, accept si ma asez. Ma uit spre chelner, insa acesta ramane la fel de impasibil. Pe chipul din fata mea se "naste" o tentativa de zambet. Cu aceleasi atribute ca mai sus. La mesele din jur, incep chicotelile. In momentul urmator ma lamuresc. Sunt practic inconjurat de o veritabila "armada", plecata spre noi cuceriri. Cu ceea ce au de oferit insa... Renunt si ma ridic. In timp ce ma indreptam spre usa, chelnerul se trezeste parca din letargie si devine brusc interesat de persoana mea. Schiteaza un gest de parca ar vrea sa ma intrebe ceva. E prea tarziu. Dau din umeri si ies.

Singur printre etaje

Imi iau un hamburger din apropiere si ma intorc la hotel. La receptie nu-i nimeni. In partea cealalta, la bar, se aude galagie. M-apropii sa vad ce se intampla. Cativa insi se uita la televizor si rad in hohote la o emisiune umoristica (cu mai mult sau mai putin haz, depinde din ce parte a problemei sunt privite lucrurile). Imi iau o bere si ma fac ca sunt interesat de ceea ce se vede pe micul ecran. Intre timp, am vreme sa ma lamuresc de faptul ca spectatorii nu sunt clienti ai hotelului, ci prieteni sau cunostinte ale barmanului. Timpul se scurge si constat ca stau in bar de aproape o ora. Iar liftul, aflat in spatele meu, a ramas linistit in tot acest timp. In hotel nu urca si nu coboara nimeni. Ca sa nu las ascensorul sa... rugineasca, ma hotarasc sa urc eu. Pe palierul de la etajul sapte liniste. Imi fac incalzirea cu niste trepte. La opt e la fel de pustiu. Mai sus - aceeasi situatie. Par destul de obositi clientii Sofinului, incapatanandu-ma sa cred ca ei si exista. La ultimul etaj usa e incuiata, asa ca fac cale-ntoarsa. Am noroc la etajul sase. Se aude un televizor. Cineva asculta o emisiune fotbalistica. E clar, nu sunt singur. Si multumit de rezultat, intru in camera.

Sa se faca lumina!

Deschid televizorul, sting lumina si ma-ntind pe pat. Mi se face pofta de o tigara si intind mana. N-am succes. Nu mai stiu unde-am pus pachetul. Aprind veioza de la capatul patului, dar raman in intuneric. Sunt patit deja, asa ca nu insist. Ma ridic si pun in functiune lampa de perete, care stiu sigur ca merge. Imi gasesc si tigarile, ramase in buzunarul de la geaca. Revin in pat si constat ca veioza n-are bec. (foto 4) Tipic. "Cel de dinaintea
dumneavoastra a plecat cu becurile", ti se va spune in cazul unei curiozitati excesive. Am mai auzit astfel de motivatii, asa ca nu-mi propun sa merg mai departe (De altfel, la un moment dat, sa tot fie sapte opt ani de-atunci, aveam in caminul studentesc un coleg de camera, care tinea in dulap mai multe becuri. Pe care le lua cu el ori de cate ori pleca la vreo "intalnire". Nu v-am spus - desi, probabil, banuiti - ca respectivele intalniri se incheiau adesea la "Turist", asa cum se numea pe atunci Sofinul, unde cea mai acuta problema era... lipsa becurilor).
Gasesc canalul pe care se difuzeaza emisiunea pe care-am auzit-o un etaj mai jos. Interactiva. Moderatori, invitati, telespectatori se cearta cu indarjire. Se ajunge si la meciul Otelului de la Ploiesti. A fost ofsaid, n-a fost ofsaid? A fost de rosu, n-a fost de rosu, a fost numai de galben? Si tot asa, fara sa se ajunga in final la nici o concluzie.

Draperia de la miezul noptii

Intre timp, ceasul a trecut de miezul noptii. Si mi-aduc aminte de partea nevazuta a holului. Ce-o fi oare dincolo? Trebuie sa vad. Deschid usa si ma trezesc in fata draperiei. Parca era mai departe. Dar ce mai conteaza? Incerc sa vad daca se poate trece. Nu. In principiu, pentru ca la o privire mai atenta observ ca tot paravanul e prins in capse. Desfac usor cateva dintre ele, ma uit in spate sa ma asigur ca nu e nimeni si trec. Trag draperia cea verde la loc si incerc sa disting ceva pentru ca intunericul pare de nepatruns. Dupa cateva secunde ochii se obisnuiesc si contururile apar destul de clar. (foto 5) Cu putina imaginatie, este o priveliste in oglinda a jumatatii de hol de unde am venit. Numai ca totul este in stadiu de... reconstructie. Intru in cateva "camere", (foto 6) dar privelistea e dezolanta, asa ca renunt la studiu si ma intorc. In tot acest timp, singurele zgomote pe care le-am auzit, mi-au apartinut, desi m-am straduit sa nu tulbur prea tare linistea. Refac "trecerea" si pornesc pe scari in jos. Pana la cinci totul este la fel. La etajul patru, se vad schimbari. Fotoliile sunt mai... fotolii, mocheta - la fel, iar holul este... intreg. Nici vorba de draperia verde de la etajele superioare. Deduc ca aici trebuie sa fie camerele de "850". Ar fi interesant de vazut care sunt diferentele dintre cele doua tipuri de camere, dar cum n-am platit pentru o cazare de bastan sunt nevoit sa ma intorc.

Somn de voie si... atat

Dupa toata incursiunea, constat ca sunt murdar pe maini. De la peretii in lucru, probabil. Trebuie sa ma spal. Apa calda e insa rece. Ma uit la ceas si accept cu intelegere. E aproape patru dimineata. Nu-mi vine sa cred cum a trecut timpul. Gata. Trebuie sa prind si eu cateva ore de somn. (foto 7) Lenjeria de pat, destramata pe alocuri de atatea spalari, e curata, iar caloriferele - care par noi - functioneaza (bila alba!). Somn usor.
Dimineata vine repede, soarele dand navala pe geamul pe care l-am lasat cu draperiile in laturi. Deschid fereastra. Bila alba (care-or fi mai multe?)! E nou-nouta si merge bine. Fac repede un dus si imi strang lucrurile. E destul de tarziu si trebuie sa plec spre redactie. Pe hol, o usa mai de departe este deschisa si o femeie de serviciu (sa fie camerista?) ma intreaba daca plec. Dau un raspuns afirmativ si o iau spre lift. Femeia se indreapta hotarata spre camera mea, "sarind" peste celelalte (in care, probabil, nu fusese nimeni). Cobor. Predau cheia si telecomanda si intarzii putin langa receptie. "Atat" este singurul cuvant care mi se adreseaza.
Ei, atunci atat. Ies din hotel si ma indrept spre statia de autobuz. Sofinul - cu (in)certitudinile lui - ramane in urma, asteptandu-si clientii sa sune (pe telefonul mobil)...

D.C.Predescu

P.S. Un articol scris în urmă cu vreo şase ani, imediat după ce hotelul a fost preluat de o firmă moldovenească, iar "gura lumii" spunea că acolo este sediul traficului cu arme al rakeţilor din zonă. Evident, n-am descoperit nimic de genul asta, dar a ieşit un reportaj frumuşel...

P.S.2 Prin text apar câteva indicaţii de fotografii, însă din păcate nu mai am imaginile respective.

Pseudomotivaţie

2007-06-27T11:52:00.000+03:00

Nu sunt un fan al blogurilor, însă cum "moda" este din ce în ce mai răspândită, m-am decis să-mi creez şi eu unul. Nu ştiu dacă mă voi ţine de treabă, actualizând periodic acest jurnal, dar este clar că începutul - ceea ce era mai greu - a fost făcut. De-acum, vom trăi şi vom vedea...
D.C.Predescu