Cine plăteşte nota?

Acum câteva zile, agenţia Fitch a anunţat revizuirea la negativ a pespectivei ratingului României, în acelaşi timp cu menţinerea ratingului propriu-zis la BBB-, treapta cea mai nefavorabilă din zona acceptabilă pentru investitori. Trebuie spus că acest BBB- se află imediat deasupra ratingului "junk" (gunoi), iar perspectiva negativă (de scădere) duce România la un pas de deveni o ţară "interzisă" pentru afaceri. Potrivit Fitch, chiar dacă are un risc scăzut de insovabilitate, România are vulnerabilități financiare importante, printre care instabilitatea politică, deficitul bugetar foarte mare și creșterea în ritm susținut a datoriei externe.

O singură zi mai târziu, neînţelegerile coaliţiei proeuropene au confirmat instabilitatea politică de care amintea agenţia de rating. Toată lumea a început să se "retragă" pe rând de la guvernare, acuzând declaraţii pe care nişte oameni politici responsabili n-ar trebui să le facă nici în baia proprie, cu atât mai puţin în spaţiul public, mai ales în condiţiile ascensiunii extremismului peste tot în Europa şi necesităţii unirii eforturilor pentru stoparea lui.
În cele din urmă, pe dinafară a rămas doar USR, celelalte partide, PSD, PNL şi UDMR, reuşind să treacă peste vorbele "de duh" şi, foarte probabil, vor alcătui viitorul guvern. Unul de sacrificiu, cu o susţinere parlamentară minimă şi căruia 2-3 aleşi plecaţi în vacanţă mai devreme i-ar putea amâna numirea.

Mult mai important, dincolo de disputele politicianiste, noul guvern va avea misiunea de a stabiliza cumva dezmăţul bugetar din ultimii ani, care a dus deficitul la un nivel imprevizibil şi pentru cei mai pesimişti analişti. Faptul că în faţa României se află câţiva ani grei din punct de vedere economic este evident de multă vreme, însă dimensiunea reală a dezastrului a luat prin surprindere pe toată lumea, iar noul guvern va trebui să achite nota de plată.

Prima măsură de austeritate vehiculată este cea de amânare a creşterii pensiilor de la 1 ianuarie, decizie "urgentată" şi de respingerea de către Curtea Constituţională a impozitării progresive a pensiilor speciale, care mai face o gaură în bugetul şi-aşa cârpit cu chiu, cu vai. Nici vorbă de tăierea finanţării partidelor, de reducerea birocraţiei, de scăderea cheltuielilor statului, de eficientizarea colectării, de stoparea risipirii banilor publici pe borduri şi panseluţe, practic nu se va lua nicio măsură care să afecteze cumva clasa politică şi pe reprezentanţii săi de la vârf.

Ca de obicei, oamenii de rând sunt cei care vor plăti, deşi discursurile despre "am înţeles mesajul poporul" erau pe buzele tuturor politicienilor, imediat după alegeri. N-au înţeles nimic, se pare, iar cel mai grav este faptul că, de fapt, nici nu vor să înţeleagă, ci doar să tragă pe spuza lor cât se va mai putea, indiferent de consecinţe. Nota asta o va plăti poporul într-un final, dar pe următoarele s-ar putea ca românii să nu le mai poată duce. Sau să nu mai fie dispuşi...

Cine va fi următorul Călin Georgescu

Anularea alegerilor prezidenţiale a amânat o problemă care nu îşi va găsi rezolvarea prea curând, cea a decuplării totale dintre aşteptările populaţiei şi agenda politicienilor. În timp ce oamenii de rând îşi doresc servicii de calitate, fie ele administrative sau de educaţie şi sănătate, locuri de muncă mai bine plătite, un nivel de trai decent şi, în primul rând, respect din partea celor aflaţi la putere, guvernele din ultimii ani au făcut totul doar pentru prosperitatea oamenilor politici şi a camarilei care îi înconjoară. Toate acestea au dus la o ruptură violentă între cele două categorii şi a generat o ură viscerală faţă de cei de la putere. Acest lucru s-a văzut cel mai bine în votul celor din diaspora, unde PSD, considerat principalul vinovat, n-a trecut de 3-4%.

Radicalizarea celor din străinătate este determinată şi de faptul că mulţi dintre ei au plecat din ţară tocmai din cauza politicilor partidelor aflate la guvernare, care au umflat permanent aparatul de stat cu sinecurişti şi au majorat din pix salariile bugetarilor, timp în care economia reală se zbătea la limita supravieţuirii, iar angajaţii aveau venituri în zona salariului minim, situaţie încă valabilă. Şi cum în "sistem" nu te poţi angaja decât cu pile şi şpăgi, singura opţiune a multora a rămas plecarea din ţară, iar condiţiile pentru o eventuală întoarcere nu par să se arate la orizont.

În acest context, de refuz visceral al politicienilor aflaţi la guvernare, orice candidat considerat ca nefăcând face parte din "sistem" a reprezentat o opţiune viabilă de vot. Iar dacă respectivul mai avea şi ceva carismă sau stăpânea arta manipulării, cum a fost cazul lui Călin Georgescu, succesul era garantat. Peste acest "teren fertil" s-a suprapus campania intensă de propagandă pe care Rusia o duce în multe ţări "prietene" din Europa, iar rezultatul s-a văzut în votul masiv acordat partidelor "suveraniste", a căror ideologie este una ancorată într-un trecut adesea întunecat şi nu reprezintă o opţiune viabilă în lumea modernă.

Cum anularea acestor alegeri nu a rezolvat problema de fond, ci doar a amânat-o, prin scoaterea din joc, probabil definitiv, a lui Călin Georgescu, peste 4-5 luni, la noua rundă a prezidenţialelor, situaţia se va repeta. Şi dacă în această perioadă relativ scurtă nu va fi timp să apară o nouă figură "mesianică" (Simion şi Şoşoacă sunt doar surogate care ţin "locul cald"), iar partidele din coaliţia de guvernare vor demonstra că "au înţeles" vocea poporului doar în discursurile de la televizor, peste patru ani mi-e teamă că tăvălugul mişcărilor "dark" nu va mai putea fi oprit nici cu mama Curţii Constituţionale, iar următorul Călin Georgescu va putea fi oricine are un cal alb pe-acasă.

Go West! Cu ţară cu tot sau pe cont propriu

"Go west/ Where the skies are blue/ Go west/ This is what we're gonna do" este un cântec făcut celebru de duetul britanic Pet Shop Boys la începutul anilor '90, care devenise un adevărat imn pentru tinerii est-europeni abia scăpaţi din lagărul comunist. Iar fostele ţări aflate zeci de ani în sfera de influenţă a sovieticilor şi-au ascultat tinerii şi au plecat spre Vest.

Mai cu sincope determinate de nostalgia "marelui urs", mai cu frîna de mână trasă de politicieni îndoctrinaţi la şcoala de cadre a Kremlinului, estul Europei a luat in corpore drumul Vestului. Şi nimeni nu s-a întors, deşi au trecut de atunci 35 de ani. S-a mai bătut pasul pe loc uneori, în general din cauze populist-politicianiste sau, dacă vreţi, naţionalist-suveraniste, dar direcţia a rămas aceeaşi, spre Vest.

Şi România a urmat acelaşi drum, chiar dacă politicienii pe care i-am ales n-au fost întotdeauna cea mai fericită opţiune, ba chiar mulţi au fost printre cele mai proaste variante. Am intrat în NATO şi în Uniunea Europeană, am primit ajutoare de zeci de miliarde de euro, nivelul de trai este mult superior celui de acum 35 de ani, decalajul faţă de multe state s-a redus considerabil, ba chiar am depăşit Grecia, Croaţia sau Ungaria, în timp ce Polonia şi Portugalia ne simt răsuflarea în ceafă, suntem practic mai aproape de Vest decât am fost în toată istoria noastră.

Însă, ca orice drum, şi cel spre Occident are răspântii, iar România se va afla duminică în faţa unei alegeri cruciale, să-şi continue drumul spre Vest sau să facă stânga-mprejur, cu cap compas Moscova, sedusă de unul dintre competitorii finalei prezidenţiale, ale cărui declaraţii iresponsabile au început deja să aibă efecte economice. Bursa de la Bucureşti este pe minus de o săptămână şi jumătate, companiile au pierdut miliarde de lei din capitalizare, dobânzile la care se finanţează Trezoreria statului sunt în creştere, ca şi cele la care se împrumută populaţia, iar Banca Naţională rezistă cu greu tendinţei de devalorizare a leului. Inflaţia mare, deficitul scăpat de sub control, balanţa comercială negativă sau încetinirea creşterii economice sunt tot atâtea motive pentru care orice derapaj, fie şi numai declarativ, pune în pericol economia ţării. Iar ultima stupizenie a ineptului individ care se crede mesianic, cea despre naţionalizarea companiilor deţinute de străini în România, ar face praf ţara, în cazul în care duminică seara rezultatul îi va fi favorabil.

Asta trebuie să alegem de fapt duminică, să continuăm să mergem spre Vest cu ţară cu tot sau să plecăm spre Vest fiecare pe cont propriu. Pentru că spre Vest au plecat românii când a început goana după aur în America, spre Vest au trecut Dunărea înot românii sătui de socialismul multilateral dezvoltat, spre Vest au plecat românii după căderea comunismului la muncă, la studii şi în vacanţe. Spre Est n-a plecat nimeni niciodată, de la Nicolae Milescu Spătaru încoace! Şi noi astăzi încă mai avem dubii care este direcţia bună? Go West, România!

Răzbunarea cărţilor necitite

"Vorba dulce mult aduce" spune un proverb românesc, iar rezultatul primului tur al alegerilor prezidenţiale l-a confirmat din plin. Cu un discurs gol de conţinut, dar extrem de frumos ambalat, unul dintre candidaţi i-a câştigat pe români cu o retorică naţionalistă total depăşită de vremuri, care trimite mai degrabă la creştinismul naţionalist al legionarului Zelea Codreanu şi la doctrina "independenţei" atât faţă de ruşi, cât şi faţă de americani, promovată de Nicolae Ceauşescu.

Neutralitatea clamată în fiecare discurs al său, în condiţiile existenţei la graniţă a maşinăriei de război ruşeşti, este în lumea modernă o utopie pe care până şi elveţienii sunt pe cale să o reconsidere, deşi sunt extrem de protejaţi prin aşezarea geografică. Iar ideile despre ieşirea din Uniunea Europeană şi NATO, pe care personajul le neagă oficial în discursurile publice, sunt prezente voalat aproape la fiecare frază pe care o rosteşte.

Atmosfera de efervescenţă naţionalistă şi de luptător pentru adevăr, care le-a sucit minţile românilor, pigmentată cu toate teoriile conspiraţiei la modă, de la îmbolnăvirea copiilor prin vaccinare, păcatul cezarianei care "rupe firul divin", nanocipurile din sucurile îmbuteliate, negarea aselenizării, întâlnirile personale cu extratereştri şi multe, multe altele, este declamată cu ton, dicție, frazare și voce atent studiate, probabil chiar "lucrate" profesionist, mulţi găsind asemănări cu discursurile personajelor istorice din filmele produse în comunism.

Programul său economic "Apă, hrană, energie", la fel de iluzoriu, aduce mai degrabă cu populara zicere "Apă, paie şi bătaie", în loc să prezinte soluţii reale. Pentru România, decuplarea de piaţa mondială înseamnă dobânzi mai mari, uşi ale marilor cancelarii trântite în nas, investitori care încep să plece, şomaj, sărăcie, tăieri de pensii şi salarii etc. O primă dovadă a fost scăderea abruptă a bursei chiar a doua zi după anunţarea rezultatelor.

Câştigătorul primului tur al alegerilor te poate ameţi extrem de uşor cu impresia de competenţă multilateral dezvoltată, dacă nu ești bine ancorat în realitate sau nu ai cunoștințe minime despre ce se întâmplă în jurul tău. Este şi explicaţia succintă a succesului său, electoratul fiind sedus cu referințe la Dumnezeu, biblie, patrie, tradiție, pace sau iubire, fiecare dintre noi rezonând măcar cu una dintre aceste teme, astfel încât se simte implicat sau emoţionat. Putem să-i spunem manipulare lingvistică sau altcumva, cert este că pretendentul la şefia statului stăpâneşte extrem de bine tehnici de psihologia maselor. Iar rezultatul, la care a contribuit din plin impotenţa oratorică şi limba de lemn a contracandidaţilor, s-a văzut duminică la vot.

Într-o dispută de acum câţiva ani, reprezentanţii BNR i-au răspuns premierului Tudose, care-i acuza că se răzbună pentru măsurile economice luate de guvern, că de fapt "se răzbună cărţile de economie". De data asta, se pare că se răzbună toate cărţile necitite, pe care programul prezidenţial "România educată" le-a uitat pe terenul de golf sau pe pârtia de schi, în loc să le pună în mâinile românilor.

Europa se pregăteşte, România se bălăcăreşte

După ce Ucrainei i s-a permis să folosească rachetele americane cu rază lungă de acţiune împotriva ţintelor militare de pe teritoriul Rusiei, situaţia conflictului armat dintre Moscova şi Kiev, care tocmai a "aniversat" 1.000 de zile, este pe cale să escaladeze la cote mai mult decât alarmante.

Rusia ameninţă zilnic cu folosirea armelor nucleare şi a demarat producţia de masă a unor adăposturi antiatomice mobile, cablurile de comunicaţii din Marea Baltică au început să crape subit unul după altul, iar ţările central şi est-europene care nu-l aplaudă pe Putin au anunţat diverse măsuri preventive de apărare. Suedia şi Norvegia au început să-şi instruiască cetăţenii despre cum să reziste în cazul unui război, Finlanda şi-a avertizat populaţia despre supravieţuirea fără electricitate la minus 20 de grade, Danemarca a actualizat datele despre stocurile de apă, hrană şi medicamente necesare pentru trei zile de subzistenţă, iar Polonia şi ţările baltice au început să-şi construiască fortificaţii la graniţele cu Belarus şi Rusia.

În tot acest timp, România se află într-o prelungită campanie electorală pentru alegerile prezidenţiale, în care principalii candidaţii se acuză reciproc de tot felul de matrapazlâcuri. Sătul până peste cap de bălăcărelile politice interminabile, poporul îşi vede de-alea lui, urmăreşte la televizor emisiuni de gătit, meciuri de fotbal sau seriale siropoase, se uită practic la orice în afară de "dezbaterile" sterile despre nimic pe care le propun candidaţii la şefia statului.

De altfel, onor prezidenţiabilii care nu ştiu cine face parte din CSAT sau din Consiliul de Securitate al ONU sunt la fel de habarnişti şi când vine vorba despre ce se întâmplă în jurul lor, de la cât costă un kilogram de carne până la ce trupe poate mobiliza România în cazul unui război. Ştiu ei câte ceva despre armamentul sofisticat pe care ne-am propus să-l cumpărăm şi despre faptul că alocăm 2,5% din PIB pentru apărare.

Nu ştiu, însă, cu siguranţă că alocarea respectivă este doar pe hârtie, pentru că în realitate în ultimii doi ani n-am trecut de 1,7%. Ignoră şi faptul că România are de fapt doar 20.000 de combatanţi, dintr-un total de 60.000 de militari activi, iar pe graniţa de est, de la Suceava la Galaţi, sunt numai 4.000 de soldaţi, care evident n-au cum să reziste zece zile până la sosirea în ajutor a trupelor terestre ale NATO.

Despre pregătirea reală a populaţiei, la fel, nici vorbă să fie cineva interesat, exerciţiile de mobilizare ale rezerviştilor, care au avut loc şi la Galaţi în primăvară, fiind mai mult o ieşire la iarbă verde, cu fasole şi cârnaţi în loc de mici şi bere.

Iar când îi auzi pe prezidenţiabili la televizor cât de docţi se consideră sau cât de mesianici se cred, normal că-ţi vine să schimbi canalul, mai ales că atâta "varză" doar la emisiunile cu bucătari îţi mai e dat să vezi. Şi acolo se călește, nu păcălește!

Dacă nema putirinţă, geaba chichirez play-off

După ce Oţelul a reuşit anul trecut un campionat de invidiat, din postura de nou-promovată, fiind la un pas de calificarea în cupele europene, suporterilor gălăţeni li s-a cam urcat fotbalul la cap şi au început să viseze din cale-afară de frumos. Nu ne împiedică nimeni să visăm, e drept, numai că pentru a-ţi îndeplini visele e nevoie de obicei şi de bani, iar în fotbalul modern banii sunt esenţiali. Numai când te uiţi la bugetele marilor cluburi europene şi la salariile vedetelor acestora te ia ameţeala.

Începutul sezonului actual ar fi trebuit să ridice primele semne de întrebare, după ce Oţelul nu a reuşit să-l păstreze pe Bodişteanu şi nici să-l legitimeze pe golgeterul Drăghiceanu, pe care îl "arvunise" deja, tocmai din cauza salariilor mici pe care le poate oferi.

Prima parte a campionatului a făcut însă uitat acest lucru, precum şi faptul că transferurile s-au făcut târziu şi au afectat pregătirea de vară, după ce evoluţiile fotbaliştilor gălăţeni au fost peste aşteptări, iar Oţelul s-a aflat pe podium multă vreme, fiind singura echipă neînvinsă în primele 12 runde.

Însă ceea ce, obiectiv vorbind, era de aşteptat să se întâmple, s-a întâmplat, odată cu înfrângerea în faţa liderului. Oţelul a pierdut cadenţa şi n-a mai putut ţine pasul cu plutonul fruntaş, au apărut rezultatele negative şi contestatarii au scos rapid capul de la cutie. Au apărut acuzaţii că Dorinel e anacronic, că s-au făcut blaturi şi multe altele. Numai dacă încercăm să argumentăm varianta blaturilor, puteam vedea uşor că ne dă peste mână însăşi definiţia termenului: blat înseamnă să pierzi un meci pe care în mod normal puteai să-l câştigi, ceea ce nu e cazul la Oţelul în momentul de faţă!

Explicaţia declinului este mult mai simplă decât pare. Jucătorii Oţelului sunt, cu notabila excepţie Cisotti, de o valoare mult mai mică decât cei ai contracandidatelor la play-off, fapt confirmat, în afară de evoluţiile din teren, şi de portalurile de evaluare, gen transfermarkt. De altfel, simplul fapt că aproape toţi au ajuns la Galaţi liberi de contract, nefiind doriţi de echipe de top şi cu salarii mai mari, este o altă confirmare.

Drept urmare, în momentul de faţă, cu o pregătire fizică mult sub cea care a impresionat în sezonul trecut, cu o disciplină tactică făcută praf de absenţa căpitanului Cisotti, cu entuziasmul sleit de problemele financiare şi cu o valoare a jucătorilor sub cea a echipelor cu pretenţii, jocul Oţelului a început să scârţâie serios, iar ultimele rezultate sunt consecinţa firească a tuturor acestor factori. Nici vorbă de vreo conspiraţie mondială, asta e "marfa" pe care o putem avea în condiţiile unui buget mediocru, printre cele mai mici din Superligă.

Şi, cum perspective de redresare financiară nu prea există, ar cam trebui să ne luăm gândul de la visurile de play-off şi să vedem mai degrabă cum ne vom salva de la retrogradare. Pentru că, parafrazându-l pe Anton Pann, dacă nema putirinţă (financiară), geaba chichirez gâlceavă (cu echipele de play-off).

Până să doborâm noi dronele, vin rachetele!

"Viteza" cu care se mişcă autorităţile române este deja proverbială, inclusiv când este vorba despre urgenţe de interes naţional. Ocupaţi permanent cu creşterea nivelului de trai (al lor, nu al poporului!), politicienii noştri tergiversează până la limita absurdului orice iniţiativă, indiferent de consecinţe, chiar dacă acestea se pot dovedi uneori catastrofale.

Reforma pensiilor speciale, spre exemplu, mereu promisă şi niciodată realizată, a devenit deja telenovelă în România, cu sezoane înşirate unul după altul în care nu se întâmplă nimic. Iar următorul episod este deja cuprins în strategia pe care guvernul a pregătit-o pentru perioada 2025-2031, semn că vor mai trece ani buni fără să se facă ceva concret.

O problemă mult mai acută o reprezintă însă "războiul dronelor". În momentul de faţă, România nu are o legislaţie care să-i permită să doboare dronele străine care survolează ilegal teritoriul ţării, deşi ruşii ne tot fac "cadou" astfel de aparate de zbor de vreo doi ani încoace. Iar unele dintre acestea au căzut în România, din fericire fără consecinţe tragice până acum. Dar nu este deloc exclus să se întâmple şi accidente cu victime.

În momentul de faţă, un proiect de lege care stipulează posibilitatea de a doborî dronele ilegale a ajuns în consultare publică, după ce şeful Statului Major a făcut cunoscut, la începutul acestui an, faptul că armata nu poate ataca aparatele ruseşti ajunse accidental în spaţiul aerian al ţării. Până la intrarea în parlament a proiectului, prevăzută pentru ianuarie viitor, urmată de dezbateri, aprobare şi promulgare, sunt şanse ca noua noastră viitoare lege să devină caducă.

În schimb, pericolele la adresa securităţii naţionale se "mişcă" mult mai rapid. Un singur exemplu este elocvent. Compania germană Rheinmetall tocmai a finalizat o fabrică de blindate în Ucraina, care va produce primele maşini de luptă până la sfârşitul anului. În replică, ruşii au anunţat că noua fabrică este o ţintă pentru armata sa, aşa că este foarte posibil ca uzina germană să fie atacată cu rachete cu rază lungă de acţiune "Kinjal" ("Pumnal").

Problema este că noua fabrică este amplasată la doar 5-6 kilometri de graniţa României, aşa că nu este exclus ca în lunile următoare să avem parte nu numai de drone rătăcite, ci şi de rachete hipersonice. Iar dacă drone putem doborî, dar n-avem legislaţie, în cazul rachetelor de ultimă generaţie n-avem nici armamentul necesar. Şi cum rachetele ruseşti nu au deloc precizia cu care se laudă Kremlinul, nu-i văd deloc bine pe locuitorii din Satu Mare, în cazul, din fericire destul de puţin probabil, în care Putin va risca să atace fabrica germană.

Una „verba”, alta „scripta”

Ministerul de Finanţe a publicat, vineri, planul fiscal pe care Guvernul îl va prezenta Comisiei Europene, care deja a acceptat de principiu strategia României de a-şi reduce deficitul bugetar în următorii şapte ani (faţă de patru ani, cât este perioada standard), pentru a ajunge în 2031 la mai puţin de 3% din PIB. Planul prevede o serie de reforme fiscal-bugetare normale pentru situaţia de deficit excesiv în care se află România încă din 2020, însă nu conţine şi măsurile concrete care vor fi luate pentru a ajunge la ţintele impuse de Tratatul de la Maastricht (deficit bugetar sub 3% din PIB şi grad de îndatorare mai mic de 60%). Oficialii de la Bruxelles par însă să fi închis ochii la acest aspect, atâta timp cât promisiunea guvernului român este că banii vor merge spre investiţii, cu precădere în infrastructură, sănătate şi învăţământ, europenii considerând că un astfel de deficit este unul "bun".

Pe de altă parte, guvernanţii se află în campanie electorală, aşa că promisiunile curg gârlă, care mai de care mai populiste. Multe dintre acestea se bat însă cap în cap cu documentul care va ajunge la Bruxelles.

Spre exemplu, guvernanţii promit, în declaraţiile publice, reducerea taxării muncii cu 5 puncte procentuale, în timp ce strategia prevede o creştere a impozitului pe salarii şi venit de la 2,8% la 4,0% din PIB, încă de anul viitor. Evident, acest lucru nu este posibil decât prin creşterea taxelor, iar cele mai vehiculate variante sunt majorarea impozitului pe salarii de la 10 la 16%, creşterea impozitului pe dividende de la 8 la 16% şi taxarea suplimentară a microîntreprinderilor, alături de eliminarea facilităţilor existente, precum cele acordate angajaţilor din construcţii.

De asemenea, în condiţiile în care trei sferturi dintre pensiile din România au crescut prin reforma aplicată în septembrie şi s-a promis indexarea lor anuală, guvernul susţine la Bruxelles că va scădea de la 12,7% la 10,7% cheltuielile cu asistenţa socială. Lucru la fel de imposibil, mai ales în condiţiile în care în aceşti şapte ani va ajunge la vârsta de pensionare uriaşa generaţie a "decreţeilor". Aşa că va fi nevoie de mult mai mulţi bani. S-a anunţat deja că vor creşte accizele la bere şi probabil că vor urma şi alte majorări, poate chiar a celei mai importante, taxa pe valoarea adăugată (TVA), în ciuda promisiunilor electorale că "taxele nu vor creşte".

Ar exista o "scăpare", în primă instanţă, prin creşterea ratei de îndatorare a ţării, care acum se situează la numai 52%, faţă de limita de 60% impusă la Maastricht. Dar şi acest lucru vine la pachet cu multe constrângeri, de la creşterea dobânzilor la majorarea sumelor ce trebuie rambursate anual.

Un lucru e cert, între ceea ce se promite populaţiei ("verba volant") şi ce se livrează la Bruxelles ("scripta manent") e o distanţă ca de la cer la pământ. Şi, întotdeauna, în defavoarea oamenilor de rând.

Cine va câştiga mandate de parlamentar la Galaţi

Până la miezul nopţii de 17 octombrie, partidele şi candidaţii independenţi s-au putut înscrie pentru participarea la scrutinul de la 1 decembrie pentru alegerea Senatului şi Camerei Deputaţilor. În mare parte, însă, cei care îşi doresc un fotoliu parlamentar sunt cunoscuţi de câteva zile. Cine va ajunge în Parlament este greu de spus acum, deşi se pot face previziuni, bazate pe sondajele de opinie şi istoricul alegerilor.

O primă constatare este că parlamentarele suscită mai puţin interes decât localele, astfel că prezenţa la acest tip de scrutin este întotdeauna mai scăzută. O altă constatare bazată pe istoricul electoral este că rezultatul de la alegerile pentru Consiliul Judeţean este cel mai apropiat politic de cel pentru Parlament. Pornind de la aceste date, putem estima câte locuri va obţine la Galaţi fiecare partid ce va fi reprezentat în noul legislativ.

Conform algoritmului menţionat, la o participare la vot în judeţul Galaţi de circa 150.000 de persoane, PSD va obţine 75.000 de voturi, PNL va atrage 22.500 de alegători, în timp ce AUR şi USR vor convinge 12.000, respectiv, 9.000 de persoane. Vor intra în calculul mandatelor şi cele circa 500 de voturi care vor merge la UDMR. Pentru celelalte partide înscrise în cursă, conform tuturor sondajelor de opinie, va fi foarte greu spre imposibil să obţină mai mult de 5 procente la nivel naţional pentru a participa la repartizarea mandatelor, aşa că nu le vom lua în calcul.

Galaţiul trimite în Parlament nouă deputaţi şi patru senatori. Din cele 120.000 de voturi care vor conta, detaliate mai sus, rezultă că un mandat de senator se va adjudeca cu 30.000 de voturi, iar pentru unul de deputat sunt necesare cam 13.300 de voturi.

Astfel, la Senat, PSD va avea două mandate, iar celelalte două se vor aloca la redistribuire, unde cele mai mari şanse de a le obţine le au, în ordine, PNL, PSD, AUR, PNL şi USR. La Cameră, PSD va obţine cinci locuri, PNL va primi un mandat, iar celelalte trei se vor repartiza după redistribuire, şansele cele mai importante avându-le, în ordine, AUR, PNL, USR, PSD şi PNL.
Dacă totul va decurge conform calculelor, configuraţia parlamentară gălăţeană va fi următoarea: PSD - 3 şi PNL - 1 la Senat, PSD - 5, PNL - 2, AUR - 1, USR - 1 la Camera Deputaţilor.

Trebuie precizat faptul că redistribuirea se face la nivel naţional, astfel că există mai multe variabile imposibil de calculat până la aflarea rezultatelor finale. Din acest motiv, spre finalul listei de redistribuire se mai întâmplă anomalii, precum cele două locuri de deputat obţinute de AUR la Galaţi în 2020, deşi numărul de voturi obţinute a fost mai mic decât norma pentru un singur mandat. Anul acesta, cel mai aproape de o astfel de situaţie pare a fi PNL, care, spre exemplu, cu 27.000 de voturi poate obţine două mandate de deputat, iar cu 25-26.000 poate câştiga trei! Dar nici două mandate de senator nu sunt excluse pentru PNL, din acelaşi motiv!

De ce nu-şi asigură românii locuinţele

După inundaţiile care au lovit crunt judeţul Galaţi luna trecută s-a adus din nou în discuţie faptul că românii nu-şi fac asigurări pentru locuinţe, deşi legea în vigoare instituie obligativitatea acestui lucru, iar sumele ce trebuie plătite sunt modice.

Este drept că procentajul de asigurare nu a depăşit niciodată 20-25% în cei 16 ani de când există legea. Acest lucru are însă cauze multiple şi nu ţine aproape deloc de apetenţa românilor de a-şi asigura sau nu locuinţele.

În primul rând, legea prevede că amenzile pentru nerespectarea "obligaţiei" trebuie aplicate de către primari, care n-au niciun interes de a face acest lucru, care i-ar pune în ingrata situaţie de a-şi amenda propriii alegători.

În al doilea rând, dezastrele pentru care sunt asigurate locuinţele sunt cutremurele, alunecările de teren şi inundaţiile, catastrofe care nu se pot produce individual, ci doar la nivelul unor comunităţi importante, iar în fiecare astfel de situaţie a intervenit Guvernul şi a acoperit în mare parte cheltuielile legate de refacerea locuinţelor distruse.

În al treilea rând, procentajul de 20-25% este asigurat de fapt de cei care-şi cumpără locuinţe prin credit bancar, caz în care încheierea unei poliţe este cu adevărat obligatorie, casele asigurate benevol fiind probabil sub 10%. Faptul că, din 7.000 de locuinţe distruse în Galaţi, doar circa 300 erau asigurate, demonstrează clar acest lucru, pentru că, respectând procentajul judeţean de 20-21%, ar fi trebuit să existe în jur de 1.500 de case asigurate şi sunt, de fapt, de cinci ori mai puţine.

Nu în ultimul rând, suma pe care o poate primi un asigurat cu o casă precum cele distruse acum de inundaţii se ridică la 50.000 de lei, pentru că valoarea nu a fost modificată din 2008, de la apariţia legii, şi nu ţine cont de evoluţia preţurilor din piaţa imobiliară. Dacă asiguratorul mai găseşte vreo bucată de perete rămasă în picioare sau vreo grindă care încă mai bălăngăne tocul uşii, suma începe să scadă serios. Dovadă este chiar raportul oficial al societăţii de asigurare, care a anunţat că primele zece dosare plătite au fost în medie de 28.000 de lei, practic jumătate din suma maximă. Evident, cu aceşti bani nu-ţi poţi (re)face o casă. De altfel, ajutorul guvernamental de 25.000 de lei de familie, acordat pentru electrocasnice, mobilă, lemne şi cheltuieli urgente, certifică faptul că o astfel de sumă nu acoperă decât strictul necesar, fără să fie luată în calcul refacerea casei.

Una peste alta, avem o lege total nefuncţională, care nu este nici aplicabilă, nici atractivă şi nici realistă din punct de vedere material, situaţie pe care nimeni nu este dispus să o recunoască, aşa că se dă vina de 16 ani pe indiferenţa românilor. E mult mai simplu pentru politicieni să susţină că avem legislaţie şi să asigure nişte sinecuri bine plătite, decât să elaboreze o lege cu adevărat folositoare, care să-i protejeze pe oameni în astfel de cazuri extreme.

Stare de alertă bugetărească

Viiturile care au lovit devastator judeţul Galaţi în noaptea de vineri spre sâmbătă au determinat o reacţie extrem de rapidă în multe zone ale societăţii, în general cele militarizate şi ale societăţii civile. Sute de pompieri, militari şi jandarmi au fost mobilizaţi şi au ajuns rapid la faţa locului, alături de voluntari, pentru a-i ajuta pe zecile de mii de sinistraţi să se salveze din calea apelor şi să mai recupereze câte ceva din agoniseala de-o viaţă care li s-a spulberat în câteva ore. Mai mulţi membri ai guvernului, în frunte cu premierul, au ajuns şi ei în dimineaţa următoare în comunele gălăţene, secondaţi de o pleiadă de politicieni de toate culorile, mare parte fără vreun alt rol în piesă decât campania electorală care bate la uşă.

Iar unele lucruri chiar s-au mişcat repede, camioanele cu ajutoare au început să sosească unul după altul, s-au luat decizii în privinţa cazării celor rămaşi fără case, a şcolilor şi grădiniţelor care să asigure continuitatea învăţământului şi a tuturor societăţilor care trebuie să asigure utilităţile, de la apă, la electricitate. Ba chiar şi arhiepiscopul Casian a dat la lopată într-una din bisericile pline de noroi din zonă.

În schimb, deşi reprezentanții Prefecturii şi ai Consiliului Judeţean s-au aflat şi ei printre sinistraţi încă de sâmbătă, deciziile lor instituţionale au fost amânate până luni. Dacă şedinţa de îndată a Consiliului Judeţan a fost convocată la primele ore ale dimineţii, iar alocările de bani s-au votat la foc automat, Prefectura a avut nevoie de ceva mai mult timp să-şi bea cafeaua, probabil s-a mai şi scărpinat un pic pe ici, pe colo, a stat apoi la o bârfă cu vecinii din Vaslui şi, în cele din urmă, a reuşit spre sfârşitul programului să redacteze hârtia prin care solicita instituirea stării de alertă în judeţ. Ministerul de Interne a aprobat-o foarte rapid, semn că solicitarea era aşteptată sau chiar îi fusese cerută Prefecturii gălăţene.

Dar nu numai Prefectura s-au făcut că plouă tot weekendul, ci şi alte instituţii care ar fi trebuit să aibă ceva de spus şi mai ales de făcut în aceste zile cumplite. Spre exemplu, Direcţia Sanitar Veterinară ar fi trebuit să se ocupe de animalele moarte, lucru pe care l-au făcut în teren pompierii, iar Direcţia de Sănătate Publică s-a rezumat la un comunicat cu sfaturi generale, în timp ce vaccinurile pe care trebuia să le asigure populaţiei afectate au fost trimise de ministrul Rafila de la Bucureşti.

Dar, până la urmă, nu e vina bugetarilor că ploile diluviene şi puhoaiele de apă care au măturat totul în cale n-au ţinut cont că e sfârşit de săptămână şi au făcut prăpăd în jumătate de judeţ, nu-i aşa? Cei mai odihniţi dintre muritori doar şi-au respectat weekendul (bine că n-a fost şi vreo "punte"), că-i mare păcat să munceşti în zilele libere, mai ales când e şi cruce roşie în calendar!

Cineva a furat săgeata şi a ascuns cheia

După rezultatul obținut de PNL Galaţi la alegerile locale din iunie, din categoria "ridică-mă la cer", da' pe invers, s-a tot bătut monedă pe schimbarea conducerii, considerate de cei mai mulţi vinovată pentru eşec. S-a vorbit şi s-a scris în gol mai bine de două luni, de regulă fiecare în bula proprie de pe internet sau în bisericuţele pe care cei mai vechi şi mai puţin deprinşi cu tehnologia le au din plin. De altfel, se povesteşte că liberalii din Covurlui sunt experţi în bârfit pe la spate şi săpat groapa colegilor de partid încă de pe vremea când statuia de pe faleză mişca şi punea ţara la cale. Rezultatul a fost cel logic, nu s-a întâmplat nimic.

Pe la jumătatea lui august, senatoarea Nicoleta Pauliuc a descins în capitala Moldovei de Sud cu patalama de la statul major şi, după primele întâlniri loco, ne-a asigurat că de la Bucureşti, sau cel puţin de pe terenurile sale de lângă, PNL Galaţi se vede ca "o structură cu un potenţial politic şi electoral uriaş". Potenţial care şi-a arătat mai mult nulul decât faza prin cele 7.000 de voturi (8,5%) obţinute la Consiliul Local, că de împământarea de 4.500 (5,2%) de la Primărie parcă mi-e şi jenă să mai amintesc! Cât despre liderul judeţean al liberalilor, acesta aproape că a fost mângâiat părinteşte pe creştet, nu pus la colţ pe coji de nucă, aşa cum se aşteptau votanţii ăia mulţi de dreapta care anul ăsta n-au mai plecat pe fenta de stânga.

Două săptămâni mai târziu, biroul judeţean a fost dizolvat şi conducerea interimară a fost preluată fix de acelaşi lider, căruia abilitatea de a se învârti cu succes prin politica autohtonă nu i-a adus şi priză la public. Pe principiul făcut nemuritor de Caragiale, "să se revizuiască, dar să nu se schimbe nimica!", dus, iată, la perfecţiune de deciziile care taie-n carne... flască ale liberalilor.

Între timp, "naşa bogătaşa" de Ilfov s-a întors la Bucureşti, pentru că trebuia să facă o recenzie la cartea în care generalul povesteşte cum a plecat din Pleniţa pe jos (sau cu CFR-ul, nu e foarte clar) şi a ajuns la Nassiriya la fix un an după ce se dăduse lupta aia care-o să intre în manualele de istorie în caz că...

Alegerile se apropie însă rapid, iar prin alte partide, mult mai disciplinate electoral, s-au stabilit deja candiaţii şi a început curăţarea lor de mucegaiurile prinse în fostele legislaturi. La PNL Galaţi, în schimb, e linişte şi pace, fiecare îşi vede de sinecurile lui ca până acum, de făcut şi refăcut bule şi bisericuţe sau de căutat sprijin pentru un loc eligibil (vorba vine!) pe viitoarele liste parlamentare.

De altfel, anectodic vorbind, de şeful liberalilor gălăţeni s-a auzit prima dată în urbe după ce a schimbat broasca de la biroul fostului lider al partidului şi i-a dat clanţă celui care-l promovase şi sprijinise. De data asta, s-ar părea că a furat săgeata liberală cu totul şi a ascuns cheia! Cheie despre care un băiat de la BEC susţine că i s-a arătat pe fundul unei urne de vot cam goale!

Începe şcoala condusă de ciolaci, ciuci şi clauşi

Sună iarăşi clopoţelul! De fapt, habar n-am dacă obiceiul acesta desuet se mai menţine în şcolile dotate cu table inteligente, calculatoare de ultimă generaţie şi sisteme audio performante

Cel puţin aşa se laudă autorităţile că sunt dotate clasele în toate şcolile recent modernizate, deşi părinţii elevilor susţin că multe dintre echipamentele necesare lipsesc şi se cumpără din arhaicul fond al clasei, desfiinţat de jure de foarte multă vreme, însă mutat de facto pe grupurile de whatsapp.

Numai la nivelul municipiului există, conform Primăriei, 45 de unităţi de învăţământ complet modernizate, iar în alte zeci se realizează an de an lucrări de întreţinere şi reparaţii. Cu toate acestea, deşi ni se spune că se investeşte masiv de o grămadă de vreme, avem încă zeci de şcoli şi grădiniţe în situaţia de a începe şcoala pe bază de semnătură, pentru că nu pot primi autorizaţie sanitară sau de securitate la incendiu. Mai mult, pe la ţară există şi şcoli fără apă curentă! Iar situaţia asta se perpetuează de ani de zile, fără să se vadă prea multe îmbunătăţiri, în ciuda declaraţiilor pompoase despre zecile de milioane de euro investite pentru "a le oferi copiilor noştri un viitor mai bun". Oare nu cu şcolile şi grădiniţele cu probleme trebuia începută modernizarea? Sau e mai simplu să modernizezi ce ai reparat anul trecut, pe sistemul alţi bani, altă distracţie? Şi, obligatoriu, cu aceleaşi firme abonate la contractele de partid, pe care le câştigă... transparent, prin licitaţii publice. Doar nu credeţi că în România se întâmplă altfel?

Şi elevii primesc, teoretic, ajutoare din toate părţile, de la donaţii de ghiozdane şi rechizite, la "cornul şi laptele" imposibil de mâncat, plus burse de toate felurile. Rezultatul concret este însă că din ce în ce mai mulţi copii abandonează şcoala foarte de timpuriu (după clasa a VIII-a, cei mai mulţi), în ciuda învăţământului obligatoriu de 13 ani (Ghinion!, vorba cuiva important din România Educată), perioadă care este printre cele mai lungi din Europa. Iar cei care termină şcoala au dificultăţi din ce în ce mai mari să înţeleagă un text scris sau să facă un raţionament simplu. Avem şi vârfuri, e drept, copii care câştigă medalii internaţionale, dar meritul şcolii în cazul lor este în general doar că sunt înregistraţi acolo.

Ar mai fi foarte multe de spus despre şcoala românească, dar a sunat clopoţelul că mi s-a terminat spaţiul... Succes, copii, în noul an şcolar! Şi s-aveţi parte ca din şcoala asta imperfectă, deşi se vrea perfect compusă, să iasă generaţii mai mult ca perfecte, care să vă asigure un viitor mai bun decât prezentul pe care ni-l oferă nouă ciolacii, ciucii şi clauşii care ne înconjoară.

Recalcularea legitimează pensiile speciale

De ani buni, pensiile speciale reprezintă un adevărat măr al discordiei în societatea românească, iar principalul argument al celor care le contestă este faptul că ele nu se acordă pe principiul contributivităţii, adică respectivii pensionari nu au cotizat în perioada în care au muncit decât cu o mică parte din suma pe care o primesc, de regulă undeva la 25 la sută. Deşi toate partidele au promis rezolvarea acestei inechităţi, în realitate nu s-a întâmplat nimic, o lege "reparatorie" ajungând la promulgare atât de "diluată" încât nu produce practic niciun efect.

De partea cealaltă, înainte de recalcularea care se va aplica din septembrie, un om care a muncit 30 de ani cu salariul minim pe economie (în jur de 0,5 puncte pe an, în medie) primea pensie... socială, 1.281 de lei în momentul de faţă, pentru că suma contribuţiilor sale nu depăşea acest prag. Tot din calcule rezultă că 40 de ani de muncă îţi aduceau o pensie de circa 1.600 de lei. Iar numărul de beneficiari ai acestor pensii aflate sub limita de subzistenţă este foarte mare în România.

În acest context, recalcularea din septembrie, care acordă puncte în plus pentru perioada lucrată peste pragul de 25 de ani, pare o măsură reparatorie necesară, care le oferă acestor oameni nişte bani în plus, care, chiar dacă nu sunt suficienţi pentru un trai decent, mai acoperă cât de cât din costul mereu în creştere al vieţii. Astfel, omul cu 30 de ani vechime va depăşi pensia socială şi va ajunge pe la 1.500 de lei, iar cel cu 40 de ani va primi circa 2.500 de lei.

Ei bine, aceşti bani în plus, foarte necesari, aşa cum spuneam, vin cu o problemă de etică extrem de importantă, pentru că sumele "recalculate" nu mai sunt acordate după principiul contributivităţii. Concret, cele 0,5 puncte acordate în plus pentru anii 26-30 de muncă dublează cotizaţia contributivă de 0,5 puncte, iar plusul de după anul 35, de un punct suplimentar, duce cuantumul pentru această perioadă la 1,5 puncte/an, în condiţiile în care contribuţia a fost tot de 0,5 puncte. Adică, pensionarul respectiv primeşte pentru anii respectivi de trei ori mai mult decât a cotizat!

Şi în condiţiile în care această recalculare aduce bani în plus pentru 3,8 milioane de pensionari, din cei 4,6 milioane aflaţi în plată, rezultă că, de fapt, peste 80 la sută din pensiile din România vor deveni "speciale", pentru că nu mai respectă principiul contributivităţii. Nu ştiu dacă guvernanţii şi-au propus acest lucru prin modelul de recalculare aplicat sau a fost doar o metodă facilă care să fie acceptată fără proteste de majoritatea românilor. Poate că o revizuire a sistemului general de calculare a punctajelor anuale ar fi fost o soluţie mai bună, chiar dacă probabil ar fi presupus mai multă muncă.

În momentul de faţă, însă, un lucru este cert: multclamatul principiu al contributivităţii a devenit un argument care nu mai poate fi adus în discuţie în cazul protestelor referitoare la pensiile speciale, pensii care sunt astfel legitimate cu largul accept al populaţiei. Că unii sunt speciali de zeci de mii de lei, iar alţii de numai câteva zeci sau sute de lei, chiar nu mai contează...

Capcana recalculării pensiilor

România are cea mai mare inflaţie din Uniunea Europeană, 5,8% în luna iulie, în condiţiile în care media continentală este de numai 2,8%. Cu toate acestea, Banca Naţională a României (BNR) este neaşteptat de optimistă, în ultima sa şedinţă de politică monetară anunţând că inflaţia va ajunge la 4% până la finele anului, după ce anterior prognozase 4,9% pentru decembrie 2024.

Este foarte greu de explicat optimismul BNR, în condiţiile în care preţurile mărfurilor alimentare şi nealimentare cresc în continuare lună de lună, iar serviciile se scumpesc şi ele serios, în special pentru ca angajaţii de la privat să ţină cât de cât pasul cu salariile explozive de la stat.
În context, ar trebui precizat că scăderea inflaţiei nu înseamnă şi scăderea preţurilor, ci doar creşterea lor mai lentă, pentru că din ce în ce mai mulţi "analişti economici" confundă, pe site-uri şi la televiziuni, cele două noţiuni.

Revenind, optimismul afişat de Isărescu&comp pare a avea o miză pur electorală, în condiţiile în care BNR recunoaşte că toate presiunile inflaţioniste existente se vor menţine multă vreme de-acum încolo, printre acestea aflându-se deficitul bugetar foarte mare, creşteri salariale peste productivitate sau supraevaluarea leului (folosit de BNR ca principală soluţie antiinflaționistă în ultimii ani).

Peste toate acestea, a venit acum recalcularea pensiilor, o măsură reparatorie necesară în special pentru cei care după o viaţă de muncă, unii cu peste 40 de ani de activitate, primeau nişte pensii de mizerie. Recalcularea, se ştie deja, s-a soldat cu măriri în cazul a peste 80% dintre pensionarii din România, iar acest lucru va aduce în piaţă circa 500 milioane de euro în plus în fiecare lună. Din păcate, generaţia care va beneficia de aceşti bani are cunoştinţe financiare minime, aşa că mai mult ca sigur toate sumele în plus se vor duce direct în consum. Oamenii cu bani în plus vor trăi mai bine o vreme, îşi vor permite să cumpere mai mult şi mai bun, să folosească servicii mai de calitate, însă, evident, în aceste condiţii, inflaţia nu va scădea, ba chiar este foarte posibil să crească. Dacă mai adăugăm şi majorarea pensiilor cu circa 14% de la 1 ianuarie, care va aduce şi ea în piaţă alţi vreo 300 milioane de euro lunar, optimismul BNR pare de-a dreptul deplasat.

Iar categoria socială care va avea cel mai mult de suferit este cea reprezentată de cei ale căror pensii nu au fost majorate, ba chiar au scăzut (situaţie în care va fi nevoie de un an sau doi de indexări "în gol" pentru a ajunge la cuantumul în plată), pentru care inflaţia va deveni o adevărată piatră de moară. Şi aproape un milion de români se află în această situaţie care pare fără ieşire. Bine, ieşirea este întotdeauna la urne, dar multora le lipseşte nu numai educaţia financiară de care spuneam mai devreme, ci şi cea politică.

Pensii mai mari într-o săracă ţară bogată

De vineri, poştaşii încep să le împartă pensionarilor cadourile de Moş... Septembrie, adică deciziile de recalculare despre care Guvernul susţine că vor majora pensiile pentru mai bine de 80% dintre români.

Concret, ministrul Muncii a anunţat că 3.806.270 de pensii, din cele 4.609.830 aflate în plată în sistemul public, vor crește după recalculare. Valoarea pensiei medii va creşte de la 2.250 la 2.761 de lei, iar strict în cazul celor care vor avea majorări creşterea medie va fi de 622 de lei. Nici celorlalţi 17,5% care nu vor primi nimic în plus la recalculare nu le va scădea efectiv pensia, aşa că toată lumea va fi fericită.

Mai ales după ce s-au tot "eliminat" pensiile speciale ani în şir, de-au ajuns unele să bată miliardul de lei vechi, recalcularea asta măcar îi avantajează pe cei ce au muncit mult, cel puţin 25 de ani, iar cifrele prezentate de oficialii guvernului demonstrează că aceştia nu-s deloc puţini. Cum punctajul mediu suplimentar este de 7.68, rezultă de fapt că perioada medie de muncă efectivă a pensionarilor români actuali a fost 36-37 de ani. Destul de aproape de... vârsta la care ies la pensie "specialii", care mai şi "umflă" de la stat de cel puţin zece ori mai mulţi bani, trei sferturi din sume acordate "pe ochi frumoşi", fără să fi contribuit cu ceva la fondurile de pensii. Bine că totuşi nu se "recalculează" şi astea...

S-a trecut destul de rapid peste impactul bugetar suplimentar pentru plata pensiilor majorate la recalculare, care va fi de 2,36 miliarde de lei lunar, iar totalul necesar pentru plata pensiilor publice va ajunge la 136 miliarde de lei anual, la care se vor adăuga cele 12-15 miliarde de lei ale "specialilor", în total cam 10% din PIB sau un sfert din bugetul de care dispune România în momentul de faţă. Drept urmare, chiar dacă această recalculare repară unele inechităţi sociale, banii necesari reprezintă destul de mult raportat la un buget care e clar că nu poate asigura tot ceea ce ar fi nevoie în ţară.

Iar după bucuria adusă de Moş Septembrie s-ar putea ca Moş Ianuarie să vină cu niscaiva creşteri de taxe sau noi impozite, care să mai reducă deficitul bugetar cu care guvernul jonglează pe datorie de ani buni, fără să ia măsuri concrete împotriva corupţiei clasei politice, ineficienţei cheltuielilor publice sau colectării defectuoase, care fac săracă o ţară bogată.

Maturitatea şi luciditatea unui campion de 19 ani

Am scris de multe ori, de-a lungul vremii, că performanţa, în orice domeniu, de la educaţie la sport, are nevoie de investiţii. Cu atât mai mult în cazul unor succese de nivel mondial, aşa cum sunt, fără discuţie, medaliile olimpice obţinute la Paris de înotătorul de excepţie care este David Popovici.
Un alt lucru cert este faptul că ne place să ne mândrim cu elevii olimpici laureaţi la competiţiile internaţionale şi cu sportivii care obţin rezultate deosebite. S-a întâmplat recent în cazul echipei naţionale de fotbal, formaţie care a creat în jurul său o emulaţie nemaipomenită după rezultatele de la Campionatul European, chiar dacă în plan sportiv acestea nu au reprezentat în definitiv mare lucru, ci doar au depăşit aşteptările majorităţii.
La Jocurile Olimpice de la Paris, în schimb, David Popovici a reuşit să câştige titlul olimpic, dovedindu-se cel mai bun din lume. Acest triumf, obţinut la nu mai puţin de 20 de ani distanţă de o performanţă românească similară, certifică o dată în plus faptul că ajungem atât de rar la vârf tocmai din cauza lipsei condiţiilor de pregătire, iar pentru a le suplini este nevoie de un talent de excepţie, care evident se naşte doar o dată la... 20 de ani.
Problema a fost expusă extraordinar de bine chiar de David Popovici, într-o declaraţie oferită televiziunii naţionale, imediat după finalul ultimei sale curse. Deşi are numai 19 ani, înotătorul a surprins excelent imaginea de ansamblu a sportului românesc, cu o maturitate şi o luciditate care au uimit pe toată lumea. "Vedeţi reacţiile oamenilor obşinuiţi, ale oamenilor din funcţii înalte, toată lumea e fericită, toată lumea se bucură. Dar de ce să nu ne bucurăm mai des? Hai să avem mai mulţi campioni olimpici, mai multe medalii, mai mulţi calificaţi! Trebuie să ne punem pe treabă, pentru că în ultima vreme avem un campion olimpic din an în Paște. Condițiile pe care le avem în țară, nu numai noi, înotătorii, ci sportivii în general, nu se vor schimba doar dacă vorbim despre asta. Multe țări care au mai puțini locuitori decât noi sunt prezente la Olimpiadă triplu, cvadruplu, pentru că se investește mai mult în sport. Au condiţii infinit mai bune decât ale noastre, au toată infrastructura de care au nevoie, au bazine să-şi pună şi-n cap, centre de pregătire peste centre de pregătire. Nouă ni se promite că se face, dar nu se începe niciodată nimic. Pentru o Românie educată, sănătoasă, trebuie să investim mai mult în sport. Şi ăsta este un mesaj pentru politicienii care doar vorbesc despre asta", a spus Popovici.
S-a auzit, domnilor din funcţii înalte, care vă înghesuiţi să-i felicitaţi pe campioni, deşi nu aveţi nicio contribuţie la succesul lor?

În aşteptarea luptei „indiencelor” pentru Casa Albă

Retragerea lui Joe Biden din cursa pentru preşedinţia SUA şi nominalizarea iminentă a vicepreşedintei Kamala Harris schimbă total bătălia pentru câştigarea poziţiei de lider al celei mai puternice naţiuni din lume

Apăsat de problemele vârstei, relevate din plin în prima dezbatere televizată a candidaţilor, Biden ar fi pierdut probabil lupta cu Trump, republicanul fiind avantajat şi de glonţul care i-a trecut recent pe la ureche, însă la un scor onorabil. În schimb, Kamala Harris are şi şanse de a câştiga fotoliul de la Casa Albă, dar şi posibilitatea de a pierde la diferenţă mare de scor. Totul depinde de strategia pe care cele două mari partide americane o vor adopta în cele câteva luni rămase, mai ales că sistemul electoral din SUA este foarte diferit de ceea ce înţelegem noi prin alegeri.

Primele impresii sunt că democraţii au pornit pe un drum greşit, încercând să mute disputa pe subiecte preponderent juridice, care o avantajează clar pe fosta procuroare Kamala Harris, dar n-au mare relevanţă pentru marea masă a votanţilor.

Şi atâta timp cât americanii, pe care îi dor inflaţia şi imigraţia, temele predilecte ale lui Trump, nu vor primi răspunsuri din partea democraţilor la aceste probleme, nu-şi vor schimba radical opţiunile de vot. În definitiv, este destul de uşor să explici că inflaţia mare şi imigraţia masivă nu au fost determinate de politicile lui Biden şi ale vicepreşedintei sale, aşa cum susţin republicanii, ci sunt probleme care afectează întreaga lume şi au cu totul alte cauze.

Mai mult, MAGA ("Make America Great Again"/ "Să facem America mare din nou") lui Trump este o lozincă populistă lipsită total de conţinut în momentul de faţă, în condiţiile în care America este într-o poziţie excelentă în lume, cu o Chină a cărei economie este în curs de prăbuşire, cu o Rusie distrusă economic de război şi cu o Europă care a devenit conştientă că este dependentă de SUA în materie de apărare şi e dispusă la multe concesii. Aceste lucruri trebuie explicate pe înţelesul oamenilor, însă senzaţia din aceste prime zile este că democraţii fug de o luptă directă.

Un alt atu important al Kamalei Harris îl reprezintă grupurile demografice, originile sale afro-latino-indiene şi soţul evreu putându-i aduce puncte electorale importante în cazul unei campanii conduse profesionist. Vârsta înaintată a contracandidatului trebuie şi ea speculată din plin, mai ales că Biden se împiedica inofensiv de scara avionului, în timp ce Trump s-ar putea împiedica de... butonul nuclear, chiar dacă valiza aia este cel mai probabil o butaforie.

Totul va depinde însă de strategia partidului, iar primii paşi nu par deloc favorabili Kamalei. În cazul unei repoziţionări inspirate a democraţilor, şi timp mai este, ar fi de-a dreptul spectaculos duelul pentru Casa Albă din... 2028 dintre "indiencele" Kamala Harris şi Nikki Haley. În caz contrar, Dumnezeu cu mila! Din punctul de vedere al europenilor, evident, pentru că în SUA nu se va schimba nimic radical după aceste alegeri.

Pacea olimpică, un concept rămas fără adepţi

Vineri, 26 iulie, va avea loc ceremonia de deschidere a celei de-a 33-a ediţii a Jocurilor Olimpice de vară, competiţie care se va desfăşura pentru a treia oară la Paris. Şi-au anunţat participarea peste 10.500 de sportivi din circa 200 de state, care se vor întrece la 32 de sporturi. Disputele au început de fapt de miercuri, 24 iulie, pentru că unele discipline nu s-ar fi putut încadra în cele 17 zile ale Olimpiadei.

Olimpiada reprezenta de fapt, în viziunea anticilor, intervalul de patru ani dintre două ediţii ale Jocurilor Olimpice, însă astăzi cei doi termeni au devenit cumva sinonimi. În Antichitate, cu o lună înainte de începerea jocurilor, încetau toate conflictele politice şi militare între oraşe (instituindu-se aşa-numita "pace olimpică"), regulă care s-a respectat cu sfinţenie aproape 1.200 de ani (776 î.C - 393 d.C.), cât timp s-au desfăşurat fără întrerupere Jocurile Olimpice în Grecia Antică, adică de-a lungul a nu mai puţin de 293 de ediţii. Mai mult, ritualul Jurământului garanta pedepsirea celor care nu respectau "pacea olimpică", însă nu există dovezi că acest concept a fost încălcat vreodată.

Pe lângă perioada antică, cei 128 de ani de întreceri moderne (33 de ediţii) par o glumă, la nivelul istoriei. Şi totuşi, principala regulă a Jocurilor Olimpice, cea de a fi oprite războaiele de orice fel, nu se mai aplică în vremurile noastre. Dovadă că ne-am "modernizat", nu-i aşa? Ba chiar, în acest scurt interval, trei ediţii ale Olimpiadei (cele din 1916, 1940 şi 1944) au fost anulate din cauza războaielor. Multe altele au "beneficiat" de boicoturi (1956, 1976, 1980, 1984), unele masive, tot din cauza conflictelor armate de pe glob. În plus, au existat episoade de violenţă extremă şi chiar atentate sângeroase (1972, 1996), care au îndoliat un eveniment ce prin tradiţie este menit să celebreze pacea.

Iar Olimpiada din 2024 se desfăşoară tot într-o lume aflată în război. Invazia Ucrainei de către Rusia şi războiul dintre Israel şi palestinieni sunt cele mai mediatizate, dar conflicte mai mult sau mai puţin mocnite mai sunt destule pe glob (Siria, Yemen, Africa), aşa că dictonul roman "Când armele vorbesc, muzele tac" pare mult mai potrivit pentru aceste Jocuri decât "învechita" pace olimpică.

Şi totuşi, ediţie după ediţie, omenirea speră că flacăra olimpică ne va lumina calea spre o lume mai paşnică şi vom reuşi cândva să revenim la vechea tradiţie a armistiţiului olimpic. Organizaţia Naţiunilor Unite a impus chiar, în 1993, reintroducerea acestui concept pe perioada Jocurilor Olimpice moderne, însă iniţiativa a rămas fără ecou. Poate din 2028...

Copiii de 10 care nu ştiu cât fac 2+2

Absolvenţii claselor a VIII-a au susţinut examenele contând pentru Evaluarea Naţională, rata de promovare fiind în judeţul Galaţi de 79,2%. În cifre absolute, 3.054 de elevi gălăţeni au luat cel puţin media 5.00, din cei 3.854 prezenţi la examene (şi 4.069 care au finalizat cursurile gimnaziale). Rezultatul este unul bun, care ne plasează printre cele mai bune judeţe din ţară.

Cu toate acestea, la o simplă parcurgere a rezultatelor afişate de Ministerul Educaţiei, sar în ochi diferenţele foarte mari dintre mediile obţinute la clasă în timpul gimnaziului şi notele de la examenele de Evaluare. Şi nu sunt excepţii, ca să poţi presupune că unii elevi s-au pierdut cu firea în faţa foii de examen şi n-au reuşit să se ridice la nivelul de la clasă. Nu, anomaliile sunt atât de multe - sute, dacă nu mii! - încât singura explicaţie este că notarea de la clasă este mult, mult umflată faţă de ceea ce ştiu de fapt elevii.

Iată câteva exemple luate pur şi simplu la întâmplare. Elevii cu media de la Evaluare 6.20 au obţinut în cei patru ani de gimnaziu medii de 9.79, 9.50, 9.43, 9.41, 9.24, 9.02, 8.98, 8.96 şi aşa mai departe. A doua pagină pe care am nimerit-o a fost cea cu media de examen 4.92, deci elevi care nu au obţinut note de trecere. Aceştia au mediile din gimnaziu 8.99, 8.89, 8.83, 8.48, 8.39, 8.30 şi 8.20. Note de elevi buni şi foarte buni, nu-i aşa? Iar exemplele pot continua cu zeci de pagini în care situaţia este asemănătoare, cu diferenţe "normale" de 3-4 puncte între media din gimnaziu şi nota de la Evaluare. Şi nu, copiii nu sunt preponderent de la ţară, aşa cum aţi putea presupune, cel puţin jumătate sunt de la şcoli din oraş. De altfel, o profesoară îmi mărturisea recent că directoarea nu le dă voie să pună note sub 8, ca "să nu strice prestigiul" şcolii.

Ministerul a sesizat această situaţie anormală, care ducea la perturbări grave ale ierarhiei de admitere la liceu, astfel că a renunţat, de anul trecut, la media din gimnaziu, iar repartizarea la clasa a IX-a se face acum doar pe baza notelor de la Evaluare. Asta a rămas însă singura măsură, pentru că notele de la clasă continuă să crească precum Făt-Frumos, în timp ce primul examen îi dărâmă rapid de pe soclu pe elevii "eminenţi" care nu ştiu cât fac 2+2, pentru că, între timp, şi dificultatea subiectelor de examen s-a redus atât de mult încât pentru obţinerea unei note de 5 trebuie să ai cunoştinţe cam de nivelul clasei a IV-a.

Ne mirăm apoi că suntem ultimii în Europa la testele PISA, care demonstrează fără dubii că jumătate dintre elevii români de clasa a VIII-a sunt analfabeţi funcţional şi n-au nici urmă de raţionament logic. Oare cui foloseşte această raportare de elevi geniali la hectar, când de fapt adevărul e mai mult decât sumbru?

Cum creşte speculativ preţul locuinţelor în România

Bulele imobiliare au început să se spargă în Europa, rând pe rând, Germania (-15,0%), Finlanda (-12,6%), Suedia (-10,3%), Austria (-9,6%), Franța, Danemarca şi Luxemburg raportând scăderi importante ale preţurilor locuinţelor, după ce multiplele crize determinate de războiul din Ucraina au majorat costul vieţii în multe state occidentale în special din zona euro şi, implicit, au afectat sectorul imobiliar.

În România, însă, evoluția este una diferită, prețurile locuinţelor continuând să crească, avansul de 3,7% din ultimul trimestru al anului trecut fiind urmat de un plus 5,5% în primul trimestru din 2024.

Ce ne face atât de speciali încât să mergem împotriva curentului? În primul rând, ponderea de peste 90% a locuinţelor deţinute în proprietate, în al doilea rând banii negri care există din belşug în piaţă, iar în al treilea rând lipsa cunoştinţelor financiare.

Conform datelor Oficiului de Cadastru, în România se tranzacţionează anual circa 600.000 de locuinţe, iar aceste cifre sunt în creştere de la an la an.

Aşa cum am spus, în marea lor majoritate, familiile româneşti au în proprietate o locuinţă. Astfel, nevoia de a achiziţiona una nouă există doar la generaţiile de tineri care pleacă din casa părintească, iar numărul acestora este de circa 75.000 de familii anual. Putem presupune că, odată cu stabilizarea unei cariere şi apariţia copiilor, tinerii respectivi au nevoie de o locuinţă mai spaţioasă şi mai confortabilă, astfel că mai putem adăuga 75.000 de familii care îşi cumpără case. Ajungem astfel la 150.000 de locuinţe cumpărate anual de nevoie (acesta este şi numărul de locuinţe noi care se construiesc în fiecare an). Şi restul până la 600.000? Ei bine, restul - adică nu mai puţin de 75% - sunt pur şi simplu investiţii speculative!

E clar că în piaţă există foarte mulţi bani negri (unele estimări indicând circa 40% din total). În acelaşi timp, cunoştinţele economice ale românilor sunt minime, astfel că, dincolo de saltea şi "caritasuri", instrumentul financiar cel mai utilizat este cel al cumpărării unei proprietăţi, cu impresia total greşită că aceasta este o investiţie foarte rentabilă (de fapt, randamentul unei investiţii imobiliare este mult mai redus decât al acţiunilor la bursă, ba chiar şi decât al titlurilor de stat). Drept urmare, cine are bani (fiscalizaţi sau nu) cumpără o casă, pe care o scoate imediat la vânzare cu un preţ mult mai mare, în speranţa unui câştig major. Iar această "morişcă" repetată an de an creşte artificial atât numărul de tranzacţii, cât şi preţurile locuinţelor. Şi chiar dacă piaţa imobiliară din Europa dă semne de oboseală de ceva vreme, în România va continua să crească, atâta timp cât noi şi noi bani negri vor intra în circuit.

Fără investiţii, ne ducem... de suflet

Generaţia de suflet, aşa cum şi-a numit antrenorul Edi Iordănescu echipa, a avut un parcurs peste aşteptări la Campionatul European de fotbal. România a contabilizat o victorie, un egal şi două înfrângeri, care i-au adus o calificare în primele 16 echipe ale continentului (locul 13 în clasamentul final), rezultat ce poate fi considerat pozitiv, în condiţiile în care în momentul de faţă suntem pe locul 24 în ierarhia europeană, iar la turneul final am fost echipa cu lotul cel mai slab din punct de vedere valoric.

Tricolorii au reuşit toate acestea dându-şi sufletul pe teren, iar ambiţia şi determinarea lor de a juca de la egal la egal cu mai-marii lumii au fost răsplătite cu o emulaţie în jurul echipei naţionale cum n-am mai văzut de mult. Sute de mii de români şi-au întors faţa către fotbal, zeci de mii au ajuns pe stadioanele din Germania, iar susţinerea, necondiţionată de rezultate, de care s-a bucurat generaţia de suflet a depăşit toate aşteptările.

Cu toate acestea, în meciurile jucate cu echipele mari, Belgia şi Olanda, s-a văzut clar diferenţa de valoare dintre ai noştri şi ai lor, decalaj care până la urmă n-a putut fi compensat de... suflet, oricât de mult au încercat jucătorii români. Chiar şi cei mai fanatici suporteri au fost nevoiţi să accepte realitatea că suntem foarte departe de ce se joacă în marile campionate ale Europei.

Şi, din păcate, vom fi din ce în ce mai departe, pe măsură ce trec anii şi aşteptăm să apară noi Hagi, noi Dobrini, noi Dudu Georgescu, fără să facem nimic. Fotbalul şi, în general, toate sporturile cu priză la public au devenit o industrie, iar industria are nevoie de investiţii substanţiale.

În sporturile individuale este posibil să mai apară câte-un David Popovici, dar la echipe (de la baschet la rugby, nu numai despre fotbal e vorba) nu se (mai) poate fără o bază de selecţie susţinută financiar. E nevoie de o strategie naţională pe termen lung, cu investiţii masive în centrele de copii şi juniori, care să le permită acestora să descopere, să crească şi să livreze jucători de valoare într-un campionat care s-a umplut de fotbalişti de mâna a doua de prin Portugalia sau Balcani, tocmai pentru că nu există suficienţi români de nivel acceptabil. Pe termen scurt, e mai profitabil să-ţi faci treaba cu un străin, pe termen lung, însă, rezultatele sunt dezastruoase şi au început deja să se vadă.

Cei mai buni români au ajuns să joace doar prin diviziile secunde ale campionatelor mari sau în anonimele competiţii din ţările arabe. Iar la echipa naţională, când mai prindem câte-o calificare (la Mondiale n-am mai fost din 1998!), este din ce în ce mai clar că nu ne putem ridica la nivelul celor ce învaţă fotbalul într-o academie, nu pe maidan, oricât suflet ar pune jucătorii în meciuri şi oricât de entuziaşti ar fi suporterii în tribune.

Când faci o mutare de geniu şi lumea n-o înţelege

Imediat după alegerile europarlamentare din Franţa, câştigate clar de partidul de extremă dreapta, cu 32% din voturi, preşedintele Emmanuel Macron a surprins pe toată lumea anunțând dizolvarea Parlamentului și convocarea rapidă a alegerilor parlamentare anticipate, pe 30 iunie şi 7 iulie. De atunci au trecut mai bine de două săptămâni şi mai toţi analiştii comentează despre haosul politic din Franţa şi despre ce dezastru se va întâmpla când legislativul va fi dominat de extremişti, unii anticipând chiar o majoritate a partidului fondat şi condus dinastic de familia Le Pen.

Aceste păreri catastrofice denotă, însă, o necunoaştere totală a sistemului electoral francez şi a tradiţiei alegerilor din Hexagon, pentru că, de fapt, mişcarea lui Macron este una care poate fi considerată genială. Practic, aceste alegeri anticipate nu vor confirma ascensiunea extremiştilor, ci o vor stopa, tăindu-le din avântul luat după rezultatul foarte bun de la europarlamentare.

Concret, alegerile parlamentare franceze se desfăşoară în două tururi, în fiecare din cele peste 500 de circumscripţii înfruntându-se în turul al doilea primii doi clasaţi în primul tur. Ultimele sondaje indică circa 35% pentru extremişti, care vor fi urmaţi de alianţa de stânga, cu 30%, şi abia în poziţia a treia de alianţa centristă a lui Macron, cu 20%. Evident, cu un scor estimat de 35%, extremiştii vor avea reprezentanţi în foarte multe din disputele din turul al doilea. Dar aici începe... politica.

În mod tradiţional, celelalte partide, indiferent dacă sunt de dreapta, de stânga sau de centru, se aliază şi susţin contracandidatul extremistului, astfel încât în parlament ajung mult mai puţini "lepenişti" decât ar sugera procentajul de 35%. Mai mult, şi alegătorii apolitici vor refuza un candidat cu un profil mult diferit de cel al noului lider extremist Bardella, în favoarea unui politician "normal", fie el de stânga, de dreapta sau de centru. Chiar au existat în istorie situaţii în care nici măcar un candidat extremist nu a ajuns în legislativ, deşi în primul tur partidul obţinuse 15-20%. Evident, situaţia s-a schimbat în ultimii ani şi e clar că extremiştii vor avea reprezentanţi la Paris, dar nu la nivelul de o treime, cât indică acum sondajele. Or, o reducere la jumătate a reprezentării înseamnă de fapt un scor similar (15%) celui de la alegerile din 2022, care menţine extrema dreaptă la un nivel acceptabil şi îi frânează ambiţiile de partid dominant.

Este foarte posibil ca perdantul acestei mişcări strategice să fie chiar partidul lui Macron, dar preşedintele francez nu mai are nevoie de acesta, pentru că nu va mai putea candida pentru un al treilea mandat, astfel că probabil îşi va continua cariera la nivel european. Iar mişcarea asta, pe care multă lume o fluieră acum, nu face decât să-i confirme valoarea ca om politic şi să-l propulseze ca favorit pentru un post de top.

De la 70.000 de voturi la 700 sau când nu ştii să te retragi

Cei mai mulţi dintre foştii lideri politici români îşi continuă cariera până ajung să se... facă de râs. Multora le e greu să accepte faptul că şi cariera politică are un sfârşit, ca orice fel de carieră profesională, de altfel, şi se încăpăţânează să rămână în lumina reflectoarelor, ignorând faptul că vârsta nu iartă pe nimeni. Sunt foarte multe exemple în România în aceşti 35 de ani de democraţie, printre aceştia numărându-se Călin Popescu Tăriceanu, Mircea Geoană, Victor Ponta sau Liviu Dragnea, ca să dăm doar câteva nume de lideri care au ajuns vremelnic şefi şi au avut impresia că fără ei la conducere nu se va mai învârti planeta...

La alegerile locale de anul acesta, doi gălăţeni "foşti" au demonstrat şi ei din plin acest lucru: Eugen Durbacă şi Nicolae Bacalbaşa.

Acum în vârstă de 81 de ani, Eugen Durbacă are în palmares funcţiile de primar al municipiului Galaţi (1992-1996 şi 1996-200), preşedinte al Consiliului Judeţean (2004-2008), senator (2012-2016) şi deputat (2016-2020). Când era pe val, Durbacă a obţinut în Galaţi peste 70.000 de voturi (70.657 mai exact, reprezentând 54,86 la sută, în primul tur al alegerilor pentru Primăria Galaţi din 1996), iar anul acesta a reuşit să strângă abia puţin peste 700. Adică 1% din cele de acum aproape 30 de ani.

La rândul său, Nicolae Bacalbaşa, în vârstă de "numai" 80 de ani, a obţinut în cursa pentru preşedinţia Consiliului Judeţean circa 1.200 de voturi. Intrat în politică destul de târziu, după ce s-a făcut cunoscut prin "spectacolele" făcute la televiziune, Bacalbașa a fost președinte al Consiliului Județean în perioada 2012-2016, apoi deputat, în legislatura 2016-2020.

Scoşi pe tuşă de partidele pe care le-au reprezentat până în 2020, cei doi au candidat în 2024 sub umbrela Partidului Conservator Democrat (PCD), un partid creat în urmă cu doi ani, special pentru fostul primar al Galaţiului, chiar de fiica acestuia. De altfel, Durbacă deţine recordul naţional al formaţiunilor prin care a trecut în cariera sa politică, bifând nu mai puţin de 16: PCR, PSM, PSD, USD, PDAR, PDSR, PDC, ApR, PD, PUR-SL, PC, USL, ALDE, ProRomânia, PPU-SL şi PCD.

Această beţie a puterii, care-i face pe cei mai mulţi lideri să se considere adevăraţi "mesia" şi să creadă că nimic nu se poate face fără contribuţia lor, este de fapt... o boală, iar cel puţin Bacalbaşa, fost medic, ar trebui să o cunoască. Printre manifestările "sindromului Hybris" se numără: autoglorificarea, cultul personalităţii, pierderea contactului cu realitatea sau discurs de deţinător al adevărului absolut.

Adevărul absolut îl deţin însă doar alegătorii, iar aceştia au demonstrat pe 9 iunie că politicienii Durbacă şi Bacalbaşa sunt de domeniul trecutului.

La Galaţi nu „ne-a furat arbitrul”

Alegerile au trecut, Campionatul European de fotbal stă să înceapă, iar similitudinile dintre cele două evenimente nu sunt deloc de neglijat. Ca şi la fotbal, niciunul dintre partidele învinse în alegeri nu recunosc că n-au echipă, n-au strategie, n-au conducător de joc, n-au valoare şi urlă cât le ţin bojocii "ne-a furat arbitrul", acuzând că oamenii n-au venit la vot sau că pun ştampila în necunoştinţă de cauză. Nimic mai fals...

În primul rând, cifrele oficiale scăzute ale prezenţei la vot în municipiul Galaţi trebuie interpretate ţinând cont de numărul foarte mare de oameni care nu (mai) locuiesc efectiv în oraş, respectiv gălăţenii plecaţi la muncă în străinătate şi moldovenii care au obţinut cetăţenie română cu adrese de Galaţi.

Situaţia din strada Tudor Vladimirescu nr. 174 este de notorietate, în casa respectivă fiind înregistraţi circa 2.000 de moldoveni, pentru care s-a organizat o secţie de votare la Şcoala Nr. 20, unde n-au ajuns însă decât 100 de alegători, cei de la casele din jur. Situaţii de acest fel sunt multe în Galaţi (dar şi în judeţ, la Oancea, de exemplu), cu secţii de votare "inventate" pentru câte-un "zgârie-nori" unde au adresa mii de persoane. Un alt exemplu îl reprezintă două secţii organizate la Liceul "Gh. Asachi" pentru câteva case părăsite de pe strada Năruja, unde sunt înregistraţi 3.500 de oameni, din care au votat puţin peste 100, probabil tot vecini.

La nivel naţional, din cei peste un milion de moldoveni cu cetăţenie română, doar câteva zeci de mii locuiesc efectiv în ţară, iar acest lucru a alterat decisiv prezenţa la vot, mai ales în judeţele de graniţă (Galaţi, Iaşi, Vaslui), ultimele clasate în această ierarhie. Chiar dacă legea s-a schimbat între timp şi nu mai permite astfel de aberaţii, ea acţionează doar pentru viitor, iar pe cei deja înregistraţi nu-i poţi da "afară din casă".

În aceste condiţii, dacă din cei 257.000 de gălăţeni cu drept de vot îi scădem pe cei 40-50.000 plecaţi la muncă peste hotare şi pe zecile de mii de moldoveni fictivi, rezultă că în oraş sunt doar în jur de 170.000 de persoane majore. Astfel, un procentaj oficial de prezenţă de circa 35% (90.000 de alegători din 257.000) înseamnă în mod real peste 52% (din 170.000), rezultat peste media pe ţară, nicidecum în topul absenteismului.

Pe de altă parte, toate cele trei formaţiuni principale de dreapta (PACT, PNL şi ADU) au primit mai multe voturi pentru Consiliul Local decât pentru candidatul la Primărie. Surprinzător la prima vedere, această diferenţă se regăseşte la primarul în exerciţiu, care a obţinut un scor mult mai mare decât partidul pe care îl reprezintă. Acest lucru înseamnă, fără dubii, că peste 6.000 de gălăţeni care au votat stânga la Primărie au ales pentru Consiliul Local o formaţiune de dreapta, tocmai pentru a echilibra balanţa puterii în plan local. Iar asta înseamnă clar că gălăţenii nu numai că ştiu ce-au votat, ba chiar au demonstrat că au serioase cunoştinţe politice. Aşa că "ne-a furat arbitrul" nu se aplică la Galaţi absolut deloc, iar cine-i desconsideră în continuare pe alegători (catalogându-i drept "proşti" sau "indiferenţi") nu demonstrează decât că nu are ce căuta în politică.

Atât de departe de James Bond

"Isprăvile" penale ale generalilor SRI Florian Coldea şi Dumitru Dumbravă ţin prima pagină a ziarelor de câteva săptămâni bune. În fiecare zi mai apar un (auto)denunţător, o stenogramă, un filmuleţ, o filă de dosar, o dezvăluire mai mult sau mai puţin incendiară despre cei doi ex-şefi ai spionilor, care cândva erau cunoscuţi ca stâlpi ai luptei anticorupţie. Denunţătorii nu sunt nici ei străini de dosare penale şi chiar condamnări, ba chiar şi asupra procurorilor implicaţi în anchetă planează diverse acuzaţii.

Tot ce s-a vehiculat în ultima lună te duce cu gândul la ideea că există cineva care vrea să menţină subiectul în topul audienţelor. Scopul demersului este mai puţin clar, dar are legătură foarte probabil cu alegerile de duminica viitoare şi cu abaterea interesului unei bune părţi a electoratului de la dezbaterile despre candidaţi şi de la proiectele puse pe masă de aceştia, dar vizează şi inocularea periculoasei idei că, orice-am face şi orice-am vota, tot EI vor conduce şi tot "statul paralel" va controla butoanele oricărei puteri alese sau numite. Iar asta duce la sporirea dezinteresului populaţiei faţă de alegeri, la absenteism la urne şi, implicit, la posibilitatea de a impune lideri care n-ar fi câştigat susţinerea populară în cazul unei prezenţe masive la vot.

Revenind la cei doi generali acuzaţi de trafic de influenţă, după ce au solicitat sute de mii de euro pentru a schimba deciziile unor magistraţi, în dosar fiind anchetate şi infracţiuni de spălare de bani, nimic din ceea ce s-a vehiculat până acum nu te duce cu gândul la spionaj. Mai mult, ultimul şef al SRI, Edward Hellvig, a turnat şi el gaz pe foc, afirmând că, în instituţia pe care a condus-o până nu demult, angajaţii sunt implicaţi în afaceri ale companiilor de stat sau în activitatea unor parlamentari. Chestii de consultanţă, pe numele ei oficial!

Nu-i aşa că atunci când vă gândiţi la spioni, vă vin în minte bărbaţi eleganţi şi extrem de pricepuţi în toate cele, de la stiluri exotice de luptă la maşini, explozibili şi calculatoare, sau femei foarte frumoase şi inteligente, capabile să sucească minţile şi să afle secretele oricui? Şi, peste toate, exemple de moralitate, integritate şi patriotism. Ei bine, astea-s se pare doar în... filme şi cărţi! Deşi poate chiar există pe undeva, pe alte meridiane, că doar trebuie să fi fost inspiraţi scriitorii şi scenariştii de cineva. La noi, însă, spionii par să fie mai degrabă golani, profitori, şpăgari şi şantajişti!

Foarte, foarte departe de profilul clasicului James Bond...

M-am născut cu zece zile mai târziu decât vrea Parlamentul

Legea pensiilor (încă) în vigoare, Legea nr. 263/2010, prevede că persoanele care au locuit 30 de ani în zone afectate de poluare, au stagiu de cotizare de 35 de ani şi nu au avut grupe de muncă beneficiază de reducerea vârstei standard de pensionare cu doi ani. Printre cele 144 de localităţi cuprinse în articolul 65 al actului normativ se află şi Galaţiul, care a fost introdus în lege în urma unui amendament adoptat în septembrie 2020. Trebuie precizat în context şi faptul că, în legislatura anterioară, mai mulţi parlamentari gălăţeni au depus amendamente, asemănătoare în esenţă, pe această temă, iar acum toţi se laudă cu reuşitele lor, deşi, în mod evident, un singur proiect a fost adoptat.

Din noua lege a pensiilor, Legea nr. 360/2023, care va intra în vigoare la 1 septembrie, a fost eliminat însă articolul respectiv, astfel că din toamnă nu vor mai exista beneficiari ai acestei prevederi.
Cu toate acestea, mai mulţi parlamentari au iniţiat recent o propunere legislativă care are în vedere modificarea noii legi, în sensul aplicării în continuare a prevederilor articolului 65 cu privire la reducerea vârstei de pensionare cu doi ani. Dacă aceasta va trece de cele două camere ale Parlamentului şi nu este doar o simplă fumigenă lansată în campania electorală rămâne de văzut.

În noul proiect depus nu apare, deocamdată, termenul-limită de aplicabilitate a măsurii, prevăzut în legea din 2010, respectiv data de 31 decembrie 2030, dar nu este deloc exclus să fie introdus în timpul dezbaterilor parlamentare. Practic, acest termen reduce drastic categoria de solicitanţi, la bărbaţii născuţi între anii 1957 şi 1967 şi femeile născute în perioada 1961-1969. În Galaţi, spre exemplu, doar circa 250 de persoane au beneficiat de pensionarea cu doi ani mai devreme.

De ce s-a ales data de 31 decembrie 2030 ca termen-limită, evident una arbitrară, numai luminaţii aleşi ai poporului ne-ar putea spune, dacă decizia ar avea vreo logică. Dar nu are, pentru că, spre exemplu, cocseria din Galaţi s-a închis acum 15 ani, în timp ce pe combinatul chimic de la Giurgiu (şi pe multe altele foarte poluante) s-a pus lacătul încă din 1990. Rezultă astfel perioade acceptate de poluare foarte diferite de la o zonă la alta (20 şi 40 de ani, în exemplul de mai sus), iar impunerea unui date-limite unice este absurdă, mai ales în condiţiile în care beneficiarii sunt destul de puţini şi n-ar face vreo mare gaură în bugetul asigurărilor sociale nici dacă n-ar exista o dată-limită.

N.A. Trebuie să recunosc faptul că am analizat subiectul abia după ce am constatat că m-am născut cu exact zece zile mai târziu decât... a decis Parlamentul, astfel că nu voi putea beneficia de prevederile legii şi va trebui să mă suportaţi doi ani în plus!

Se face sigur aeroport. La Urziceni!

S-a discutat enorm zilele trecute despre noul aeroport de la Galaţi, după ce iniţiatorii lui au convocat o conferinţă de presă pentru a anunţa obţinerea unui aviz. Probabil cel mai important, e drept, dar care nu aduce şi banii pentru finanţare, sumă care a crescut, de la anunţarea intenţiei la proiect, de la 100-150 la 500 milioane de euro şi reprezintă acum principalul impediment.

În această primăvară, aeroportul din Tulcea a fost modernizat cu fonduri europene şi a ajuns la standardele necesare curselor regulate internaţionale, astfel că din bătaia de joc de până acum, limitată la câteva chartere pe an, ar putea ajunge să atragă companii dispuse să opereze zboruri din şi spre Delta Dunării.

Mult mai "periculos" pentru Galaţi se anunţă însă a fi aeroportul de la Alexeni, localitate aflată în apropiere de Urziceni, unde a funcţionat până acum 20 de ani un aerodrom militar. Partea proastă pentru noi este că acest aeroport a trecut de faza hârtiilor şi are deja un investitor (o asociere româno-moldo-ucraineană, cu conexiuni importante în domeniul aviaţiei şi infrastructurii, atât în cele trei ţări, cât şi la nivel internaţional), care a anunţat că investiţia se va ridica la 400 milioane de euro şi va dura patru ani. Cu o capacitate comparabilă cu aceea din planurile Galaţiului la pasageri şi mult mai mare la cargo, aeroportul de la Alexeni are un avantaj major - apropierea de Bucureşti, care i-ar putea asigura preluarea unor companii low-cost de la Otopeni şi a unei bune părţi din traficul de marfă.

Pentru pasagerii gălăţeni, aeroportul de la Alexeni poate reprezenta o soluţie mai comodă decât Otopeniul, ţinând cont de distanţa ce poate fi parcursă cu maşina în vreo două ore, şi asta înainte de finalizarea drumurilor expres din zonă.

Pentru aeroportul Galaţi - Brăila, în schimb, este o piatră de moară, deoarece una dintre variantele de finanţare posibile, cea a unei investiţii private, are acum şanse minime, pentru că nu va băga nimeni bani într-un aeroport aflat la distanţe relativ mici de alte trei, toate internaţionale (să nu uităm Bacăul, singura "concurenţă" reală de până acum). Cum Comisia Europeană nu finanţează aeroporturi noi, iar pentru bugetul de stat suma de 500 milioane de euro este una enormă, mai ales pentru o investiţie neesenţială la nivel naţional (în MasterPlan sunt prevăzute doar studiile de oportunitate şi fezabilitate), singurele variante rămân cele care ţin de... război.

Fondurile europene pentru mobilitate militară, care oricum vizau mai mult reparaţii decât investiţii noi, s-au cam repartizat, iar singura alternativă rămasă este ca, după finalizarea conflictului din Ucraina, unul dintre huburile logistice de reconstrucţie a ţării vecine să fie stabilit în zona noastră şi să atragă multinaţionale pentru care construcţia unui aeroport ar putea să fie un bonus comparativ cu profiturile pe care le-ar putea obţine din utilizarea lui. Şansele sunt însă destul de mici, pentru că infrastructura de transport a Ucrainei este mult mai dezvoltată pe direcţia Polonia - Germania, iar graniţa polono-ucraineană este suficient de lungă încât să permită existenţa în acea zonă a mai multor centre majore de aprovizionare.

Concluzia e simplă, aeroport se va face, dar deocamdată la Alexeni. La Galaţi, abia s-a descoperit gânditul în perspectivă, aşa că până la realizări concrete va mai curge ceva apă pe Dunăre...

60 de miliarde pentru şase luni de "linişte"

Statele Unite au deblocat, după multe luni de întârziere, un ajutor militar de 60,8 miliarde de dolari pentru Ucraina, după un vot favorabil în Camera Reprezentanților, dominată de republicani. Votul în Senat (unde majoritari sunt democraţii) şi promulgarea preşedintelui Biden sunt simple formalităţi, care vor fi rezolvate în următoarele zile, iar primele arme vor ajunge astfel pe front în mai puţin de o săptămână.

Ajutorul american vine într-un moment dramatic pentru Ucraina, aflată în criză acută de muniție și arme, care pierde teren pe câmpul de luptă în fața Rusiei. Chiar dacă este puţin probabil ca primele livrări să schimbe rapid ceva pe linia frontului, important este că armele şi muniţia pentru Ucraina vor fi asigurate cel puţin până la alegerile prezidenţiale americane din noiembrie.

Din punctul de vedere al europenilor, acest ajutor asigură încă şase luni de linişte, cinic vorbind, pentru că pe front vor muri în continuare zeci de mii de oameni. Răgazul poate fi folosit de statele bătrânului continent pentru deblocarea industriilor de război, destul de anchilozate după căderea Cortinei de fier şi care e clar că au nevoie de mai mult timp decât se estimase pentru a fi repornite la turaţie optimă.

Pentru americani, miliardele respective nu reprezintă mare lucru, suma fiind echivalentul a numai 0,2 la sută din PIB-ul SUA. Pe de altă parte, întârzierea deblocării, dincolo de jocurile politice interne, poate reprezenta un avertisment pentru toată lumea, de la Ucraina la Uniunea Europeană (care s-a dovedit incapabilă să susțină linia frontului în această perioadă), despre ce se poate întâmpla în cazul unei neimplicări americane în conflict, ceea ce n-ar fi exclus să se întâmple într-o eventuală nouă preşedinţie Trump.

În acelaşi timp, americanii controlează în acest moment destul de clar "jocul", blocându-i pe ruşi pe frontul din Donbas şi neoferindu-le ucrainenilor suficiente resurse pentru a contraataca decisiv. De altfel, acest tip de război pare să fi fost încă din start planul marilor puteri, având ca scop slăbirea armatei lui Putin şi prăbuşirea economiei ruseşti, respectiv, o Ucraină recunoscătoare şi dependentă de Occident. Mai trebuie spus că înfrângerea Moscovei trebuie să fie una destul de soft, deoarece un dezastru pe front al "tătucului" ar antrena după sine o spargere în bucăţi a imperiului său şi apariţia a zeci de "ţări", cu tot atâţia dictatori (alegeri sigur nu vor exista în astfel de state), care s-ar trezi fiecare în braţe cu părţi semnificative din uriaşul arsenal nuclear al Rusiei. Şi cum, evident, nu poţi controla zeci de nebuni ajunşi peste noapte şefi de stat, e preferabil ca puterea de decizie să rămână într-o singură mână, a unui "Putin" umilit şi pus la colţ în toată lumea, dar încă "ţar" la el acasă.

Pământ în flăcări

Atacarea Israelului de către Iran ar putea fi scânteia care să declanşeze un conflict global major, practic un al treilea război mondial, cu implicaţii a căror amploare, greu de estimat în momentul de faţă, ar putea fi catastrofală.
Uciderea mai multor ofiţeri de rang înalt de către aviaţia israeliană într-un complex al consulatului iranian de la Damasc a pus jar pe foc în vechea dispută mocnită dintre cele două ţări, iar răspunsul Iranului nu a întârziat să apară, sute de drone şi de rachete fiind lansate spre Israel în cursul nopţii de sâmbătă.
Trebuie spus că ameninţarea a fost considerată credibilă de toată lumea, Israelul instituind încă de vineri starea de urgenţă, iar preşedintele american Joe Biden anulându-şi weekendul "la ţară", pentru a fi prezent la Washington alături de echipa de securitate care monitorizează Orientul Mijlociu. Să spunem, în context, că gărzile iraniene au făcut primul pas atacând un cargou al omului de afaceri israelian Eyal Ofer, al cărui tată era născut la... Galaţi.
Iranul a atacat în mare parte de pe teritoriul său, dar a folosit şi grupările pe care le finanţează în ţările arabe învecinate (Siria, Liban, Irak sau Yemen). Drept urmare, chiar dacă sutele de drone şi rachete lansate au fost interceptate şi nu au provocat daune majore, Iranul a devenit ţintă legitimă în cazul unui posibil contraatac israelian. În momentul de faţă, acesta atârnă de un fir de păr, îndemnurile la reţinere ale comunităţii internaţionale putând să nu influenţeze decizia pe care o va lua Israelul.
Izbucnirea unui război adevărat între cele două ţări ar însemna şi implicarea americanilor, care au trimis deja un portavion în zonă şi au baze militare în mai multe ţări arabe din Golf. Sprijinirea Israelului va deveni cu siguranţă principala preocupare a forţelor SUA, iar şansele de a fi deblocat ajutorul promis Ucrainei s-ar reduce drastic. Acest lucru va oferi Rusiei un mare avantaj, posibil decisiv, în războiul care se poartă chiar la graniţa noastră, în condiţiile în care Europa nu reuşeşte să treacă de la promisiuni la livrarea efectivă de muniţie şi armament.
Iar implicarea SUA pe două fronturi l-ar putea deschide şi pe al treilea. China are ambiţii mari în zonele sale de interes, iar o Americă "ocupată" îi va permite să testeze un atac, dacă nu asupra Taiwanului, măcar asupra unor insule mici din Marea Chinei de Sud pe care şi le dispută cu Filipine sau Vietnam, aliaţi ai SUA.
Şi nu trebuie să uităm că în toate cele trei posibile războaie vor fi angrenate puteri nucleare, aşa că o apăsare pe buton a uneia dintre ele, care s-ar simţi la un moment dat în dificultate, ar putea fi începutul sfârşitului.

E (aproape) război, Ioane!

În momentul împărţirii banilor europeni pentru spitale, în 2022, a fost un scandal monstru. Numeroase unităţi medicale n-au "prins" lista celor 49 de spitale eligibile pentru suma de 2,45 miliarde de euro alocată investiţiilor în sănătate prin Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă (PNRR), printre acestea numărându-se şi corpul nou anunţat la Spitalul Judeţean Galaţi.

Ulterior, câteva luni mai târziu, lista potenţialelor unităţi finanţabile s-a redus la 27. Anul trecut, au mai dispărut 740 milioane de euro din fondurile PNRR pentru sănătate, astfel că alte şase spitale au rămas fără finanţare, deşi unele dintre ele aveau studii de fezabilitate realizate şi licitaţii în derulare.

Dintre cele 21 de spitale aflate în momentul de faţă pe listă, patru atrag atenţia în mod deosebit, atât prin faptul că reprezintă construcţii noi, cât şi prin specificul aparte: bloc chirurgical politraumă în cazarma 1044 Sibiu, pavilion de chirurgie posttraumatică în cazarma 705 Pitești, pavilion de medicină operațională-politraumă în cazarma 1053 Craiova şi pavilion de medicină operațională politraumă în cazarma 646 Brașov (construcţie de la zero, cu drumuri de acces şi reţele de utilităţi incluse). Conform documentelor, toate cele patru unităţi vor avea funcţii de spitale de urgenţă, diagnostic în ambulatoriu, tratament chirurgical și, evident, medico-militare.

Iniţial, aceste spitale noi ar fi trebuit construite din banii Ministerului Apărării, documentaţia fiind aprobată prin hotărâri de guvern în anii 2019-2021, însă banii necesari nu au mai fost alocaţi, aşa cum se întâmplă frecvent în acest domeniu. Pe 20 martie 2024, însă, au fost semnate contractele de finanţare, banii urmând să provină exclusiv din sumele alocate României prin PNRR. Alături de cele patru spitale militare, s-au mai semnat astfel de documente doar pentru alte câteva unităţi, din Bucureşti, Constanţa şi vreo patru oraşe transilvănene, semn că armata are prioritate totală. Aproape imediat, pe 27 martie, cele patru spitale militare (numai ele, de data aceasta!) au trecut la foc automat şi prin guvern, fiind aprobate suspect de repede hotărârile aferente. Mai mult, termenul de finalizare anunţat, jumătatea anului 2026, este extrem de rapid pentru construcţia şi dotarea unui spital în România.

Dacă, la toată graba asta, adăugăm şi viteza cu care a început să se schimbe legislaţia specifică (gen posibilitatea militarizării angajaţilor MAI sau apărarea cetăţenilor români aflaţi peste hotare, cu referire clară la cei peste 600.000 din Republica Moldova), rezultă fără dubii că un viitor conflict armat în zonă este foarte aproape. Şi asta la modul serios, nu din categoria "OZN"-urilor imaginate la prima rachetă de semnalizare de pe cerul nopţii.

Majorarea pensiilor în septembrie, între promisiuni şi calcule

De câteva săptâmâni bune, aproape că nu există zi în care reprezentanţi ai Ministerului Muncii să nu se laude cu majorarea pensiilor din luna septembrie, prin intrarea în vigoare a punctelor de stabilitate. Date de aplicare sigure, exemple de calcul din care reies cifre neverosimile, o altă indexare importantă în ianuarie 2025 şi multe alte promisiuni care mai de care mai spectaculoase, toate fac parte din "arsenalul" scos la bătaie odată cu intrarea guvernanţilor în campania electorală.

În teorie, noul sistem al punctelor de stabilitate este o măsură bună, care oferă un bonus, foarte important în cazul pensiilor mici, celor care au muncit mai mult de 25 de ani, şi aduce în prim-plan principiul contributivităţii, avantajându-i pe cei ce au cotizat efectiv perioade îndelungate de timp. Tot în teorie, din cele 4,7 milioane de pensii aflate în plată, circa 3 milioane ar trebui să fie majorate în septembrie, ceea ce presupune un efort suplimentar major pentru bugetul de stat, aflat într-o situaţie nu tocmai fericită, cu un deficit care se adânceşte de la an la an, în ciuda creşterii economice. Trebuie precizat, în context, că bugetul asigurărilor sociale (cel din care teoretic se plătesc pensiile) nu acoperă în acest an nici măcar creşterea acordată în ianuarie 2024.

Presiuni pentru reducerea deficitului bugetar există din partea tuturor partenerilor instituţionali externi, iar guvernul şi-a luat angajamente ferme în acest sens în faţa Comisiei Europene, astfel că promisiunile de majorare a pensiilor cu încă 25-30% sunt extrem de greu de realizat, mai ales într-un an electoral. Fondul Monetar Internaţional a atras atenţia încă din ianuarie că majorarea din septembrie nu se va putea face decât cel mult parţial şi va trebui etapizată. Şi Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică a tras un semnal de alarmă, recomandând eliminarea scutirilor fiscale şi trecerea graduală la impozitarea progresivă. De asemenea, agenţiile de rating stau permanent la cotitură, cu ameninţarea retrogradării României în categoria "junk", în cazul în care deficitul va fi scăpat de sub control. Alte soluţii vehiculate în spaţiul public sunt amânarea integrală (sine die) a majorării din septembrie sau introducerea de impozite suplimentare pe pensiile şi salariile ce vor depăşi un anumit nivel, deocamdată neprecizat. Nu trebuie ignorat nici articolul din lege care stipulează că "majorarea pensiilor va fi corelată cu creșterea veniturilor la bugetul asigurărilor sociale", un adevărat "colac de salvare" al guvernanţilor.

Iar în disputa asta acerbă dintre promisiuni iluzorii şi calcule realiste, bomboana pe coliva speranţelor a pus-o economistul-şef al BNR, Valentin Lazea, care, într-un cadru nu tocmai oficial, i-a avertizat pe români să nu se mai aștepte la creşteri ale nivelului de trai, pentru că trăiesc deja cu mult peste posibilități.

Din ce în ce mai aproape de război

În ultima perioadă, mulţi oficiali europeni se referă din ce în ce mai des la posibilitatea unui război Rusia - Europa, într-un viitor care nu pare deloc îndepărtat. Potrivit unor rapoarte interne ale serviciilor germane de informaţii, Rusia ar putea ataca teritorii NATO "după 2026", creşterea producţiei de arme a Moscovei şi desfăşurarea de rachete în vestul ţării şi în Belarus indicând, în opinia analiştilor, pregătirea unui conflict major cu Occidentul. Inclusiv ministrul german al Apărării a avertizat că Putin ar putea invada o țară NATO "peste 5-8 ani". Vizate de un eventual atac vor fi, în opinia germanilor, ţările baltice şi Finlanda.

La rândul său, preşedintele francez Emmanuel Macron a invitat naţiunile europene să trimită trupe în Ucraina, "pentru a ne asigura că Rusia nu câştigă războiul", deşi a avertizat că nu există consens asupra acestui subiect, iar alţi lideri europeni importanţi au negat ulterior astfel de intenţii.

Peste Ocean, o eventuală alegere a lui Donald Trump ar face praf unitatea de care (încă) se bucură blocul militar nord-atlantic. Mai mult, generalul David Petraeus, care a condus războaiele din Irak și Afganistan, iar apoi a fost director al CIA, consideră că "America trebuie să rămână întotdeauna în Orientul Mijlociu", apărarea Europei trecând astfel pe plan secund pentru SUA. În opinia lui Petraeus, următoarele ţinte ale lui Putin vor fi Moldova şi Lituania.

Inclusiv Mircea Geoană, secretarul general adjunct al NATO, a declarat că trebuie să ne pregătim pentru câţiva ani de relaţii tensionate cu Moscova.

Din păcate, după cum arată scena politică euro-atlantică, măcinată de dispute electorale interne şi de o fobie de migranţi dusă la extrem, pericolul unui război este unul major. Ucraina a fost lăsată din ce în ce mai singură în ultimele luni, fără suficiente arme şi muniţii, iar oamenii lui Zelenski nu vor putea rezista la infinit doar cu declaraţii de sprijin, în condiţiile în care tunurile le vor rămâne fără obuze. Şi, cu siguranţă, Putin, care visează "de mic copil" la o renaştere a fostei Uniuni Sovietice, nu va ezita prea mult, poate doar o scurtă perioadă de refacere a forţelor, până să atace ţările mici de la marginea "imperiului" său. Astfel, dacă Europa nu se trezeşte şi continuă să dea semne de slăbiciune cu fiecare ocazie, ne-am putea trezi implicaţi în câţiva ani într-un al treilea război mondial. Un conflict de proporţii poate fi încă prevenit, dar numai dacă atitudinea demagogică a liderilor Europei se va schimba radical, în sensul renunţării la declaraţii politicianiste şi trecerii la acţiuni concrete.

Nu deschideţi şampania, tezaurul e tot la Moscova!

Parlamentul European a solicitat Federației Ruse, printr-o rezoluţie adoptată joi, la Strasbourg, să returneze integral României tezaurul național, sechestrat de Moscova în perioada 1916-1917. "Parlamentul regretă că Rusia nu a restituit integral României tezaurul său național, ceea ce reprezintă o încălcare a normelor și cutumelor internaționale", a precizat Parlamentul European, în declaraţia votată cu o largă majoritate.

În timpul Primului Război Mondial, România a trimis în Rusia 91,5 tone de aur, care făceau parte din rezerva Băncii Naționale, colecții de bijuterii și monede rare, precum și bunuri de importanță culturală și istorică, precum arhive de stat, documente, manuscrise istorice, picturi de patrimoniu, cărți rare și colecții ale mai multor instituții. După instalarea la putere a regimului comunist, Rusia a sechestrat tezaurul și a refuzat înapoierea acestuia, chiar dacă a acceptat în timpul discuţiilor bilaterale de după 1989 că aurul românesc a ajuns la Moscova. Trebuie precizat că au revenit totuşi în România, după cel de-Al Doilea Război Mondial, o parte din tezaurul "Cloșca cu puii de aur", câteva zeci de tablouri ale lui Grigorescu şi o serie de obiecte de patrimoniu, în special de natură religioasă.

Rezoluţia adoptată de europarlamentari este un semnal important, fără discuţie, care pune pe agenda internaţională o problemă viu dezbătută de societatea românească de la Revoluţie încoace. Practic, Uniunea Europeană şi-a confirmat astfel sprijinul pentru România în demersurile pe care ţara noastră le va face în această chestiune.

Până la recuperarea integrală a tezaurului e însă o cale foarte lungă. Teoretic, cea mai accesibilă variantă este acum cea de a impune returnarea tezaurului românesc printre condiţiile obligatorii pentru demararea discuţiilor ce vor urma după încheierea războiului din Ucraina, în cadrul cărora Moscova va solicita cu siguranţă băncilor occidentale deblocarea activelor ruseşti, estimate la circa 300 miliarde de euro. În comparaţie cu această sumă uriaşă, valoarea tezaurului României, de 5-7 miliarde de euro, este un mizilic.

Numai că, pentru a include problema tezaurului în negocierile de reluare a relaţiilor Europa - Rusia, România ar trebui să aibă un cuvânt mult mai greu de spus în forurile executive de la Bruxelles şi Strasbourg decât în momentul de faţă. Iar printr-o simplă rezoluţie, care este de fapt o declaraţie politică fără efecte juridice, nu se va întâmpla nimic, în condiţiile în care Parlamentul European adoptă sute de astfel de documente într-o singură legislatură (numai joi, 14 martie 2024, au fost votate zece rezoluţii!). Aşa că nu deschideţi deocamdată şampania, tezaurul e tot la Moscova!

Garcea, alegerile şi primarii

Au apărut primele sondaje după decizia de comasare a alegerilor europarlamentare cu scrutinul pentru locale şi hotărârea ca partidele din coaliţia de guvernare să candideze pe liste comune pentru Parlamentul European. Aşa cum era de aşteptat, intenţiile de vot de până acum au fost date peste cap, Garcea, Piperea & comp, reprezentanţii AUR, care ar fi dominat alegerile europene desfăşurate independent, fiind depăşiţi net de candidaţii PSD-PNL.

Din punctul de vedere al partidelor de la guvernare, comasarea alegerilor a reprezentat probabil singura soluţie de a contracara avântul luat în ultima vreme de grupările naţionaliste, în condiţiile în care politicienii aflaţi pe listele formaţiunilor tradiţionale se bucură de o notorietate mult mai mică în comparaţie cu "vedetele" AUR. Implicarea primarilor, prin intrarea lor în cursă în acelaşi timp, va duce probabil la răsturnarea rezultatelor la europarlamentare, aşa cum indică şi aceste prime sondaje, în condiţiile în care majoritatea celor aflaţi în fruntea localităţilor din România sunt înregimentaţi în cele două partide aflate la conducerea ţării, iar influenţa lor la nivel local va determina o creştere substanţială a prezenţei la vot, aflux ce va duce la un cu totul alt rezultat al alegerilor europene decât cel obţinut în cazul unui scrutin "independent", la care românii, tradiţional, nu prea se înghesuie să participe.

A doua decizie luată de coaliţia guvernamentală, cea de participare pe liste comune la europarlamentare, este una proastă din start, pentru că, întotdeauna, voturile adunate de două partide aflate în alianţă electorală vor fi mai puţine decât cele ce pot fi obţinute separat. Cu toate acestea, se pare că PSD şi PNL au hotărât să sacrifice 2-3 europarlamentari pentru a stopa ascensiunea AUR şi a vedea dacă o astfel de coaliţie poate fi viabilă şi în perspectiva alegerilor din toamnă, parlamentare şi, mai ales, prezidenţiale.

Miza majoră este un candidat comun pentru preşedinţie, variantă care le-ar da posibilitatea social-democraţilor să obţină o funcţie la care râvnesc de 20 de ani, de la Ion Iliescu încoace. Cel mai probabil, pentru a-i determina pe liberali să renunţe la un candidat propriu pentru şefia statului, Ciolacu va sacrifica inclusiv câteva zeci de senatori şi deputaţi, oferindu-le celor de la PNL o reprezentare mai bună decât cea din sondaje pe eventualele liste comune pentru Parlament. Deşi par cam multe compromisuri pentru un partid aflat detaşat în fruntea opţiunilor alegătorilor, dezideratul de a fi cinci (sau chiar zece ani) preşedinte al României probabil că merită...