De ce ne fur(evalu)ăm singuri căciula?

Evaluarea Naţională s-a încheiat. Ura! Peste 80 la sută dintre elevii de clasa a VIII-a au reuşit să obţină medii peste 5.00. Ce frumos! Avem copii deştepţi, nu glumă! Ştiu ei să calculeze cât fac 5x10-50 (nici măcar o "poantă" gen 50-5x10 nu s-a cerut)? Ştiu! Ştiu ei cum se calculează perimetrul unui pătrat? Ştiu! Ştiu chiar şi că unghiurile dintre laturile unui cub au 90 de grade! Doar n-o să spuneţi acum că astea nu sunt exerciţii de clasa a VIII-a şi că ăia din generaţiile mai vechi le făceau prin clasa a III-a. Ar fi culmea! Păi doar n-o să-i îndopăm pe copii cu matematică! Ce, se fac toţi ingineri? Mai există şi alte meserii onorabile pe lumea asta, vorba marinarului ce ajunse pân' la Cotroceni. Şi de ce trebuie să punem la suflet pretenţiile exagerate ale europenilor, cu testele lor Pisa, din care rezultă că jumătate dintre elevii români de clasa a VIII-a sunt analfabeţi funcţionali, iar la ştiinţe n-au nici urmă de raţionament logic? Ei cu ale lor, noi cu ale noastre! Din bătrâni! Bine, bătrânii sunt, în general, ai lor, iar ai noştri îi şterg la fund. Că se plăteşte bine. Mult mai bine decât prin sistemul de învăţământ din România.
Lăsând, totuşi, gluma la o parte, mi-e al dracului de neclar de ce încercăm să ne furăm singuri căciula, raportând producţii record de elevi eminenţi, când de fapt adevărul e altul, mult mai sumbru.

"Justificarea că am salariu mic e o imbecilitate" (mesaje de pe Facebook)

A luat foc internetul în ultimele ore, după declarațiile ministrului Comunicațiilor, care susține că părinţii ar trebui să plătească pentru educaţia copiilor lor - "100 de lei pe lună, ceva simbolic, dar să simtă că nu e gratis" și că unii profesori îşi bat joc de meseria lor, motivând că au salarii mici - "Domnule, dă-ţi demisia. Dar nu să îţi baţi joc de viitorul copilului. Justificarea că am salariu mic e o imbecilitate".
Prima afirmație nu-mi surâde, pentru că părinții plătesc deja "învățământul gratuit" din taxele lor.
Cu a doua parte, însă, sunt perfect de acord, chiar dacă, probabil, îmi voi ridica mulți prieteni în cap. Câți dintre voi își permit să-și facă treaba în dorul lelii, doar pentru că sunt prost plătiți? Poate sunt domenii unde te mai suplinește colegul, unde se mai poate amâna un termen sau trece cu vederea o nerealizare, dar în Educație o astfel de atitudine este inadmisibilă. Nu poți să stai la catedră și să aștepți să treacă timpul. Vorbim de viitorul acestei nații, care a ajuns la un grad de analfabetism (funcțional) de neimaginat acum 20-30 de ani. Și asta exact din acest motiv. Da, profesorii sunt foarte prost plătiți, dar asta nu justifică delăsarea unora dintre ei. Cine-i bun la catedră este, cel mai probail, bun și în altă parte și se poate adapta ușor la o nouă slujbă. Asta dacă nu are vocație de dascăl și rezistă și în condițiile date. Și sunt încă foarte mulți în această categorie - profesori de care fiecare dintre noi își aduce aminte cu plăcere și după zeci de ani. Cine nu-și găsește altceva nu cumva are o problemă și la catedră? Câți profesori pe care nici nu mai știți cum îi cheamă ați avut? Nu cumva pentru că n-au fost dascăli cu adevărat, ci doar niște funcționari plictisiți care abia așteptau să se termine ora? Și din păcate, în actualul sistem sunt din ce în ce mai mulți, iar asta se vede din ce în ce mai serios în educația copiilor noștri. Iar o mărire de salarii la această categorie n-ar ajuta la nimic, pentru că niște bani în plus nu-i vor face brusc mai responsabili. Da, o mărire de salarii ar ajuta sistemul să absoarbă oameni mai buni în viitor, dar actualele cozi de topor vor rămâne pe poziții, pentru că regulamentele nu permit îndepărtarea lor. Și vom continua să ne învârtim în jurul cozii la nesfârșit. Din păcate...
Înjurați, măi

(continuare sentimentală a postării de aseară despre profesori)
Acum ceva ani, în vizită la bunici, în satul în care, întâmplător, am făcut grupa mare a grădiniţei (un singur an). Dau "bună ziua" pe uliţă persoanelor mai în vârstă pe lângă care trec şi deodată aud din spate: Predescule, să vii să-ţi iei culorile de la noi!". Mă întorc siderat şi o recunosc vag pe educatoarea din acei ani. "După ochi", îmi răspunde femeia, înainte să apuc să întreb cum a făcut conexiunea între mâna de om de la grădiniţă şi vlăjganul cu barbă şi plete aflat în faţa ei 25 de ani mai târziu. De nume nu mai zic (bunicii din sat erau cei materni şi aveau, evident, un cu totul alt nume)!
De astfel de dascăli avem nevoie şi le putem oferi orice salariu îşi doresc, oricum ar fi prea mic! Sărut-mâna, doamnă, oriunde v-aţi afla!