Gâlceava înţeleptului (electorat) cu lumea (politică)

În 2004, alegerile parlamentare au adus pentru ultima oară la urne mai mult de 50% din locuitorii cu drept de vot ai Galaţiului. La următoarele trei runde de alegeri, prezenţa s-a situat în jurul a 40%, iar anul acesta a coborât la 30%. La nivel naţional, procentajele diferă puţin, dar se încadrează în trendul descendent.

De ce s-a redus atât de drastic participarea electoratului la alegeri nu e uşor de explicat. Sunt, evident, o mulţime de factori care au influenţat, fiecare într-o anumită proporţie, apetenţa populaţiei pentru alegeri. Cel mai important este, însă, în opinia mea, decuplarea din ce în ce mai mare dintre electorat şi clasa politică. Dorinţele şi aşteptările populaţiei sunt din ce în ce mai departe de realizările oamenilor politici. A apărut în timp şi o sintagmă care caracterizează succint această distanţare, "Toate partidele, aceeaşi mizerie", "adoptată" de o mare parte a populaţiei, care a şi pus-o în practică, prin neprezentarea la vot.

Există şi un segment de electorat care îşi doreşte să voteze neapărat, indiferent dacă această dorinţă vine din conştiinţă civică sau e pur şi simplu reminiscenţa unor vremuri demult apuse, în care absenţa de la vot constituia infracţiune. Iar această categorie de persoane are mari probleme în a-şi alege preferatul, în condiţiile decuplării de care vorbeam. Şi atunci, votul acestor oameni ajunge cel mai adesea la o formaţiune politică nou înfiinţată, care nu este asimilată clasei politice existente.

Iar cea mai uşoară cale de a aduce împreună o masă mare de oameni este coarda naţionalistă, aflată în mare "suferinţă" în România după dispariţia lui Corneliu Vadim Tudor. Cam peste tot în Europa, 10-20% din populaţie este foarte sensibilă la mesaje de acest gen, aşa că nici România nu putea fi o excepţie. Aşa au obţinut procentaje semnificative PP-DD în 2012 (nu mai puţin de 14%!), PRU în 2016 (doar 3%) şi, acum, AUR - Alianţa pentru Unirea Românilor (9%).

Trebuie remarcat în context şi faptul că, în loc să-şi reformeze partidele, politicienii vechi au prins ideea din zbor (că la şmecherii le merge mintea brici) şi şi-au înfiinţat continuu formaţiuni "noi", gen PC, PMP, UNPR, ALDE, ProRomânia, toate taxate până la urmă de electorat, chiar dacă au reuşit să-i prostească pe oameni o rundă, două de alegeri.

Problema unui astfel de partid, constituit rapid şi extrem de eterogen, este că, alături de oameni de bună-credinţă, propulsează în parlament indivizi care mai de care mai "ciudaţi", care vor fi gata să dezerteze cu prima ocazie. Iar cea mai bună dovadă este că PP-DD a rezistat, după alegeri, mai puţin de trei ani. Să vedem cât va trăi AUR-ul…

Limita (in)competenţei

Orice om tinde să-şi atingă la un moment dat limita de competenţă, spune o zicală din mediul de afaceri. Cel mai probabil, fiecare dintre noi am întâlnit, de-a lungul vieţii, persoane care performau într-o anumită funcţie, în care au ajuns pe merit, prin promovări succesive, dar pentru care o ultimă promovare s-a constituit într-un eşec de proporţii al carierei. Practic, oricine poate ajunge la un moment dat într-o funcţie în care nu mai face faţă, deşi anterior, pe treapta imediat inferioară, era cel mai bun în meseria sa.

Am făcut această introducere în contextul numelor care se vehiculează pentru funcţia de premier al României, pentru că în situaţia de mai sus se pot încadra cel puţin doi dintre cei aflaţi în cărţi.

Primul pe listă este Nicolae Ciucă, singurul general român, din cei peste 1.500 pe care îi avem, care şi-a câştigat gradele pe câmpul de luptă, nu jucând tenis, vâslind în diverse tipuri de bărci sau distribuind izmene prin cazarmă. Bătălia de Nasiriyah (Irak) din 2004 este singura în care trupele române, conduse de locotenent-colonelul (pe atunci) Ciucă, au fost angrenate, după cel de-Al Doilea Război Mondial. Ei bine, această luptă l-a propulsat pe Ciucă spre gradul de general şi apoi spre funcţia de şef al Statului Major General al armatei, pe care a îndeplinit-o cu succes. În acest an, Nicolae Ciucă a devenit ministru al Apărării, misiune iarăşi dusă la capăt fără probleme. Acum, generalul în rezervă este premier interimar şi, de ce nu?, un posibil candidat la preşedinţia României în 2024.

Cel de-al doilea nume este Florin Cîţu, propunerea oficială de premier, după constituirea noului parlament ales. Absolvent şi doctor la universităţi din SUA, Cîţu a lucrat la bănci importante din lume, precum Banca Europeană pentru Investiţii, ING sau Banca Centrală a Noii Zeelande, înainte de a intra în politică. A preluat Ministerul Finanţelor în noiembrie 2019 şi se poate spune că a performat, reuşind să menţină România pe linia de plutire, în condiţiile în care toate economiile lumii au fost extrem de afectate de pandemia de coronavirus. În această toamnă, toate cele trei mari agenţii internaţionale de rating au confirmat reuşitele lui Cîţu şi au menţinut România în categoria ţărilor în care se poate investi.

Fără dubii, Ciucă şi Cîţu şi-au făcut treaba foarte bine în posturile pe care le-au ocupat până acum. Mi-e teamă însă că, în cazul unor noi promovări, care-i scoate pe fiecare dintre ei de pe traseul profesional urmat până acum, îşi vor atinge limitele (in)competenţei…

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie...

Mai avem doar câteva zile până la alegerile parlamentare şi România pare mai dezbinată ca niciodată. Nu se mai ceartă doar stânga cu dreapta, ci au ajuns să se înjure ca la uşa cortului chiar partizanii aceloraşi curente politice. Dreapta acuză dreapta, stânga blamează stânga, iar ce iese pe gura politicienilor cu aceste ocazii e greu de reprodus pe hârtie. Ar roşi, sărmana!
Avem nenumărate strategii, pe educaţie, pe sănătate, pe infrastructură, dar cele mai multe au rămas prin sertare sau se aplică din doi în trei, doar ca să scoată ochii poporului votant, în campaniile electorale.
Pandemia a adus în prim-plan o mulţime de probleme, care altfel ar fi rămas rezolvate pe vorbe sau în discursuri politicianiste. Copiii români n-au cum să participe la şcoala online nici după luni bune de promisiuni că totul e sub control, spitalele n-au nici acum aparatura strict necesară, deşi mai marii comunităţilor ne spun în fiecare zi cum se zbat ei pentru binele oamenilor, drumurile sunt departe şi faţă de promisiunile din campaniile de acum 10-15 ani.
La alegerile de duminică, mai toate sondajele anticipează o prezenţă la vot de sub 40 la sută, din care cel puţin jumătate sunt alegători care încă n-au aflat că votul este opţional şi ajung la urne convinşi că altfel încalcă legea.
Şi, totuşi, scăderea asta a participării la vot de la o rundă de alegeri la alta nu pare să-i facă pe politicienii români să înţeleagă că greşesc. Că nu pentru ei, familiile lor şi cercul lor de prieteni se desfăşoară alegeri într-o ţară civilizată, nu pentru a se îmbogăţi cei câţiva care ajung la putere trebuie să voteze românii, ci pentru a le fi mai bine tuturor.
Numărul celor care mai cred în politicieni se împuţinează în România de la an la an, dar celor cocoţaţi în vârful ierahiei nu le (mai) pasă, ei îşi fac în continuare afacerile murdare şi jocurile de culise, cu riscul de a ajunge la un moment dat să se voteze doar ei între ei.
Să fie clar, democraţie fără politică nu se poate, ştim asta de 2.000 de ani, dar deturnarea alegerilor în folosul câtorva sus-puşi nu se cheamă nici politică, nici democraţie. De-aia cred că vom avea şansa de a renaşte doar când politicienii vor lăsa deoparte minciunile şi dezinformările şi vor impune pe agenda publică teme care chiar să-i intereseze pe români şi care să-i determine să iasă din case pentru a-i alege pe cei mai buni dintre ei. Dar nu pe cei mai buni de gură!
"La trecutu-ţi mare, mare viitor!", spunea Poetul, acum un veac şi jumătate, aşa că, în zi aniversară, "ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie" este să ajungi cât mai repede la momentul în care 80 la sută din populaţia cu drept de vot se va prezenta cu drag la urne. Şi va avea ce să aleagă!

Atac la impostura care ucide ţara

Circulă de câteva zile pe internet o petiţie semnată de mai multe personalităţi importante ale României, printre care Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu sau Vladimir Tismăneanu, dar şi de mulţi alţi intelectuali, din diverse categorii profesionale (profesori, medici, scriitori, actori, judecători), fiecare foarte cunoscut în domeniul său de activitate. Pe toţi aceştia îi mână în luptă un deziderat nobil, acela de a elimina din structurile administrative ale statului sumedenia de impostori care au ajuns să sufoce orice urmă de meritocraţie. Ţinta semnatarilor petiţiei o reprezintă "mistificatorii care și-au inventat biografii mincinoase pentru a primi funcții și demnități, oamenii lipsiți de competențe reale, care și-au falsificat actele de studii pentru a simula abilități pe care nu le-au avut niciodată, care fac trafic de influență și corup societatea în care trăim". Se cer, printre altele, publicarea diplomelor acordate la nivel naţional din 1990 încoace, CV-uri publice pentru toţi angajaţii statului şi eliminarea sporului de doctorat, care a generat o inflaţie de titluri academice goale de conţinut.

Scrisoarea este adresată viitorilor senatori şi deputaţi, care vor forma Parlamentul României după alegerile din 6 decembrie, cărora li se solicită să promoveze legi care să elimine din instituţiile de stat "impostura care ne ucide ţara". De aici încolo apar problemele, pentru că listele partidelor sunt deja făcute, iar pe ele se regăsesc, în poziţii eligibile, o mulţime de politicieni care se încadrează perfect în tiparul descris de semnatarii petiţiei. Poate în viitorul Parlament vor ajunge mai puţini impostori decât în actuala legislatură, dar numărul lor va fi cu siguranţă unul foarte important. Acest lucru se poate contabiliza uşor, parcurgând listele propuse de principalele formaţiuni politice, de pe care nu lipsesc o mulţime de nume deja "celebre" pentru incompetenţă şi/sau corupţie.

În aceste condiţii, speranţa că viitorul legislativ va reuşi să promoveze acte normative prin care să fie înlăturaţi din funcţii toţi cei care nu merită să-i reprezinte pe români mi se pare deşartă. Cum ar putea parlamentarii respectivi să legifereze ceva fix împotriva lor şi a celor de aceeaşi teapă? Cine se-asemănă se-adună (şi se apără reciproc), nu-i aşa?

Cum să ascunzi COVID-ul sub preş

 Cifrele COVID-19 raportate în weekend de autorităţile gălăţene sunt extrem de îngrijorătoare. Concret, am avut în ultimele trei zile ale săptămânii trecute, aproape 300 de noi cazuri de îmbolnăvire. Iar datele de duminică sunt de-a dreptul bulversante: 137 de confirmări, din numai 185 de teste, adică o rată de pozitivare de aproape 75 la sută.

Şi, totuşi, în ierarhia naţională stăm bine, ba chiar foarte bine, situându-ne undeva spre locul 30. Abia am atins o incidenţă de 1,50 la mie, în condiţiile în care o mulţime de judeţe au peste 3 la mie, iar Sălajul, spre exemplu, a trecut de 5 la mie. Oraşele sălăjene au rate între 8 şi 10 la mie, în timp ce municipiul Galaţi abia se învârte în jurul valorii de 2 la mie.
Explicaţia e foarte, foarte simplă. În timp ce judeţele care au cifre mari au ajuns să facă zilnic mii de teste, Galaţiul a rămas la sub 500 pe zi. Dacă în Bucureşti s-au raportat sâmbătă peste 12.000 de teste, iar în Cluj şi Timiş s-au făcut în jur de 3.000, Galaţiul s-a oprit la 386, iar duminică, aşa cum spuneam, a raportat doar 185.
Situaţia a fost remarcată şi de Prefectura Cluj, care a explicat că are multe cazuri, dar o rată de pozitivare de 14 la sută, în timp ce alte judeţe înregistrează mult mai puţine cazuri, însă rate de pozitivare foarte mari, fiind dat exemplu Maramureşul, cu de trei ori mai puţine infectări, dar rată de pozitivare de 47 la sută. Iar aceste judeţe care fac teste puţine sunt aproape toate în zona "verde", a celor "fără mască" şi cu restricţii minime.
În această categorie se află şi Galaţiul de o bună bucată de vreme, iar acel 75 la sută de duminică reprezintă probabil un record naţional. Se pare însă că autorităţile locale şi-au învăţat bine lecţia după valul din primăvară, când eram în topul naţional, pentru că făceam mai multe teste decât alţii, iar acum au ales calea uşoară, care nu mai generează atâtea bătăi de cap. Dacă până prin luna mai era o adevărată întrecere la Galaţi cine să cumpere aparate de testare, de vreo şase luni încoace nu s-a mai făcut nicio achiziţie şi am rămas cam la aceeaşi capacitate, care nici aia nu e folosită la maximum.
În rest, la Galaţi e bine, nouă ne place să ne considerăm cetăţeni responsabili, deşi nu respectăm aproape nicio regulă, iar autorităţile se cred competente dacă ascund COVID-ul sub preş...

Mandat să iasă, că electorat s-o mai găsi!

Nici nu au depus jurământul toţi consilierii locali câştigători la alegerile din 27 septembrie, că avem deja în faţă noi liste, cele ale candidaţilor pentru scrutinul parlamentar din 6 decembrie. Unii politicieni îşi savurează victoria şi privesc cu optimism spre următorul plebiscit, alţii îşi ling rănile şi promit să se revanşeze, cert este că toată lumea a (re)intrat deja în campanie electorală.
PSD, de exemplu, prin vocea liderilor săi, a anunţat că vizează un scor de peste 50 la sută şi obţinerea a nouă mandate de parlamentar, din cele 13 care îi revin Galaţiului. Pentru acest lucru i-ar trebui un scor care să urce bine spre 60 la sută, dar entuziasmul e de înţeles, în condiţiile victoriei categorice reuşite luna trecută. De data aceasta, însă, nu vor mai fi pe liste primarul şi preşedintele CJ, iar fără aceştia e greu de presupus că social-democraţii locali vor trece de cele 40 de procente obţinute la alegerile pentru consilierii judeţeni.
Liberalii gălăţeni vizează şi ei un scor care să se apropie de media naţională a partidului, de 30-35 la sută, deşi disputele şi acuzaţiile se ţin lanţ, iar asta nu e tocmai un semnal de încredere pentru alegători.
Alianţa USR-PLUS se uită cu jind la cele 27 de procente obţinute în municipiu la europarlamentare şi speră să depăşească repede coşmarul din luna septembrie, vizând un scor de 15-20 la sută, aşa cum îi prevestesc sondajele.
Formaţiunile aflate la limita pragului de intrare în Parlament, PMP şi ProRomânia, se gândesc şi ele la un rezultat cât mai bun în local, pentru a avea şanse în malaxorul redistribuirii mandatelor de parlamentar.
Şi celelalte partide înscrise în cursă, şapte la număr, cărora li se adaugă doi candidaţi independenţi, se gândesc la o surpriză, chiar dacă sondajele nu le sunt deloc favorabile.
Una peste alta, cu ţinte declarate sau doar sugerate, partidele gălăţene şi-au făcut calcule cam pentru 150 la sută din voturile gălăţenilor. Cum acest lucru este imposibil, lupta se va duce pentru doar 2/3 dintre acestea, iar rezultatele vor fi puternic influenţate de prezenţa la urne, care a devenit mai importantă decât susţinerea în sine a partidului. Motivul  absenteismului este unul destul de limpede, persoanele şi programele neatractive aduse în faţa electoratului, însă decidenţii politici sunt din ce în ce mai puţin sensibili la dorinţele alegătorilor. Şi atâta timp cât absenteismul nu le afectează în niciun fel poziţiile şi carierele, de ce-ar fi? Doar nu se vor împiedica ei de învechita teorie că alegătorii sunt cei mai importanţi actori într-o democraţie. Mandat să iasă, că electorat s-o mai găsi!

Sfatul bătrânilor cu capul gol

Comitetul Județean pentru Situații de Urgență (CJSU) a instituit obligaţia de a purta mască de protecţie în toate "spaţiile publice, interioare şi exterioare", adică inclusiv pe stradă. Hotărârea, justificată la prima vedere de numărul mare de infectări din ultima perioadă, generează însă o mulţime de situaţii absurde. Pentru amuzament, noua decizie este stipulată în hotărârea care poartă numărul 666 şi se aplică de marţi, 13. Curat ghinion!

Revenind, poţi fi amendat, de exemplu, pe o stradă pe care nu trece nimeni şi unde, evident, nu ai de la cine să te infectezi. Să zicem că vreau să mă duc pe jos din Bariera Traian la Metro, unde nu întâlneşti pe nimeni pe tot parcursul drumului. De ce n-am voie să-mi aprind o ţigară? O să spuneţi că fumatul dăunează grav sănătăţii. Da, aşa e, dar nici cu prostia nu mi-e ruşine.

Se poate argumenta şi prin faptul că amenzile se vor da în spiritul legii, nu în litera ei, ceea ce, cel puţin la Galaţi, nu este cazul. Am avut, săptămâna trecută, o situaţie în care patronul unei săli de jocuri de noroc a fost amendat la doar câteva ore după ce în CJSU s-a luat decizia de închidere a acestor săli, timp insuficient ca oamenii să afle despre interdicţia cu pricina. Nici vorba de informare sau prevenţie, direct amendă!

O altă situaţie hilară o reprezintă terasele, care prin decizia CJSU rămân deschise. E foarte bine, teoretic, că nu ucidem un sector economic şi-aşa foarte afectat de pandemie. Dar tare mi-aş dori să-mi explice un membru al CJSU ce şi cui vor vinde aceste terase, dacă toţi clienţii trebuie să stea cu masca pe faţă. Că n-am văzut pe cineva care să poată bea o bere cu gura închisă! Da, ştiu, şi alcoolul dăunează...

În tot acest timp, despre aglomeraţia din autobuze nu suflă nimeni o vorbă. Sunt trasee pe care practic poţi să-i faci celui de lângă tine respiraţie gură la gură, atât de înghesuiţi sunt călătorii. Dar de vreo măsură care să încerce să prevină infectarea oamenilor care circulă cu mijloacele de transport public n-am auzit. Şi aici pericolul chiar este unul extrem de mare, nu ca într-o plimbare solitară spre Metro.

Cam la fel se prezintă situaţia şi în pieţe sau în zonele pietonale foarte aglomerate, unde au fost restricţii şi până acum, dar nu s-a făcut niciun fel control care să atenţioneze cu privire la transmiterea comunitară a virusului. Ca să nu mai spun că dezinfectant, pe care trebuie să-l asigure autorităţile, nu mai există de multă vreme, nici în pieţe, nici în autobuze...

Trebuie precizat că acest Comitet Judeţean pentru Situaţii de Urgenţă este alcătuit din 40-50 de persoane, conducători ai celor mai importante instituţii din oraş, practic un fel de Sfat al bătrânilor din Galaţi. Dar după cât de absurde sunt unele dintre deciziile pe care le ia, pare un Sfat al bătrânilor cu capul gol...

Beţia puterii naşte monştri

Acum mai bine de 2.500 de ani, Pittacus din Mytilene, unul dintre cei şapte înţelepţi ai Greciei Antice, spunea că "Dacă vrei să cunoşti un om, dă-i putere!". Iar timpul trecut de atunci ne-a demonstrat că a avut dreptate 100 la sută. Indiferent de domeniul în care activează, oamenii ajunşi să conducă se schimbă invariabil, iar acest lucru este cel mai vizibil în politică.

Mult mai aproape de zilele noastre, fenomenul a fost studiat de nenumăraţi specialişti şi chiar a căpătat un nume: sindromul Hybris sau beţia puterii. Iar studii mai recente au identificat şi caracteristicile principale ale "bolii". Printre acestea se află: autoglorificarea (lui i se cuvin toate laudele celor din jur), cultul personalităţii (predispoziţia spre acţiuni care să-i aducă beneficii de imagine), pierderea contactului cu realitatea (prin izolarea într-un "turn de fildeş"), acţiuni impulsive şi neglijente, ignorarea sfaturilor şi criticilor, discurs de deţinător al adevărului absolut, incompetenţă cauzată de excesul de încredere în sine, confundarea dorinţelor sale cu ale celor pe care-i conduce, convingerea că nu poate da socoteală decât în faţa lui Dumnezeu, etc. Trebuie menţionat faptul că semnele a doar trei dintre aceste "calităţi" îi determină pe medici, fără să mai stea pe gânduri, să pună diagnosticul de sindrom Hybris. Evident, dacă ai mai mult de trei, atunci e clar mai mult decât un "sindrom".

Cum ne aflăm în plină campanie electorală, se poate observa, cu puţină atenţie, că o mulţime de oameni politici de la noi sunt foarte bine "plasaţi" în cursa spre diagnosticul de Hybris. Indiferent că sunt conducători de mari instituţii sau au doar mici sinecuri, foarte mulţi dintre cei înscrişi în cursa electorală sunt atinşi de beţia puterii. Concret, avem candidaţi care şi-au pus poza pe toate gardurile, avem candidaţi care sunt convinşi că sunt singurii care pot face un anumit lucru, avem candidaţi pentru care orice părere contrară este determinată de o plată a adversarilor politici, avem chiar şi candidaţi care consideră că ştiu mai bine decât alegătorii ceea ce îşi doresc aceştia. Iar exemplele pot continua, aproape orice emisiune sau postare electorală din această perioadă fiind suficient de lămuritoare în acest sens.

Şi, ceea ce mi se pare mult mai grav, o mulţime de candidaţi care doar îşi doresc să ajungă la putere manifestă din plin caracteristicile sindromului Hybris, chiar dacă nu conduc încă nimic şi probabil nici pe-acasă, în faţa soţiilor, n-au prea multe de spus!

Puncte de vedere asupra unui scor electoral

După ce seniorii liberali au atacat actuala echipă de conducere a PNL Galaţi, acuzând-o de eşecul în aceste alegeri locale, de exces de autoritate şi de luarea unor decizii care au îndepărtat electoratul tradiţional al partidului, spaţiul online s-a umplut de comentarii pro şi, mai ales, contra demersului. Cele mai multe reproşuri la adresa "bătrânilor" au vizat neimplicarea lor în actuala campanie electorală şi scorurile mai mici obţinute la alegerile în care aceştia au condus partidul.

Disputa s-a tranşat în cele din urmă la Bucureşti, unde conducerea centrală a partidului a decis că "linia roşie" este scorul de 27 la sută, astfel că Stângă & comp rămân la conducerea filialei gălăţene, cu rezultatul de… 27,1 la sută.

Dincolo de "meciul" dintre "tineri" şi "bătrâni", care nu se află la prima confruntare de acest fel (într-o destul de transparentă luptă internă pentru putere), rămâne întrebarea cât de bun sau cât de prost este un astfel de scor electoral.

"Tinerii" au argumentul, de necontestat, că PNL Galaţi nu a obţinut niciodată un scor atât de mare la nivelul judeţului şi că niciunul dintre liderii anteriori ai filialei nu a ajuns la 28,8 la sută, cât a reuşit George Stângă duminică.

De partea cealaltă, "bătrânii" au şi ei nişte cifre de partea lor, rezultatul partidului în municipiu fiind mult inferior (17,6 la sută) celui din judeţ, iar prezenţa la urne a electoratului preponderent de dreapta a fost cea mai scăzută din ultimii 30 de ani.

Şi, totuşi, ale cui argumente sunt mai puternice? Ca să nu mă complic, aş putea să spun ca înţeleptul evreu - "şi tu ai dreptate, şi tu ai dreptate", dar n-am s-o fac, pentru că nu sunt nici evreu şi nici nu mă consider înţelept. Drept urmare, în opinia mea, procentajul obţinut de PNL trebuie judecat în contextul rezultatelor finale ale alegerilor locale. Şi atunci, în condiţiile în care scopul principal al unui partid politic este să conducă, rezultatul PNL Galaţi poate fi considerat unul slab, dat fiind faptul că PSD a reuşit să câştige majoritatea în ambele consilii, iar principalul partid care putea să împiedice acest lucru (deloc de bun augur pentru o democraţie matură) nu va putea să-i oprească pe social-democraţi să conducă autoritar oraşul şi judeţul în următorii patru ani, în ciuda scorului-record obţinut

Gălăţenii vor ieşi la pensie cu doi ani mai devreme

Am primit o mulţime de întrebări despre modificarea Legii pensiilor prin care Galaţiul a fost inclus pe lista oraşelor ai căror locuitori vor beneficia de reducerea cu doi ani a vârstei de pensionare, din cauza poluării, în cazul în care au locuit cel puţin 30 de ani în oraş sau pe o rază de 8 kilometri în jurul acestuia.

După ce administraţia prezidenţială a anunţat că şeful statului, Klaus Iohannis, a promulgat, pe 10 septembrie, o lege de modificare a Legii pensiilor, extrem de mulţi gălăţeni ne-au contactat, intrigaţi de faptul că oraşul nostru lipseşte de pe lista oraşelor beneficiare.

Pentru a-i linişti, facem precizarea din start că Galaţiul se află în continuare pe această listă şi va beneficia de reducerea vârstei de pensionare, singurele condiţii fiind să fi locuit 30 de ani în zona menţionată şi să fi îndeplinit stagiul complet de cotizare de 35 de ani.

Iată însă pe scurt ce s-a întâmplat de fapt şi cum s-a ajuns la concluzia eronată că Galaţiul nu mai este pe listă.

Preşedintele a promulgat pe 10 septembrie legea votată de Camera Deputaţilor pe 19 august (număr de identificare PL-x 332/10.10.2017) şi trimisă la promulgare pe 24 august.

Amendamentul referitor la oraşele Galaţi, Făgăraş, Victoria şi Ciulniţa (Pl-x nr. 64/25.02.2019), propus de deputatul liberal Victor Paul Dobre, a trecut de votul deputaţilor pe 25 august şi a fost trimis la promulgare pe 31 august, deci va ajunge în mapa preşedintelui abia peste câteva zile. Prevederile legii se vor aplica, evident, după promulgare și publicarea în Monitorul Oficial.

De altfel, modificarea alin. (5) al art. 65 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice a suferit şi alte rectificări în ultima perioadă, ultima dintre ele fiind adoptată pe 8 septembrie (PL-x nr. 87/1.02.2017) şi vizând localităţi din judeţele Bacău, Caraş-Severin, Cluj, Gorj, Timiş şi Tulcea.

O variantă a legii, adoptată în iulie şi promulgată pe 3 august (PL-x nr. 31/11.02.2020) a introdus în listă localităţi din Alba, Hunedoara şi Mehedinţi.

De asemenea, în circuitul legislativ se află şi proiectul PL-x 657/31.10.2018, prin care se introduce în listă oraşul Călăraşi.

Trebuie precizat totuși că prevederile articolului în discuție se vor aplica doar până la data de 31 decembrie 2030, dacă între timp legea nu va suferi noi modificări.

Dreapta nu s-a (prea) unit, dar stânga?

 

Cu mai bine de doi ani în urmă, au apărut primele declaraţii despre necesitatea unei uniri a forţelor de dreapta, ca singură soluţie pentru schimbarea actualei administraţii. De-atunci şi până în pragul campaniei electorale, au tot fost discuţii, declaraţii, întâlniri între reprezentanţii partidelor care susţin că sunt de dreapta, dar nu s-a concretizat mai nimic. Într-un final, cele mai importante două formaţiuni politice ale dreptei, PNL şi USR-PLUS, au realizat totuşi o alianţă, împărţindu-şi candidaturile pentru Primărie şi Consiliul Judeţean. Cei mici, foarte vocali pe parcursul negocierilor, au fost lăsaţi pe dinafară, aşa că fiecare şi-a anunţat candidaţi proprii, iar voturile opoziţiei gălăţene se vor împrăştia serios la alegerile din 27 septembrie.

Nici de cealaltă parte, însă, lucrurile nu stau chiar atât de bine precum s-ar putea crede. Dacă la trecutele runde de alegeri au existat alianţe electorale între PSD şi partidele de stânga mai mici, de data aceasta fiecare merge pe cont propriu. Şi nu este deloc exclus ca voturile stângii să se disipeze la fel de mult precum cele ale dreptei, ba poate chiar mai serios.

 

Numai dacă trecem în revistă în viteză lista candidaţilor, vedem că există formaţiuni şi candidaţi care pot rupe serios din electoratul tradiţional al PSD. În primul rând, viceprimarul Picu Apostol Roman vine cu un spate asigurat de Eugen Durbacă şi Bogdan Ciucă, ambii cu votanţi extrem de fideli şi de disciplinaţi. Apoi, Nicu Marin, adversar înverşunat al lui Dan Nica, l-a aruncat în luptă pe ultima sută de metri pe Marius Stan, care poate smulge voturi atât de pe dreapta, pe persoană fizică, cât şi de pe stânga, dintre social-democraţii care nu-l agreează pe eternul lider gălăţean al PSD. Tot la două capete joacă şi Ştefan Baltă, ex-liberal convertit la un partid ecologist tradiţional de stânga. Şi ALDE poate convinge alegători din ambele bazine electorale, dat fiind că este de ani buni aliat al stângii, dar liderii săi au un trecut de dreapta.

 

Dacă PMP, PACT şi independenta Vreme vor lua mai mult electorat de dreapta decât vor convinge în stânga PPU, ProRomânia, ALDE sau PER este foarte greu de spus. Cert este însă că şi stânga gălăţeană este la fel de divizată ca dreapta, ba poate chiar mai tare, deşi impresia de monolit a social-democraţilor este încă prezentă în subconştientul multor alegători.

Să facem alegeri în fiecare an!

 Un amendament la Legea nr. 263/2010, prin care persoanele care au locuit cel puţin 30 de ani pe o rază de 8 km în jurul Galaţiului se pot pensiona mai devreme cu doi ani decât vârsta standard, din cauza faptului că au fost afectate de poluarea cu cocs metalurgic din zonă, a fost adoptat de Camera Deputaţilor marţi, 25 august. Modificarea este probabil cel mai important act normativ din această legislatură care-i vizează direct pe gălăţeni şi a ajuns în dezbatere parlamentară la iniţiativa deputatului liberal Victor Paul Dobre.

Dincolo de beneficiile evidente pentru un număr foarte mare de gălăţeni, din care câteva mii se vor putea pensiona practic imediat, rămâne de discutat momentul ales de iniţiator pentru promovarea amendamentului, fix în prag de campanie electorală. Trebuie precizat faptul că legea respectivă a mai suferit modificări de-a lungul timpului, cele mai importante fiind făcute în mai 2017, când numărul localităţilor beneficiare a fost majorat substanţial, fiind admise, printre altele, oraşele Slatina, Baia Mare, Copșa Mică, Zlatna, Târgu Mureș, Râmnicu Vâlcea și Turnu Măgurele.

Deşi am semnalat în repetate rânduri, la momentul respectiv, absenţa Galaţiului de pe listă, niciunul dintre cei 13 parlamentari care ne reprezintă nu s-a zbătut atunci să obţină această facilitate pentru cei care l-au votat. Au fost câteva încercări timide, e drept, însă abandonate rapid, pentru că era nevoie ori de un lobby foarte puternic la nivelul tuturor grupurilor parlamentare, ori de un dosar beton, care probabil nu putea fi alcătuit foarte uşor.

Dar uite că, în prag de campanie electorală, acest lucru s-a putut face în numai câteva zile. Iar această modificare legislativă nu este un exemplu singular, pentru că zilele astea se tot taie panglici, se inaugurează investiţii, se finalizează proiecte începute acum 2-3 ani, doar, doar va uita electoratul că n-a fost băgat în seamă timp de patru ani şi va pune din nou ştampila unde şi cum trebuie.

De-aia zic, dacă politicienii fac treabă în slujba cetăţenilor numai în campania electorală sau în preajma acesteia, n-ar fi bine să avem alegeri mai des? Poate în fiecare an sau, de ce nu?, o dată la trei luni, că aşa ne-am alege şi noi cu ceva mai multe proiecte realizate, nu doar cu o mulţime de promisiuni deşarte, care de regulă sunt uitate imediat ce se validează rezultatele scrutinului.

Centrul de (stat degeaba în) permanenţă

Acum un an şi jumătate, o tuse rebelă, care nu mă slăbea de o săptămână, m-a determinat să bat la uşa centrului de permanenţă din Micro 39. Duminică, pe la 9 dimineaţa, doamna doctor nu era, că "dânsa de obicei se trezeşte mai târziu", conform spuselor asistentei, care m-a întrebat ce problemă am. Câteva ore mai târziu, după prânz, am avut noroc în primă fază, doamna doctor venise. Norocul mi s-a terminat însă rapid, fiindcă doamna uitase reţetele verzi (sau galbene, nu mai ştiu care-s alea acceptate de farmacie în cazul antibioticelor) la cabinetul propriu. Aşa că mi-a recomandat să tuşesc în continuare şi să beau ceai de ceapă până-mi trece. Sau până ajung la un... medic adevărat, chestie pe care am şi făcut-o a doua zi.

Duminica trecută, spre după-amiază, după un accident casnic banal (o tăietură la picior, în timp ce manevram ca un neprofesionist ce sunt geamul unei vitrine), mi-am încercat din nou norocul la centrul de permanenţă. Cu un bandaj făcut la repezeală din ce-am găsit prin casă, ca să opresc sângele, am ajuns la centru în câteva minute. Uşa era închisă, iar în geam era afişat un număr de telefon la care ţi se spunea să suni. În timp ce manevram telefonul, o asistentă din interior m-a văzut şi a deschis. Am intrat, mi-am expus problema şi am fost luat tare de doamna doctor, care s-a uitat cam de sus la piciorul meu bandajat. "Pansament şi dezinfectant aveţi? Că noi n-avem! Noi suntem medici de familie!", mi-a spus doamna doctor, după care mi-a sugerat să mă plimb cu autobuzul până la corturile cu test Covid inclus de la Urgenţele Spitalului Judeţean. Adică fix alea pentru care degrevarea cărora "s-a inventat" centrul de permanenţă! Cel puţin aşa declară autorităţile, mai ales când fac bilanţul zecilor de mii de pacienţi "rezolvaţi" la acest centru.
Conform rapoartelor oficiale, 70-80 de pacienţi sunt trataţi zilnic în centrul de permanenţă din Micro 39 (eu n-am văzut niciunul în cele trei vizite). După cele două încercări ale mele, însă, nu pot decât să presupun că bolnavii respectivi suferă doar de ipohondrie, pentru că orice altă boală are nevoie de un medicament, un bandaj, un dezinfectant, chestii de care centrul se pare că nu dispune. Sau poate nu dispune pentru oricine, iar eu nu fac parte din categoria privilegiată!
Ar trebui precizat în context că o gardă de 24 de ore în weekend la un astfel de centru îi este plătită unui medic cu 960 de lei (40 de lei/oră), iar un asistent încasează şi el vreo 500 de lei pentru 24 de ore lucrate la sfârşit de săptămână. Sume deloc de neglijat pentru sfaturi de pe vremea bunicii şi sugestii de plimbă ursu’ la spital, că aici e centru de stat degeaba în permanenţă!

Mic îndreptar de logică electorală

Mai sunt două luni până la alegerile locale, iar candidaţii sunt în mare parte cunoscuţi. Pe ultima sută de metri, vor mai apărea, ca de obicei, câţiva "iepuraşi", dar aceştia nu contează practic în ecuaţia alegerilor. Întrebarea este ce şi cum votăm...
Cele două tabere principale, să le zicem "A" şi "B", vor fi evident în centrul atenţiei tuturor, dar pe lângă ele vom găsi pe buletinele de vot alţi 3-4 candidaţi din fiecare parte a eşichierului politic. Simplist vorbind, odată ajuns în cabina de vot, fiecare cetăţean îşi alege un preferat, îl "ştampilează" şi gata. La o privire mai atentă, însă, nu este chiar atât de uşor.
În cazul alegerilor pentru postul de primar, de exemplu, este evident că lupta se va da între cei doi favoriţi. Cei care optează pentru unul dintre cei doi au scăpat repede de griji, pentru că îşi votează preferatul. Ceilalţi, partizanii uneia dintre formaţiunile mici, se vor afla într-o mare dilemă. Practic, orice vot pentru candidatul "a", aflat în tabăra lui "A", este un vot irosit şi îi reduce şansele favoritului taberei la câştigarea mandatului de primar. Cu votul tău, candidatul "a" nu va câştiga, iar un scor de 3%, 5% sau 7% reprezintă acelaşi lucru în ecuaţia finală a alegerilor, în timp ce fără votul tău candidatul "A" ar putea pierde, cele câteva procente irosite pe "iepure" putând face diferenţa. Din acest motiv, chiar dacă "A" nu îţi place, eşti obligat moral să-l votezi, dacă vrei ca tabăra respectivă să câştige. Dacă orgoliul tău este însă atât de mare încât preferi să se impună "B" decât să-l votezi pe "A", înseamnă că de fapt nu te interesează câtuşi de puţin comunitatea, caz în care poţi să pleci liniştit în pădure, pentru că nu îţi va simţi şi nici regreta nimeni absenţa.
În cazul alegerilor pentru Consiliul Local, în schimb, situaţia se schimbă radical, dacă nu eşti partizan al unuia dintre cei doi mari. La acest scrutin, este chiar recomandat să-ţi votezi favoritul mai mic, pentru că 5%, pragul de acces în forul legislativ al oraşului, nu este deloc imposibil de obţinut. Mai mult, în componenţa CL este de preferat să fie cât mai multe voci, chiar dacă sunt din aceeaşi zonă politică. Astfel, nu vor exista doar două tabere, care să răspundă numai cu "Da" sau "Nu" la comanda şefului de partid, să treacă sau să blocheze hotărârile doar din orgoliu. Consilierii partidelor "a" pot promova proiecte benefice pentru oraş, pe care partidul "A" nu le are în vedere, iar ideile propuse de "A" pot fi dezbătute la modul real şi de multe ori îmbunătăţite, prin participarea la discuţii a mai multor tabere.
În concluzie, cea mai bună variantă de vot a partizanilor unei formaţiuni mici este cu "A" pentru primar şi cu "a" pentru Consiliul Local. Iar situaţia este, evident, similară în cazul celor două voturi pentru Consiliul Judeţean, preşedinte, respectiv, consilieri. La bună votare!

Da’ concursu’, când e concursu’?

Imediat după preluarea guvernării de către Ludovic Orban, au început în forţă schimbări de şefi în diverse instituţii, locale sau naţionale. Cum guvernarea anterioară bătuse toate recordurile în ceea ce priveşte numirea de politruci în funcţii publice de conducere, au apărut proteste vizavi de metoda "pleac-ai noştri, vin ai noştri". Explicaţia, la momentul respectiv, a fost aceea că este normal ca guvernarea să se realizeze cu oamenii partidului aflat la conducere, precizându-se că imediat ce va fi posibil se vor organiza concursuri pentru posturile respective. Toată lumea a acceptat şi a aşteptat concursurile prin care meritocraţia să fie repusă la locul pe care trebuie să-l ocupe într-o societate normală.

Au trecut de la primele numiri mai bine de opt luni şi nu s-a organizat încă niciun concurs. În schimb, numirile oamenilor "de încredere" din PNL şi PMP au continuat cu din ce în ce mai multă îndârjire. Aşa s-au schimbat conducerile locale de la Administraţia Porturilor Dunării Maritime, Administraţia Fluvială a Dunării de Jos, Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare, Sistemul de Gospodărire a Apelor, Direcţia Sanitar-Veterinară, Registrul Auto Român, Inspectoratul Teritorial de Muncă, Casa Corpului Didactic, Inspectoratul Şcolar (doi adjuncţi), Prefectură (prefect şi doi subprefecţi). Şi asta numai la Galaţi, pentru că numiri au fost destule şi la Bucureşti, cele mai importante fiind la Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie, Garda Naţională de Mediu, dar şi trei noi secretari de stat. Iar prin zecile de agenţii guvernamentale fără activitate concretă au apărut cu siguranţă o mulţime de sinecuri, pe care nu le vom afla probabil decât din întâmplare.
Când au început din nou semnele de întrebare referitoare la absenţa concursurilor, explicaţia a fost că suntem în plină pandemie de coronavirus şi e contraindicat să schimbi conduceri de instituţii într-o perioadă şi-aşa dificil de gestionat. Numai că ultimele "mutări" au demonstrat că acest lucru nu contează de fapt, atunci când trebuie să fie răsplătit cineva cu o funcţie. Aşa au fost decapitate în plină pandemie conducerile locale ale Direcţiei de Sănătate Publică (DSP) şi Ambulanţei, două dintre instituţiile implicate în gestionarea pandemiei, iar în locul unor profesionişti cu mare experienţă au ajuns în fotoliile de şefi nişte necunoscuţi fără mari tangenţe cu domeniul medical, respectiv o economistă la DSP şi o juristă la Ambulanţă.
Până la alegeri mai este destul de puţin, iar lipsa concursurilor pe bune şi continuarea numirilor politice va duce din nou scandări de genul "toate partidele, acceaşi mizerie" sau "aceeaşi Mărie cu altă pălărie", care va determina o dată în plus demobilizarea oamenilor la vot. Iar o democraţie nu poate deveni funcţională fără o prezenţă masivă la urne, care să le ofere reprezentativitate celor aleşi. Aşadar, când e concursu’?

”Lupul paznic la oi” nu este în România doar o poveste

În vara anului 1988, tânărul subinginer de CAP Niculae Bădălău a furat patru saci cu grâu, pe care i-a vândut unui localnic pentru suma de 1.200 de lei, cam jumătate din salariul lui de atunci. A fost condamnat la un an de închisoare, cu executare la locul de muncă. N-a mai apucat să-şi ispăşească pedeapsa, pentru că a beneficiat de un decret de graţiere al lui Ceauseşcu şi a intrat în democraţie cu un cazier curat şi uscat.
Revoluţie, speranţe, visuri... Duminica Orbului, 13-15 iunie, mineriade, corupţie, clanuri, găşti, sistem, stat paralel.
În anii democraţiei originale care au urmat, fostul prim-ministru Adrian Năstase a fost condamnat definitiv în două dosare penale. Lista miniştrilor condamnaţi pentru diverse infracţiuni este incredibil de lungă şi îi cuprinde, printre alţii, pe Decebal Traian Remeş, Ioan Avram Mureşan, Codruţ Şereş, Relu Fenechiu, Miron Mitrea, Monica Iacob-Ridzi. Numărul "simplilor" parlamentari trimişi după gratii este şi mai mare, iar printre cei mai cunoscuţi se află Nicolae Mischie, Cătălin Voicu, George Copos, Dan Voiculescu, Sorin Roşca Stănescu, Tudor Chiuariu, Raj Tunaru, Nati Meir. Dacă-i punem la socoteală pe primarii de mari oraşe, pe preşedinţii de consilii judeţene, pe prefecţii sau subprefecţii condamnaţi definitiv, nu ne-ar ajunge spaţiul întregului ziar nici măcar pentru a-i nominaliza. Constantin Nicolescu, Dan Ilie Morega, Sorin Apostu, Antonie Solomon ar fi cele mai reprezentative nume din aceste ultime categorii. Şi să nu-i uităm pe ai noştri: Emanoil Bocăneanu, Florin Pâslaru, Aurica Luchiniuc. Anul trecut, în vârful listei condamnaţilor s-a cocoţat însuşi Liviu Dragnea, liderul autoritar al PSD din ultima perioadă. Şi procese pe rol sunt cu duiumul, condamări în primă instanţă de asemenea, ca şi sentinţe definitive întoarse din executare de măcelărirea legilor justiţiei de către Parlamentul aflat încă în funcţie.
Marţi, 30 iunie 2020, la treizeci şi doi de ani după întâmplarea din primul paragraf, senatorul Niculae Bădălău a fost votat în Parlamentul României, cu o majoritate zdrobitoare (aproape 300 de voturi pentru din cele circa 350 exprimate), în funcţia de vicepreşedinte al Curţii de Conturi, instituţie care controlează cum se cheltuiesc banii publici ai statului român.
"Lupul paznic la oi" nu este în România doar o poveste...

Zoon politikon sau intelectuali vs. politruci

Zilele trecute şi-a anunţat intrarea în lumea politică gălăţeană unul dintre cei mai cunoscuţi profesori din oraş, intelectual de anvergură şi animator cultural de marcă. Anunţul a fost primit cu entuziasm în foarte multe medii, în ciuda faptului că experienţa administrativă a profesorului este practic inexistentă.

În acelaşi timp, în ultimele două, trei luni, mai multe personalităţi gălăţene au făcut pasul către politică. Printre acestea se numără scriitori, medici, foşti judecători sau procurori, mai toţi oameni cu o carieră importantă în domeniile în care au profesat sau încă îşi mai desfăşoară activitatea. Iar acest lucru nu poate decât să ne dea speranţe.

În momentul de faţă, politica românească în general şi cea gălăţeană în particular au nevoie de profesionişti, de oameni pe care societatea îi recunoaşte drept modele, de personalităţi care şi-au clădit cariera prin muncă şi valoare, de oratori pe care să-i asculţi cu admiraţie, nu de şmecheraşi cărora li se scrânteşte limba în direct la televizor când pronunţă orice cuvânt cu mai mult de două consoane consecutive. Când politica nu va mai fi apanajul politrucilor, amantelor, rudelor, lipitorilor de afişe, purtătorilor de servietă, pupătorilor de dosuri, poate vom avea o şansă să renaştem ca ţară/oraş.

În acest context, intrarea în arenă a unor nume importante ale oraşului poate zdruncina din temelii sistemul pilelor şi relaţiilor care s-a extins din ce în ce mai mult şi în politică. Nu contează absolut deloc partidele alese de cei nou-veniţi, pentru că toate formaţiunile politice, fie ele de stânga, de dreapta sau de centru, au nevoie de oameni de valoare, care să-i dea jos pe impostori din fotoliile pe care le ocupă de prea multă vreme. Sub conducerea acestora din urmă, rezultatele sunt submediocre la toate nivelurile, oraşul ratând, rând pe rând, atragerea de investiţii străine, demararea unor proiecte majore de infrastructură care să ne pună măcar pe harta ţării, dacă nu şi a Europei, stoparea exodului către alte ţări al forţei de muncă.

Implicarea politică a unei pleiade de oameni care au demonstrat în viaţă şi altceva decât pupincurism ar putea determina renaşterea zonei şi revenirea la gloria socio-economică din epoca porto-franco sau din perioada interbelică, la care încă ne uităm cu jind. Drum deschis tuturor către statutul de adevăraţi zoon politikon (om de bază al comunităţii, nu simplu om politic, aşa cum s-ar putea crede) ai Galaţiului!

Lunga vară fierbinte a promisiunilor politicianiste

Restricţiile determinate de pandemie n-au fost ridicate în totalitate, mulţi oameni fiind încă speriaţi de bombardamentul mediatic referitor la apocalipsa COVID-19. Mare parte dintre români umblă pe stradă cu feţele acoperite, dar cei aleşi să ne fie exemple şi-au dat deja măştile jos, la propriu şi la figurat. Tonul l-au dat chiar liderii celor mai mari două partide din ţară, Marcel Ciolacu (PSD), în Parlament, şi Ludovic Orban (PNL), în sediul Guvernului. Iar "exemplul" le-a fost preluat de mai toţi micii sau marii politicieni de pe tărâmul mioritic.
E de înţeles, oamenii se grăbesc, nu mai au timp de "prostii", vine campania electorală şi trebuie să convingă electoratul să le mai dea un mandat, în care promit să facă tot ce n-au făcut în ultimii patru ani şi încă multe în plus. Chiar dacă nu se ştie încă exact data la care vor fi organizate alegerile locale, "postacii" şi "lipitorii de afişe" s-au aliniat deja la start. Conturile false de pe reţelele de socializare se (re)activează unul după celălalt, activiştii din cartiere sunt chemaţi şi ei la ordine şi instruire, toată lumea e pregătită să servească poporului un nou calup de promisiuni electorale.
În general, ca în orice campanie electorală de pe plaiurile mioritice, la putere este defăimarea adversarului. E mult mai uşor de făcut, pentru că nu-ţi trebuie decât puţină imaginaţie, pe când explicaţiile despre ce-ai promis acum patru ani şi ai uitat încă de-atunci sunt mult mai dificil de elaborat într-o manieră convingătoare. În "greaua moştenire" nu mai crede aproape nimeni, aşa că "ba pe-a mă-tii" este argumentul suprem al politicienilor români.
Drept urmare, ne aşteaptă câteva luni în care toată lumea va bălăcări pe toată lumea, puţinele propuneri constructive urmând să se piardă în marea de defăimare. Telenovela asta nu va putea fi însă urmărită la nesfârşit de români, pentru că oamenii se vor plictisi repede de gogomăniile aruncate în piaţă. Iar în toamnă, când vom fi nevoiţi să ne alegem şefii de oraş/judeţ şi consilierii lor, o vom face la fel ca până acum, în totală necunoştinţă de cauză.
Şi dacă tot au fost discuţii aprinse, zilele astea, legate de introducerea educaţiei sexuale în şcoli, cred că noi, românii, am avea nevoie în primul rând de o educaţie politică de la o vârstă cât mai fragedă, ca să învăţăm să nu mai fim prostiţi pe faţă. Pentru că vara promisiunilor politicianiste trece repede şi ne vom trezi, ca aproape de fiecare dată, că urmează patru ani în care va trebui să decontăm cu vârf şi îndesat faptul că nu ştim să ne alegem liderii.

COVID trece, CAPVID rămâne!

COVID-19 (asta-i boala!) şi-a cam trăit traiul. În condiţiile în care medicii s-au pus de acord asupra unei scheme de tratament (antiviral + anticoagulant + antiinflamator) care dă rezultate, iar în plus există şi varianta plasmei imunizate, recoltată de la bolnavii deja vindecaţi, COVID-19 nu va mai pune presiune pe sistemul de sănătate, aşa cum s-a întâmplat la debutul său, acum 2-3 luni. Vor mai fi cu siguranţă destule decese, printre pacienţii aflaţi deja în secţiile de terapie intensivă sau care au multiple comorbidităţi, dar boala nu mai reprezintă necunoscuta care a panicat planeta până acum.

SARS-COV-2 (ăsta-i virusul care provoacă boala!), în schimb, e bine mersi şi va continua să circule prin lume o bună bucată de vreme, dar şi să revină periodic mai apoi, cu mutaţiile de rigoare. Se vorbeşte de un al doilea val epidemic în toamnă, chiar şi de un val 3 în cursul anului viitor, dar acestea sunt deocamdată doar supoziţii. La modul general, cu un tratament aproape pus la punct şi cu măsuri de protecţie adecvate, sistemele de sănătate vor face faţă cu siguranţă noilor cazuri înregistrate, mai ales că s-au şi investit sume serioase în ultimele luni, cam peste tot. Iar posibilul val 3 ar putea fi lovit chiar şi de un vaccin, la care lucrează mai toate marile corporaţii farmaceutice ale lumii.

În viitorul foarte apropiat, însă, vor apărea cu siguranţă numeroase noi îmbolnăviri, dar asta ţine de-acum de responsabilitatea individuală a fiecăruia. În România, chiar mă tem de o "explozie" de infectări, după marea relaxare de pe 15 mai, care numai cu discernământ n-a fost tratată. În condiţiile în care, practic, totul ţine numai de noi, ceea ce am văzut în ultimele zile nu îndeamnă deloc la optimism. E plin oraşul de indivizi care se "bucură" de o socializare de câteva ore, fără să realizeze riscul major de a-şi îmbolnăvi familiile, părinţi şi bunici aflaţi poate într-o stare de sănătate nu foarte bună, după zeci de ani de muncă în praf de cocs sau în vapori de vopsea la dublu fund. Dar ce mai contează pentru un astfel de CAPVID siguranţa celor dragi, când singura "mutare" logică de care este capabil e să calculeze de câte ori va mai ajunge la el sticla de rachiu care simbolizează "libertatea".

Medicii ne vor trata la nevoie, boala nu mai este necunoscuta înspăimântătoare de acum trei luni, dar cel mai bine ar fi să nu ajungem în spital. Iar pentru asta, din păcate, suntem pe cont propriu, pentru că un lucru e sigur: COVID trece, CAPVID rămâne!

COVID-19 - întrebări (încă) fără răspuns

Pe măsură ce trece timpul, modul în care a fost abordată pandemia SARS-CoV2 naşte din ce în ce mai multe semne de întrebare. Iată câteva dintre acestea, cu menţiunea că unele pot fi considerate extrem de cinice, în condiţiile în care au murit oameni:
- De ce majoritatea focarelor sunt în spitale şi cămine de bătrâni, instituţii în care, teoretic, ar trebui respectate cele mai stricte măsuri de prevenţie şi protecţie?

- De ce sunt prezentate cifrele legate de mortalitate în aşa fel încât să genereze impresia că urmează o adevărată apocalipsă?
- De ce nu s-au consemnat focare importante acolo unde au continuat activităţile economice în toată această perioadă?
- De ce par să fi dispărut ca prin minune infecţiile nosocomiale din spitale şi toate decesele sunt raportate ca fiind cauzate de noul coronavirus?
- De ce mulţi medici consideră că boala nu a fost "atacată" corect, tratamentul aplicat vizând mai mult pneumonia decât trombozele, care se pare că reprezintă cauza principală de deces?
- Dacă virusul este nou şi imprevizibil, de ce urmează tiparul unei epidemii clasice, cu o creştere de circa 30-40 de zile, urmată de o fază de stagnare şi o scădere naturală, spre ziua 50-60, când dispare practic de la sine? Şi asta indiferent câte de dure sau relaxate sunt măsurile şi restricţiile impuse.
- De ce ţările în care nu s-au aplicat restricţii deosebite, gen Japonia sau Suedia, nu au avut probleme atât de mari pe cât se anticipa?
- Şi, nu în ultimul rând, cine şi ce a avut de câştigat, economic şi/sau politic, din furtuna mediatică referitoare la noul coronavirus?
Distanţarea socială, voluntară sau impusă, este evident prima măsură care trebuie luată în astfel de cazuri, iar populaţia în general a respectat-o. Aproape toată lumea poartă măşti pe stradă, păstrează distanţa acolo unde se formează cozi, şi-a limitat drastic ieşirile din locuinţe, a început să lucreze de acasă. Pe scurt, şi-a cam făcut treaba.
Dar nu cumva cei care au greşit strategia de abordare a pandemiei sunt chiar specialiştii în sănătate publică (nu medicii aflaţi în prima linie, la patul bolnavilor) şi autorităţile politice, a căror misiune era tocmai găsirea unei soluţii pentru protejarea populaţiei din toate punctele de vedere, nu numai împotriva îmbolnăvirii cu SARS-CoV2? Şi, în cazul ăsta, cine plăteşte? Că oameni afectaţi sunt o mulţime, de la miile de persoane care şi-au înrăutăţit starea de sănătate din cauza fricii de a se interna în spitalele-focare, la zecile de mii întreprinzători care au fost obligaţi să-şi închidă micile afaceri sau la sutele de mii de salariaţi care şi-au pierdut locurile de muncă. Îi trecem, ca întotdeauna, la "victime colaterale" ale incompetenţei şi indolenţei celor ce ne conduc? Până când?

Economia bate pandemia?

La începutul instituirii stării de urgenţă, cvasitotalitatea populaţiei României era de acord cu măsurile impuse, chiar dacă acestea erau cele mai drastice pe care majoritatea le-a trăit. Spaima de necunoscutul coronavirus i-a făcut pe cei mai mulţi să accepte fără crâcnire ordonanţele militare prin care s-au închis magazine şi s-a limitat circulaţia persoanelor, iar ca urmare au început să se închidă afaceri şi angajaţii să fie trimişi în şomaj.

După câteva săptămâni de stat în casă, din ce în mai multe voci au început să se revolte. Patroni ajunşi în prag de faliment şi angajaţi rămaşi fără slujbe şi cu perspective incerte pentru viitorul apropiat au început să conteste public restricţiile. Iar bomboana pe colivă a pus-o aglomeraţia de pe aeroportul din Cluj-Napoca, unde mii de români au stat la coadă pentru un loc de muncă în Germania, ignorând cu bună ştiinţă regulile distanţării sociale. De înţeles, în condiţiile în care statisticile oficiale anunţă deja peste un milion de şomeri, iar valul disponibilizărilor abia a început. Şi cifrele astea nu cuprind economia subterană, estimată în România la o treime din total, în care angajaţii rămaşi fără loc de muncă nu beneficiază de niciun fel de protecţie socială.

Pericolul COVID-19 a devenit astfel, pentru din ce în ce mai mulţi români, mai mic decât ceea ce se preconizează că se va întâmpla în economie. Mai ales că restricţiile multor state din Europa încep să se relaxeze treptat, în timp ce la noi urmează să se prelungească. Despre ţările care n-au luat decât măsuri care implică mai mult bunul-simţ decât obligaţii şi restricţii n-are rost să mai amintim.

Specialiştii care s-au exprimat public consideră că fiecare lună de carantină determină o pierdere de circa 3% din PIB. Astfel, numai două luni de oprire a activităţii şi alte două de recuperare, pentru că nimeni nu va putea porni cu motoarele turate la maximum, ar putea costa România cam 10% din PIB. La asta se adaugă cheltuielile specifice pe care autorităţile au fost obligate să le facă pentru a ţine piept pandemiei, care vor ajunge la aproximativ 5% din PIB. Şi să nu uităm faptul că noi plecăm deja de la un deficit de aproape 5%!

Una peste alta, grosso-modo, ajungem uşor la un deficit de 20% din PIB, respectiv cel puţin 40 miliarde de euro, în cifre absolute. O sumă uriaşă, dacă ne gândim că, pentru depăşirea crizei economice din 2008-2010, România a avut nevoie de un împrumut de "numai" 12 miliarde de euro. Iar banii de la instituţiile financiare internaţionale vin la pachet cu importante costuri sociale şi condiţionări economice. Creşteri de pensii cu 40% sau salarii bugetare duble faţă de mediul privat vor fi utopii.

Dacă economia bate sau nu pandemia ar trebui să decidă şi să acţioneze în consecinţă guvernanţii, pe care însă nu-i văd capabili de o strategie pe termen mediu şi lung. Vor încerca să facă faţă situaţiei de criză, pe care au gestionat-o onorabil până acum, dar cam atât. Ce se va întâmpla în lunile următoare şi în anii care vin, Dumnezeu cu mila...

Lupta nu e contra coronavirusului

Lupta mondială contra noului coronavirus (COVID-19) nu este de fapt contra coronavirusului în sine, ci o bătălie cu viteza lui de răspândire. Fiind extrem de contagios, în condiţiile unei imunităţi inexistente, noul coronavirus determină practic, prin numărul mare de îmbolnăviri simultane, depăşirea capacităţii spitalelor, astfel că acestea sunt sufocate de noi şi noi pacienţi, pe care nu mai au cum să-i trateze. Astfel se explică numărul foarte mare de decese din ţările puternic afectate, cei care nu mai prind un loc în secţiile de terapie intensivă fiind, practic, condamnaţi. Iar pentru cei foarte bătrâni şi cu boli grave asociate, această condamnare este egală cu moartea.
Spre exemplu, România are 2.653 de paturi la terapie intensivă şi numai 1.361 de ventilatoare pulmonare mecanice, pentru cazurile foarte grave. În momentul de faţă, doar 18 persoane sunt internate la terapie intensivă, din care numai opt sunt în stare gravă. S-ar putea spune că stăm foarte bine, numai că e clar că suntem abia la începutul răspândirii comunitare a virusului. Spitalele vor fi probabil depăşite curând de situaţie şi la noi, aşa cum se întâmplă în Italia sau Spania, iar medicii vor fi nevoiţi să aleagă între viaţă şi moarte, prin trierea pacienţilor cu şanse mici de supravieţuire. Ca exemplu pozitiv, atât cât se poate în situaţia dată, Germania are mult mai puţini morţi, tocmai datorită faptului că dispune de capacităţi tehnice mult superioare în cadrul spitalelor.
Cât va dura nebunia, e greu de spus. China pare să fi rezolvat situaţia în circa două luni, luând măsuri militare extrem de dure. Europa, care nu este obişnuită cu aşa ceva, ar putea să sufere ceva mai mult. Practic, epidemia se va opri atunci când mare parte din populaţie va fi imunizată prin... îmbolnăvire, pentru că, deşi cercetătorii din întreaga lume lucrează intens, un vaccin nu poate fi disponibil în viitorul foarte apropiat, din cauza timpului mare necesar pentru testare. Cumva liniştitor este faptul că, pentru 90 la sută din populaţie, îmbolnăvirea nu este mai periculoasă decât o gripă ceva mai severă. În cazul celor din categorii de risc, însă, care ne pot fi părinţi şi bunici, singura variantă de a reduce numărul de decese este distribuirea pe o perioadă cât mai lungă a îmbolnăvirilor grave, pentru ca toţi sau cât mai mulţi să poată fi trataţi. Iar singura soluţie raţională de a încerca limitarea vitezei de propagare a virusului este să ne reducem fiecare contactele la maximum. Aşadar, staţi în casă!

Cine va câştiga alegerile pentru Primăria Galaţi

Chiar dacă data alegerilor locale este încă incertă şi nu se ştie nici modalitatea în care se va desfăşura scrutinul, în unul sau două tururi, mi-am propus o analiză a şansele candidaţilor înscrişi în cursă pentru Primăria Galaţi, deşi nici nominalizările nu sunt foarte clare în momentul de faţă.
PSD. Partidul lui Ionuţ Pucheanu, actualul primar al Galaţiului, este creditat în municipiu, conform ultimelor două runde de alegeri (europarlamentare şi prezidenţiale), cu aproximativ 20% din voturi. În cei patru ani aflaţi la conducerea oraşului, notorietatea lui Pucheanu a crescut foarte mult, în ciuda controverselor referitoare la ne/realizările sale, astfel că el poate obţine fără probleme un scor de 30%, poate chiar ceva mai mult, în funcţie de numele contracandidaţilor importanţi pe care-i va avea. Dacă PSD nu-l va nominaliza pe Pucheanu, scorul celui desemnat (printre numele vehiculate aflându-se preşedintele Consiliului Judeţean, Costel Fotea, şi city managerul oraşului, Marius Humelnicu), mai puţin cunoscut alegătorilor decât primarul în funcţie, nu va trece probabil de 25%.
PNL. Partidul aflat acum la guvernare se află încă în căutarea candidatului ideal. Oficial, sunt în cursă consilierul local Onuţ Atanasiu, şeful filialei municipale, Alexandru Şerban, şi omul de afaceri Petrişor Potec, dar pe la colţuri sunt vehiculate şi alte nume, printre care şi cel al prefectului Gabriel Avrămescu. Niciunul dintre aceştia nu are însă notorietatea lui Klaus Iohannis, care le-a adus liberalilor din municipiu peste 30% la ultimul scrutin, aşa că scorul oricăruia dintre ei se va situa undeva la 15-20%, în marja obţinută de partid la europarlamentare.
USR-PLUS. Şi în acest caz avem o variaţie foarte mare între partidul în sine (27,5% la europarlamentare) şi liderul acestuia (17,5% la prezidenţiale), USR şi PLUS nereuşind să impună la Galaţi un nume care să fie foarte cunoscut electoratului. Cel mai probabil, la Primărie va candida Bogdan Rodeanu, şeful local al USR, iar scorul său se va situa tot în jur de 15-20%. Varianta PLUS, cu cvasinecunoscuta Flavia Susnoschi, ar putea să fie o opţiune şi mai proastă, chiar dacă respectiva doamnă se bucură de aprecieri unanime în anturajul său.
ÎPM. Candidatura lui Marius Stan va conta în proporţie de 99% în opţiunile exprimate pentru un partid nou înfiinţat, dar notorietatea sa, fără o bază reală de alegători, nu-i poate aduce mai mult de 15%, în cel mai bun caz.
PMP. Extrem de vocalul lider local Cătălin Cristache are dezavantajul de a pleca de pe poziţia unui partid care nu prea a reuşit să se desprindă de pragul de 5%, astfel că, oricât ar fi de insistent, nu poate să obţină mai mult de 10% din voturile gălăţenilor.
ProROMÂNIA. Nucleul dur al acestei formaţiuni, constituit în jurul lui Eugen Durbacă, a rezistat de-a lungul vremii şi, indiferent ce candidat va arunca în luptă - un tânăr, cel mai probabil - se va menţine la circa 10%.
ALDE. Fără alegători stabili şi fără candidat nominalizat, partidul lui Cristi Dima nu va obţine, cel mai probabil, mai mult de 5% din opţiuni.
Ceilalţi pretendenţi, pentru că sigur vor mai exista candidaţi ai partidelor mici şi temerari de gen Telegan, nu vor conta în mod real în cursă, chiar dacă vor da culoare campaniei electorale.
Punând estimările cap la cap, rezultă o victorie clară a lui Ionuţ Pucheanu, dacă alegerile se vor desfăşura într-un singur tur, şi un posibil succes al celui mai bine clasat opozant (Rodeanu, Atanasiu, Stan sau, eventual, Cristache), în cazul în care sistemul electoral va fi schimbat şi se va vota în două tururi.

Anularea pensiilor speciale, circ pentru popor

Parlamentul a aprobat, marţi, cu o majoritate covârşitoare, anularea pensiilor speciale ale magistraţilor, personalului din instanţe, aviatorilor, diplomaţilor, funcţionarilor parlamentari şi beneficiarilor Curţii de Conturi. Simplul fapt că politicienii şi-au dat mâna şi au votat în mare grabă o lege pe care românii de rând o consideră total injustă de ani de zile naşte semne de întrebare. Mai mult, toţi îşi revendică marea reuşită, ca şi când nu parlamentarii aceloraşi partide ar fi pus umărul la naşterea acestei aberaţii, care a dus la apariţia unor pensii de 70.000 de lei pe lună pentru unii români “speciali”, în timp ce oamenii de rând se chinuie să-şi drămuiască mia de lei de la o lună la alta.

Că marea realizare a parlamentarilor este doar praf în ochii electoratului poate fi demonstrat uşor cu datele publice existente. Concret, din cele 187.480 de pensii speciale aflate în plată anul trecut, nu mai puţin de 178.168 erau militare, astfel că de fapt s-au anulat doar 9.312, respectiv mai puţin de 5 la sută din total.
În plus, potrivit specialiştilor, şansele ca prevederile actului normativ să fie declarate neconstituţionale sunt practic de sută la sută. Iar asta explică totul, şi graba adoptării, şi unanimitatea, şi autolaudele în faţa poporului votant. Singura incertitudine vizează momentul când se va pronunţa Curtea Constituţională, dar la cât de politizate au fost deciziile acesteia în ultimii ani aş putea să pun pariu că răspunsul va veni fix DUPĂ alegeri, indiferent dacă acestea vor fi anticipate sau nu.
Dincolo de asta, privind problema pensiilor speciale pe fond, aceste avantaje primite de diversele categorii socio-profesionale de-a lungul vremii au distorsionat pe termen lung un sistem aflat şi-aşa în moarte clinică şi care este alimentat masiv de la bugetul de stat. S-a ajuns astfel la ieşiri la pensie la 40-45 de ani, la pensii mult mai mari decât salariul sau la declararea ca “special” a plutonierului care a schimbat toată viaţa izmene la intendenţa unităţii, a jandarmului care păzeşte intrarea într-o instituţie publică, a şoferului unui demnitar militar sau a funcţionarului care primeşte actele pentru schimbarea buletinului.
Că există şi cazuri care chiar merită astfel de pensii speciale, de la militari care au luptat efectiv în teatrele de operaţiuni la judecători care au rezolvat dosare grele de crimă organizată, nu neagă nimeni. Dar de aici până la aberaţia existentă e cale lungă…
Hei, ai auzit?, s-au anulat pensiile speciale! Uraaa! Să fie circ pentru popor, că pâine poate nu-i mai trebuie...

Ziare online pentru tot poporul

Acum câteva zile a mai apărut o publicaţie online de Galaţi, a nu ştiu câta. Am să încerc o trecere în revistă (în ordine alfabetică) a site-urilor (funcţionale) pe care pot fi găsite ştiri şi articole cu şi despre Galaţi:
Adevărul de Galaţi
Alternativa - Fără mogul
Antidotul
Express de Dunăre
Express Sud-Est
Galaţi 365
Gazeta Galaţiului
Impact Est
Imparţial
Monitorul de Galaţi
Ne Pasă de Galaţi
Presa Galaţi
Pro Lider FM (numai Facebook)
Realitatea de Galaţi
Regional Press
Reperul
Sport Galaţi
Sud-Est Forum
Ştiri de Galaţi
Viaţa liberă
Ziarul Realitatea

La numărătoare ies 21, dar probabil mai sunt şi altele. Din păcate, ziarişti nu prea mai sunt în Galaţi (s-au angajat la stat!), aşa că, în mare parte, respectivele site-uri sunt scrise de... pseudonime.

Câinele de pază al democraţiei, pus cu botul pe labe

Câinele de pază al democraţiei a fost pus cu botul pe labe de către parlamentari, printr-o simplă ridicare de mână, care a determinat asmuţirea furiei populare asupra ziariştilor, cea mai nouă categorie care beneficiază în România de scutire de impozit pe venit. Cuvintele "mită" şi "cumpăraţi" sunt acum pe buzele tuturor.
Cât de perversă este lovitura se poate demonstra uşor prin numai câteva cifre. În Galaţi, spre exemplu, nu cred că sunt mai mult de 50 de beneficiari ai acestei scutiri, iar sumele sunt minime (câteva sute, puţine, de lei), astfel că întregul "efort" financiar este mai mic decât salariul unui singur parlamentar din cei 13 pe care îi are judeţul.

În plus, menţinerea în plată a pensiei "speciale" pentru jurnalişti contribuie şi ea la decredibilizarea presei. Nu mai contează că în Galaţi sunt doar vreo 20-30 de beneficiari, dintre cei deja ieşiţi la pensie demult, pentru că generaţia activă după '90 nu prea mai ajunge (şi sunt multe exemple celebre) la vârsta de pensionare. O mare parte dintre jurnaliştii pensionari "speciali" au şi cărţi publicate, aşa că primesc sporul ca membri ai Uniunii Scriitorilor. Iar acest plus este de fapt un spor de 50% la pensia contributivă (minimă, cel mai adesea), aşa că sumele în discuţie sunt la fel de insignifiante, cam 15.000 de lei pe lună în total. Dacă am avea doar doi parlamentari mai puţin, am acoperi toate cheltuielile cu ziariştii, şi scutirea de impozit, şi sporul la pensie
Dacă parlamentarii chiar mor de grija presei, soluţii există. Se pot subvenţiona difuzarea presei şi distribuţia abonamentelor (VL şi-a închis singurul chioşc de la Tecuci pentru că nu era rentabil economic şi sunt zeci de localităţi în ţară în care nu ai de unde să cumperi un ziar, iar tirajele celor mai vândute publicaţii naţionale nu mai trec de 10.000 de exemplare). Se pot acorda facilităţi la cumpărarea de echipamente (mi-e ruşine să vă spun configuraţia calculatorului de pe care scriu acum ). Se pot elabora legi care să împiedice hărţuirea în justiţie a jurnaliştilor (personal, am avut vreo cinci procese fără să scriu un rând!). Se pot institui reguli clare de acces la informaţiile de interes public, aşa încât legile existente să nu mai poată fi interpretate după bunul plac al unui funcţionar.
Şi sunt multe, multe altele. Dar toate astea costă şi nici n-au impactul populist al pensiilor speciale şi scutirilor de impozit.