Regionalizarea, îngropată de tăietorii de frunze la câini

De ceva vreme, au revenit în spaţiul public discuţiile despre o nouă împărţire administrativ-teritorială a României. Nu e prima oară şi, probabil, nu va fi nici ultima când se vorbeşte despre o regionalizare a ţării, cu judeţe mai mari şi mai puţine, cu oraşe şi comune stabilite în funcţie de numărul de locuitori.

Numai dacă ne uităm la judeţul Galaţi, observăm că am rămâne cu doar două oraşe în loc de patru (Bereşti şi Tg. Bujor sunt departe de pragul de 10.000 de locuitori), dar şi cu numai jumătate din cele peste 60 de comune (doar 17 au peste 5.000 de locuitori, iar celelalte ar rezulta prin comasare). Avem, e drept, şi câteva comune cu populaţie de oraş (Matca şi Pechea, în primul rând), dar nu cred că statutul urban le-ar aduce mari avantaje, aşa că e puţin probabil să-şi dorească schimbarea.

Indiferent dacă numărul judeţelor ar fi 15 (ca în propunerea Camerei de Comerţ) sau 12 (ca în proiectul depus în Parlament de un deputat USR), Galaţiul ar fi probabil capitală regională, cu Brăila şi Vrancea în subordine (în primul caz), la care se adaugă Buzăul (în varianta a doua), aşa că ar putea fi avantajat.

Ca principiu, o regionalizare de acest tip ar fi necesară, pentru că am ajuns în situaţia în care o mulţime de comune nu fac faţă cheltuielilor curente şi trebuie să li se aloce permanent bani pentru a subzista. O administraţie mai suplă ar putea să facă faţă cu siguranţă tuturor sarcinilor, pentru că actualele scheme de personal sunt umflate cu rude, pile şi tăietori de frunze la câini, la care se poate renunţa fără probleme. Ba chiar profesioniştii din sistem ar putea să se mişte mai repede, pentru că nu le-ar mai pune beţe în roate diverşi neaveniţi.

Numai că aceste comune reprezintă vectori importanţi în alegeri, mai ales în cele locale, unde primarii şi oamenii pe care-i au sub control sunt determinanţi de cele mai multe ori pentru rezultatul unui scrutin. Iar în pragul unui an electoral e foarte puţin probabil să se schimbe ceva, mai ales că numărul de sinecuri creşte în România pe zi ce trece, mai ceva decât Făt-Frumos.

În aceste condiţii, visul de regionalizare va mai rămâne multă vreme la acest stadiu, cu scuza bine cunoscută de-acum că presupune un proces de lungă durată care necesită inclusiv schimbarea Constituţiei. Singura şansă ar fi, poate, o condiţie din partea instituţiilor europene legată de vreo finanţare majoră (PNRR, de exemplu), dar sunt convins că şi-atunci vor găsi politicienii noştri o "soluţie", aşa cum se întâmplă acum în cazul pensiilor speciale sau în trecut cu regiunile de dezvoltare, care s-au dovedit structuri total ineficiente, din cauza modului politicianist în care au fost realizate. Eventual, s-ar putea "inventa" o supraconducere fără desfiinţarea celor judeţene, ca să mai poată fi angajaţi nişte sinecurişti în plus. Iar până atunci se poate "distruge" ideea, învrăjbind poporul cu stupizenii din categoria asupririi brăilenilor de către gălăţeni...

Supremaţia nătângilor, faza pe module

Ştiţi cu toţii "legenda" că 40% din populaţia României este analfabetă funcţional. Am pus ghilimele pentru că respectivul procentaj, rezultat în urma unui test PISA de acum vreo zece ani, este făcut praf de realitate. Este suficient să te uiţi în jur ceva mai atent şi vei da nas în nas cu o mulţime de oameni care nu sunt în stare să lege două idei sau să facă diverse corelaţii. Rezultatele ultimului test PISA, de acum câţiva ani, n-au mai fost făcute publice oficial, dar s-a vehiculat că rata de analfabetism funcţional a urcat spre 60-70%.

Iar un recent raport naţional a ajuns, zilele trecute, la concluzia că doar 11% dintre elevii români se pot încadra în categoria "funcţional", în timp ce 42% sunt catalogaţi "nefuncţional", iar 47% sunt incluşi la "minim funcţional", jumătate dintre aceştia din urmă fiind la limita de jos a categoriei, adică mai degrabă spre "nefuncţional", ceea ce ne duce exact la rezultatul dezastruos al ultimului test PISA. În cifre concrete, doar 330.000 din cei 3 milioane de copii sunt în stare să înţeleagă un text simplu.

În tot acest timp, şcoala românească se complace în (re)forme fără fond, schimbând trimestre în semestre şi module, complicând manualele până dincolo de puterea de înţelegere a unui copil normal, menţinând la catedră profesori slab pregătiţi sau cu probleme psihice, schimbând legi şi miniştri în fiecare an, "centrează" învăţământul pe elev până-i elimină pe copii din ecuaţie, face strategii inepte sau imposibil de aplicat, tolerează scandalurile în şcoală de toate felurile, pune mai mult accent pe hârţogăraie decât pe pedagogie ş.a.m.d.

Iar rezultatele sunt evidente pentru oricine vrea să vadă, chiar dincolo de concluziile acestor teste. Avem o mulţime de absolvenţi de liceu sau chiar de facultate care nu sunt în stare să lege două fraze coerente şi n-au cunoştinţe generale nici măcar la nivel minim, dar au patalama la mână, unii chiar mai multe, pentru că "fabrica de diplome" pare să fi fost singura "instituţie" care a funcţionat în România la parametri optimi în perioada scursă de la Revoluţie.

În condiţiile date, ni se prefigurează un viitor fix ca în cunoscutul film "Idiocracy", tradus în româneşte "Supremaţia nătângilor", în care personajul principal, destul de modest "mobilat" intelectual, se trezeşte într-o societate a viitorului în care este de-a dreptul genial comparativ cu majoritatea. Iar când vedem la televizor câţi nătângi ajung în posturi-cheie prin ministere şi administraţie, acest viitor sumbru nu pare deloc departe...