Irak - un război la fiecare zece ani

Sub conducerea lui Saddam Hussein, Irakul a fost angajat în două conflicte majore - împotriva Iranului, în anii '80, şi împotriva coaliţiei conduse de SUA, în 1991, după invadarea Kuweitului, aflându-se acum în preajma celui de-al treilea.
File de istorie
Străbătut de fluviile Tigru şi Eufrat şi întinzându-se de la Golful Persic (în sud) la Muneii Anti-Taurus (nord), Irakul modern ocupă aproximativ acelaşi teritoriu ca vechea Mesopotamie, unul dintre leagănele civilizaţiei. În Evul Mediu, Irakul a fost unul dintre centrele lumii arabe, care se întindea din Maroc până în India şi avea capitala politică şi culturală la Bagdad. Invazia mongolă din secolul 13 a determinat declinul acestui uriaş imperiu, care n-a mai jucat decât un rol minor în regiune până la proclamarea independenţei de sub dominaţia britanică (1932). Timp de zece ani după căderea monarhiei (1958), Irakul a devenit centrul naţionalismului arab, sub controlul partidului Baas (al Renaşterii). Zăcămintele de ţiţei au îmbogăţit ţara, iar în 1979, când puterea a fost preluată de Saddam Hussein, petrolul reprezenta 95% din exporturile Irakului.
Războiul cu Iranul (1980-1988) şi conflictul din Golf (1991) au dus, însă, la impunerea unor severe sancţiuni internaţionale, care au avut un efect devastator asupra economiei irakiene. Experţii ONU apreciau, în 1991, că Irakul devenit un stat pre-industrial, câţiva ani mai târziu viaţa fiind descrisă ca fiind la limita subzistenţei.
Irakul are o populaţie de 22 de milioane de locuitori, în majoritate de religie islamică, principalele limbi vorbite fiind araba şi kurda. De menţionat că în nordul ţării, comunitatea kurdă şi-a creat deja o regiune semiautonomă. Cele mai importante oraşe ale Irakului sunt Bagdad (capitala; 5,6 milioane de locuitori), Basra (sud; 1,3 milioane) şi Mosul (nord; 1,7 milioane). Speranţa de viaţă a irakienilor se încadrează între 66 (bărbaţii) şi 68 de ani (femeile). Având în ţiţei principalul produs de export, Irakul are un venit mediu anual pe locuitor de 593 de dolari americani.
Populaţia
Populaţia Irakului este alcătuită dintr-un mozaic de minorităţi etnice. 75-80% dintre locuitori sunt arabi, iar alţi 15-20% sunt de origine kurdă. Alte minorităţi etnice, precum turkmenii şi asirienii, reprezintă mai puţin de 5% din populaţie. În funcţie de orientarea religioasă, 95% din populaţia Irakului este musulmană, constituţia ţării permiţând libertatea religiei.
Arabii suniţi, care reprezintă circa 20% din populaţie, domină Irakul modern încă din 1921, în ciuda faptului că majoritatea populaţiei este şiită. Partidul Baas, aflat la conducerea ţării, este dominat de clanurile sunite, care provin din zonele de nord-vest ale Irakului. În fapt, dominaţia sunită datează din secolul al 16-lea, când otomanii suniţi au preluat controlul asupra regiunii. Suniţii ocupă regiunile centrale ale ţării, din zona capitalei, astfel că accesul în politică, armată, administraţie şi serviciile secrete le este mult mai accesibil decât celorlalte minorităţi.
Musulmanii şiiţi, care ocupă partea de sud a ţării, sunt aşteptaţi, pentru prima dată, să joace un rol major în administraţia post-Saddam. Şiiţii reprezintă între 55 şi 60% din populaţie, fiind predominanţi în zona din sud-est, în apropierea oraşului Basra. Ei au fost aproape întotdeauna dominaţi de suniţi, iar în momentul de faţă sunt practic excluşi din structurile de vârf ale puterii. În timpul regimului lui Saddam Hussein, şiiţii au fost supuşi unor numeroase opresiuni, mai mulţi dintre liderii lor politici fiind asasinaţi. Ca rezultat, au căutat sprijin în Iran, iar în anii '70 mii de şiiţi au fost expulzaţi în Iran, sub pretextul legăturilor de sânge cu perşii.
Kurzii au mari şanse, într-un regim post-Saddam, de a-şi consolida autonomia. Kurzii sunt membrii unui grup etnic predominant în sud-estul Turciei, nord-vestul Iranului, nordul Irakul şi Siria. Ei sunt descendenţi ai unor triburi indo-europene, apărute în zona montană a regiunii, unde s-au stabilit începând din secolul al 7-lea î.Ch. Naţionalismul şi aspiraţia spre independenţă a kurzilor au început să se manifeste în ultima parte a secolului al 19-lea, însă au rămas fără efect. Actualmente, kurzii reprezintă cel mai numeros grup etnic din lume care nu are un stat propriu. Înainte de războiul din 1991, creştinii erau reprezentaţi de circa un milion de persoane, în mare majoritate caldeeni (care recunosc supremaţia spirituală a Romei). În momentul de faţă, comunitatea creştină este estimată la circa 650.000 de oameni, cauza principală a acestei reduceri fiind emigrarea. Alături de caldeeni şi asirieni, comunitatea creştină cuprinde ortodocşi
şi catolici sirieni, greco-catolici şi armeni. În timpul regimului lui Saddam, creştinilor li s-a permis accesul în structurile puterii, principalul reprezentant fiind ministrul de externe Tarik Aziz.
Pentru cele mai multe dintre minorităţi, însă, schimbarea regimului ar putea reprezenta, pur şi simplu, şansa de a se întoarce acasă. Trebuie precizat că Saddam Hussein a încercat (şi, în mare parte, a reuşit) să creeze comunităţi predominant arabe în zonele bogate în petrol ale ţării.
Presa
Guvernul şi partidul Baas controlează cu autoritate întreaga mass-media, ziare, agenţii de ştiri, posturi de radio şi televiziune. Presa nu reflectă în nici un fel punctele de vedere ale celor condideraţi opozanţi ai regimului, singura sa misiune fiind de a face propagandă de stat. Fiul lui Saddam, Uday Hussein, conduce un adevărat imperiu media, care include cele mai populare trei canale de televiziune şi mai mult de zece ziare. Uday este şi conducătorul agenţiei naţionale de
ştiri, care l-a declarat "jurnalistul secolului". În regiunea autonomă kurdă, există câteva organe mass-media care nu se află sub controlul Bagdadului.
Saddam Hussein
Saddam Hussein s-a născut pe 28 aprilie 1937, la Al-Awja (lângă Tikrit), localitate situată la nord de capitală. De pe la sfârşitul anilor '60, Saddam a deţinut funcţii de conducere în Partidul Arab Socialist Baas, iar presa occidentală l-a caracterizat drept "cel mai puternic om din Irak". Saddam Hussein a devenit preşedinte al ţării în 1979.
Armata
Armata regulată a Irakului cuprinde, în general, unităţi de infanterie mobilă, echipate cu armament vechi de provenienţă rusă sau chineză. Cea mai mare parte a armatei are în dotare tancuri modele T-62 sau T-55, însă este de aşteptat ca aceste trupe să nu reprezinte un pericol real pentru forţele aliate. În schimb, forţa reală a Gărzii Republicane este mult mai greu de apreciat. Acest corp de armată este cantonat în apropierea Bagdadului, având garnizoane în alte patru localităei: oraşele Basra, Mosul, Karbala şi Tikrit. Garda Republicană este alcătuită din militari loiali lui Saddam Hussein, foarte bine plătiţi, care au rolul de a susţine armata regulată. Din cauza numeroaselor privilegii de care se bucură, soldaţii din Garda Republicană nu sunt deloc agreaţi de militarii forţelor regulate, existând chiar o veche rivalitate între aceste două grupări armate. Echipamentul Gărzii include tancuri T-72 şi vehicule de luptă BMP-1 şi 2, relativ moderne, singura problemă fiind faptul că, după anii de sancţiuni economice, multe dintre acestea nu mai sunt funcţionale. Ofiţerii din Garda Republicană sunt în majoritate de origine sunită, fiind aleşi pe baza loialităţii faţă de Saddam. Este dificil de crezut însă că aceste trupe sunt pregătite să se confrunte, într-o bătălie deschisă, cu armatele aliate. Probabil, soldaţii Gărzii Republicane se vor retarge în oraşe, pentru a putea lupta la adăpostul oferit de populaţia civilă.
Înarmare cu ajutorul Occidentului!
În anii '80, atât americanii, cât şi alte puteri occidentale au contribuit masiv la înarmarea Irak-ului, vizând antrenarea lui contra duşmanului major de la acea vreme: regimul mulahilor din Teheran. Conform Institutului de Cercetări pentru Pace din Stockholm, în anii '80, regimul lui Saddam Hussein a cumpărat armament şi know-how în valoare totală de peste 25 de miliarde de dolari. La acea vreme, cel mai important partener era Uniunea Sovietică, cea care realiza exporturi în valoare de peste 13 miliarde de dolari, urmată de Franţa, cu cinci miliarde. Şi Statele Unite au făcut afaceri bune. Numai între 1985 şi 1990 Irak-ul a primit pe cale absolut legală mărfuri americane în valoare de 1,5 miliarde de dolari, mari cantităţi de produse toxice şi alte materii prime pentru producerea de arme biologice şi chimice. În acea perioadă, Saddam Hussein era deja considerat "netrebnic" şi adversar radical al Israelului. Era însă un răul mai mic în comparaţie cu liderul revoluţiei iraniene, Khomeyni. Înlăturarea şahului Persiei de regimul antiamerican al mulahilor a fost o lovitură grea pentru politica Washingtonului în Orientul Apropiat şi Mijlociu. Primele succese militare ale Iranului contra Irakului în războiul din Golf, i-au determinat pe americani să intervină pentru a stopa ascensiunea mullahilor, acordându-i asistenţă lui Saddam Hussein. Un motiv important îl reprezenta blocarea revoluţiei islamice încununată de succes în Iran, care îi izgonise pe americani din această ţară. Pe de o parte se dorea recâştigarea controlului asupra Teheranului, iar pe de alta - împiedicarea exportării revoluţiei islamice în alte state din zonă. Drept urmare, la începutul anilor '80, Irakul a fost şters de pe lista ţărilor care finanţează terorismul şi i s-au acordat mari facilităţi comerciale. Fiind cei mai buni clienţi pentru petrolul irakian, americanii au umplut bugetul militar al lui Saddam. Nici uzul de arme contrar dreptului internaţional, cum a fost folosirea gazelor de luptă contra Iranului şi a populaţiei kurde nu a fost un motiv suficient pentru dezavuarea lui Saddam de către administraţia de la Washington.
Evenimentele cheie ale istoriei contemporane
25 aprilie 1920 - Irakul este plasat sub control britanic;
23 august 1921 - Faysal, fiul lui Hussein Bin Ali, emirul oraşului Mecca, este încoronat ca primul rege al Irakului;
3 octombrie 1932 - Irakul devine stat independent;
14 iulie 1958 - Monarhia este înlăturată printr-o lovitură de stat militară, condusă de Abd-al-Karim Qasim şi Abd-al-Salam Muhammad Arif. Irakul este declarat republică, iar Qasim devine prim-ministru;
8 februarie 1963 - Qasim este înlăturat de la putere, printr-o lovitură de stat a Partidului Socialist Arab Baas. Arif este proclamat preşedinte;
18 noiembrie 1963 - Guvernul Baas este răsturnat de Arif şi un grup de ofieeri;
17 aprilie 1966 - După ce Arif moare într-un accident de elicopter (pe 13 aprilie), fratele său mai mare, Abd-al-Rahman Muhammad Arif, îi ia locul ca preşedinte;
17 iulie 1968 - O nouă lovitură de stat îl înlătură pe Arif şi preşedinte devine Ahmad Hasan al-Bakr;
1972 - Se semnează un tratat de prietenie şi cooperare pe 15 ani între Irak şi Uniunea Sovietică;
martie 1975 - Irakul şi Iranul semnează un tratat care încheie disputa teritorială existentă între cele două ţări;
16 iulie 1979 - preşedintele Al-Bakr demisionează; îi urmează la conducere vicepreşedintele Saddam Hussein;
4 septembrie 1980 - Iranul bombardează oraşele irakiene de graniţă, declanşând astfel războiul dintre cele două ţări;
7 iunie 1981 - Israelul intervine în conflict, atacând centrul de cercetări nucleare de la Tuwaythah (lângă Bagdad);
20 august 1988 - Intră in vigoare o încetare a focului, monitorizată de un grup de observatori ai Naţiunilor Unite;
2 august 1990 - Irakul invadează Kuweitul; rezoluţia 660 a ONU condamnă acţiunea şi cere retragerea; rezoluţia 661 (6 august) impune Irakului sancţiuni economice;
8 august 1990 - Irakul anunţă alipirea Kuweitului;
29 noiembrie 1990 - Rezoluţia 678 autorizează "toate măsurile necesare" pentru aplicarea rezoluţiei 660;
16-17 ianuarie 1991 - Începe Războiul din Golf, cu bombardamente aeriene asupra Irakului (Operaţiunea "Furtună în Deşert");
24 februarie 1991 - Începutul operaţiunilor terestre, care au ca rezultat eliberarea Kuweitului (27 februarie);
3 martie 1991 - Irakul acceptă condiţiile de încetare a focului;
29 mai 1994 - Saddam Hussein devine prim-ministru;
10 noiembrie 1994 - Parlamentul irakian recunoaşte graniţele şi independenţa Kuweitului;
14 aprilie 1995 - Rezoluţia 986 autorizează Irakul să-şi reia exporturile de ţiţei în cadrul programului "petrol contra hrană"; rezoluţia a fost acceptată de Irak de-abia în mai 1996 şi aplicată în decembrie 1996.

P.S. Documentar realizat înaintea izbucnirii celui de-al doilea conflict din Golf

Pariurile sportive acaparează clienţii loteriei

De la pronosport la pariuri
La început au fost pronosportul şi loto. Apoi a apărut bingo. Toate acestea au reprerezentat (şi încă mai reprezintă), ani de-a rândul, o şansă pentru cei dornici să se îmbogăţească peste noapte. La fiecare dintre jocurile menţionate, odată cu primele câştiguri majore, s-a creat o adevărată isterie naţională, iar imprudenţa de a nu avea cel puţin un bilet în buzunar la sfârşit de săptămână este taxată de cele mai multe ori.
De o bună bucată de vreme, clienţii loteriei au migrat aproape in corpore spre pariurile sportive. Cum tot românul are impresia că se pricepe la fotbal, apariţia caselor de pariuri sportive i-a determinat pe foarte mulţi să renunţe la norocul chior de tip loto şi să îndrepte spre norocul "calculat ştiinţific" al rezultatelor din fotbal, tenis sau baschet. Faţă de clasicul pronosport, atuurile caselor de pariuri au fost reprezentate de posibilitatea alegerii meciurilor, de multitudinea tipurilor de pariuri, de valoarea exactă a eventualului câştig, dar şi de dreptul de a paria până în ultimul moment, cu doar câteva minute înainte de a începe meciul dorit.
În cazul pariurilor sportive, câştigul eventual este cu atât mai mare cu cât riscul asumat este mai mare. Fiecare eveniment (meci) are o cotă (de regulă) fixă, astfel că valoarea câştigului este cunoscută dinainte, respectiv cota înmulţită cu suma pariată. În mod normal, nu există câştiguri imense ca la loto, pentru că mai toate casele de pariuri au o limită maximă de câştig peste care nu se poate paria. Acest lucru poate fi însă "driblat" foarte uşor, prin posibilitatea de a rula rapid banii câştigaţi. Astfel, într-o singură săptămână, se pot câştiga (sau pierde) sume de orinul a sute de milioane de lei.
Primele case de pariuri
Prima casă importantă de pariuri care a apărut în România a fost Soccer, înfiinţată în 1992-1993 şi închisă în 1996. Apoi au apărut Satelite Hypodrom, Eurosport Bet şi Horizont, iar în perioada 1999-2000 au fost înfiinţate Wettpunkt şi Astra Bettings, două dintre cele mai populare case de pariuri la ora actuală. Ulterior, după 2001, au luat naştere alte 4-5 case de pariuri, care sunt în plină expansiune. Filiale ale caselor de pariuri există în mai toate oraşele ţării, reţeaua dezvoltându-se cu o viteză de invidiat. Majoritatea investitorilor sunt străini, din Slovacia, Croaţia, Austria, Italia şi Cipru.
Deşi este foarte la modă, piaţa pariurilor în România este, evident, încă la început. Potenţialul său de dezvoltare este imens, pasionaţi de pariuri existând în toate categoriile socio-profesionale.
Jucătorii profesionişti
Pariurile au "prins" cel mai bine în rândul tinerilor, care s-au adaptat mult mai rapid noilor formule de joc şi au renunţat la clasicul pronosport. Există însă şi numeroşi pensionari care, după ce au sperat o viaţă la marele pot, îşi riscă acum banii pentru un câştig mult mai mic, de câteva sute de mii de lei, dar care este mult mai probabil de obţinut.
Alături de persoanele care pariază ocazional, la sfârşit de săptămână sau la evenimentele majore, au apărut şi pariorii profesionişti, participanţii constanţi, de regulă foarte buni cunoscători ai fenomenului sportiv, care joacă de mai multe ori în aceeaşi săptămână. În general, sumele pariate pe un bilet sunt sub 100.000 lei, dar există şi cazuri în care miza ajunge până la câteva milioane. Mizele mari aparţin de regulă pariorilor profesionişti, care trăiesc practic de pe urma câştigurilor obţinute. Dacă pentru cei mai mulţi dintre jucători, o sumă relativ mică şi foarte multă inspiraţie reprezintă cheia succesului, profesioniştii apelează la mize mari pariate pe evenimente "sigure". Riscul lor este mult mai mic, iar câştigurile - mai mari. Alegerea acestor meciuri "sigure" este cheia succesului, cea mai mare parte a profesioniştilor având baze de date impresionante despre protagoniştii meciurilor pe care pariază.
Fotbalul rămâne rege
Cele mai multe pariuri se fac pe meciurile de fotbal, procentul sportului-rege în totalul pariurilor fiind între 60% şi 90%. Din cauza acestei "dependenţe" de fotbal, veniturile caselor de pariuri se reduc semnificativ în perioadele iulie - august şi decembrie - februarie, când este pauză competiţională în campionatele europene puternice. Încasările sunt mai mari în zilele în care se dispută meciuri în cupele europene sau partide internaţionale, dar mai ales atunci când sunt programate etape în campionatele de fotbal din Spania, Anglia, Italia, Germania sau Franţa. Pe lângă fotbal, se poate paria pe aproape toate competiţiile sportive importante din hochei, tenis, baschet, automobilism, motociclism, handbal, schi, lupte, baseball sau fotbal american.
Tipurile de pariuri sunt şi ele extrem de diversificate. În primul rând, se poate paria, ca şi la pronosportul clasic, pe rezultatul de la sfârşitul unui meci. De-aici încolo, apar diferenţele. Pentru că există pariuri pe rezultatul la pauză, pe rezultatul la pauză împreună cu cel final, pe numărul total de goluri înscrise într-un meci, pe scorul exact al întâlnirii, pe probabilitatea ca o echipă să marcheze sau nu, pe formaţia calificată, pe primul gol înscris, pe primul corner sau cartonaş galben, pe autorul primului gol, pe câştigătorul unei competiţii şi aşa mai departe până la... cine are lovitura de începere. Există şi pariuri complexe, alcătuite din combinaţii ale evenimentelor menţionate, la care nu este necesară pronosticarea exactă a tuturor meciurilor, ci doar a unei părţi dintre acestea. Bineînţeles, în acest caz, câştigurile se diminuează corespunzător.
Se câştigă sau nu la pariuri?
Aceasta este cea mai importantă dilemă a jucătorilor. La o primă vedere, după frecvenţa cu care apar case noi de pariuri sau se extinde reţeaua celor existente, se pare că afacerea este foarte profitabilă. Există însă şi reversul medaliei, numărul foarte mare al jucătorilor câştigători. Aproape că nu există individ care frecventează casele de pariuri care să nu fi câştigat cel puţin o dată. Dacă, însă, intri în detalii, se poate uşor observa că aceşti câştigători, în marea lor majoritate, de fapt au pierdut, suma totală pariată fiind de regulă mult inferioară celei câştigate. Şi aici, însă, intervine o problemă. Aceea că 20.000 de lei (suma minimă acceptată ca miză de majoritatea caselor de pariuri) nu reprezintă mare lucru, pe când obţinerea unui câştig de un milion este semnificativă, chiar şi în condiţiile în care s-a realizat prin multe mize de 20.000 care, adunate în timp, au trecut de milion. Discuţia poate însă continua la nesfârşit. Cert este doar faptul că românii nu mai stau la coadă la carne, ci la pariuri sportive...

Se poate rezolva criza cărţii din România?

Necesitatea unei asociaţii naţionale a editorilor
Editorii români, a căror activitate este din ce în ce mai dificilă şi mai puţin profitabilă, au decis să-şi unească forţele într-o asociaţie al cărei prim scop este promovarea unei iniţiative legislative privind cartea. Directorul Editurii Univers, Mircea Martin, a declarat la sfârşitul săptămânii trecute, că editurile din cele trei asociaţii existente, cea a fostelor case de editură de stat, cea a patronilor de editură şi cea a editorilor pedagogici, sunt pe cale să se unească în Asociaţia Editorilor din România, care să le reprezinte interesele şi să lupte în primul rând pentru promovarea unei legi a cărţii.
De ce a atins activitatea editorială nivelul minim?
După ce întreg anul trecut s-a aflat în constantă scădere, activitatea editorială din România s-a redus şi mai mult în primele luni ale acestui an, astfel încât, acum, când situaţia de criză se apropie de un punct nemaiîntâlnit, editorii au decis să lase deoparte toate animozităţile, neînţelegerile şi divergenţele, pentru a se uni în faţa unei fiscalităţi care, spun ei, tinde să devină sufocantă. Deşi, prin lege, cartea este scutită de TVA, această taxă, nedeductibilă, se aplică la toate nivelele de producţie, de la achiziţionarea materialelor, a hârtiei, cartonului şi până la plata copyright-ului (10-20%) sau a drepturilor de autor pentru scriitorii români (20-30%). Astfel, cheltuielile editorului cu cartea sunt atât de mari, încât el trebuie să facă concesii la preţ. Producţia de carte devine în aceste condiţii una dintre cele mai puţin profitabile activităţi, editurile reuşind cu greu să facă faţă, mai ales că sistemele de distribuţie româneşti nu sunt dintre cele mai competitive, iar încasările se primesc după luni de zile de la vânzarea cărţii. Efectul inflaţiei este în acest caz o lovitură de bumerang. În plus, aşa cum a apreciat şi Silviu Lupescu, directorul Editurii Polirom, "impozitul ce trebuie plătit este calculat în funcţie de cartea existentă în librării şi în stocul editurii, şi nu în funcţie de vânzările efective, de încasări". În această situaţie, este necesară apariţia unei legi care să protejeze cartea ca produs, cititorul în calitate de consumator şi editorul, care în ţara noastră nici nu este recunoscut drept producător.
Reducerea numărului de cititori - consecinţă a scăderii nivelului de trai
Oferta de carte, care a înregistrat o firească explozie după 1989, este astăzi din ce în ce mai redusă, publicul cititor fiind, după părerea oamenilor de litere, pe punctul de a se deculturaliza. Preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, Laurenţiu Ulici, a atras atenţia, în repetate rânduri, asupra unui dublu pericol care pândeşte literatura română, în condiţiile în care cultura nu va deveni politică de stat. Primul priveşte izolarea literaturii române între graniţe, în lipsa unor traduceri de calitate, făcute de traducători nativi în limbile respective, iar al doilea - scăderea numărului de cititori, determinată de scăderea nivelului de trai, care duce la constanta îndepărtare a românului de carte. "Această criză era iminentă, o aşteptam, o prevedeam, dar poate că nu la cote atât de ridicate. Ştim sigur că până la urmă se va produce despărţirea de carte a unei largi categorii de cititori", a preconizat şi Mircea Martin, directorul Editurii Univers. Responsabilii Editurii Polirom citează la acest capitol o statistică recentă, potrivit căreia românii investesc anual pentru carte numai cinci mii de lei. "Sunt clase întregi în care numai câţiva elevi îşi permit să cumpere manuale. Dintr-o bursă, un student îşi mai permite luxul de a-şi lua cinci-şase cărţi, cu riscul să nu mai aibă ce mânca; în majoritatea oraşelor mici şi la sate nu mai ajunge nici o carte şi asta acolo unde mai există librării sau biblioteci", relevă Silviu Lupescu. "Dacă toate taxele care concură la preţul de vânzare al fiecărei cărei ar fi, dacă nu desfiinţate, cel puţin reduse substanţial, preţul de vânzare ar fi mult mai mic, mult mai accesibil. Numărul cumpărătorilor ar creşte, tinzând spre o normalitate a pieţei de carte", este de părere Dana Moroiu, redactor-şef Nemira. În acelaşi sens, Editura Humanitas precizează: "Cuantumul taxelor şi impozitelor colectate din industria cărţii este stupefiant de mic, mai ales în raport cu impactul cutural şi educaţional (aproximativ 20 de milioane de dolari anual). O înjumătăţire a acestor taxe şi impozite ar fi foarte uşor de suportat de către buget, dar ar avea un efect pozitiv imens."
Editorii români îşi pun speranţa într-o lege a cărţii
Apariţia unei legi a cărţii nu ar rezolva toate aceste probleme peste noapte, dar ar duce, dacă nu la o creştere, cel puţin la o stabilizare a sistemului editorial de producţie şi a pieţei cărţii. În orice caz, aşa cum a accentuat şi conducerea Humanitas, legea cărţii va fi utilă numai în măsura în care ar prevedea măsuri precise de aplicare. "Odată adoptată şi aplicată, această lege ar permite ca sectorul de carte să devină suficient de puternic în următorii 20-30 de ani, astfel încât anumite facilităţi, cum ar fi scutirea de impozite, să fie valabile doar pentru o perioadă de timp", crede Ovidiu Enculescu, director general RAO.
Vor mai putea românii să devină un popor care citeşte?
TVA zero pentru carte, ca produs finit şi pentru toate verigile laneului de producţie şi distribuţie, scutirea sau reducerea taxelor vamale şi poştale, recunoaşterea activităţii editoriale ca activitate de producţie şi nu de servicii, considerarea cărţii ca produs comercial, dar şi cultural; editorii români speră ca într-o zi toate aceste facilităţi vor fi adoptate, pentru a-şi putea continua activitatea, pentru ca românii să poată redeveni un popor care citeşte.
Mulţi dintre directorii caselor de editură nici nu se gândesc la scăderea standardelor calitative. "Atât timp cât voi fi eu director al Editurii Univers, nivelul nu va putea fi decât acelaşi, deci egal cu sine, nu are cum să scadă. Singura problemă care se pune în acest caz este cea a supravieţuirii", spun, prin glasul lui Mircea Martin, cei care nu vor să abdice de la calitate.
Cărţi pe tarabe, cărţi în librării, dar cumpărători din ce în ce mai puţini. Cei mai în vârstă au venituri din ce în ce mai mici, iar pentru tineri divertismentul tinde să devină mai important decât cultura.

P.S. Dată de apariţie incertă, undeva înainte de anul 2000

Îmbată şi concediază!

Knock, knock... out

Într-o dimineaţă, cu câteva zile în urmă, pe uşa redacţiei a intrat un om. Destul de modest îmbrăcat, aspectul hainelor trădându-l ca fiind muncitor în timpul serviciului. Părea să aibă o problemă deosebită, aşa că l-am poftit să-şi spună păsul. S-a aşezat şi a început să-mi povestească necazurile pe care ei, muncitorii de la..., le au cu directorul unităţii. Director care dă oamenii afară pe capete. Firesc, din partea mea a venit inevitabilul "De ce?". Mă gândeam, totuşi, că sunt în faţa unui nou caz de "dictatură directorială", dictatură care se regăseşte în multe din unităţile economice gălăţene şi nu numai.

Răspunsul a venit năucitor: "Ne prinde beţi în timpul lucrului!". Am rămas fără replică, aşa că omul nostru a continuat: "De câţiva ani, în incinta unităţii a apărut un chioşc, d'ăsta privatizat. Şi, pe lângă mâncare sau răcoritoare, la chioşc se vând şi băuturi alcoolice. Inevitabil, muncitorii cumpără diverse produse, beau (încă de la prima oră a dimineţii) şi toată ziua se învârtesc ameţiţi prin unitate. Eu vin de-acasă treaz şi când plec înapoi de-abia mă ţin pe picioare". "Bun, zic eu, după ce-am înţeles cam care e situaţia, şi care e vina directorului?" "Păi, de ce-i dă voie ăluia să vândă băutură în unitate? El face bani şi noi ne pierdem slujbele!" Încerc să continui dialogul. "Da' dumneavoastră de ce beţi în timpul programului? Nu puteţi cumpăra ceva doar când plecaţi spre casă?" La aceste cuvinte, însă, omul din faţa mea se ridică brusc şi se îndreaptă spre uşă. "Lasă-mă-n pace, că şi tu ţii cu directorul!" Şi aşa, din redacţia noastră a plecat un om nemulţumit.

P.S. Tot de prin '97-'98

IRIS - pentru prima oara in acest an la Galati

Ca sa asculti ce muzica vrei trebuie sa stii ca ea exista
Fenomenul IRIS, pentru ca trupa IRIS este un fenomen in lumea muzicala romaneasca, evoluand la cel mai inalt nivel de aproape un sfert de veac, va putea fi urmarit din nou la noi acasa. Vineri seara, in discoteca studenteasca "Club S", IRIS va canta pentru prima oara in acest an la Galati, ultima lor prezenta in oras fiind consemnata in decembrie 2000. Trebuie precizat ca IRIS revine la "Club S" la exact un an de la precedenta aparitie (20 mai 2000).
Pe de alta parte, putem spune ca in contextul in care muzica romaneasca actuala da vadite semne de oboseala subculturala, iar melodiile proaste isi fac loc cu pumnii si picioarele in viata noastra de zi cu zi, initiativa celor de la "Club S", de a aduce saptamanal (de regula, vinerea) in fata propriului public cele mai cunoscute formatii autohtone, merita apreciata. Si asta in conditiile in care la aceste seri (cu invitati de renume) numarul celor prezenti este de circa patru ori mai mic decat la discotecile "normale". Acum cativa ani, era in voga un cantec (cam prea moralizator pe alocuri, ce-i drept), care avea doua versuri extrem de actuale: "Si daca nu vom face cultura pentru ei / Si-o vor lua-o singuri de prin strainatate". Cam asta se intampla in Romania in momentul de fata, cu precizarea ca "strainatatea" este de multe ori chiar in preajma noastra, si cu un "plus" la capitolul "asta ni se da, asta luam" (sa amintim, in acest context, exemplul unui copil de 6-7 ani, care dansa prin casa pe melodiile ce spargeau linistea cartierului, ramanand "siderat" in momentul in care a ascultat prima oara o piesa clasica). Muzica exista, si inca foarte multa, dar in conditiile in care ea nu este cunoscuta, nu are cum sa se impuna ("Trebuie sa le multumesc parintilor mei, care, rockeri fiind, mi-au dat posibilitatea de mica sa ascult muzica, pentru ca altfel ajungeam ca astia", mi-a spus de curand, intr-o discoteca, o fata de-abia trecuta de 20 de ani, facand semn spre un grup din apropiere, care se dadea de ceasul mortii pe lamentarile unui tip mic, negru si cu o mare durere de inima). Deviza "Asculti ce vrei", pe care-am auzit-o la un post de radio, nu functioneaza decat daca respectivul ascultator chiar stie ce vrea, altfel el "inghite" fara sa cracneasca ceea ce i se ofera. Si, in Romania, in loc sa se diversifice, oferta a inceput sa devina extrem de unilaterala.
Revenind, trebuie precizat ca, numai in ultimul an, au cantat la "Club S" trupe care au ceva de spus si care, chiar daca (o parte dintre ele) apartin unor curente neapreciate de toata lumea, fac totusi muzica. Printre acestea se numara Voltaj, Parazitii, Spitalul de Urgenta, Sing Sing BB, Double D, Cassa Loco, Ro-mania, Class, Body&Soul, precum si multe alte formatii galatene, aflate in cautarea unei identitati muzicale proprii.
Noua serie de turnee a trupei IRIS, care include si acest concert de la Galati, se desfasoara sub genericul "Tribute to AC/DC", fiind un omagiu adus unei formatii care a revolutionat muzica mondiala a ultimului sfert de veac. Grupul IRIS s-a format in 1977, evoluand ca trio, in formula Nutu Olteanu, Emil Lechinteanu, Nelu Dumitrescu. De-a lungul timpului, formatia a fost urmarita permanent de "valul schimbarilor" de... componenta, dintre fondatori ramanand in trupa doar Nelu Dumitrescu. De ceva vreme, IRIS da semne de stabilitate la capitolul componenta, cei patru actuali componenti ai grupului fiind Cristi Minculescu (voce), Valter Popa (chitara solo), Doru Borobeica ("Boro", bass) si Nelu Dumitrescu (baterie). Formatia IRIS a evoluat, pana acum, in circa 4.500 de concerte, fiind urmarita de peste opt milioane de spectatori.

P.S. Articol scris în 2001

GIMI, MOTANUL FĂRĂ FRICĂ

Mă cheamă Gimi şi sunt berbec. Ca zodie, evident, pentru că din poze se vede probabil că sunt motan. M-am născut acum vreo zece luni, într-un şifonier. Îmi amintesc destul de vag de mama Bandi(ta), pentru că nu ieşisem încă în lume când Ea m-a luat şi m-a adus Acasă. Primii paşi i-am făcut mai mult târâş pe burtă, pentru că nu puteam să stau foarte bine pe picioare. Semănam cu un crocodil, zicea El. Şi cum eram obişnuit cu întunericul din şifonierul în care m-am născut "fugeam" cât puteam eu de repede sub pat sau unde găseam un loc mai întunecat. De aici mi s-a tras prima poreclă, Gimi Tunel.
Da� am uitat să vă spun de ce mă cheamă Gimi. De fapt nici nu ştiu prea bine, însă am auzit nişte poveşti cu un şofer de camion care avea în geam un afiş în care se lăuda cu numele asta. Român neaoş, căruia Jimmy i se părea dificil de scris. Aşa că Ea şi El au decis să-mi spună aşa. A, nu v-am spus, în vremea asta eu eram într-o sacoşă, în drum spre casă, după ce fusesem luat de la Bandi.
Între timp am crescut şi nu-mi mai este frică de întuneric. Apropo, ştiaţi că cele zece luni ale mele echivalează cu aproape 15 de ani de-ai voştri? Pe El îmi place să-l aştept lângă uşă şi apoi să mâncăm împreună, deşi mie nu mi-e foame de obicei la ora aia. Mai fac plimbări şi pe pervaz şi încă mai sper să prind şi eu o vrăbiuţă, că doar sunt neam de prădător, nu? Când eram mai mic şi aveam loc să trec la vecini, mai "prădam" câte un burete de vase, ca să nu vin acasă cu mâna goală. Şi, culmea, nimeni nu mă aprecia pentru asta. Ba chiar eram certat. Dar cel mai tare am fost certat la Crăciun, când mă jucam cât era ziua de mare în brad. E drept că pomul stătea mai mult pe jos. Eu vroiam doar să ajung în vârf şi, de obicei, bradul cădea, dar în rest nu făceam nimic rău. Chiar nu ştiu de ce Ei s-au supărat şi au urcat bradul pe dulapul din hol. Oricum, acolo este unul dintre locurile mele favorite. Numai că acum bradul nu mai are globuri şi n-am cu ce să mă joc. Ca un berbec care se respectă, alerg toată ziulica. Sunt în picioare de la prima oră şi fac pe deşteptătorul familiei. Îl trezesc de regulă pe El, pentru că ştiu că trebuie să plece mai devreme şi nici nu trebuie să "muncesc" prea mult. Iar după ce pleacă şi Ea, rămân singur şi mă odihnesc după atâta alergătură, iar din când în când mai scriu câte-o poveste...

HATTRICK - jocul in care 100.000 de "manageri" cauta gloria

V-ati saturat de aranjamentele, reciprocitatile si suspiciunile care exista in campionatul romanesc de fotbal? Vreti sa va conduceti propria echipa spre marea performanta? Nimic mai simplu. Va trebuie doar, din cand in cand, un calculator conectat la internet. Iar www.hattrick.org va ofera aceasta sansa.
Sa punctam cateva dintre posibilitatile pe care le ofera acest joc, la care participa aproape 100.000 de "manageri" din peste 50 de tari ale lumii.
Hattrick este un joc gratuit de fotbal pe internet in care trebuie sa conduci o echipa de fotbal, la concurenta cu participanti din toata lumea. Esti, in acelasi timp, director de club si manager. Cumperi si vinzi jucatori. Investesti banii clubului in extinderea stadionului sau in scoala de juniori, alegi echipa care urmeaza sa joace in functie de caracteristicile si forma jucatorilor, decizi tactica, stabilesti tipurile de antrenament si multe altele (practicantii jocurilor de fotbal de tip manager - din seria CM, de exemplu - stiu foarte bine despre ce e vorba). Hattrick-ul se desfasoara, insa, in... timp real. Meciurile de campionat se desfasoara sambata sau duminica, pe parcursul a 90 de minute, miercurea fiind programata Cupa sau, dupa eliminarea din Cupa, un joc amical (optional). O alta diferenta majora (si extrem de atractiva) fata de seria CM este faptul ca esti obligat sa incepi de jos, din ultima divizie, astfel ca pana la promovarea in primul esalon este cale lunga. Odata cunoscut poti aspira si la postul de antrenor al nationalei, care este ales prin vot de participanti. Exista insa si posibilitatea (foarte amenintatoare la inceput) de a da... faliment, in cazul in care nu administrezi bine finantele clubului (situatie in care te poti reinscrie, insa doar in ultima divizie).
Jocul este dezvoltat de suedezi si are peste sase ani de existenta. In Romania, hattrick-ul a patruns in urma cu circa doi ani, la ora actuala in baza de date a jocului fiind inscrisi circa 4.000 de participanti. Incepand din acest sezon (cel de-al saptelea pentru Romania si al 19-lea in Suedia), datorita numarului foarte mare de solicitari, tara noastra a "primit" divizia a VI-a. Un sezon hattrick dureaza 16 saptamani (intr-un an calendaristic se desfasoara, asadar, trei sezoane), iar sezonul cu numarul 7 va debuta sambata (5 aprilie). Asadar, timp mai este pentru a va inscrie, iar divizia a VI-a este foarte primitoare (peste 8.000 de locuri, din care nu s-au ocupat decat circa 1.500). Inscrierea este foarte simpla, si se face prin completarea unui scurt formular la adresa mentionata - www.hattrick.org.
In hattrick, exista o prima divizie (A) - cu opt echipe, divizia a II-a cuprinde 4 serii de cate 8, a III-a are 16 serii, a IV-a - 64 de serii, a V-a - 256 de serii, iar a VI-a - 1024 de serii. Toate seriile au cate opt echipe, care joaca fiecare cu fiecare, de doua ori (tur-retur). Dintre echipele clasate pe primul loc in serie, jumatate (in functie de punctele acumulate) promoveaza direct, in locul formatiilor de pe locurile 7-8 din divizia superioara, iar celelalte sustin un joc de baraj (in saptamana a 15-a a sezonului) cu o echipa clasata pe locurile 5-6 in divizia superioara.
Multe alte detalii (foarte necesare in cazul va hotarati sa va inscrieti) puteti afla pe site-urile dedicate jocului: www.hattrick.ro si computergames.ro/forum. Si inca o mentiune. Nu va asteptati la minuni "grafice" de la acest joc. In schimb, partea tactica a hattrickului este atat de dezvoltata (si in continuu progres), incat va poate tine in suspans saptamana de saptamana, ani de-a randul. Succes!
dcp100168 (V.111)

P.S.Articol scris în anul 2003.