Se face sigur aeroport. La Urziceni!

S-a discutat enorm zilele trecute despre noul aeroport de la Galaţi, după ce iniţiatorii lui au convocat o conferinţă de presă pentru a anunţa obţinerea unui aviz. Probabil cel mai important, e drept, dar care nu aduce şi banii pentru finanţare, sumă care a crescut, de la anunţarea intenţiei la proiect, de la 100-150 la 500 milioane de euro şi reprezintă acum principalul impediment.

În această primăvară, aeroportul din Tulcea a fost modernizat cu fonduri europene şi a ajuns la standardele necesare curselor regulate internaţionale, astfel că din bătaia de joc de până acum, limitată la câteva chartere pe an, ar putea ajunge să atragă companii dispuse să opereze zboruri din şi spre Delta Dunării.

Mult mai "periculos" pentru Galaţi se anunţă însă a fi aeroportul de la Alexeni, localitate aflată în apropiere de Urziceni, unde a funcţionat până acum 20 de ani un aerodrom militar. Partea proastă pentru noi este că acest aeroport a trecut de faza hârtiilor şi are deja un investitor (o asociere româno-moldo-ucraineană, cu conexiuni importante în domeniul aviaţiei şi infrastructurii, atât în cele trei ţări, cât şi la nivel internaţional), care a anunţat că investiţia se va ridica la 400 milioane de euro şi va dura patru ani. Cu o capacitate comparabilă cu aceea din planurile Galaţiului la pasageri şi mult mai mare la cargo, aeroportul de la Alexeni are un avantaj major - apropierea de Bucureşti, care i-ar putea asigura preluarea unor companii low-cost de la Otopeni şi a unei bune părţi din traficul de marfă.

Pentru pasagerii gălăţeni, aeroportul de la Alexeni poate reprezenta o soluţie mai comodă decât Otopeniul, ţinând cont de distanţa ce poate fi parcursă cu maşina în vreo două ore, şi asta înainte de finalizarea drumurilor expres din zonă.

Pentru aeroportul Galaţi - Brăila, în schimb, este o piatră de moară, deoarece una dintre variantele de finanţare posibile, cea a unei investiţii private, are acum şanse minime, pentru că nu va băga nimeni bani într-un aeroport aflat la distanţe relativ mici de alte trei, toate internaţionale (să nu uităm Bacăul, singura "concurenţă" reală de până acum). Cum Comisia Europeană nu finanţează aeroporturi noi, iar pentru bugetul de stat suma de 500 milioane de euro este una enormă, mai ales pentru o investiţie neesenţială la nivel naţional (în MasterPlan sunt prevăzute doar studiile de oportunitate şi fezabilitate), singurele variante rămân cele care ţin de... război.

Fondurile europene pentru mobilitate militară, care oricum vizau mai mult reparaţii decât investiţii noi, s-au cam repartizat, iar singura alternativă rămasă este ca, după finalizarea conflictului din Ucraina, unul dintre huburile logistice de reconstrucţie a ţării vecine să fie stabilit în zona noastră şi să atragă multinaţionale pentru care construcţia unui aeroport ar putea să fie un bonus comparativ cu profiturile pe care le-ar putea obţine din utilizarea lui. Şansele sunt însă destul de mici, pentru că infrastructura de transport a Ucrainei este mult mai dezvoltată pe direcţia Polonia - Germania, iar graniţa polono-ucraineană este suficient de lungă încât să permită existenţa în acea zonă a mai multor centre majore de aprovizionare.

Concluzia e simplă, aeroport se va face, dar deocamdată la Alexeni. La Galaţi, abia s-a descoperit gânditul în perspectivă, aşa că până la realizări concrete va mai curge ceva apă pe Dunăre...

60 de miliarde pentru şase luni de "linişte"

Statele Unite au deblocat, după multe luni de întârziere, un ajutor militar de 60,8 miliarde de dolari pentru Ucraina, după un vot favorabil în Camera Reprezentanților, dominată de republicani. Votul în Senat (unde majoritari sunt democraţii) şi promulgarea preşedintelui Biden sunt simple formalităţi, care vor fi rezolvate în următoarele zile, iar primele arme vor ajunge astfel pe front în mai puţin de o săptămână.

Ajutorul american vine într-un moment dramatic pentru Ucraina, aflată în criză acută de muniție și arme, care pierde teren pe câmpul de luptă în fața Rusiei. Chiar dacă este puţin probabil ca primele livrări să schimbe rapid ceva pe linia frontului, important este că armele şi muniţia pentru Ucraina vor fi asigurate cel puţin până la alegerile prezidenţiale americane din noiembrie.

Din punctul de vedere al europenilor, acest ajutor asigură încă şase luni de linişte, cinic vorbind, pentru că pe front vor muri în continuare zeci de mii de oameni. Răgazul poate fi folosit de statele bătrânului continent pentru deblocarea industriilor de război, destul de anchilozate după căderea Cortinei de fier şi care e clar că au nevoie de mai mult timp decât se estimase pentru a fi repornite la turaţie optimă.

Pentru americani, miliardele respective nu reprezintă mare lucru, suma fiind echivalentul a numai 0,2 la sută din PIB-ul SUA. Pe de altă parte, întârzierea deblocării, dincolo de jocurile politice interne, poate reprezenta un avertisment pentru toată lumea, de la Ucraina la Uniunea Europeană (care s-a dovedit incapabilă să susțină linia frontului în această perioadă), despre ce se poate întâmpla în cazul unei neimplicări americane în conflict, ceea ce n-ar fi exclus să se întâmple într-o eventuală nouă preşedinţie Trump.

În acelaşi timp, americanii controlează în acest moment destul de clar "jocul", blocându-i pe ruşi pe frontul din Donbas şi neoferindu-le ucrainenilor suficiente resurse pentru a contraataca decisiv. De altfel, acest tip de război pare să fi fost încă din start planul marilor puteri, având ca scop slăbirea armatei lui Putin şi prăbuşirea economiei ruseşti, respectiv, o Ucraină recunoscătoare şi dependentă de Occident. Mai trebuie spus că înfrângerea Moscovei trebuie să fie una destul de soft, deoarece un dezastru pe front al "tătucului" ar antrena după sine o spargere în bucăţi a imperiului său şi apariţia a zeci de "ţări", cu tot atâţia dictatori (alegeri sigur nu vor exista în astfel de state), care s-ar trezi fiecare în braţe cu părţi semnificative din uriaşul arsenal nuclear al Rusiei. Şi cum, evident, nu poţi controla zeci de nebuni ajunşi peste noapte şefi de stat, e preferabil ca puterea de decizie să rămână într-o singură mână, a unui "Putin" umilit şi pus la colţ în toată lumea, dar încă "ţar" la el acasă.

Pământ în flăcări

Atacarea Israelului de către Iran ar putea fi scânteia care să declanşeze un conflict global major, practic un al treilea război mondial, cu implicaţii a căror amploare, greu de estimat în momentul de faţă, ar putea fi catastrofală.
Uciderea mai multor ofiţeri de rang înalt de către aviaţia israeliană într-un complex al consulatului iranian de la Damasc a pus jar pe foc în vechea dispută mocnită dintre cele două ţări, iar răspunsul Iranului nu a întârziat să apară, sute de drone şi de rachete fiind lansate spre Israel în cursul nopţii de sâmbătă.
Trebuie spus că ameninţarea a fost considerată credibilă de toată lumea, Israelul instituind încă de vineri starea de urgenţă, iar preşedintele american Joe Biden anulându-şi weekendul "la ţară", pentru a fi prezent la Washington alături de echipa de securitate care monitorizează Orientul Mijlociu. Să spunem, în context, că gărzile iraniene au făcut primul pas atacând un cargou al omului de afaceri israelian Eyal Ofer, al cărui tată era născut la... Galaţi.
Iranul a atacat în mare parte de pe teritoriul său, dar a folosit şi grupările pe care le finanţează în ţările arabe învecinate (Siria, Liban, Irak sau Yemen). Drept urmare, chiar dacă sutele de drone şi rachete lansate au fost interceptate şi nu au provocat daune majore, Iranul a devenit ţintă legitimă în cazul unui posibil contraatac israelian. În momentul de faţă, acesta atârnă de un fir de păr, îndemnurile la reţinere ale comunităţii internaţionale putând să nu influenţeze decizia pe care o va lua Israelul.
Izbucnirea unui război adevărat între cele două ţări ar însemna şi implicarea americanilor, care au trimis deja un portavion în zonă şi au baze militare în mai multe ţări arabe din Golf. Sprijinirea Israelului va deveni cu siguranţă principala preocupare a forţelor SUA, iar şansele de a fi deblocat ajutorul promis Ucrainei s-ar reduce drastic. Acest lucru va oferi Rusiei un mare avantaj, posibil decisiv, în războiul care se poartă chiar la graniţa noastră, în condiţiile în care Europa nu reuşeşte să treacă de la promisiuni la livrarea efectivă de muniţie şi armament.
Iar implicarea SUA pe două fronturi l-ar putea deschide şi pe al treilea. China are ambiţii mari în zonele sale de interes, iar o Americă "ocupată" îi va permite să testeze un atac, dacă nu asupra Taiwanului, măcar asupra unor insule mici din Marea Chinei de Sud pe care şi le dispută cu Filipine sau Vietnam, aliaţi ai SUA.
Şi nu trebuie să uităm că în toate cele trei posibile războaie vor fi angrenate puteri nucleare, aşa că o apăsare pe buton a uneia dintre ele, care s-ar simţi la un moment dat în dificultate, ar putea fi începutul sfârşitului.

E (aproape) război, Ioane!

În momentul împărţirii banilor europeni pentru spitale, în 2022, a fost un scandal monstru. Numeroase unităţi medicale n-au "prins" lista celor 49 de spitale eligibile pentru suma de 2,45 miliarde de euro alocată investiţiilor în sănătate prin Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă (PNRR), printre acestea numărându-se şi corpul nou anunţat la Spitalul Judeţean Galaţi.

Ulterior, câteva luni mai târziu, lista potenţialelor unităţi finanţabile s-a redus la 27. Anul trecut, au mai dispărut 740 milioane de euro din fondurile PNRR pentru sănătate, astfel că alte şase spitale au rămas fără finanţare, deşi unele dintre ele aveau studii de fezabilitate realizate şi licitaţii în derulare.

Dintre cele 21 de spitale aflate în momentul de faţă pe listă, patru atrag atenţia în mod deosebit, atât prin faptul că reprezintă construcţii noi, cât şi prin specificul aparte: bloc chirurgical politraumă în cazarma 1044 Sibiu, pavilion de chirurgie posttraumatică în cazarma 705 Pitești, pavilion de medicină operațională-politraumă în cazarma 1053 Craiova şi pavilion de medicină operațională politraumă în cazarma 646 Brașov (construcţie de la zero, cu drumuri de acces şi reţele de utilităţi incluse). Conform documentelor, toate cele patru unităţi vor avea funcţii de spitale de urgenţă, diagnostic în ambulatoriu, tratament chirurgical și, evident, medico-militare.

Iniţial, aceste spitale noi ar fi trebuit construite din banii Ministerului Apărării, documentaţia fiind aprobată prin hotărâri de guvern în anii 2019-2021, însă banii necesari nu au mai fost alocaţi, aşa cum se întâmplă frecvent în acest domeniu. Pe 20 martie 2024, însă, au fost semnate contractele de finanţare, banii urmând să provină exclusiv din sumele alocate României prin PNRR. Alături de cele patru spitale militare, s-au mai semnat astfel de documente doar pentru alte câteva unităţi, din Bucureşti, Constanţa şi vreo patru oraşe transilvănene, semn că armata are prioritate totală. Aproape imediat, pe 27 martie, cele patru spitale militare (numai ele, de data aceasta!) au trecut la foc automat şi prin guvern, fiind aprobate suspect de repede hotărârile aferente. Mai mult, termenul de finalizare anunţat, jumătatea anului 2026, este extrem de rapid pentru construcţia şi dotarea unui spital în România.

Dacă, la toată graba asta, adăugăm şi viteza cu care a început să se schimbe legislaţia specifică (gen posibilitatea militarizării angajaţilor MAI sau apărarea cetăţenilor români aflaţi peste hotare, cu referire clară la cei peste 600.000 din Republica Moldova), rezultă fără dubii că un viitor conflict armat în zonă este foarte aproape. Şi asta la modul serios, nu din categoria "OZN"-urilor imaginate la prima rachetă de semnalizare de pe cerul nopţii.

Majorarea pensiilor în septembrie, între promisiuni şi calcule

De câteva săptâmâni bune, aproape că nu există zi în care reprezentanţi ai Ministerului Muncii să nu se laude cu majorarea pensiilor din luna septembrie, prin intrarea în vigoare a punctelor de stabilitate. Date de aplicare sigure, exemple de calcul din care reies cifre neverosimile, o altă indexare importantă în ianuarie 2025 şi multe alte promisiuni care mai de care mai spectaculoase, toate fac parte din "arsenalul" scos la bătaie odată cu intrarea guvernanţilor în campania electorală.

În teorie, noul sistem al punctelor de stabilitate este o măsură bună, care oferă un bonus, foarte important în cazul pensiilor mici, celor care au muncit mai mult de 25 de ani, şi aduce în prim-plan principiul contributivităţii, avantajându-i pe cei ce au cotizat efectiv perioade îndelungate de timp. Tot în teorie, din cele 4,7 milioane de pensii aflate în plată, circa 3 milioane ar trebui să fie majorate în septembrie, ceea ce presupune un efort suplimentar major pentru bugetul de stat, aflat într-o situaţie nu tocmai fericită, cu un deficit care se adânceşte de la an la an, în ciuda creşterii economice. Trebuie precizat, în context, că bugetul asigurărilor sociale (cel din care teoretic se plătesc pensiile) nu acoperă în acest an nici măcar creşterea acordată în ianuarie 2024.

Presiuni pentru reducerea deficitului bugetar există din partea tuturor partenerilor instituţionali externi, iar guvernul şi-a luat angajamente ferme în acest sens în faţa Comisiei Europene, astfel că promisiunile de majorare a pensiilor cu încă 25-30% sunt extrem de greu de realizat, mai ales într-un an electoral. Fondul Monetar Internaţional a atras atenţia încă din ianuarie că majorarea din septembrie nu se va putea face decât cel mult parţial şi va trebui etapizată. Şi Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică a tras un semnal de alarmă, recomandând eliminarea scutirilor fiscale şi trecerea graduală la impozitarea progresivă. De asemenea, agenţiile de rating stau permanent la cotitură, cu ameninţarea retrogradării României în categoria "junk", în cazul în care deficitul va fi scăpat de sub control. Alte soluţii vehiculate în spaţiul public sunt amânarea integrală (sine die) a majorării din septembrie sau introducerea de impozite suplimentare pe pensiile şi salariile ce vor depăşi un anumit nivel, deocamdată neprecizat. Nu trebuie ignorat nici articolul din lege care stipulează că "majorarea pensiilor va fi corelată cu creșterea veniturilor la bugetul asigurărilor sociale", un adevărat "colac de salvare" al guvernanţilor.

Iar în disputa asta acerbă dintre promisiuni iluzorii şi calcule realiste, bomboana pe coliva speranţelor a pus-o economistul-şef al BNR, Valentin Lazea, care, într-un cadru nu tocmai oficial, i-a avertizat pe români să nu se mai aștepte la creşteri ale nivelului de trai, pentru că trăiesc deja cu mult peste posibilități.

Din ce în ce mai aproape de război

În ultima perioadă, mulţi oficiali europeni se referă din ce în ce mai des la posibilitatea unui război Rusia - Europa, într-un viitor care nu pare deloc îndepărtat. Potrivit unor rapoarte interne ale serviciilor germane de informaţii, Rusia ar putea ataca teritorii NATO "după 2026", creşterea producţiei de arme a Moscovei şi desfăşurarea de rachete în vestul ţării şi în Belarus indicând, în opinia analiştilor, pregătirea unui conflict major cu Occidentul. Inclusiv ministrul german al Apărării a avertizat că Putin ar putea invada o țară NATO "peste 5-8 ani". Vizate de un eventual atac vor fi, în opinia germanilor, ţările baltice şi Finlanda.

La rândul său, preşedintele francez Emmanuel Macron a invitat naţiunile europene să trimită trupe în Ucraina, "pentru a ne asigura că Rusia nu câştigă războiul", deşi a avertizat că nu există consens asupra acestui subiect, iar alţi lideri europeni importanţi au negat ulterior astfel de intenţii.

Peste Ocean, o eventuală alegere a lui Donald Trump ar face praf unitatea de care (încă) se bucură blocul militar nord-atlantic. Mai mult, generalul David Petraeus, care a condus războaiele din Irak și Afganistan, iar apoi a fost director al CIA, consideră că "America trebuie să rămână întotdeauna în Orientul Mijlociu", apărarea Europei trecând astfel pe plan secund pentru SUA. În opinia lui Petraeus, următoarele ţinte ale lui Putin vor fi Moldova şi Lituania.

Inclusiv Mircea Geoană, secretarul general adjunct al NATO, a declarat că trebuie să ne pregătim pentru câţiva ani de relaţii tensionate cu Moscova.

Din păcate, după cum arată scena politică euro-atlantică, măcinată de dispute electorale interne şi de o fobie de migranţi dusă la extrem, pericolul unui război este unul major. Ucraina a fost lăsată din ce în ce mai singură în ultimele luni, fără suficiente arme şi muniţii, iar oamenii lui Zelenski nu vor putea rezista la infinit doar cu declaraţii de sprijin, în condiţiile în care tunurile le vor rămâne fără obuze. Şi, cu siguranţă, Putin, care visează "de mic copil" la o renaştere a fostei Uniuni Sovietice, nu va ezita prea mult, poate doar o scurtă perioadă de refacere a forţelor, până să atace ţările mici de la marginea "imperiului" său. Astfel, dacă Europa nu se trezeşte şi continuă să dea semne de slăbiciune cu fiecare ocazie, ne-am putea trezi implicaţi în câţiva ani într-un al treilea război mondial. Un conflict de proporţii poate fi încă prevenit, dar numai dacă atitudinea demagogică a liderilor Europei se va schimba radical, în sensul renunţării la declaraţii politicianiste şi trecerii la acţiuni concrete.

Nu deschideţi şampania, tezaurul e tot la Moscova!

Parlamentul European a solicitat Federației Ruse, printr-o rezoluţie adoptată joi, la Strasbourg, să returneze integral României tezaurul național, sechestrat de Moscova în perioada 1916-1917. "Parlamentul regretă că Rusia nu a restituit integral României tezaurul său național, ceea ce reprezintă o încălcare a normelor și cutumelor internaționale", a precizat Parlamentul European, în declaraţia votată cu o largă majoritate.

În timpul Primului Război Mondial, România a trimis în Rusia 91,5 tone de aur, care făceau parte din rezerva Băncii Naționale, colecții de bijuterii și monede rare, precum și bunuri de importanță culturală și istorică, precum arhive de stat, documente, manuscrise istorice, picturi de patrimoniu, cărți rare și colecții ale mai multor instituții. După instalarea la putere a regimului comunist, Rusia a sechestrat tezaurul și a refuzat înapoierea acestuia, chiar dacă a acceptat în timpul discuţiilor bilaterale de după 1989 că aurul românesc a ajuns la Moscova. Trebuie precizat că au revenit totuşi în România, după cel de-Al Doilea Război Mondial, o parte din tezaurul "Cloșca cu puii de aur", câteva zeci de tablouri ale lui Grigorescu şi o serie de obiecte de patrimoniu, în special de natură religioasă.

Rezoluţia adoptată de europarlamentari este un semnal important, fără discuţie, care pune pe agenda internaţională o problemă viu dezbătută de societatea românească de la Revoluţie încoace. Practic, Uniunea Europeană şi-a confirmat astfel sprijinul pentru România în demersurile pe care ţara noastră le va face în această chestiune.

Până la recuperarea integrală a tezaurului e însă o cale foarte lungă. Teoretic, cea mai accesibilă variantă este acum cea de a impune returnarea tezaurului românesc printre condiţiile obligatorii pentru demararea discuţiilor ce vor urma după încheierea războiului din Ucraina, în cadrul cărora Moscova va solicita cu siguranţă băncilor occidentale deblocarea activelor ruseşti, estimate la circa 300 miliarde de euro. În comparaţie cu această sumă uriaşă, valoarea tezaurului României, de 5-7 miliarde de euro, este un mizilic.

Numai că, pentru a include problema tezaurului în negocierile de reluare a relaţiilor Europa - Rusia, România ar trebui să aibă un cuvânt mult mai greu de spus în forurile executive de la Bruxelles şi Strasbourg decât în momentul de faţă. Iar printr-o simplă rezoluţie, care este de fapt o declaraţie politică fără efecte juridice, nu se va întâmpla nimic, în condiţiile în care Parlamentul European adoptă sute de astfel de documente într-o singură legislatură (numai joi, 14 martie 2024, au fost votate zece rezoluţii!). Aşa că nu deschideţi deocamdată şampania, tezaurul e tot la Moscova!

Garcea, alegerile şi primarii

Au apărut primele sondaje după decizia de comasare a alegerilor europarlamentare cu scrutinul pentru locale şi hotărârea ca partidele din coaliţia de guvernare să candideze pe liste comune pentru Parlamentul European. Aşa cum era de aşteptat, intenţiile de vot de până acum au fost date peste cap, Garcea, Piperea & comp, reprezentanţii AUR, care ar fi dominat alegerile europene desfăşurate independent, fiind depăşiţi net de candidaţii PSD-PNL.

Din punctul de vedere al partidelor de la guvernare, comasarea alegerilor a reprezentat probabil singura soluţie de a contracara avântul luat în ultima vreme de grupările naţionaliste, în condiţiile în care politicienii aflaţi pe listele formaţiunilor tradiţionale se bucură de o notorietate mult mai mică în comparaţie cu "vedetele" AUR. Implicarea primarilor, prin intrarea lor în cursă în acelaşi timp, va duce probabil la răsturnarea rezultatelor la europarlamentare, aşa cum indică şi aceste prime sondaje, în condiţiile în care majoritatea celor aflaţi în fruntea localităţilor din România sunt înregimentaţi în cele două partide aflate la conducerea ţării, iar influenţa lor la nivel local va determina o creştere substanţială a prezenţei la vot, aflux ce va duce la un cu totul alt rezultat al alegerilor europene decât cel obţinut în cazul unui scrutin "independent", la care românii, tradiţional, nu prea se înghesuie să participe.

A doua decizie luată de coaliţia guvernamentală, cea de participare pe liste comune la europarlamentare, este una proastă din start, pentru că, întotdeauna, voturile adunate de două partide aflate în alianţă electorală vor fi mai puţine decât cele ce pot fi obţinute separat. Cu toate acestea, se pare că PSD şi PNL au hotărât să sacrifice 2-3 europarlamentari pentru a stopa ascensiunea AUR şi a vedea dacă o astfel de coaliţie poate fi viabilă şi în perspectiva alegerilor din toamnă, parlamentare şi, mai ales, prezidenţiale.

Miza majoră este un candidat comun pentru preşedinţie, variantă care le-ar da posibilitatea social-democraţilor să obţină o funcţie la care râvnesc de 20 de ani, de la Ion Iliescu încoace. Cel mai probabil, pentru a-i determina pe liberali să renunţe la un candidat propriu pentru şefia statului, Ciolacu va sacrifica inclusiv câteva zeci de senatori şi deputaţi, oferindu-le celor de la PNL o reprezentare mai bună decât cea din sondaje pe eventualele liste comune pentru Parlament. Deşi par cam multe compromisuri pentru un partid aflat detaşat în fruntea opţiunilor alegătorilor, dezideratul de a fi cinci (sau chiar zece ani) preşedinte al României probabil că merită...

Ce post vizează Iohannis prin candidatura la şefia NATO

Deşi "în secret" i se pregăteşte o vilă de retragere, pentru modernizarea căreia statul român a alocat circa 7 milioane de euro, Klaus Iohannis nu pare să aibă de gând să stea pe-acasă nici după încheierea celui de-al doilea (şi ultim) mandat prezidenţial. Chiar dacă, potrivit comunicărilor oficiale, şeful statului nu a avut nici măcar o zi de concediu de odihnă în aceşti zece ani, impresia generală lăsată este că preşedintele abia se întorcea din vacanţă pentru a pleca imediat în alt sejur.

La nivel diplomatic, această activitate "intensă" a dat, se pare, roade, pentru că Iohannis este foarte bine văzut în cercurile politice înalte ale Europei. În acest context, ultima "mutare", cea de a-şi anunţa candidatura pentru şefia NATO, nu a fost o surpriză pentru aproape nimeni şi a fost primită fără prea mari rezerve la Bruxelles.

Intrarea "în piaţă" a fost făcută anul acesta la dezbaterea Parlamentului European de la Bruxelles de la începutul lui februarie, unde Klaus Iohannis a fost prezentat elogios chiar de liderul popularilor europeni, Manfred Werner, cel mai puternic om politic de pe continent. Înscrierea în cursa pentru preşedinţia Alianţei Nord-Atlantice a reprezentat astfel o continuare firească. Deşi această funcţie pare antamată de olandezul Mark Rutte, în favoarea căruia s-au pronunţat deja toate cele trei puteri nucleare din NATO - SUA, Marea Britanie şi Franţa -, a căror influenţă va fi evident decisivă, intrarea lui Iohannis în cursă nu face decât să-i crească cota şefului statului român.

Care ar fi miza, în condiţiile în care şefia NATO pare de neatins? E simplu! Noul portofoliu de comisar european pentru Apărare, care va fi înfiinţat în viitorul cabinet comunitar, după alegerile din luna iunie, ca răspuns la pericolul în creştere reprezentat de Rusia pentru securitatea continentului. Cum pentru poziţia de lider al Alianţei este nevoie de consens, Iohannis are toate şansele să fie "recompensat" pentru o eventuală retragere strategică din cursă cu noua funcţie, pe care actuala (şi probabil viitoarea) preşedintă a Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a promis că o va înfiinţa în noul mandat şi o va încredinţa unei personalităţi din Europa de Est.

Iar mai bine decât Klaus Iohannis nu este nimeni poziţionat, deşi s-au mai vehiculat nume foarte interesante din Polonia (ministrul de Externe Radoslaw Sikorski) şi Estonia (prim-ministrul Kaja Kallas). La urma urmelor, de ce n-ar avea şi România un post de mare importanţă în politica europeană, mai ales că în ultimele comisii n-am prea fost băgaţi în seamă la împărţirea funcţiilor de top?

Ce poate face un popor fericit

Imaginaţi-vă o ţară în care poliţia ridică oamenii de pe stradă şi îi bagă la închisoare fără explicaţii şi fără să le permită accesul la apărare. Şi că în ultimii doi ani cam 2% din populaţia adultă a ţării a ajuns după gratii, iar o bună parte dintre cei arestaţi sunt total nevinovaţi. Drepturile omului, libertăţile civile, democraţia sunt, evident, simple "glume" în această ţară, iar ceea ce se întâmplă acolo pare de coşmar pentru cineva obişnuit cu modelul european de viaţă.

Şi totuşi, cel care a "reuşit" să transforme această ţară într-o dictatură sinistră în numai câţiva ani este adulat de popor şi tocmai a (re)câştigat alegerile prezidenţiale cu 85% din voturi. Explicaţia e simplă. Omul a recurs la metode poliţieneşti pentru a elimina criminalitatea care sufoca ţara de multe decenii, iar populaţia îi este alături, în ciuda practicilor total nedemocratice pe care dictatorul le aplică. Cert este că locuitorii ţării se pot plimba acum în voie prin cartiere unde acum câţiva ani nu scăpai neînjunghiat sau erai măcar tâlhărit şi bătut bine. Mai mult, alte câteva ţări din zonă se uită cu interes la "metodele" preşedintelui din Salvador şi sunt gata să le aplice.

Am făcut această lungă introducere ca să demonstrez faptul că oamenii apreciază exact ceea ce le lipseşte mai mult. Salvadorienii suferă în continuare de foame, n-au locuri de muncă şi nici o infrastructură decentă, sunt privaţi de o mulţime de alte chestii, însă sunt fericiţi pentru că li s-a rezolvat problema care îi durea cel mai tare.

Dincoace de Ocean, la malul Dunării, câteva zeci de oameni sunt fericiţi că un loc de joacă pentru copii aflat în apropierea ferestrelor lor va fi desfiinţat, în timp ce un întreg oraş îi blamează că sunt insensibili şi nu se gândesc la copii. Chiar dacă situaţia diferă extrem de mult, locatarii din Siderurgiştilor Vest sunt practic în poziţia celor din Salvador, au obţinut ceea ce şi-au dorit mai mult, iar acest lucru eclipsează toate celelalte probleme pe care le au.

La modul concret, însă, nu copiii au reprezentat principala cauză a acţiunii în justiţie, ci găştile de cartier, formate în general de tineri şi adolescenţi, care terorizează multe zone din oraş până dincolo de miezul nopţii, nederanjate de nimeni. Poliţiştii le raportează an de an ca fiind aflate sub control, însă acest control se rezumă de obicei la o privire aruncată din maşina de patrulare, pe care oricum băieţii de după blocuri o observă din timp sau chiar îi cunosc traseul şi orarul. Poate că n-ar strica nişte acţiuni ceva mai "salvadoriene" prin respectivele zone, cu amenzi usturătoare şi chiar câte-o noapte la bulău pentru cei mai recalcitranţi. Mai ales că vin alegerile şi la noi, iar 85% ar putea să fie un procentaj tentant!

Mai merge aeroportul o tură?

Cu o mulţime de proiecte nefinalizate pe masă şi o altă mulţime de studii de fezabilitate fără şanse reale de finanţare în portofoliu, politicienii gălăţeni au intrat abrupt în campanie electorală, alarmaţi de faptul că alegerile locale s-ar putea desfăşura mult mai devreme decât era prevăzut, respectiv la începutul lunii iunie, odată cu europarlamentarele, nu tocmai în toamnă, cum se preconiza iniţial. Şi cum timpul presează, au (re)început în forţă promisiunile.

Faptul că nu prea avem noroc la proiecte majore este deja de notorietate. Sistemul de management al deşeurilor, ale cărui prime hârtii datează de prin 2012, nu este încă gata, la drumul de centură se tot lucrează, deşi au trecut doi ani de când trebuia finalizat, centura ocolitoare tocmai şi-a pierdut constructorul şi a devenit incertă pentru viitorul apropiat, în ciuda faptului că are finanţarea asigurată, la noul sediu al Muzeului de Artă Vizuală nu s-a mai mişcat nimic de ani buni, pentru fabrica de baterii nu s-au găsit încă bani în aproape un an de căutări, de hydrogen valley deja nu-şi mai aduce nimeni aminte...

Peste toate acestea, însă, "domneşte" aeroportul, pe mâna căruia s-a mai câştigat o rundă de alegeri, după ce o armată de politicieni s-au pozat, în 2019, în plin câmp, cu harta detaliată a "minunii" întinsă pe capota unei maşini.

După ce s-a comandat studiul de fezabilitate, în decembrie 2022, timp de mai bine de zece luni n-a mai scos nimeni o vorbă, iar ulterior au apărut câteva explicaţii timide despre faptul că proiectul nu este gata, deşi termenul-limită a fost depăşit. Odată cu pericolul de a-i prinde alegerile locale cu pantalonii în vine, oamenii politici au scos din nou pe tarabă aeroportul. În noile angajamente, foarte interesante sunt sumele necesare, care au crescut de vreo 5-6 ori faţă de previziunile iniţiale, ceea ce face mult mai dificilă obţinerea unei finanţări, precum şi legarea proiectului de un altul, cel al extinderii poligonului de la Smârdan. Această extindere, deşi nu s-a spus concret, este o lucrare de anvergură, iar dacă se va urma "scenariul" de la Kogălniceanu, unde proiectul, deja lansat, se întinde pe... 20 de ani, perspectivele de a se construi un aeroport în proximitatea Smârdanului ajung să ţină de viitorul foarte îndepărtat.

Dar, hei, important este că aeroportul se va construi, ce mai contează când! În definitiv, alegeri locale mai sunt şi în 2028, şi în 2032, ba chiar şi în 2036 și 2040, dacă până atunci nu dă peste noi vreo rachetă putinistă sau cutremurul ăla mare pe care-l tot anunţă Mărmureanu!

A început înscrierea în cursa "Arestaţi-l pe Rasdaq", ediţia 2024

De-a lungul vremii, peste tot în lume, o mulţime de vedete din toate domeniile de activitate au cochetat cu politica, având mai mult sau mai puţin succes. Unii dintre aceştia chiar au reuşit să devină oameni politici importanţi, exemple fiind destule, de la actorul Arnold Schwarzenegger, ajuns guvernator al statului american California, la campionul mondial de box Vitali Kliciko, ales primar al Kievului.

Evident, România nu putea face excepţie, aşa că la fiecare rundă de alegeri au fost prezenţi pe liste numeroşi artişti, sportivi, medici sau profesori cu rezultate notabile în profesiile lor. Însă puţini au ajuns să facă politică la vârf la modul serios, cei mai mulţi fiind simpli "trăgători" de liste pentru partidele alese, care au încercat astfel să-şi îmbunătăţească scorul electoral cu ajutorul notorietăţii respectivelor vedete. Au fost partide care au reuşit să câştige procente bune, au fost şi altele care s-au păcălit, precum PER, care în loc de cunoscuta solistă Sanda Ladoşi s-a trezit în vârful listei de candidaţi cu... Sanda Tache, numele real al interpretei.

Câteva vedete au ajuns, totuşi, să ne reprezinte, dar prestaţiile lor politice au fost cel mai adesea foarte modeste, iar uneori de-a dreptul ridicole. A rămas de notorietate "sentinţa" de prin anul 2000 a interpretei de muzică populară Irina Loghin, deputat PRM la vremea aceea, care, într-o dezbatere despre piaţa de capital, care o depăşea în mod evident, a sugerat "să fie arestat Rasdaq, dacă a furat".

În plan local, nu mai departe de alegerile trecute, luptătorul Cătălin Moroşanu a fost cap de listă pentru PNL, însă n-a rezistat foarte mult în postura de consilier judeţean, deşi la Iaşi dusese la capăt două mandate. Şi antrenorul Dorinel Munteanu a încercat marea cu sarea pentru PMP, dar n-a avut succes nici la Galaţi, nici la Cluj. Ambii s-au declarat dezamăgiţi de experienţe şi au anunţat că renunţă la politică.

Anul acesta, primul temerar din Galaţi care şi-a anunţat intenţia de a participa la alegeri este boxerul profesionist Cristian Ciocan, care vrea să candideze pentru şefia primăriei din comuna natală, Pechea, din partea PNL. "Hammer" este primul înscris în cursa electorală, dar nu va fi cu siguranţă ultimul, pentru că în special partidele mici sau cele care nu au în teritoriu reprezentanţi cunoscuţi alegătorilor vor apela la oameni remarcaţi în alte domenii, pentru a câştiga un procent, două în plus.

Marea problemă este că, după eşecurile majorităţii vedetelor care s-au visat oameni politici, din ce în ce mai puţine persoane cu notorietate sunt dispuse să se amestece în troacă...

SF-urile de după SF-uri

În ianuarie 2023, se semna, la Brăila, contractul pentru realizarea studiului de fezabilitate în vederea construirii drumului TransRegio Galaţi - Slobozia - Drajna - Chiciu, o şosea de 150 de kilometri care să lege graniţele României cu Ucraina/Moldova şi Bulgaria. Costuri de 17 milioane de lei (fără TVA), 15 firme semnatare, şapte luni pentru finalizare. Optimism şi entuziasm cât cuprinde din partea celor prezenţi la ceremonie, cam toţi oficialii importanţi din cele patru judeţe (Galaţi, Brăila, Ialomiţa şi Călăraşi) prin care ar trebui să treacă drumul. S-au împlinit, iată, 12 luni, nu şapte, iar studiul se lasă încă aşteptat. Mai mult, deşi termenul de predare a fost depăşit cu cinci luni, nicio comunicare publică a celor implicaţi nu a apărut pentru a clarifica situaţia.

Similar, în decembrie 2022, a avut loc la Galaţi, de data asta, semnarea contractului pentru realizarea studiului de fezabilitate al aeroportului regional Galaţi - Brăila. Peste 30 milioane de lei (fără TVA) de plată, 17 firme implicate, nouă luni termen de realizare. Entuziasm şi optimism, la fel, la cele mai înalte cote, atât în Galaţi, cât şi în Brăila. Au trecut aproape 13 luni, nu nouă, iar rezultatul este acelaşi, nimic! Chestionat pe subiect, la trecerea celor nouă luni prevăzute în contract, preşedintele CJ Galaţi a declarat că încă se lucrează şi a dat un nou termen, sfârşitul anului 2023 - începutul anului 2024, în parte depăşit şi el fără vreun rezultat concret.

Ce se întâmplă, totuşi, cu aceste două proiecte majore pentru zona noastră, anunţate cu mare tam-tam şi aflate, practic, la stadiul de "am cumpărat dosarul cu şină în care să strângem documentaţia"? Dincolo de promisiunile politicianiste, cu care ne-am obişnuit deja şi care nu mai miră pe nimeni, mai există un lucru important care leagă cele două proiecte. Şi nu mă refer la lipsa finanţării, pentru că asta era evidentă din start pentru oricine voia să vadă dincolo de "urale şi aplauze prelungite...".

Este vorba despre faptul că a sucombat inclusiv "punguţa" în care politicienii implicaţi păstrau de doi bani speranţă, respectiv fondurile comunitare de mobilitate militară, suplimentate în contextul războiului din Ucraina. După eşecul contraofensivei ucrainene din toamnă, atât Europa, cât şi SUA par să se fi săturat să pompeze bani fără număr în conflict, în ciuda faptului că sprijinul la nivel politic pare suficient de solid în continuare. Iar una dintre victimele colaterale este chiar zona Galaţi - Brăila, care ar fi putut beneficia de finanţare pentru cele două proiecte, ale căror costuri nu sunt deloc mici, fiind estimate la sume cuprinse între 500 de milioane şi un miliard de euro, imposibil de acoperit din alte surse. Drept urmare, cele două proiecte vor rămâne la stadiul de SF (ştiinţifico-fantastic), chiar şi după ce SF-urile (studiile de fezabilitate) vor fi gata!

Cum să ai succes cu frâna de mână trasă?

Comisia Europeană a aprobat luni planul Germaniei de a acorda un ajutor de stat de aproape un miliard de euro unei firme suedeze care vrea să construiască o uzină de baterii pentru maşini electrice în nordul ţării, primul ajutor de acest tip autorizat de Bruxelles de la instituirea, în martie 2023, a unui mecanism care permite subvenţionarea proiectelor ce contribuie la reducerea poluării pe continent.

Anunţată cam în acelaşi timp cu a suedezilor, iniţiativa similară a României, care presupune un ajutor de stat de circa 800 de milioane de euro pentru o fabrică de baterii ce ar trebui construită la Galaţi, bate deocamdată pasul pe loc şi asta pentru că autorităţile noastre s-au încurcat cel mai probabil în hârtii. Tipic românesc, am putea spune, privind la multe alte proiecte care râd hidos în soare în aşteptarea unor avize, autorizaţii sau aprobări, aşa cum se întâmplă de un an la Palatul "Simion Gheorghiu", pentru care, culmea, finanţare există.

Cam asta pare situaţia şi în cazul fabricii belgiene ABEE, pentru care guvernanţii tot caută 800 de milioane de euro într-o căciulă în care nu-s decât 250 de milioane de euro (PNRR), apoi se învârt după aceeaşi sumă într-o cutie cu 400 de milioane de euro (Programul Tranziţie Justă) sau prin resturile minore rămase neconsumate de alte investiţii la fel de mici. Şi asta se întâmplă de opt luni, de când proiectul a fost anunţat oficial, într-un cadru politic care nu lasă loc de interpretare, cu premierul Belgiei în cap de masă.

Lipsă de viziune, nepricepere, dezinteres, greu de spus dacă e vorba de un singur lucru sau de toate la un loc, cert este că n-am auzit până acum ca România să facă vreun demers de a obţine banii sau garanţiile necesare în cadrul mecanismului despre care tocmai am explicat la începutul acestui articol, deşi programul Tehnologii Strategice pentru Europa (STEP) a fost prezentat inclusiv publicului din Galaţi în mai multe rânduri, cu ocazia unor importante investiţii anunţate în producţia de hidrogen, energie regenerabilă sau siderurgie.

Riscul major este ca toate aceste întârzieri şi bâlbe să pună în pericol însăşi existenţa proiectului, pentru că tehnologia în cazul bateriilor electrice este una de top, care progresează incredibil de repede şi va continua într-un ritm şi mai accelerat, iar până va reuşi România să strângă şi să pună banii pe masă s-ar putea ca proiectul belgian, acum unul de vârf al industriei europene, să fie total depăşit şi deci ineficient.

Din păcate, în era noilor tehnologii care ne bat la uşă, timpul e din ce în ce mai scurt, iar dacă vrem să progresăm la fel cum am făcut-o în ultimii 30 de ani, cu frâna de mână trasă, avem toate şansele să rămânem pe marginea drumului. De căruţă şi cu baterii de numai un cal putere!

Anul alegerilor. De la Şoşoacă, la Garcea şi Baba Vanga

Am intrat în anul alegerilor. Nu numai România, ci aproape jumătate din populaţia lumii va traversa în 2024 perioade electorale. La noi, prima înfăţişare la urne din cele patru programate va fi scrutinul pentru Parlamentul European, din 6-9 iunie. După cum se prezintă lucrurile în momentul de faţă, câştigătorul probabil al acestor alegeri va fi în România curentul naţionalist-extremist, candidaţii partidelor din această zonă având o popularitate uriaşă, peste cea de care se bucură reprezentanţii formaţiunilor aflate la guvernare în ultimul ciclu electoral. Piperea, "Garcea" şi Şoşoacă se vor putea impune mai ales cu ajutorul diasporei, influenţată puternic de extremismul în creştere din Occident, cu voturile celor neinformaţi şi uşor influenţabili din rural şi din urbanul mic, dar şi profitând de apatia tradiţională a românilor faţă de alegerile europene.

În celelalte runde de vot, ale căror reguli şi date nu au fost încă stabilite, guvernanţii pot câştiga lejer, deoarece au candidaţi mult mai cunoscuţi în plan local şi vor avea la dispoziţie inclusiv "maşinăriile" de partid din teritoriu, conduse de miile de primari care se vor realeşi. Cât despre prezidenţiale, am mai spus că un tandem Ciolacu preşedinte - Iohannis premier pare cel mai probabil rezultat.

În plan extern, situaţia este mult mai complicată decât acum un an, cu un război în plus, cel dintre Israel şi Hamas. Chiar dacă acest conflict nu va cuprinde întregul Orient Mijlociu, cum anticipau unele voci acum câteva luni, se anunţă un lung război de uzură, pentru că statele arabe nu par dispuse să-i ajute pe palestinieni mai mult decât până acum, respectiv cu bani şi sprijin diplomatic. În aceste condiţii, luptele din zonă doar vor influenţa economia mondială, prin instabilitatea creată în Marea Roşie de atacurile rebelilor din Iran şi Yemen.

În schimb, în Donbas, lucrurile s-au complicat foarte mult, după eşecul contraofensivei ucrainene din toamnă. Democraţiile occidentale, mai preocupate de alegeri prezidenţiale (SUA) şi probleme economice şi de migraţie (Uniunea Europeană), nu par să conştientizeze pe deplin urmările dezastruoase ale unei eventuale victorii ruseşti, astfel că deciziile de care depinde rezistenţa ucraineană au tot fost amânate şi au început deja să producă efecte ce se pot dovedi irecuperabile pe termen lung. Iar după cum merg lucrurile de câteva luni încoace, speranţa unei respingeri a Rusiei dincolo de hotarele recunoscute ale Ucrainei a început să ţină mai mult de "previziunile" făcute de Baba Vanga, care cică ar fi spus că Putin va fi asasinat anul acesta de un conaţional. Tristă speranţă...