Cum ne vede lumea

ŞI ARTIŞTI DE CATEGORIA A DOUA?








La începutul acestei luni, galeriile londoneze Saatchi, un nume respectat în lumea artei, au organizat un vot on-line pentru a desemna cel mai mare artist al secolului XX. Au fost propuse 500 de nume de personalităţi care şi‑au pus amprenta asupra acestui domeniu de‑a lungul veacului trecut. N‑a fost o surpriză pentru nimeni că printre aceste nume figura şi cel al sculptorului Constantin Brâncuşi, autorul Coloanei Infinitului, al Domnişoarei Pogany şi al Sărutului neputând să lipsească dintr‑o asemenea ierarhie.
Surpriza a venit la ceva timp de la deschiderea votării. Pe 17 martie, Brâncuşi era lider autoritar, cu peste 27.000 de voturi, în timp ce Pablo Picasso, ocupantul locului secund, strânsese doar 13.000! Îndemnurile de a‑l vota pe Brâncuşi în topul Saatchi au circulat pe toate calculatoarele din România, iar ai noştri şi‑au făcut treaba la modul superlativ, astfel că artistul din Hobiţa a strâns un număr dublu de voturi faţă de Picasso, Cezanne, Monet, Gaugain sau Matisse. Probabil că organizatorilor nu le venea să creadă. S‑au frecat la ochi, s‑au ciupit de obraji, au stat strâmb şi‑au cugetat drept şi au ajuns la concluzia că voturile românilor nu sunt bune! Şi, în consecinţă, le‑au anulat!
Aşa se face că, două săptămâni mai târziu, după ce alte zeci de mii de oameni şi‑au exprimat opţiunile, Brâncuşi avea doar 19.000 de voturi (cu 8.000 mai puţin decât pe 17 martie!) şi se afla pe locul 15. La vârful ierarhiei, nu s‑au produs schimbări majore. Picasso a devenit lider, fiind urmat de aceleaşi nume menţionate mai sus. Singurul afectat a fost Brâncuşi. Un artist de geniu, care a fost trecut în pluton doar pentru că a avut "ghinionul" să se nască în România.
Nu‑i prima oară când ne lovim de situaţii de genul acesta, în care românii sunt priviţi de sus doar pentru că� sunt români. Nu contează ce şi cum gândesc, nu contează nici măcar contribuţia lor la tezaurul umanităţii, contează doar că nu s‑au născut unde trebuie. S‑a vehiculat de multe ori, după aderarea noastră la UE, "conceptul" de europeni de categoria a doua, dar la artişti de categoria a doua nu mă aşteptam!

Frumoasa adormită

Frumoasa adormită
"... dacă de la Brăila ai pornit în lume, trebuie să te întorci, fie şi numai pentru beţia unei clipe, pe străzile marelui nostru Oraş..." (Fănuş Neagu)

De când domnitorul Vladislav Vlaicu a atestat pentru prima dată Brăila, acum mai bine de şase secole, oraşul de pe malul Dunării a reprezentat una dintre marile deschideri spre exterior ale României. La 1463, un cronicar bizantin caracteriza Brăila drept oraşul în care se face cel mai mare comerţ din întreaga ţară. Veacurile au trecut şi, cucerită, distrusă sau arsă din temelii, Brăila a renăscut mereu aidoma păsării Phoenix. După pacea de la Adrianopol, de la 1829, oraşul a început să crească şi să se dezvolte într-un ritm vertiginos, ajungând câteva decenii mai târziu una dintre localităţile româneşti care nu lipsea de pe niciuna din hărţile europene ale vremii, semn că devenise un reper extrem de important pentru comercianţii acelei perioade. Comerţul înfloritor de pe malul celui mai important fluviu european a determinat dezvoltarea exponenţială a artelor, a culturii sau a sistemului bancar. Astfel a ajuns Brăila să dea ţării şi lumii personalităţi de marcă precum Hariclea Darclee, Panait Istrati, Ana Aslan sau Maria Filotti, alături de o întreagă pleiadă de muzicieni, scriitori sau artişti plastici, a căror simplă înşiruire ne-ar ocupa tot spaţiul. Chiar dacă în epocă a rămas celebră şi "tanti Elvira", Brăila este fără îndoială reprezentată în lume de numele artiştilor săi. Ne-am trezit astfel cu un trecut impresionant, pe care avem obligaţia de a-l continua. Numai că astăzi, la Brăila, muzica este aproape în agonie, neexistând nici măcar o sală de spectacole pusă la punct aşa cum trebuie, iar talentele locale, din toate domeniile, îşi caută celebritatea pe alte meleaguri. Comerţul - altădată atracţia oraşului - se prezintă vizitatorului actual aproape de zero, în condiţiile în care la noi de-abia au apărut primele hipermarketuri, în timp ce în alte părţi ale ţării acestea au răsărit ca ciupercile după ploaie. Facilităţile lumii moderne se lasă şi ele aşteptate. Brăila nu are aeroport, nu are autostrăzi, nu are un pod peste Dunăre. Îi lipsesc atât de multe încât, comparativ, o eclipsează trecutul. Am putea spune, parafrazându-l pe Perpessicius, că Brăila este o frumoasă adormită la mal de Dunăre, deşi vitalitatea pe care a dovedit-o de-a lungul secolelor nu poate fi îngropată şi nici nu are cum să dispară în neant. E nevoie doar de un pic de interes. Al nostru, al tuturor. Ne poate împiedica, oare, cineva?

P.S. Editorial scris pentru "Ziarul de Brăila" (www.zbr.ro)

Străinul

Seara târziu, la unul dintre hotelurile gălăţene. La recepţie, în faţa televizorului, o tânără angajată se uită liniştită la serialul preferat. În rest, linişte totală. Uşa se deschide şi intră cineva. Alură sportivă, costum care nu prea aduce a "made in România". Stranger in the night. Se îndreaptă spre restaurant. Dă să intre, dar uşa se încăpăţânează să rămână închisă. Omul nostru se mai uită o dată la programul afişat (8-23), se uită neîncrezător la ceas (care arată 22.35) şi se îndreaptă spre recepţie. "De ce nu este nimeni la restaurant?", întreabă el într-o limbă română aproximativă. Răspunsul vine dezarmant, printre dialogurile de film: "Pentru că nu este nici un client!" Străinul, după două clipe de derută, se înroşeşte şi începe să gesticuleze: "Cum nicht client, ich client!". "Tratamentul" de care se bucură rămâne însă acelaşi: indiferenţă. Filmul de pe micul ecran este mult mai interesant. După câteva minute, omul se linişteşte, iese din hotel, îşi cumpără o sticlă de vin de la chioşcul din faţă (la hotel nu există decât apă minerală), revine şi se aşază liniştit pe unul dintre fotoliile din hol.
În acest timp, la televizor încep ştirile. Asaltat de o mulţime de reporteri, premierul declară surâzător: "Investitorii străini sunt aşteptaţi în România. Le oferim cele mai bune condiţii şi îi aşteptăm cu braţele deschise!".
În holul unui hotel din Galaţi, un investitor străin, cu o sticlă de vin în faţă, se uită nedumerit la primul-ministru, mai priveşte o dată pustietatea şi indiferenţa care îl înconjoară, ia o gură de vin şi, la o oră foarte târzie, se îndreaptă spre cameră să-şi facă bagajele.
La televizor, şeful Executivului continuă: "Suntem un popor foarte ospitalier...".

P.S. Text foarte vechi, de prin '97-'98, personajul principal fiind un neamţ care dorea să cumpere Fabrica de zahăr din Lieşti.

Fotbal şi mârlănie

Fotbal şi mârlănie

«Spectacolul» de duminică seara, de la meciul Rapid - Steaua, ne-a readus în minte scene de care până acum am avut parte numai în faţa televizorului. Ce s-a întâmplat în Giuleşti a fost o mare (şi neplăcută) surpriză pentru toată lumea, pentru că prezenţa în tribune a preşedintelui Băsescu, alături de mai marii fotbalului românesc, dar şi a invitatului de onoare, Sir Bobby Robson, promitea un spectacol sportiv de excepţie. Era ultimul derbi al turului, era ultima şansă a Rapidului de a se apropia în clasament de Steaua şi Dinamo… Ce mai, totul părea perfect pentru un eveniment fotbalistic deosebit. Numai că, din păcate, n-a fost să fie aşa.
Imediat după ce arbitrii şi jucătorii au ieşit de la cabine cu tricourile pe care scria «Uniţi împotriva discriminării» (forul internaţional desfăşoară un amplu program antirasism, pentru că nu suntem originali nici măcar la acest capitol!), galeriile au reacţionat instantaneu, în stilul balcanic de-acum caracteristic stadioanelor noastre: «În România, ultima speranţă: zero toleranţă». E doar coregrafie, ne-am zis, şi am aşteptat să-nceapă fotbalul. Pe teren, însă, am asistat la o dispută încrâncenată, cu pumni în coaste şi coate-n gură, care a dat apă la moară celor din tribună. Dacă pe teren arbitrul Tudor s-a descurcat onorabil, reuşind să potolească spiritele, prin eliminarea lui Nicoliţă, în tribune pasiunea a dat în clocot şi nimeni n-a făcut nimic pentru a o înfrâna. Sloganuri rasiste şi bannere care mai de care mai violente în limbaj au răsărit cât ai clipi în mijlocul galeriilor celor două echipe. Scaunele rupte au început să zboare în stânga şi-n dreapta, printre gradene, iar bucaţi măricele de beton din peluză au luat… drumul gazonului, avându-l drept ţintă pe portarul stelist Hamutovski (oare din cauză că e blond?). Oprit de două ori timp de minute bune, meciul s-a reluat de fiecare dată şi, în cele din urmă, a ajuns până în minutul 90, fără să se înregistreze nici un accident, deşi pericolul a plutit în aer tot timpul. Spectatorii au plecat spre case dezamăgiţi, iar telespectatorii au schimbat repede canalul, în căutarea unui… meci de fotbal.
După acest «derbi» rămâne doar gustul amar al unui spectacol care s-a transformat în circ, din cauza oamenilor care-şi spun suporteri. Alimentate din toate părţile, cu din ce în ce mai multă îndârjire în ultimii ani, orgoliile celor de la galerie au ajuns duminică seara la apogeu. Iar ceea ce s-a întâmplat în Giuleşti este o consecinţă firească a frustrărilor ultraşilor, care nu se mai pot manifesta în asemenea condiţii decât pe stadioane, pentru că oriunde în altă parte aceste răbufniri reprezintă cazuri de dosare penale. În Anglia, ţara de origine a fotbalului şi a «hooligans»-ilor, s-au instrumentat sute de cazuri, care s-au lăsat cu ani grei de interdicţii de a călca pe stadioane sau chiar de închisoare. Italia vine şi ea puternic din urmă, cu numeroase cazuri de manifestări fasciste sau rasiste. Avem, aşadar, profesori celebri. Numai că în timp ce la noi nu se face nimic (sau apar soluţii doar la nivel declarativ) pentru a preîntâmpina aceste lucruri, în ţările amintite s-a ajuns până la urmărirea video individuală a fiecărui spectator. Deşi susţinem sus şi tare că ne dorim integrarea în Europa, din punctul de vedere a ceea ce se întâmplă pe stadioanele româneşti, ne îndreptăm cu paşi mari spre arenele din America de Sud, unde forţele de ordine îl apără cu scuturile pe executantul unei lovituri de colţ, iar trasul cu pistolul a devenit un lucru banal. Aşa că, deocamdată, cel puţin la fotbal ne aşteaptă integrarea în Sud-America! Măcar de-ar apărea la noi următorul Pele. Sau cel puţin un mic Maradona…