Vom avea salarii mari. Dar locuri de muncă?

S-a ajuns la un consens în Parlamentul European privind instituirea în fiecare ţară din Uniunea Europeană a unui salariu minim, care să reprezinte 60% din salariul mediu. În România, la un salariu mediu brut de 5.688 de lei (3.487 de lei net), ar rezulta un salariu minim brut de 3.412 lei (2.092 de lei net), în condiţiile în care acum se situează la nivelul de 1.386 de lei, respectiv o creştere de 50%.
La prima vedere, măsura este una excelentă din punct de vedere social, cam jumătate dintre angajaţii români, plătiţi acum cu salariul minim sau cu sume în imediata apropiere a acestuia, urmând să beneficieze de o majorare substanţială a veniturilor.
Există însă o mulţime de necunoscute care trebuie luate în calcul înainte de a afirma că totul va fi bine. În primul rând, această creştere nu va fi singulară, pentru că salariul mediu va continua să crească, atât prin majorarea impusă de Parlamentul European, cât şi prin aplicarea legislaţiei naţionale, care leagă foarte multe salarii ale bugetarilor şi indemnizaţii ale demnitarilor de salariul minim. Şi astfel, pentru a păstra proporţia de 60%, ar trebui să existe în fiecare an noi creşteri foarte importante ale salariului minim. Poate nu de 50%, ca în primul an, dar suficient de mari încât să creeze probleme. Pentru că a doua mare chestiune care trebuie luată în calcul este fragilitatea economiei româneşti, în care cel puţin o treime din firme se află la limita de subzistenţă, iar o altă treime gâfâie serios la majorări salariale de doar 100 de lei. Şi-atunci se pune întrebarea dacă vor avea oare firmele autohtone forţa de a susţine astfel de creşteri.
Cel mai probabil, economia românească va suferi serios, pericolul de a intra în colaps fiind unul major. Iar soluţia ţine de clasa politică, ale cărei preocupări nu prea sunt însă pe termen lung, ci doar până la viitoarele congrese sau următoarele alegeri. Mai concret, acestei majorări europene, căreia nu avem cum să ne opunem, ar trebui să i se negocieze o eşalonare care să dea timp economiei româneşti să se adapteze. Acest lucru nu se poate face însă decât cu o echipă de negociatori care să nu fie politicieni, ci oameni foarte buni cunoscători ai economiei reale. Pentru că altfel este posibil să avem salarii mari, dar să nu mai avem unde să muncim.

Ziua naţională a dezbinării

Astăzi, cu mic, cu mare, sărbătorim Ziua Naţională, un moment în care ar trebui să vorbim despre unitate, despre patriotism, despre românism. Din păcate, după aproape doi ani de pandemie, suntem mai dezbinaţi ca niciodată.
Din cauza nenorocitului ăsta de virus, ne-am certat cu prietenii, cu rudele, cu toţi cunoscuţii din viaţa noastră. Am ajuns să nu mai avem încredere în nimeni, să fim suspicioşi faţă de oricine şi de orice, să punem la îndoială tot ceea ce ne spun specialiştii. Dezinformarea a atins în România cote alarmante, iar rezultatul este valul uriaş de mortalitate care ne-a adus printre primii în lume în ceea ce priveşte rata deceselor cauzate de noul coronavirus. Am ajuns ca în loc de fasole cu ciolan să ingurgităm doar ştiri false, răspândite cu mult elan de indivizi pentru care morala şi discernământul sunt la cote alarmant de joase. În loc de unire, de acest 1 Decembrie "sărbătorim" dezbinare, în loc de dragoste şi înţelegere, avem parte doar de ură şi de... capra vecinului.
Cel mai trist este însă faptul că am ajuns într-un punct în care această dezbinare pe care o experimentăm zilnic se transpune în zeci de mii de morţi, decese dintre care multe puteau fi evitate prin simpla empatie faţă de cel de lângă noi. Şi avem exemple cu nemiluita în ţările ai căror locuitori au ales să se vaccineze pentru a traversa împreună cu bine cea mai neagră perioadă din istoria recentă a omenirii. Noi, românii, în schimb, am preferat să trecem prin furtuna COVID-19 fiecare pe pielea lui, cu un dispreţ suveran faţă de cel de lângă noi, clamând selecţia naturală ca mod de viaţă.
Un femur rupt şi sudat mai apoi, cândva, în epoca de piatră, dar găsit în zilele noastre de arheologi, a reprezentat, potrivit antropologului Margaret Meade, dovada supremă a primului semn de civilizaţie, pentru că un om cu piciorul rupt era fără discuţie victimă sigură a animalelor sau a vremii. Faptul că acel femur a avut timp să se sudeze înseamnă că omul respectiv a avut pe cineva aproape, care l-a hrănit, l-a îngrijit şi l-a apărat.
În contradicţie cu această mărturie, ceea ce se întâmplă astăzi în România ne demonstrează că mulţi dintre noi n-au reuşit să treacă de mentalităţile din epoca de piatră. Cum să le mai ceri atunci să sărbătorească unirea, când doar dezbinarea le mai pune sângele în mișcare?

Prezenţa la vot ne poate decide soarta

Alegerile parlamentare desfăşurate duminica trecută în Bulgaria au adus în noul legislativ trei partide cu mesaj declarat anticorupţie, unul dintre acestea, recent înfiinţat, fiind chiar câştigător al scrutinului, cu nu mai puţin de 25% din voturi. Problema de fond a vecinilor de la sud de Dunăre, pentru care au mai fost organizate alegeri anticipate în aprilie şi în iulie, rămâne însă nerezolvată. Cele trei partide anticorupţie nu pot forma o coaliţie de guvernare decât împreună cu unul dintre vechii "corupţi" (socialiştii, cel mai probabil), o alianţă total nefirească şi care nu poate fi evitată decât cu preţul unei noi runde de alegeri.
Cea mai mare problemă nu este însă asta, ci participarea la vot a bulgarilor, de numai 25,5%, procentaj care nu prea le-a sărit în ochi analiştilor politici. Şi un semnal mai grav la adresa întregii clase politice decât faptul că trei sferturi din populaţie nu mai vrea să voteze nu cred că există.
Din păcate, după "jocurile" politice din România din această toamnă, spre un asemenea absenteism masiv ne îndreptăm şi noi, pentru că multora li se pare din ce în ce mai inutil să voteze, în condiţiile în care celor ajunşi în parlament li se fâlfâie maxim de dorinţele şi aşteptările electoratului.
În acest timp, politica autohtonă pare să stea la mâna preşedintelui Iohannis, care este din ce în ce mai implicat, nefiind probabil dispus să renunţe la putere odată cu încheierea celui de-al doilea mandat de şef al statului. Iar cea mai facilă cale pare să fie apariţia unui nou partid, unul centrist, pe modelul francez patentat de Macron, care ar putea fi alcătuit din membrii mai maleabili din PNL și PSD, mai ales dacă aceştia vor reuşi să guverneze împreună până în 2024. Această "nouă" formaţiune, care l-ar putea propulsa pe Iohannis în funcţia de prim-ministru (cu puteri sporite, în cazul unei republici parlamentare cu un preşedinte mai mult decorativ), ar urma să devină principala forță politică a țării, cu vreo 30-35%. Pe lângă aceasta ar mai putea intra în parlament AUR - 15%, facțiunea conservatoare desprinsă de Orban din PNL - 10-15%, o aripă dură a PSD, condusă de Dragnea sau Adrian Năstase - 10%, plus USR - 15%, UDMR - 5% şi foarte probabil un nou partid antisistem - 10%, soluţiile pentru alcătuirea unei coaliţii de guvernare urmând să fie ceva mai multe decât în prezent. Toate aceste calcule depind însă în foarte mare măsură de prezenţa românilor la vot, iar o previzibilă scădere abruptă a interesului electoratului pentru politică ar putea aduce rezultate surprinzătoare, inclusiv pentru viitorul ţării.

Gambitul bolivian

Am scris recent despre "zugzwang" - poziţie de şah în care cel aflat la mutare pierde obligatoriu, iar protagonist era Dacian Cioloş, care nu a reuşit să obţină votul Parlamentului pentru a deveni premier. Şi dacă tot am jucat şah în copilărie şi mai am ceva noţiuni, am să vă povestesc astăzi despre gambit. În sportul minţii, gambitul este o mutare strategică făcută la început de partidă, care constă în sacrificarea unei piese de valoare mică în schimbul unui avantaj poziţional, care îţi oferă posibilitatea ca ulterior să controlezi şi să câştigi partida.

Cam aşa par să stea lucrurile în privinţa alianţei dintre PNL/UDMR şi PSD, care se prefigurează ca viitoare coaliţie de guvernare în România. Cele două partide s-au tot porcăit în ultimii ani pe toate canalele de comunicare şi, mai mult, reprezintă curente politice total opuse din punct de vedere ideologic. Ori, realizarea unei astfel de alianţe contra naturii, şi încă pe termen lung, nu poate decât să ascundă cel mai probabil un avantaj ce ar putea fi valorificat ceva mai încolo.

Ca să înţelegem mai bine situaţia, nu trebuie decât să ne uităm pe rezultatele alegerilor locale de anul trecut. Roşii (PSD) au 1.362 de primari, galbenii (PNL) au 1.232, iar verzii (UDMR) au 199, ceea ce reprezintă nu mai puţin de 88% din totalul edililor din ţară. La pasul următor, trebuie spus că în România vor intra în acest exerciţiu financiar european (2021-2027) circa 80 miliarde de euro din partea Uniunii Europene, la care se adaugă 10 miliarde de euro din bugetul naţional, prin programul de investiţii "Anghel Saligny" (PNDL3). Fără discuţie, o asemenea sumă aflată la dispoziţie poate justifica orice fel de "încuscrire" politică, inclusiv una ce pare ilogică la prima vedere.

În cele din urmă, aceşti bani vor ajunge în mare parte (mai puţin nişte sume ce se vor "sifona", aşa cum se întâmplă de 30 de ani în România) să dezvolte comunităţile locale la conducerea cărora se află în majoritate primari din cele trei partide. Astfel, s-ar putea ca acest "gambit bolivian" (Bolivia e doar prima ţară cu steag roşu-galben-verde care mi-a venit în minte, nu are altă legătură) să fie câştigător pentru cele trei formaţiuni politice. Iar imaginea foarte proastă din momentul de faţă a acestei posibile alianţe ar putea să fie sacrificiul asumat pentru avantajul de a obţine peste câţiva ani voturile celor ce vor vedea cum li se dezvoltă localităţile, pentru că oamenii simpli sunt mult mai interesaţi de asfaltul prost de pe uliţă decât de discursurile elegante de la televizor.

"Tradiţia" dezertării la preşedinţii liberali

În cei 30 de ani de politică românească "originală", mai toţi liderii proeminenţi ai Partidului Naţional Liberal (PNL) n-au înţeles jocul democratic al succesiunii la conducere şi au părăsit formaţiunea cu scandal, cei mai mulţi înfiinţându-şi partide noi, cu care însă n-au reuşit să se impună în faţa electoratului.

Astfel, preşedinte încă de la reînfiinţarea PNL în 1990, Radu Câmpeanu a pierdut în faţa lui Mircea Ionescu-Quintus alegerile interne din 1993, după ce în anul anterior partidul ratase intrarea în Parlament, şi a părăsit formaţiunea politică, fondând PNL-Câmpeanu. După retragerea lui Quintus, preşedinţia PNL a fost deţinută pe rând, circa doi ani fiecare, de Valeriu Stoica şi Teodor Stolojan, care ulterior au ajuns în afara PNL şi au înfiinţat Partidul Liberal Democrat. Mai apoi, învins în competiţia internă de Crin Antonescu, Călin Popescu Tăriceanu a ieşit din partid şi a devenit în 2015 preşedinte al ALDE. Acum, înlocuit la conducere de Florin Cîţu, Ludovic Orban şi-a anunţat demisia din PNL şi intenţia de a înfiinţa un nou grup politic liberal.

Dezertarea lui Orban nu face astfel decât să continue "tradiţia" preşedinţilor liberali care n-au acceptat înfrângerea într-un scrutin intern, semn foarte clar că anvergura acestor lideri nu a fost deloc pe măsura tradiţiei unui partid cu un "pedigree" precum cel al PNL. Că Ludovic Orban îşi va înfiinţa până la urmă un nou partid, care să grupeze şi o parte dintre politicienii liberali actuali, e mai puţin important, pentru că o astfel de formaţiune va sfârşi invariabil la lada de gunoi a istoriei, aşa cum o demonstrează toate exemplele de până acum ale foştilor lideri ai PNL. Atâta timp cât nu ai reuşit să te impui în fruntea unui partid puternic, e practic imposibil să câştigi electorat semnificativ atunci când o iei de la zero.

Pe de altă parte, mişcarea actuală de scindare din PNL îi este extrem de favorabilă preşedintelui Klaus Iohannis, care nu dă deloc impresia că ar avea de gând să renunţe la politică în 2024, la încheierea mandatelor de şef al statului, iar un partid pe care îl domină clar şi din afară i-ar conveni de minune. Şi Cîţu, care are mai degrabă profil de executiv decât de politician, sigur nu-i va sta în drum în niciun fel...

Zugzwang

Au curs râuri de cerneală după ce preşedintele Klaus Iohannis l-a desemnat pe noul lider al USR, Dacian Cioloş, să formeze guvernul, după moţiunea de cenzură care a dus la demiterea lui Florin Cîţu. Fiecare tabără de pe scena politică românească are argumentele ei, mai mult sau mai puţin subiective, dar un lucru este cert. Postura de zugzwang în care a fost pus Cioloş de către Iohannis este în şah una de manual. Practic, orice ar face, Cioloş pierde!
Una dintre variantele de lucru, în care speră mai toţi simpatizanţii USR, este refacerea alianţei cu PNL şi UDMR, posibilitate destul de dificil de realizat, în condiţiile orgoliilor existente în cele două tabere principale, exacerbate de mult prea recenta moţiune de cenzură, votată de USR alături de PSD şi AUR. Dacă totuşi liberalii şi useriştii ar accepta refacerea alianţei, probabil că USR va trebui să le cedeze liberalilor mai toate ministerele importante şi să se ocupe de reformele "structurale" pe care le-a promis electoratului doar pe la sport şi cultură. Situaţia ar fi de natură să-i dezamăgească pe alegătorii din afara activului de partid, lucru ce se va reflecta cu siguranţă la următoarele alegeri.
A doua variantă ar fi ca Dacian Cioloş să se prezinte în Parlament cu un guvern monocolor şi să devină premier, cu voturile PSD şi AUR, partide care declară sus şi tare că îşi doresc alegeri anticipate, dar nu chiar acum, ci mai la primăvară, când ţara s-ar mai elibera de problemele cauzate de COVID-19 şi de preţurile în creştere accelerată ale energiei. Această guvernare, aflată la mâna adversarilor declaraţi, ar fi dezastruoasă pentru credibilitatea USR. Dincolo de faptul că nu ar putea face niciuna dintre reformele promise în campania electorală, ar şi deconta o iarnă care se anunţă foarte grea pentru România, atât pandemic, cât şi economic.
A treia variantă, poate cea mai bună pentru USR, ar fi ca Cioloş să nu fie învestit de către Parlament sau să-și depună mandatul înainte de vot, caz în care liderul USR ar pierde mai mult ca imagine personală, ca orice politician care nu a reuşit să-şi găsească aliaţi, ceea ce doar l-ar mai şifona un pic în perspectiva prezidenţialelor din 2024. Partidul ar rămâne însă cu imaginea de reformist intactă, iar responsabilitatea gestionării crizei guvernamentale s-ar transfera în totalitate către Klaus Iohannis, care va fi nevoit să-şi demonstreze abilităţile de preşedinte-jucător, pe care tot încearcă să le etaleze de la o vreme.

Fost-ai, lele, cât ai fost (şef de partid)!

Abia ieşit din puşcărie, Liviu Dragnea a anunţat că va sprijini un nou partid, creat special pentru a-i susține revenirea în politică. Nu e însă vreo mare surpriză. Fostul lider al PSD, exclus din partid de o prevedere statutară "rătăcită", n-avea cum să stea pe tuşa politicii autohtone, după ce a văzut cât de bine e să fii "la butoane". De altfel, extrem de puţini politicieni români care au ajuns în postura de a conduce câte ceva au scăpat neîmbătaţi de putere.
Dragnea nu e însă primul fost care vrea să revină în politică. Numai în ultimul deceniu, au încercat, la rândul lor, Călin Popescu Tăriceanu, Mircea Geoană, Victor Ponta, generalul Oprea, iar lista poate continua şi cu alţi câţiva politruci.
Ceea nu realizează şi nu sunt dispuşi toţi aceştia să accepte este că niciunul dintre ei nu este vreun mesia, aşa cum se consideră, ci au ajuns în vârful politicii româneşti pentru că au fost vremelnic şefi ai unor partide importante. Nu prin valoarea lor intrinsecă au ajuns în postura de a împărţi bucatele în ţară, ci contextul politic şi lipsa unor lideri adevăraţi i-au propulsat la conducere.
Această beţie a puterii este însă în termeni medicali chiar o boală, "sindromul Hybris", iar printre cele mai importante "manifestări" ale sale sunt: autoglorificarea, cultul personalităţii, pierderea contactului cu realitatea, acţiuni impulsive şi neglijente, ignorarea sfaturilor şi criticilor, discurs de deţinător al adevărului absolut, incompetenţă cauzată de excesul de încredere în sine, confundarea dorinţelor sale cu ale celor pe care-i conduce, convingerea că nu poate da socoteală decât în faţa lui Dumnezeu etc. Şi trebuie menţionat faptul că nu e nevoie decât de trei astfel de "calităţi" pentru a-i determina pe medici să pună diagnosticul de sindrom Hybris.
Revenind la oile noastre, Dragnea are partid şi se laudă că a înregimentat deja zeci de mii de membri. Va mai face valuri câteva luni, iar apoi va dispărea aşa cum a apărut, pentru că, pe de o parte, primele alegeri în România sunt peste trei ani, iar pe de alta, fostul lider social-democrat mai are câteva dosare în lucru şi nu se ştie dacă nu se va întoarce după gratii.
Dar nu disperaţi, la anul scapă şi Adrian Năstase de restricţiile de a face politică. Şi-o să ne mai pricopsim cu un partid, pentru că, aşa cum spuneam, niciun fost nu poate accepta faptul că e fost.

Puneți osul la treabă, gargaragiilor!

"Da, Cîțu e antipatic, arogant, antipolitician, dar nu poate fi comparat profesional cu doamna profesoară de traforaj sau domnul tractorist de CAP, premierul și vicepremierul ultimului guvern", scriam în februarie 2020. Mai apoi, la instalarea lui ca prim-ministru, am spus din nou că omul n-are carismă şi nu ştie să vorbească pe placul poporului (a şi dat ulterior cu bâta-n baltă, la faza cu preţul pâinii). Dincolo de toate astea, însă, are o meserie pe care o cunoaşte foarte bine, ceea ce îl face mai mult tehnocrat decât politician. Şi, mai mult, are iniţiative şi încearcă să facă lucruri (inacţiunea e moartea pasiunii nu numai în politică), fix ceea ce are nevoie România, în perspectiva intrării în ţară a zecilor de miliarde europene şi în condiţiile în care la noi toată lumea preferă să vorbească. De fapt, le place atât de mult politicienilor noştri de toate culorile să bată câmpii şi să se audă vorbind, încât ai impresia că gargara s-a născut la poalele Carpaţilor, iar gargaragiii sunt parte din fiinţa noastră ancestrală.

Criza politică în care ne scăldăm de câteva luni pare să-l fi urcat pe Cîţu în vârful antipatiei românilor și s-ar putea să-l coste funcţia, deşi, dacă analizăm lucrurile la rece, în afară de gargara unor politruci, aflaţi ei înşişi în luptă pentru şefie în propriile partide, nu îi putem reproşa mare lucru. Da, a ratat ţintele în campania de vaccinare, însă cu "ajutorul" unui minister care a înjumătăţit paturile din secţiile ATI-COVID, în loc să caute soluţii de a face faţă valului 4. Da, rezultatele economice nu se văd deocamdată decât în statistici şi în confirmările marilor agenţii de rating (care sigur nu dau verdicte pe gargară), nu şi în buzunarul românului de rând, care ar prefera 100 de lei în plus acum. Da, a scăpat din mână liberalizarea preţurilor din energie, liberalizare cu un calendar stabilit acum mai bine de un deceniu, dar a încercat s-o dreagă în parte, imediat ce a constatat că ministrul de resort se uită ca curca-n lemne. A pus însă pe masă un PNRR acceptat de Europa (unde a şi primit singurul ajutor concret din partea partenerilor de coaliţie) şi un PNDL 3 foarte important pentru satele din România, de care pare să fie mulţumită toată lumea, cu excepţia gargaragiilor de profesie, care n-au pus două paie cruce-n viaţa lor. Aceştia se bat în continuare cu cărămida în piept cu reformele promise în campaniile electorale (foarte necesare, de altfel), dar pentru implementarea cărora n-au făcut niciun pas concret. Şi nici nu vor face, pentru că e mult mai uşor să dai din gură decât să faci. Şi, cum nici nu rişti să greşeşti ceva doar vorbind, e şi mult mai atractiv electoral. Cîţ, mă, de-aici, gargaragiilor, puneţi osul la treabă!

Califul Omar al bibliotecilor gălăţene

În septembrie 642, cea mai mare comoară a lumii antice, Biblioteca din Alexandria, cădea pradă flăcărilor, la ordinul califului Omar, care şi-a motivat decizia astfel: "Dacă scrierile acestea sunt cuprinse în Coran, sunt inutile, iar dacă nu sunt, trebuie distruse ca să nu se afle acest lucru". Au ars astfel sute de mii de cărţi, care păstrau întreaga înţelepciune a anticilor. Este de notorietate astăzi faptul că multe dintre cunoştinţele pe care omenirea le deţinea atunci au fost (re)descoperite abia sute de ani mai târziu, iar întunecatul Ev Mediu european a fost în bună măsură consecinţa nebuniei unui calif pentru care scrierea sau citirea unei cărţi reprezenta doar o pierdere de timp.

La mai bine de o mie de ani distanţă, în septembrie 2021, un politician de pe meleagurile noastre, cu multe apucături de calif, a decis să desfiinţeze trei din cele cinci filiale din oraş ale Bibliotecii Judeţene. Două dintre acestea, cele de la Gară şi de la Parcul de Soft, erau oricum închise de facto, iar lor li s-a alăturat, prin Hotărârea Consiliului Judeţean nr. 188 din 27 august 2021, filiala din Micro 20, înfiinţată de numai trei ani, prin decizia aceleiaşi instituţii. Motivaţia deciziei o reprezintă, chipurile, lipsa fondurilor necesare funcţionării, deşi, la câţi bani publici se risipesc pe lucrări supraevaluate şi inutile sau pe salarii ale pilelor şi atârnaţilor politici, 2-3 bibliotecari în plus şi ceva cheltuieli de întreţinere a unor sedii nu înseamnă mai nimic.

Poate că la Gară nu se ducea nimeni să împrumute cărţi, deşi drumul cu trenul până la Bucureşti, Braşov sau Constanţa durează ore bune şi cititul unei cărţi în timpul ăsta nu-i deloc o idee rea. În al doilea caz, clădirea Parcului de Soft a fost vândută recent Universităţii, iar existenţa unei biblioteci în sediul unei facultăţi este chiar o necesitate. În fine, în Micro 20, nu ştiu câţi copii frecventau biblioteca sau dacă a crescut cumva nivelul cultural al cartierului de la margine de Galaţi de când a fost înfiinţată filala cu pricina, dar, indiferent de aceste lucruri, desfiinţarea unei biblioteci nu poate fi decât o notă extrem de proastă.

Blasfemia asta este puţin probabil să mai poată fi îndreptată, aşa că nu ne rămâne decât să sperăm că, sub "înţeleapta" conducere a politicului, n-o să ajungem la finalul apocaliptic descris de Ray Bradbury în "Fahrenheit 451", când oamenii erau nevoiţi să înveţe pe dinafară câte o carte, pentru a nu lăsa să se piardă inestimabilele comori dintre coperţi.

Pâinea se va scumpi, luaţi mai mult circ!

Guvernul PNL-USR-PLUS-UDMR condus de Florin Cîţu e aproape de finalul reprezentaţiei sale pe scena politică. Se pregăteşte să preia puterea guvernul PNL-USR-PLUS-UDMR condus de Florin Cîţu!

Nu-i nicio glumă în afirmaţia de mai sus. Tot circul din aceste zile reprezintă un simplu joc politicianist, care să mute atenţia poporului de la facturile deja majorate la gaze şi curent, ce vor fi urmate de scumpiri în lanţ la tot ceea ce consumă energie. Adică, aproape la orice produs sau serviciu. Deprecierea leului, care va duce la scumpirea a tot ce vine din export, e bonus. Drept urmare, dacă pâinea va fi mai scumpă, poate se va îndestula poporul cu mai mult circ.

S-o luăm de la un capăt. Cîţu vrea să treacă prin guvern PNDL3, un program de dezvoltare rurală în valoare de 50 miliarde de lei, pentru că are nevoie de voturile celor 1.200 de primari liberali, în disputa cu Ludovic Orban pentru şefia partidului. USR-PLUS ameninţă că nu va aviza un program prin care se sifonează o mulţime de bani. Motivaţia e cam ca-n povestea cu drobul de sare, dar oricum programul n-ar aduce capital electoral unui partid care nu are decât 50 de edili. Cîţu îl demite pe ministrul userist al Justiţiei, care nu şi-a pus parafa pe PNDL3. Acesta aduce în lumina reflectoarelor un alt subiect controversat, desemnarea şefilor de parchete, şi susţine că adevăratul motiv al demiterii sale este subordonarea Justiţiei. USR-PLUS anunţă moţiune de cenzură (pe care o va semna, contra naturii, împreună cu AUR), moţiune care, odată depusă, va duce la căderea guvernului, pentru că PSD o va vota în Parlament cu amândouă mâinile. Paşii procedurali durează însă ceva timp, perioadă în care Cîţu va trece prin guvern PNDL3, va câştiga şefia PNL şi e posibil să facă şi selecţia şefilor de parchete.

Mai departe, singura majoritate posibilă în actuala componenţă a legislativului este tot cea formată din PNL, USR-PLUS şi UDMR, chiar dacă sondajele indică scăderi masive în dreptul partidelor aflate la guvernare. Alternativa ar fi alegerile anticipate, opţiune improbabilă în România, unde politicienii nu sunt dispuşi să renunţe la scaunele lor scump plătite înainte de finalul mandatului. Acestea fiind datele, cu Florin Cîţu proaspăt ales preşedinte al PNL, preşedintele Iohannis nu va avea altă opţiune decât de a-l desemna pe acesta premier încă o dată (după nominalizarea unui "outsider”, pentru că aşa e legea, care va pica la vot). Şi nici nu cred că îşi doreşte altceva!

Şi-aşa ajungem la un nou guvern Cîţu, cu vreo 3-4 miniştri remaniaţi, prin zonele neesenţiale, eventual cu un portofoliu sau două în plus pentru rebelii din USR-PLUS. Trebuie amintit, în context, că şi USR-PLUS se află în campanie electorală internă, cu Barna şi Cioloş în luptă pentru şefia partidului, aşa că toate ieşirile publice vehemente din ultima vreme au şi rolul de a-i poziţiona cât mai favorabil în cursă pe cei doi lideri.

Revenind, USR-PLUS iese din criză curat şi uscat în faţa electoratului propriu, pentru că n-a acceptat "golăniile" fostului cabinet, ba chiar ar putea primi ceva funcţii în plus. De partea cealaltă, PNL este în mare scădere de popularitate, dar are trei ani în faţă pentru a recupera, în condiţiile în care mare parte din banii din PNDL se vor duce totuşi în dezvoltare, iar economia şi PIB-ul vor creşte, pentru că antreprenorii îşi vor face treaba şi fără "ajutorul" guvernului. Practic, la nivel politic, nu se va schimba mai nimic. Nici măcar reformele majore anunţate în campania electorală (eliminarea pensiilor speciale, alegerea primarilor în două tururi etc.), care sunt tot la stadiul de promisiune, nu vor face vreun pas înainte. Doar poporul va fi ţinut câteva luni cu sufletul la gură, în speranţa că poate va mai uita de foame…

Gândeşte de zece ori înainte de a promite o dată!

Conform estimărilor oficiale, numărul poliţiştilor români este cu 30 la sută mai mic decât necesarul de cadre, iar criza din sistem se accentuează pe zi ce trece. Numai anul trecut s-au pensionat circa 3.300 de poliţişti, iar anul acesta trendul continuă să crească. În primele şapte luni din 2021, au ieşit la pensie peste 2.000 de angajaţi ai Ministerului de Interne, aşa că rândurile celor ce trebuie să ne asigure liniştea vor fi din ce în ce mai subţiri. Iar asta se va vedea, în primul rând, în stradă, pentru că majoritatea celor care au ales pensia sunt din serviciile operative, care beneficiază de un "spor" de şase luni la fiecare an lucrat. Din spate, absolvenţii Academiei de Poliţie şi ai şcolilor de agenţi nu asigură personalul necesar nici măcar pentru a-i înlocui pe cei ieşiţi anual la pensie, la reducerea decalajului general neputându-ne nici măcar gândi în viitorul apropiat.

Cum meseria de poliţist este una destul de bine plătită, care este motivul acestor pensionări pe bandă rulantă? Răspunsul e simplu: sunt o consecinţă directă a declaraţiilor politice populiste. Cea mai mare parte a poliţiştilor care aleg retragerea din activitate o fac de teama de a nu le fi afectată pensia, după ce una dintre promisiunile electorale ale actualei coaliţii de guvernare a fost eliminarea pensiilor "nesimţite". Poliţiştii se află printre categoriile vizate în multe dintre variantele de lucru ale unei astfel de legi, iar temerea că vor ajunge să iasă la pensie cu mult mai puţini bani în buzunar decât colegii lor pensionaţi recent îi face pe mulţi să se retragă din sistem înainte de vreme, în speranţa că la pensiile aflate în plată nu se va mai umbla, iar "tăieri" se vor opera doar pentru cei ce vor ieşi la pensie după modificarea legii. Din acest punct de vedere, chiar nu poţi să-i condamni, pentru că una este să fii pensionar cu 7-8.000 de lei pe lună şi alta să primeşti doar jumătate din această sumă sau chiar mai puţin.

Şi, cu toate că o reaşezare a sistemului de pensii este categoric necesară, pentru că diferenţele de cuantumuri şi vârste de pensionare sunt în multe cazuri chiar "nesimţite", decidenţii politici ar trebui să analizeze mult mai responsabil particularităţile fiecărei categorii vizate, pentru că, iată, o promisiune electorală amânată ani la rând poate da peste cap un întreg sistem (şi Ministerul de Interne nu e singurul afectat, la fel se întâmplă şi în Justiţie), a cărui "reparaţie" ulterioară poate dura foarte mulţi ani. Aşa că proverbul "măsoară de zece ori înainte de a tăia o dată" ar trebui parafrazat, în politică, în "gândeşte de zece ori înainte de a promite o dată"!

Va sfârşi Cîţu sub ghilotina populară?

Răspunsul premierului Florin Cîţu la întrebarea unui reporter despre cât costă o franzelă, "Nu pot să spun, nu mănânc pâine", a stârnit o mulţime de discuţii în spaţiul public. Iar cea mai des invocată paralelă a fost cea cu fosta regină a Franţei, Maria Antoaneta, căreia i se atribuie (în mod fals, susţin istoricii) celebra zicere "Dacă n-au pâine, să mănânce cozonac!".
Trebuie precizat din start contextul în care prim-ministrul a fost provocat să răspundă la această întrebare, o prezentare a succesului guvernului pe care îl conduce, ale cărui măsuri au făcut ca 1 la sută dintre români să câştige salarii de peste 3.000 de euro. Cel mai probabil, această statistică este reală, însă trebuie ţinut cont că o clasă medie cu adevărat puternică, motorul unei economii de top, nu se creează decât atunci când această masă de angajaţi cu salarii foarte bune ajunge undeva la 10 la sută, ţintă care pentru România este în momentul de faţă de neatins.
Pe de altă parte, premierul pare să fi uitat şi faptul că, la fel ca în orice alt domeniu de activitate, de la sport la învăţământ, valoarea naţiunii este dată de medie, nu de vârfuri, iar România stă, la acest capitol, mai mult decât prost. Practic, aproape jumătate dintre români sunt plătiţi doar cu salariul minim sau cu sume foarte apropiate de acesta, respectiv cu mai puţin de 1.500 de lei pe lună. În aceste condiţii, să ignori jumătate din populaţie, pentru a te lăuda cu reuşitele a 1 la sută dintre angajaţi, este o adevărată blasfemie şi poate declanşa o furie populară care să nu mai poată fi oprită, oricât de performantă ar fi guvernarea.
E binecunoscut faptul că Florin Cîţu n-a fost niciodată un comunicator care să se bucure de popularitate, chiar dacă la învârtitul banilor în economie e clar că se pricepe mai bine decât toţi premierii sau miniştrii de Finanţe pe care i-a avut România în ultimii 30 de ani. Tocmai de aceea, când intri în gura lumii cu ziceri arogante de genul răspunsului la întrebarea despre pâine, este foarte posibil să-ţi grăbeşti sfârşitul carierei politice. Asemenea Mariei Antoaneta, care a sfârşit ghilotinată, în urma unui simulacru de proces, pe fondul nemulţumirilor populare de care în general nu era responsabilă, şi Cîţu şi-ar putea încheia cariera politică înainte de vreme, tocmai din cauza unor astfel de gafe de comunicare. E drept că, în cazul său, "sfârşitul" ar însemna cel mai probabil un post de conducere la un organism financiar internaţional gen BERD, unde chiar se mănâncă doar cozonac.

De ce ne-ar putea ocoli valul 4 al pandemiei

În toată Europa Occidentală, incidenţa cazurilor de COVID-19 este în creştere, majoritatea statelor luându-şi deja măsuri de prevedere, prin instituirea de noi restricţii sau accelerarea campaniei de vaccinare. Despre ce se întâmplă în India, Rusia sau America Latină, zone în care pandemia n-a luat "pauză de vară", cifrele vorbesc de la sine.
În condiţiile date, este clar că valul 4 nu va ocoli nici România, mutaţia indiană a Sars-CoV-2 (varianta "Delta") fiind deja prezentă în câteva judeţe ale ţării. Mai avem însă un pic de răgaz, deoarece specialiştii estimează că numărul infectărilor va începe să crească accelerat spre sfârşitul lunii august, odată cu revenirea românilor din concedii şi, apoi, începerea şcolii.
Teoretic, la rata foarte mică de vaccinare pe care o are România, de circa 25 la sută din populaţie, n-avem cum să evităm o nouă perioadă cu spitale pline şi restricţii dure. Cu toate acestea, dacă studiem un pic cifrele şi punem cap la cap câteva informaţii auxiliare, putem să sperăm că dracul nu va fi chiar aşa de negru de data asta şi că vom scăpa ceva mai uşor decât la episoadele din toamna trecută şi din primăvara asta.
Primul lucru important este faptul că, deşi rata de vaccinare este mică, ea este calculată cu aproape 5 milioane de vaccinaţi la o populaţie eligibilă de circa 18 milioane de oameni. Cum 4-5 milioane de români sunt plecaţi la muncă în Occident, rata de vaccinare raportată la populaţia reală ajunge dintr-un foc la vreo 35%. În plus, un milion de români au trecut prin boală la modul oficial, dar estimările referitoare la cei infectaţi sunt duble, aşa că ajungem la un total de 7 milioane de oameni imunizaţi, din 14 milioane prezenţi în ţară. Fix 50 la sută! Şi putem să mergem chiar mai departe. Vaccinările şi îmbolnăvirile au avut loc mai ales în oraşe, proporţia fiind de circa 70 la sută. Cum populaţia urbană a României este cam jumătate din total, ajungem la o imunizare apropiată de 70 la sută în oraşe, ceea ce echivalează cu pragul pe care specialiştii îl consideră fatal pentru orice virus. La ţară, unde acest prag este mult mai jos, circulaţia poate fi stopată de izolarea celor mai multe dintre comunităţi, care le apără practic de o contaminare masivă. Iar în caz că se va întâmpla undeva o infectare în masă, carantinarea punctuală a localităţilor mici este uşor de realizat.
De-asta cred, cu toate cifrele reale puse pe masă, că valul 4 nu va avea un impact catastrofal în România. Asta nu înseamnă, însă, că vom fi feriţi în totalitate, aşa că metoda cea mai sigură de protecţie individuală şi familială rămâne tot vaccinarea.

Cu tichetul în mână, în apa până la genunchi

În goana după mai mulţi bani la buget, Ministerul Muncii a scornit un proiect de lege prin care să-i impoziteze pe micii meseriaşi - instalatori, electricieni, zugravi, faianţari, bone, menajere, grădinari, categorie estimată în România la circa 1,2 milioane de persoane. Beneficiul pe care ministerul îl vede pentru aceşti lucrători pe cont propriu ar fi ca ei să fie eligibili pentru pensie. Avantajul este însă unul iluzoriu, pentru că majoritatea meseriaşilor sunt de fapt angajaţi, iar ciubucurile le fac în orele libere sau, dacă lucrează la stat, chiar în timpul programului.
Dincolo de planurile ministeriale, în realitate s-ar întâmpla probabil cam aşa. Când ţi se sparge o ţeavă de apă în casă, nu mai pui ca fraierul mâna pe telefon ca să suni repede un instalator să vină într-o oră, două, să-ţi rezolve problema. Nuuu, stai liniştit cu apa până la genunchi, până a doua zi, când te duci la AJOFM ca să cumperi tichetele cu care să-l poţi plăti pe meseriaş. Cumperi o sacoşă de tichete de 15 lei, normal, că acum trebuie să repari nu numai ţeava, ci şi parchetul care s-a umflat între timp, şi tavanul vecinului de dedesubt. Abia apoi dai câteva zeci de telefoane ca să cauţi un meseriaş înregistrat şi dispus să lucreze pe tichete. Există şi o variantă mai ieftină, cea de a opri apa în tot blocul vreo două zile, până parcurgi întreaga procedură, cu "avantajul" de a-ţi "umple frigiderul" câteva zeci de vecini.
La modul serios, întreaga "afacere" ar duce de fapt la scumpirea manoperei (diferenţă ce va fi plătită tot de populaţia impozabilă), pentru că niciun meseriaş nu va mai lucra pe aceiaşi bani, în condiţiile în care trebuie să dea la stat 20% din ceea ce încasează. Şi cum piaţa este oricum distorsionată (aţi încercat să găsiţi în ultima vreme un electrican sau un instalator?) de plecarea în Occident a celor mai buni meseriaşi, este puţin probabil că se vor găsi amatori care să lucreze pe tichete şi să treacă prin furcile caudine ale birocraţiei româneşti.
Faptul că toate veniturile ar trebui impozitate şi că există această importantă categorie a meseriaşilor care fentează statul e o realitate, dar o astfel de lege ar trebui concepută în aşa fel încât să şi poată fi aplicată. Iar ideea asta "minunată" a Ministerului Muncii, proiect finanţat prin PNRR, demonstrează o dată în plus că banii europeni sunt greu de accesat, atunci când ai stat în birou întreaga viaţă şi habar n-ai ce se-ntâmplă în piaţă...

Vine valu' şi-mi ia calu' (de dar)

Aproape toate centrele de vaccinare din judeţul Galaţi îşi vor modifica programul. Practic, doar Sala Sporturilor, Patinoarul, Sala "Siderurgistul" şi centrul drive-thru de la mall vor rămâne deschise de la 8,00 la 20,00 în fiecare zi, în celelalte urmând să se lucreze câte şase ore pe zi, în cel mai bun caz, sau doar 2-3 zile pe săptămână. Explicaţia oficială este că echipele care deservesc respectivele centre se deplasează prin sate, pentru a-i vaccina la faţa locului pe cei care doresc acest lucru.

Ceea ce nu se spune însă este că, de o bună bucată de vreme încoace, prin aceste centre se cam şomează, pentru că interesul gălăţenilor de a se proteja împotriva COVID-19 a scăzut până la cote alarmante. Pragul de 1.000 de imunizări pe zi n-a mai fost atins de foarte multă vreme, iar scăderea este vizibilă de la o zi la alta, deşi Galaţiul abia a vaccinat circa 25 la sută din populaţie.
De altfel, tendinţa este similară şi la nivel naţional, mai ales că inclusiv Guvernul pare să se fi resemnat. Premierul Cîţu nu-şi mai aminteşte de ţinta de 10 milioane de persoane vaccinate şi se declară mulţumit că nu mai avem infectări, aşa că a instituit noi măsuri de relaxare. România a început să vândă din dozele de vaccin de care a beneficiat ca membră a Uniunii Europene, în timp ce în lume există ţări în care vaccinul nici n-a ajuns încă. Calul de dar nu se caută la dinţi, spune un vechi proverb, dar românii au făcut franjuri vaccinul, doar aşa de-ai dracu', de parcă ar fi o mârţoagă răpciugoasă, nu o realizare tehnologică de ultimă oră, iar acum îl aruncă practic la gunoi.
În acest timp, tulpina indiană a început să-şi facă simţită prezenţa în Europa. Rusia este deja devastată (20.000 de cazuri şi 600 de morţi pe zi), iar Marea Britanie şi Israelul, care par cele mai responsabile state, au reintrodus restricţii.
La Galaţi, după multe zile cu zero infectări noi, vineri am avut patru cazuri, duminică şi luni - câte trei, marţi - cinci, iar miercuri - şapte. Tendinţa este evidentă, pentru cine vrea să vadă. Mai sunt însă puţini specialişti care au curaj să ameninţe cu valul 4, care ar putea să facă ravagii în toamnă, în lipsa imunităţii de masă. Impresia generală este că am cam scăpat de Sars-Cov-2 şi trebuie să ne vedem de viaţă şi de vacanţe, că doar mai sunt două luni de vară. Şi chiar dacă o să vină valu' la sfârşit de august, românii-s convinşi că se vor descurca ei cumva. Doar aşa ne spune istoria că facem de 2.000 de ani, chit că de fiecare dată au murit mulţi din ăia fără cai.

Gâlceava gospodarului cu lumea viitorului. Politicieni „cu capul în cutie”

O privire rapidă asupra clasamentului celor mai bogaţi oameni din lume relevă un adevăr fundamental pentru economia modernă a lumii: succesul le aparţine celor cu idei inovatoare, reprezentanţii businessurilor tradiţionale fiind depăşiţi net în ultimii ani. Spre exemplu, în domeniul auto, Elon Musk, proprietarul companiei de maşini electrice Tesla, şi-a majorat averea de la 14 la 150 miliarde de dolari din 2017 încoace, în timp ce acţionarii majoritari ai concernului BMW, Stefan Quandt şi Susanne Klatten, abia au urcat, împreună, de la 38 la 48 miliarde de dolari. În comerţ, Jeff Bezos, propulsat de gigantul online Amazon, a ajuns de la 73 la 177 miliarde de dolari, deşi a trecut printr-un divorţ care i-a redus averea cu peste 50 miliarde de dolari. În zona comercială clasică, Armancio Ortega, proprietarul magazinelor Zara, a crescut de la 71 la "numai" 77 miliarde de dolari şi a anunţat că închide zeci de magazine, iar Dieter Schwarz, deţinătorul brandurilor Kaufland şi Lidl, a ajuns de la 17 la 37 miliarde de dolari. Toate aceste date se referă la intervalul 2017-2021, unul foarte scurt pentru dezvoltarea unei afaceri, însă creşterile celor care au optat pentru un business neclasic sunt impresionante şi demonstrează fără drept de apel victoria afaceristului vizionar asupra celui "gospodar". Atât Musk, cât şi Bezos au ales să-şi dezvolte afacerile gândind strategii neconvenţionale, aşa numitele "outside the box" (în afara cutiei).

Avantajaţi de conjunctură

Pe meleagurile noastre, ne place să ne lăudăm cu viteza internetului fix, care în România este cea mai mare din Europa şi una dintre cele mai mari din lume. Acest lucru este conjuctural şi a fost posibil pentru că, la momentul introducerii internetului pe scară largă la noi, tehnologia prin cablu de cupru era deja depăşită, astfel că am trecut direct la fibră optică. În multe ţări europene, internetul a fost introdus pe vremea "cablului" şi a rămas încă la acest nivel, astfel că vitezele de navigare sunt net inferioare. România nu a făcut practic niciun efort pentru acest internet de mare viteză, ci a beneficiat de avansul tehnologiei, dar şi acesta este un exemplu că vizionarul bate gospodarul.

Din păcate, românii n-au înţeles mare lucru până acum din tot ce se petrece în lumea ultimilor ani, iar la noi gospodarul continuă să fie cel apreciat. Preferăm să ni se facă drumuri, nu aeroporturi, să ni se asfalteze străzi, nu să gândim un sistem de trafic inovator, ne place în general tot ce vedem cu ochii noştri astăzi, fără să ne gândim cât de depăşite vor fi aceste lucruri peste numai câţiva ani.

Sunt şi excepţii, mult mai puţine însă decât ar trebui, de genul firmei UiPath, care a ajuns să valoreze zeci de miliarde de dolari la bursa din New York, la doar câţiva ani de la înfiinţare.

Un alt exemplu recent am putut vedea chiar la negocierea Planului Naţional de Redresare şi Rezilienţă (PNRR), unde specialiştii Comisiei Europene n-au înţeles de ce ne trebuie nouă alimentare cu gaze prin sate sau sisteme de irigaţii clasice, în condiţiile în care în ţările occidentale aceste lucruri există de mult şi acum deja se caută alternative pentru a le înlocui. Este şi greu de conceput că ţara care are una din cele mai mari rezerve de gaz din Uniunea Europenă nu are un sistem de distribuţie foarte bine pus la punct. Aceeaşi nedumerire, evident, şi în cazul fostului "grânar al Europei".

Investiţii depăşite de vremuri

Să ne apropiem acum de noi şi de-ale noastre. În ultimii ani, în Galaţi, s-a investit destul de mult, atât în oraş, cât şi în judeţ, cea mai mare parte a banilor provenind din fonduri europene. Una dintre problemele majore ale acestor investiţii este exact cea despre care discutăm, atragerea şi direcţionarea banilor către investiţii depăşite de vremuri. În goana după bani, n-a mai stat nimeni să analizeze că multe dintre aceste fonduri s-au atras şi s-au cheltuit doar de dragul de a se cheltui şi că ar fi fost mult mai eficient să fie găsite investiţii care ne-ar fi putut aduce beneficii pe termen lung. Pentru că investiţiile inteligente atrag investiţii, iar banii obţinuţi din taxele nou-veniţilor în peisajul economic local ne-ar fi permis să rezolvăm şi necesităţile curente, pentru care am tocat o mulţime de fonduri.

Construim, spre exemplu, blocuri pentru medici, în speranţa că vom atrage specialişti în oraş datorită unei chirii subvenţionate de 2-300 de lei, în condiţiile în care suma respectivă nu reprezintă un impediment pentru salariul unui cadru medical. S-au făcut, de altfel, investiţii uriaşe în modernizarea spitalelor, dar gălăţenii tot la "trenul de Bucureşti" apelează atunci când se îmbolnăvesc, iar planurile unui spital regional modern stau prin sertare de vreo 15 ani. Cârpim de zor diverse drumuri judeţene - foarte distruse, ce-i drept - în loc să gândim o rută alternativă la şoselele aglomerate care trec prin mijlocul satelor şi duc inevitabil la accidente de circulaţie, capitol la care suntem primii în Europa. Aeroport avem doar pe hârtie, la un tren metropolitan nici măcar nu s-a gândit nimeni, iar primul drum de mare viteză este abia în proiect, la mai bine de 30 de ani de la Revoluţie. Am construit, în schimb, piste de biciclete pe mai multe drumuri judeţene, doar, doar s-o face vreun prolog din Turul Franţei de la Barcea la Movileni. S-a reparat cu mult tam-tam Farmacia Ţinc, ca să constatăm peste zece ani că are nevoie de o nouă reabilitare. S-au făcut pânzare, caleşti festive şi o mulţime de alte chestii prin care doar s-au tocat bani aiurea. Iar, mai nou, vrem telegondolă. Recent, am avut surpriza să vedem inudate parcarea de la Spitalul Judeţean şi o secţie a Spitalului de Boli Infecţioase, obiective abia inaugurate. Dintre proiectele Consiliului Judeţean, doar noul Muzeu de Arte Vizuale poate fi trecut în categoria investiţiilor "outside the box", deşi potenţialul turistic al Galaţiului e departe de a fi unul de top şi cu o singură floare nu se va face primăvară.

Informatizarea dosarului cu şină

În oraş, cei mai mulţi bani s-au dus pe asfaltări şi modernizări de străzi, într-o perioadă în care tot mai multe oraşe ale lumii încearcă să scoată traficul în afara zonelor centrale. S-a renunţat la sistemul centralizat de termoficare, chiar dacă foarte costisitor la Galaţi, în condiţiile în care tendinţa europeană este… centralizarea. S-a construit acum câţiva ani o şcoală, care apoi a fost abandonată din lipsă de elevi. S-a tot cârpit sistemul de canalizare ani la rând, pentru ca acum să se facă din nou practic de la zero. Şi oricum, după cum s-a văzut în ultimele zile, nu face faţă intemperiilor. S-a modernizat Parcul Rizer, ca mai apoi să fie distrus. S-a făcut port de ambarcaţiuni, care a fost spulberat de gheţuri în prima iarnă mai serioasă. S-a făcut o parcare pe Drumul de Centură în care nu parchează mai nimeni. S-a realizat un sistem inteligent de management al traficului, celebra "undă verde", care are un "IQ" de tot râsul. S-au asfaltat străzile din Valea Oraşului, dar acestea se inundă în continuare, la fiecare ploaie mai serioasă. S-au demolat garaje şi s-au asfaltat zeci de parcări clasice prin cartiere, când se puteau face parcări multietajate şi ar fi rămas şi teren pentru spaţiile verzi, la care suntem "primii" în Europa pe hârtie, pentru că punem la socoteală cimitirele, bălţile şi maidanele. S-au făcut o mulţime de informatizări de diverse tipuri, dar gălăţeanul tot cu dosarul cu şină umblă pe la mai toate instituţiile. De borduri şi panseluţe nu mai vorbesc, pentru că astea sunt probabil simple datorii electorale, neputând fi încadrate nici măcar la categoria "gospodar". A existat, e drept, şi un proiect "outside the box", tunelul pe sub Dunăre, dar a fost ucis înainte de a fi început. Ar mai fi de menţionat Parcul de Soft, iniţiat ca un veritabil motor tehnologic al oraşului şi închis din cauze de conducere politicianistă. Şi Parcul Industrial ar fi putut însemna un atu al Galaţiului, însă el n-a atras niciun investitor în cei peste zece ani de existenţă, deşi în alte oraşe mari este pur şi simplu bătaie pe o bucată de teren din astfel de parcuri. Ne uităm acum cu interes la proiectele de modernizare de la Uzina de Apă şi de pe Faleză, care chiar ar putea reprezenta investiţii pentru viitor.

Prin sate, s-au asfaltat o mulţime de drumuri, care au fost sparte câţiva ani mai târziu, pentru a se trage conducte de apă şi canalizare. S-au făcut săli de sport în localităţi în care nu există apă curentă. S-au construit toalete exterioare la preţuri exorbitante pentru şcoli, pentru ca apoi să fie abandonate pentru a se construi altele, în interiorul clădirilor. S-au făcut parcuri comunale la margine de sat, în care nu se relaxează nimeni, pentru că e prea obositor drumul până acolo. S-au făcut şcoli noi care stau cu lacătul pe uşă, pentru că n-a numărat nimeni viitoarea populaţie şcolară din respectivele sate. S-au făcut pieţe de peşte care n-au văzut nici măcar o coadă de oblete. Şi exemplele pot continua pe pagini întregi, pentru că sunt extraordinar de multe investiţii făcute fără cap sau, mai bine zis, cu capul adânc înfipt… în cutie.

Cine rupe gura târgului?

Un alt actor care ar trebui să fie important într-un oraş modern, mediul universitar, a atras o mulţime de bani în ultimii ani, însă mai toţi au fost cheltuiţi doar pentru a le oferi cadrelor didactice un supliment financiar, interesul oraşului fiind undeva spre coada listei de priorităţi. S-au făcut astfel laboratoare moderne în care nu învaţă nimeni, s-au cipat periodic sturionii care ajung pe mesele pescarilor din Deltă, s-au făcut cercetări în care s-au "descoperit" roata şi apa caldă, însă nimic care să denote viziune, lucru de care universitarii ar trebui să fie preocupaţi în primul rând. De câteva luni, responsabilul universităţii cu atragerea de fonduri europene a devenit city manager, însă n-am auzit încă de vreun proiect al său care să rupă gura târgului.

În port se construieşte un terminal multimodal, care poate fi un proiect "outside the box", dacă speranţele referitoare la creşterea numărului de containere transportate pe Dunăre se vor adeveri, dar şi un eşec de proporţii, în caz că traficul se va menţine la nivelul actual foarte redus.

Nici din fondurile accesate de firmele private gălăţene n-am auzit să se fi născut vreun business de mare succes, ci doar afaceri de familie, aflate în general la pragul de subzistenţă.

E bun şi "gospodarul" la casa omului, nu zic nu, dar atâta timp cât chiar se gospodăreşte şi face rost de bani pentru treburile ce trebuie rezolvate pe lângă casă. Însă când toate fondurile importante, europene sau nu, se cheltuiesc exclusiv ca să ai ce pune pe masă, deşi este evident că se dărâmă casa pe tine, ceva nu e în regulă şi trebuie îndreptat.

Aşa că scoateţi capul din cutie, domnilor!

Cât de nesimţite sunt pensiile "nesimţite"

Pensionarea celui propus pentru funcţia de Avocat al Poporului la 49 de ani a readus în discuţie pensiile "nesimţite" şi legitimitatea lor. Trebuie spus, în context, că recordul în materie, cel puţin la nivel de "popularitate", este deţinut de Irina Alexe, ajunsă general la 35 de ani şi pensionară la 42 de ani, "recuperată" acum ca secretar de stat în Ministerul de Interne.

Acum câteva luni, s-a votat în Parlament propunerea de a se impozita pensiile de peste 7.000 de lei cu 85%. Curtea Constituţională a respins, însă, legea, pe motiv de dublă impozitare, deoarece pensiile de peste 2.000 de lei sunt deja impozitate în momentul de faţă cu 10%. Problema acestei propuneri nu este însă numai dubla impozitare, ci mai ales modul "comunist" de a-i impozita pe toţi cei care câştigă mult, indiferent dacă aceste venituri sunt sau nu obţinute prin muncă. Pentru că, da, există şi pensii "nesimţite" meritate.

Şi am să dau doar două exemple, din care se poate vedea cât de nedreaptă este o astfel de impozitare la grămadă. M-am întâlnit recent cu un magistrat gălăţean, care mi-a spus că vrea să iasă la pensie anul viitor, când împlineşte... 70 de ani. Este la mintea cocoşului că un om cu o carieră de aproape 50 de ani într-un sistem foarte bine plătit va avea cu siguranţă o pensie "nesimţită", obţinută însă după o viaţă de muncă, nu prin pensionare la 42 sau 49 de ani.

Un al doilea caz este cel al unei rude îndepărtate, fost aviator, care are o pensie "nesimţită", de vreo 12.000 de lei. Omul este pensionar dinainte de '89 şi n-a beneficiat de niciun fel de legi "speciale", iar pensia i s-a calculat pe baza contribuţiilor plătite. În anii dinainte de Revoluţie, când salariul mediu era de vreo 3.000 de lei, aviatorul în discuţie încasa 12-15.000 de lei pe lună şi, evident, plătea taxe la acest nivel. Drept urmare, la contribuţii de cinci ori mai mari decât media, este normal ca şi pensia să fie de cinci ori mai mare. Cu toate acestea, în accepţiunea populară, omul este încadrat la "nesimţiţi" şi supus oprobriului public.

În tot acest timp, decidenţii se scărpină cu mâna stângă în urechea dreaptă, deşi rezolvarea este banală. Calcularea pensiei după cuantumul contribuţiilor virate de-a lungul timpului (sau care ar fi trebuit virate, pentru că există categorii care n-au plătit, dar nu din vina lor), fără să mai existe niciun fel de excepţie, este relativ uşor de făcut şi ar elimina toate pensiile "nesimţite" de care ne tot plângem. Soluţie există, voinţa politică este însă cea care lipseşte...

Ce minte, domnule, ce minte!

Circulă de ceva vreme în lumea politică un banc. Un candidat vine acasă şi-i spune nevestei că toată lumea se minunează de inteligenţa lui. Cum adică?, întreabă femeia. Păi, de fiecare dată când spun ceva, zice politicianul, toţi alegătorii exclamă: Ce minte, domnule, ce minte!
Poanta m-a dus cu gândul la discuţiile despre Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă (PNRR), prin care România va beneficia de fonduri nerambursabile şi împrumuturi de aproape 30 miliarde de euro din partea Uniunii Europene. Imediat după depunere, dezbaterile s-au mutat spre zona locală. Cine va beneficia de aceşti bani, de ce nouă nu ni se dă şi alţii iau prea mult, ce se va construi, de ce se fac astea şi nu altele, etc.
În zona noastră, preşedinţii consiliilor judeţene Galaţi şi Brăila au trimis chiar o scrisoare deschisă către guvern, în care s-au plâns că investiţiile sunt direcţionate către Ardeal, iar regiunea Dunării de Jos a fost uitată încă o dată. În teorie, cei doi politicieni au dreptate, pentru că atâta timp cât şi banii din PNRR ne vor ocoli, decalajul economic faţă de vestul ţării, şi-aşa foarte mare, se va adânci. La rândul său, Primăria Galaţi a anunţat că a depus zeci de proiecte pentru a fi finanţate din fondurile PNRR, printre care construcţia unui spital municipal şi consolidarea falezei, dar niciunul dintre ele nu a fost acceptat. De-aici până la acuzaţiile politicianiste că nu ni s-au dat bani pentru că Galaţiul are altă culoare politică decât coaliţia aflată la guvernare n-a mai fost decât un pas.
Câteva zile mai târziu, a urmat replica guvernanţilor, care au susţinut că proiectele depuse de autorităţile gălăţene nu erau de fapt decât nişte idei puse pe hârtie, nu proiecte finanţabile în sine, astfel că era normal să nu fie băgate în seamă.
Este posibil ca toţi să aibă parţial dreptate, însă politicienii din cele două tabere au uitat un lucru fundamental. Toate aceste proiecte de dezvoltare locală trebuiau susţinute şi promovate de ambele părţi, ceea ce ar fi însemnat ca puterea şi opoziţia să colaboreze, pentru că la mijloc se află interesul cetăţenilor Galaţiului, adică fix ceea ce s-au angajat să servească în campaniile electorale. Politicienii noştri n-au reuşit, însă, să-şi promoveze decât ceea ce-i caracterizează - orgoliile proprii, cu unicul scop de a mai câştiga câţiva admiratori, în niciun caz de a-i ajuta în vreun fel pe alegători. Şi, în faţa electoratului, spun adevăruri parţiale, dezinformează şi dau în continuare vina unii pe alţii, aşa cum fac de 30 de ani. Pentru că e mai simplu să îmbrobodeşti lumea şi să pasezi motanul decât să pui osul la treabă!

Politicienii români şi pensionarea model Bismarck

Au revenit în spaţiul public discuţiile despre majorarea vârstei de pensionare. Şi chiar dacă Ministerul Muncii a comunicat că nu există dezbateri pe această temă, respectiva declaraţie nu a convins pe nimeni. Este evident că problema va fi pusă la un moment dat (nu foarte îndepărtat) pe tapet, pentru că sistemul de pensii este nesustenabil cam peste tot în lume şi trebuie cumva ajustat.
Sintagma preferată a politicienilor români este mai nou "corelarea vârstei de pensionare cu speranţa de viaţă", o formulare ambiguă, care poate însemna creşterea efectivă a vârstei de pensionare de la 65 la 67 de ani, majorarea stagiului complet de cotizare de la 35 la 40 de ani sau ridicarea stagiului minim de cotizare de la 15 la 20 de ani, plus eliminarea pensionării anticipate. În condiţiile în care banii de pensii pun presiune din ce în ce mai mare pe bugetul de stat, de unde se alimentează consistent, cel puţin una din variantele de mai sus va deveni până la urmă lege. Iar iminenta pensionare a numeroasei generaţii a "decreţeilor" va grăbi probabil luarea unei decizii.
Chiar dacă în 12 ţări europene pensionarea se face deja la 66-67 de ani, speranţa de viaţă la noi (75 de ani; chiar 72 de ani, în cazul bărbaţilor) este mult sub media continentală, iar ideea de a beneficia de pensie doar 5-6-7 ani după o viaţă de muncă este greu digerabilă. Politicienii români sunt însă capabili să bată chiar şi cinismul lui Otto von Bismarck, care atunci când a introdus sistemul de pensii, cu peste 130 de ani în urmă, a stabilit o vârstă de pensionare mult mai mare decât speranţa de viaţă a vremii.
O altă problemă particulară a României este că vârsta de pensionare nu este 65 de ani decât pentru fraieri, pentru că vârsta medie de pensionare este de fapt 56 de ani, datorită numeroaselor facilităţi acordate multor categorii sociale. Sunt şi profesii în care nu se poate lucra până la 65 de ani, dar marea majoritate a beneficiarilor de reduceri nu se află în această situaţie, ci doar profită de mărinimia unor politicieni aflaţi permanent în campanie electorală.
Rezolvarea naturală a problemei deficitului înregistrat de fondul de pensii ar fi o banală revenire la vârsta standard de pensionare de 65 de ani a tuturor categoriilor de privilegiaţi, care ar duce automat la creşterea vârstei medii de pensionare cu 7-8 ani şi la majorarea numărului de cotizanţi cu vreo 20-30%. Numai că varianta asta costă foarte multe puncte electorale şi nimeni nu va avea curajul să o pună în practică. E mai simplu să-i păcăleşti pe fraieri cu, să zicem, 25 de ani de stagiu minim, în aşa fel încât să-i excluzi de la pensie pe toţi cei care au lucrat ceva ani pe-afară fără contract. Sau să elaborezi o variantă cât mai complicată, care să fie greu de înţeles şi să nu genereze proteste de amploare.

Nu cumva ne-am relaxat prea devreme?

De pe 15 mai, toată România a intrat în "relaxare", autorităţile luând decizia să nu se mai poarte mască în exterior, cu excepţia zonelor foarte aglomerate, gen pieţe şi staţii de transport. Măsura în sine pare una luată din motive mai mult populiste decât medicale, în condiţiile în care numărul de decese asociate COVID-19 continuă să se menţină în jurul a 100 pe zi. E drept că numărul de noi îmbolnăviri a scăzut serios, s-au redus şi cazurile grave, astfel că spitalele şi secţiile de Terapie Intensivă s-au mai eliberat şi se pot ocupa şi de alte patologii.

Pe de altă parte, suntem printre primele ţări din Uniunea Europeană care au relaxat măsurile de prevenţie, deşi nu ne aflăm deloc în fruntea topului la vaccinare. Iar aceste măsuri de relaxare de care beneficiază toată lumea este foarte posibil să le dea apă la moară celor care nu cred în boală şi în vaccin şi care îşi văd, astfel, "profeţiile" împlinite.

Dacă, de exemplu, s-ar fi decis ca doar cei vaccinaţi să poată renunţa la mască, ritmul de vaccinare ar fi crescut serios, pe când aşa se va reduce simţitor şi nu vom putea ajunge la imunitatea de masă necesară. Făcând o paralelă, ceea ce s-a decis pe 15 mai seamănă cu o lucrare de control la care toţi elevii iau nota 10, indiferent de cât au scris, iar rezultatul final va fi că la următoarea lucrare nu va mai învăţa nimeni nimic, dacă tot nu se ţine cont de cunoştinţe.

Acest 15 mai ar putea fi şi un mic meci politic, preşedintele Iohannis dorind să arate cine-i şeful, după ce premierul Cîţu ne-a tot spus că s-ar putea renunţa la mască doar de la 1 iunie şi doar condiţionat de ritmul de vaccinare.

Punând cifrele pe masă, cu doar 20% din populaţie vaccinată cu cel puţin o doză, România se situează la coada Uniunii Europene, unde majoritatea ţărilor au trecut de 30% (Ungaria este, surprinzător, în fruntea listei, cu 47%). Doar Bulgaria se află sub noi, dar asta este deja "tradiţie". Şi nici la vaccinarea categoriilor vulnerabile nu stăm deloc bine, situaţie ce poate avea ca efect mai puţine îmbolnăviri, dar mult mai grave.

La nivelul judeţului, Galaţiul stă, ca de obicei, mai prost decât media naţională, având vaccinată numai 18% din populaţia eligibilă, de circa 420.000 de persoane. Municipiul Galaţi se poziţionează ceva mai bine, cu două treimi din totalul judeţean al vaccinărilor, ceea ce înseamnă în jur de 25% din populaţie.

Dar până la 60-70% e cale foarte lungă şi în contextul relaxărilor premature, la care se va adăuga scăderea naturală a incidenţei în timpul verii, mi-e teamă că toamna ne va prinde cu pantalonii în vine şi o vom lua de la capăt. Mai ales că supermortala "variantă indiană" a ajuns deja şi în România...

Cenușăreasa democrației nu se predă

Ieri, 3 mai, a fost Ziua libertăţii presei. Nu, n-am sărbătorit în niciun fel, pentru că mai suntem atât de puţini care consideră meseria asta una respectabilă încât e greu să ne strângem la un loc ca să ciocnim un pahar.
Deși informaţiile abundă acum în mediul online, jurnaliştii în adevăratul sens al cuvântului pot fi număraţi pe degete. Pe milioanele de pagini de internet (numai la Galaţi sunt vreo 30 de "ziare" online), publică articole "ziarişti" care scriu în limba română mai prost decât Google Translate şi care subminează, o dată în plus, încrederea într-o presă din ce în ce mai "subţire". Chiar anul trecut, acordarea unui ajutor de stat pentru presă avea ca singure condiţii doi jurnalişti angajaţi cu contract de muncă sau de colaborare şi şase luni de existenţă, iar cei care au îndeplinit aceste cerinţe minimale au fost la Galaţi mai puţin de cinci, din zecile de publicaţii print, online şi radio-tv care activează sub titulatura de presă. Ce exemplu mai elocvent se poate da?
N-am sărbătorit nici pentru faptul că nu şi-a amintit nimeni dintre oficialităţi că ziua asta ar exista şi că ar reprezenta vreun motiv de sărbătoare. De la celebra zicere a fostului preşedinte american Thomas Jefferson, "Dacă ar fi să aleg între o guvernare fără ziare şi ziare fără guvernare, nu aş ezita să aleg cea de-a doua variantă", au trecut mai bine de 200 de ani, iar în România prezentă TOŢI oamenii politici, indiferent de partid, ar alege fără ezitare prima variantă. Cu discursuri ipocrite în faţa publicului, evident, semn că ar mai fi o şansă.
E drept că la noi nu se moare ca prin alte părţi (76 de jurnalişti şi-au pierdut viaţa în lume, în ultimul an şi jumătate), dar probleme sunt cu duiumul. De la cele economice, care au dus presa la limita subzistenţei (cele mai mari tiraje ale ziarelor naţionale rar mai trec de 10.000 de exemplare, după ce în anii '90 ajungeau la peste jumătate de milion), la cele politice, care pun frână multor încercări de a scoate la iveală matrapazlâcurile conducătorilor, totul se leagă într-un nedorit amalgam, care a făcut din presă o cenuşăreasă a democraţiei. Mulţi dintre ziariştii "incomozi" sunt atraşi cu salarii mai mari în companii de stat, poziţii din care nu pot să scrie decât la comandă şi sub pseudonim. Despre ce "câine de pază" sau "a patra putere în stat" să mai vorbim, când legea o fac botniţa şi odele?
În condiţiile date, noi n-am mai sărbătorit Ziua libertăţii presei, dar vă spunem "La mulţi ani!" dumneavoastră, cititorilor pentru care presa încă mai înseamnă ceva. Sunteți motivul pentru care nu ne predăm.

Libertatea individuală prost înțeleasă ucide

"Ce-ai cu noi, mă/ Pen' ce să ne vaccinăm?" ar suna astăzi, parafrazându-le, cunoscutele versuri ale lui Topârceanu din "Vara la ţară". Sunt pline pieţele, autobuzele sau internetul de întrebări de genul acesta, care pun în discuţie necesitatea vaccinării împotriva celei mai mortale pandemii pe care a cunoscut-o omenirea în ultimul secol. Pe cât de vocali sunt adversarii vaccinării, pe atât de "cunoscători" se dovedesc, iar de-acum celebra zicere "De ce să mă vaccinez, dacă sunt sănătos?" le demonstrează fără drept de apel habarnismul. De mai bine de 200 de ani, de când s-a inventat, vaccinul se face preventiv chiar oamenilor sănătoşi. Pentru cei bolnavi, există metode de tratament care n-au nicio legătură cu vaccinarea. Iar ca să ştii asta nu trebuie să fii expert în microbiologie, virusologie sau cine ştie ce ştiinţe oculte sau inculte, ci e nevoie doar de minime cunoştinţe şi de mult bun-simţ.
Un alt "argument" care face carieră printre antivaccinişti îl reprezintă dreptul de a alege. În acest caz, discuţia este ceva mai nuanţată, pentru că, la prima vedere, libertatea de a alege să te vaccinezi poate fi privită ca una fundamentală, aşa cum sunt cele definite de Constituţie. Problema este, însă, că orice libertate individuală se sfârşeşte acolo unde interferează cu libertatea celui de lângă tine şi o încalcă. Pentru că, aşa cum tu ai dreptul de a alege să te vaccinezi, cel de lângă tine are dreptul să trăiască fără să fie permanent în pericol din cauza libertăţii tale. De la dreptul celor bolnavi de a nu fi puşi în pericol mai mult decât o face boala de care suferă, la banalul drept de a nu (mai) purta mască pe stradă, fiecare dintre noi are drepturi. Şi toate sunt călcate în picioare de dreptul de a nu se vaccina al celor care nu înţeleg că nu sunt singuri în societate. Nu mai departe de sâmbătă, o colegă de la un chioşc al "Vieţii libere" a murit, infectată, cel mai probabil, de un astfel de iresponsabil sănătos.
Din păcate, toată această campanie antivaccinare, promovată inclusiv de o mulţime de persoane publice, ne-a adus în punctul de a eşua în stoparea pandemiei. Cu doar 2,6 milioane de români vaccinaţi şi alţi numai 300.000 pe listele de aşteptare, suntem foarte departe de a obţine imunitatea generală, pe care unele ţări mai responsabile au atins-o deja. Iar toamna cu al său val patru nu e deloc departe şi, în condiţiile actuale, nu va ocoli România. Pentru că avem drepturi...

Optimismul guvernamental şi crunta realitate

La începutul săptămânii, premierul Florin Cîţu anunţa revenirea la normalitate de la 1 iunie, cu o ţintă de vaccinare de 10 milioane de români la sfârşit de iulie. Strict matematic, prim-ministrul nu poate fi combătut. Valul al treilea al pandemiei de COVID a ajuns într-o fază de platou de săptămâni bune, iar ultimele date statistice par să indice o uşoară scădere. De asemenea, în următoarele 2-3 luni, România va avea la dispoziţie cel puţin opt milioane de doze de vaccin, aşa că, teoretic, perspectivele par bune.

Primul semnal de alarmă că lucrurile nu stau chiar aşa, ba chiar că toamna ar fi o ţintă ceva mai realistă, i-a aparţinut doctorului Alexandru Rafila, care însă poate fi acuzat că este din tabăra politică adversă şi vrea să taxeze guvernul. Nu este însă nevoie să fii în opoziţie ca să vezi realitatea. Dacă ieşi din Palatul Victoria şi o iei la pas pe câteva străzi lăturalnice, iar mai apoi ajungi şi pe nişte uliţe de ţară, optimismul guvernamental se estompează rapid.

În lumea reală, românii sunt din ce în ce mai relaxaţi, nu se mai izolează nici în caz de simptome evidente, ajung la medic doar în ultimă instanţă, măsurile obligatorii de protecţie au devenit opţionale, iar multe centre de vaccinare sunt aproape goale. O bolnavă confirmată a fost prinsă vânzând la tarabă, fără să-i pese că ar putea îmbolnăvit zeci de clienţi. La Tg. Bujor, media zilnică de vaccinări este de 17 oameni, deşi centrul are o capacitate de 60 de persoane. La nivel naţional, nu reuşim să trecem de 50-55.000 de vaccinări pe zi, iar 300.000 de români au renunţat la imunizarea cu serul produs de AstraZeneca. La acest ultim capitol ar fi foarte multe de discutat, de la medicină pură la dezinformare crasă, cu un mic ajutor propagandistic de la Răsărit.

Revenind, cu două milioane de români deja vaccinaţi şi mai puţin de un milion aflaţi pe listele de aşteptare, ţinta de 10 milioane a lui Cîţu pare utopie curată. Este evident de-acum că românii nu se vor înghesui să se vaccineze, iar ajutorul bisericii, al oamenilor politici şi al firmelor, solicitat de guvernanţi, nu poate schimba mentalităţi. În plus, vara, cu scăderea naturală a incidenţei, nu va fi decât un aliat înşelător.

Aşa că e nevoie de mai mult decât o privire finanţistă din Palatul Victoria sau de o delegare de semnătură ministerială fix într-o astfel de perioadă extrem de complicată. Poate caravane de conştientizare şi apoi de vaccinare prin cele mai ascunse colţuri de ţară, poate un control mai strict al respectării măsurilor, toate dublate de investiţii rapide în Sănătate şi Educaţie. Pentru că, altfel, în toamnă, trei milioane de "proşti" vaccinaţi o vor lua de la capăt cu pandemia de COVID, din cauza armatei de CAPVID care îi copleşeşte numeric...

Ignoranţa umbreşte speranţa

Gafele şi bâlbele autorităţilor în gestionarea pandemiei de COVID-19 (instituirea de restricţii absurde, măsuri inutile sau decizii care se bat cap în cap) sunt deja folclor, fiind cunoscute de toată lumea. Dincolo de asta, însă, mai există o problemă. Mare, foarte mare. Şi cu o componentă locală extrem de importantă.

Concret, numărul cazurilor noi de infectare este în creştere puternică la Galaţi, ultimele zile consemnând rate de infectare mult peste media pe ţară. Astfel, pe 25 martie, Galaţiul a avut o rată de infectare de 44%, faţă de o medie naţională de 16%. Pe 26 martie, Galaţiul a avut 39%, iar în România s-a înregistrat 15%. Iar exemplele, care pot continua, demonstrează fără dubii că gălăţenii se duc la spital doar când sunt foarte bolnavi şi nu se mai pot trata acasă.

În acelaşi timp, înscrierile pe platforma de vaccinare par să stagneze la Galaţi în ultimele zile, undeva în jurul a 19.000 de oameni, deşi în multe alte judeţe se înregistrează creşteri importante, fiind peste 150.000 de doritori de vaccinare în Bucureşti, peste 60.000 în Cluj şi peste 30.000 în Prahova şi Ilfov. Se pare că nici de faptul că vaccinul e benefic nu ne dăm seama.

Dacă facem un calcul sumar, adunând 35.000 de gălăţeni deja vaccinaţi cu 19.000 de amatori şi cu 23.000 de imunizaţi prin boală, ajungem la doar 77.000 de persoane, ceea ce înseamnă extrem de puţin în condiţiile unei populaţii (reale) a judeţului de 500.000 de locuitori (oficial, avem chiar peste 600.000). Rezultă, practic, o rată de imunizare de numai 15%, în timp ce specialiştii estimează obţinerea imunităţii naturale abia spre 60-70%. Suntem, aşadar, foarte, foarte departe.

Pe de altă parte, vindecătorii miraculoşi câştigă din ce în ce mai mult teren. O doctoriţă din Oradea a devenit celebră după ce a declarat că a vindecat 1.000 de oameni prin telefon, însă nici măcar tatăl său nu-i ascultă sfaturile. Deşi femeia a uitat să spună că o astfel de "consultaţie" costă 70 de lei, o mulţime de creduli sunt dispuşi să plătească pentru a primi o reţetă ce le poate aduce agravarea situaţiei şi chiar moartea. Un alt individ, întâlnit personal, cu "Dr." scris mare pe cartea de vizită, susţine că vindecă boala cu ciuperci şi principii feng-shui, contra "modicei" sume de 3.000 de euro. În tot acest timp, medicii adevăraţi se chinuie prin spitale să-i convingă pe bolnavi să urmeze tratamentele prescrise, iar prezentarea la camerele de urgenţă a început să se facă în ultimul moment, când stadiul grav al bolii o face dificil de tratat.

Mi-am exprimat speranţa, într-un editiorial precedent, că ne aflăm în faza începutului sfârşitului pandemiei şi continui să cred asta, însă, cu atâta ignoranţă în jur, finalul s-ar putea să fie totuşi mult mai departe decât ne-am dori.

Începutul sfârşitului

Programarea pentru vaccinare împotriva noului coronavirus a populaţiei generale a început luni şi, tehnic vorbind, reprezintă începutul sfârşitului acestei pandemii, care ne-a schimbat drastic viaţa în ultimul an de zile. Chiar dacă, potrivit specialiştilor, am intrat în cel de-al treilea val, iar numărul infectărilor este în creştere, nu se vor mai atinge, cel mai probabil, valorile din toamnă. Iar pe măsură ce vaccinarea va începe să-şi facă efectul, avem şanse mari ca Sars-Cov-2 să dispară din prim-planul cotidian, chiar dacă îmbolnăviri şi decese vor mai fi.

Deja, acest al treilea val pare să fie diferit de celelalte două, cel puţin la Galaţi, unde numărul infectărilor din municipiul de reşedinţă, chiar dacă în creştere uşoară, nu mai pune presiune pe spitale ca în toamnă, când toate paturile erau ocupate, iar secţiile de Terapie Intensivă erau pline. Este un semn că îmbolnăvirile de până acum şi vaccinările deja efectuate, cele mai multe în rândul populaţiei urbane, au început să-şi facă deja efectul, iar până la atingerea imunităţii “de turmă”, care presupune anticorpi pentru 60-70 la sută din populaţie, nu mai este foarte mult.

Se observă, în schimb, o creştere a incidenţei în multe localităţi rurale din apropierea municipiului, care au fost relativ ferite până acum, însă rata scăzută de vaccinare (singurele centre din judeţul Galaţi unde sunt locuri libere sunt cele din comune) îşi face simţite efectele. Astfel, la Tuluceşti şi Scânteieşti, incidenţa este de peste 3 la mia de locuitori, iar la Vânători, Şendreni şi Smârdan trece de 1,5 la mie.

Va mai urma, cel mai probabil, un “val 4”, de dimensiuni ceva mai reduse, care va afecta în primăvară-vară şi localităţile mai îndepărtate de municipiul de reşedinţă. Dar, una peste alta, suntem pe drumul cel bun, iar covidul îşi va da probabil obştescul sfârşit pe la începutul toamnei, când pandemia se va reduce la nivelul unei gripe sezoniere, cu îmbolnăvirile şi decesele aferente, care nu vor dispărea cu totul, dar nu vor mai fi de natură să afecteze atât de grav întregul sistem sanitar.

Iar în condiţiile în care un tratament universal valabil nu s-a descoperit încă, toate soluţiile propuse până acum fiind doar paliative, singura opţiune rezonabilă pentru a scăpa de noul coronavirus anul acesta rămâne vaccinarea, cu tot cu efectele sale secundare asupra unui număr foarte redus de persoane.

Proiecte, nu demagogie

Discuţiile şi, mai ales, bălăcărelile pe marginea bugetului de stat au durat aproape o săptămână. Şi asta la modul oficial, în comisiile şi în plenul parlamentului, pentru că în declaraţiile politice ele ţin agenda publică de câteva luni bune.

Puterea pretinde că a alcătuit un buget responsabil, care să nu arunce ţara în haos în aceste vremuri de pandemie, Opoziţia o ţine pe-a ei, cu zeci de investiţii care trebuie finanţate obligatoriu şi nu sunt, dar astea sunt jocurile politice dintotdeauna, nu s-a inventat apa caldă odată cu guvernul condus de Florin Cîţu.

La nivel local, situaţia este asemănătoare. Pesediştii gălăţeni acuză că nu sunt prinse în buget finanţări importante pentru oraş şi judeţ, precum aeroportul sau drumul expres spre Drajna, plus o serie de alte investiţii mai mici, posibile şi prin alocări locale sau accesări de fonduri europene. Nu se suflă nici măcar o vorbă despre faptul că aeroportul, de exemplu, a fost promis de guvernele PSD, dar nu s-a alocat nimic pentru el, deşi a existat chiar o promisiune de finalizare, care susţinea că va fi funcţional la finele anului trecut. Pe principiul demagogic "dacă noi nu l-am vrut, voi să-l vreţi!", nu-i aşa?

La modul serios, în bugetul naţional al acestui an chiar se regăseşte Galaţiul, ceea ce nu s-a întâmplat de foarte multă vreme. Să ne aducem aminte de finanţările cu ţârâita care s-au dat pentru finalizarea liniei ferate Galaţi - Tecuci - Doaga, care nu este gata nici acum, după mai bine de 30 de ani de când se tot modernizează. Aşa că faptul că în 2021 se află în buget drumul expres Galaţi - Brăila, Centura mare (Varianta ocolitoare) a Galaţiului, plus podul peste Dunăre de la Brăila (care va deservi în acceaşi măsură şi Galaţiul) mi se pare o realizare deosebită. Şi este vorba despre sume în euro cu multe zerouri în coadă, nu de firimituri.

Dacă până la urmă aceşti bani vor şi ajunge efectiv pe şantiere rămâne de văzut, pentru că au fost destule cazuri în care finanţările au rămas pe hârtie, mai ales în guvernările celor care acum ţipă ca din gură de şarpe despre necesitatea investiţiilor în infrastructură. Dar, cel puţin, legiferarea unor finanţări extrem de importante pentru zona Galaţi este un mare pas înainte faţă de anii anteriori. Şi, poate, în anii ce vin, vom avea parte de alocări bugetare măcar la nivelul lui 2021. Cu proiecte realiste, că avem destule nevoi, nu cu demagogie politicianistă.

Joaca de-a eliminarea pensiilor speciale

Senatorii şi deputaţii au votat, miercuri, în unanimitate, în favoarea eliminării pensiilor speciale ale parlamentarilor. Din cele trei proiecte de lege depuse în acest sens, a fost ales cel al PSD, care a fost completat cu amendamente de la PNL şi USR, însă toate cele trei partide se laudă de parcă ar fi descoperit nemurirea.

Tema eliminării pensiilor speciale a fost una de mare impact în ultimele campanii electorale, iar marea majoritate a alegătorilor s-au exprimat în repetate rânduri pentru anularea tuturor tipurilor de pensii care nu respectă principiul contributivităţii, mai ales că sumele exorbitante la care au ajuns unele dintre acestea sfidează bunul simţ.

Cum (aproape) întreaga clasă politică este de acord, pensiile speciale ar trebui să devină istorie în scurtă vreme. Numai că proverbul cu socoteala de-acasă care nu se potriveşte cu cea din târg se aplică perfect în acest caz, iar politicienii nu reuşesc să elaboreze o lege care să ducă la eliminarea tuturor pensiilor speciale. Ba fiecare partid mai scoate din listă câte o categorie de beneficiari, ba Curtea Constituţională găseşte actelor normative diverse noduri în papură, cert este că o lege universal valabilă a rămas încă la stadiul de deziderat.

Prin votul de miercuri se încearcă o nouă abordare, pe bucăţi, a problemei, acest prim pas vizându-i pe parlamentari, care nu reprezintă însă decât 1,5 la sută din totalul celor ce încasează bani fără să fi contribuit la fondurile de pensii. Şi în cazul celorlate categorii de beneficiari - magistraţii şi militarii, în primul rând, care au cea mai mari pondere, ca număr şi sume încasate - s-a încercat câte ceva în ultimul an, dar actele normative respective nu au trecut de Curtea Constituţională.

Se pare că situaţia se va repeta şi în cazul de faţă, pentru că un articol din noua lege este din start condamnat la neconstituţionalitate, un semnal de alarmă în acest sens trăgându-l chiar premierul Cîţu, care a exprimat o părere opusă celei a conducerii PNL. Acest punct de vedere a dus la speculaţii asupra faptul că, de fapt, conducerile partidelor nu doresc eliminarea pensiilor speciale (de care o mulţime de oameni politici şi apropiaţi ai acestora beneficiază sau vor beneficia), iar toate acţiunile pe care le fac în acest sens sunt doar exerciţii de imagine, care să dea bine în faţa electoratului. Cum şapte din cele opt tipuri de pensii aflate acum în plată au mai fost anulate o dată, e clar că se poate. Rămâne doar să se vrea, însă ceea ce se întâmplă în momentul de faţă pare doar o simplă amagire a alegătorilor.

”Nu ne vindem ţara”, varianta de pandemie

Imediat ce guvernul a modificat legea care interzice vânzarea de acţiuni la firmele de stat în următorii doi ani (o "dedicaţie" a fostei majorităţi parlamentare pentru viitorul executiv, votată anul trecut), au început să fie fluturate din nou lozinci gen "Nu ne vindem ţara", ca acum 30 de ani. Chiar dacă guvernanţii au explicat că vizează vânzarea pe bursă a unor pachete mici de acţiuni, cu scopul de a finanţa activitatea respectivelor firme, opozanţii îşi fâlfâie în continuare discursul naţionalist, fără să aibă niciun fel de dovadă că se intenţionază vânzarea integrală a unor "perle ale coroanei", precum Hidroelectrica, Romgaz, CEC, Nuclearelectrica sau Tarom.

Iar spiritele s-au încins repede, pentru că lumea a uitat vânzările făcute de actualii acuzatori, printre care, alături de Petrom şi multe rafinării, se află şi Combinatul Siderurgic de la Galaţi. Bineînţeles, fiecare privatizare în parte a avut specificul ei. În cazul Galaţiului, vânzarea era chiar necesară, pentru că drumul pe care apucase Sidexul, supt intensiv de căpuşele autohtone transpartinice, era unul falimentar, care ar fi adus în pragul colapsului un oraş întreg. Sigur, rămân de discutat preţul, clauzele secrete şi multe altele, dar privatizarea în sine poate fi privită ca o soluţie socială.

Revenind la vânzarea unor acţiuni la bursă, această soluţie este chiar una modernă, utilizată de toate marile economii ale lumii. Incluiv gigantul saudit Aramco a scos recent acţiuni pe bursă, mai mult ca să se fălească, pentru că nu cred că avea nevoie de bani.

Evident, rămâne de văzut dacă banii rezultaţi vor ajunge în capitalizarea companiilor şi nu vor fi destinaţi acoperirii unor cheltuieli bugetare (au fost cazuri recente, realizate chiar de actualii acuzatori, când profiturile firmelor strategice au fost "confiscate" pentru a finanţa cheltuieli artificiale, gen pensii speciale), situaţie în care vânzarea nu va avea efecte benefice.

Dincolo de disputele politicianiste, rămâne de neînţeles furia populară împotriva vânzării acestor pachete minoritare de acţiuni. În perioada lui Nicu Văcăroiu era cumva logică, pentru că abia ieşisem dintr-un comunism care proslăvea averea poporului, nu aveam bursă, nu cunoşteam mecanismele economiei de piaţă, eram, practic, vorba lui Brâncuşi, săraci şi proşti. Acum, însă, 30 de ani mai târziu, când avem la îndemână toate instrumentele care ne lipseau atunci, dacă mergi pe aceeaşi linie nu faci decât să confirmi continuarea spuselor geniului din Hobiţa: suntem şi mai săraci, şi mai proşti.

Salvarea euroscepticilor nu vine de la Răsărit

Mai bine de o treime dintre români sunt eurosceptici. Unora dintre ei apartenenţa la Uniunea Europeană (UE) le pute atât de tare încât mai că s-ar face fraţi cu Putin sau cu chinezii, ca să nu mai fie "asupriţi" de Bruxelles. E drept că în multe alte ţări procentajul euroscepticilor este mai mare, însă cei mai mulţi dintre europeni n-au trecut prin comunism şi nu cunosc "binefacerile" acestuia decât de la televizor.
Partea absurdă a situaţiei este că toţi aceşti eurosceptici profită din plin de avantajele oferite de UE, de la libertea de circulaţie, care le permite să viziteze aproape toată lumea fără vize, la posibilitatea de a munci fără restricţii oriunde pe continent. Când vine însă vorba despre obligaţiile care decurg din calitatea României de membru al Uniunii încep să strâmbe din nas şi par să prefere totalitarismul de la Răsărit.
Mai nou, subiectul vaccinării împotriva COVID-19 este cel mai elocvent exemplu în acest sens. Cu lozinci anti-UE în frunte, euroscepticii români s-au înscris frumos la coada pentru vaccinare. Cu toţii uită că însăşi posibilitatea de a se vaccina vine chiar din apartenenţa la Uniune, care a investit masiv în cercetare şi a cumpărat în avans doze pentru toţi locuitorii spaţiului european. România, de exemplu, va primi vaccin pentru imunizarea a peste 10,7 milioane de persoane, iar alte câteva contracte sunt deja antamate şi vor asigura necesarul pentru toată lumea.
Dacă ne uităm în jur, la ţările vecine care nu sunt membre ale UE, putem vedea uşor cât de dezastruoasă este situaţia. Ucraina va primi, cu chiu, cu vai, un milion de doze pentru o populaţie de 40 de milioane de locuitori, Republica Moldova va putea să-şi vaccineze populaţia doar cu câteva sute de mii de vaccinuri pe care i le va trimite România, Serbia va încerca, în disperare de cauză, un vaccin chinezesc, neomologat deocamdată în Europa. Turcia a apelat tot la China, dar va primi o cantitate suficientă pentru doar 10 la sută din populaţie.
Iar lista poate continua, pentru că ţările şi mai sărace ale lumii doar visează la un antidot împotriva pandemiei, altul decât pelinul sau diverse ierburi de leac. Există, e drept, promisiuni ale ONU că vaccinul va ajunge la toată lumea, cândva. Dar până atunci, timpul înseamnă nu numai bani, ci şi vieţi, iar asta se traduce în alte zeci sau sute de mii de morţi, pe lângă cele două milioane de persoane care au pierdut deja lupta cu noul coronavirus.
Şi totuşi, o treime dintre români sunt eurosceptici…

Când pila bate meritocraţia

Scandalul creat în jurul cursurilor de numerologie promovate în rândul profesorilor de Inspectoratul Şcolar Galaţi pare să se fi aplanat printr-o clasică batistă pusă pe ţambal. Concret, Inspectoratul a venit, la o săptămână după adresa iniţială, cu o dezminţire de patru rânduri, în care scrie că "în urma analizei conţinuturilor proietului (sic), le apreciem ca fiind irelevante în raport cu priorităţile de politică educaţională pe care le promovăm. În consecinţă, ne delimităm de proiectul menţionat şi revocăm adresa".

După ce toată ţara a putut vedea, în conferinţă de presă, că, de fapt, şefii instituţiei gălăţene erau "trup şi suflet" pentru promovarea numerologiei, această nouă adresă este, cel mai probabil, consecinţa vizitei la Galaţi a corpului de control al ministerului, care n-a avut însă curajul să ia o decizie mai dură (şi extrem de logică, după ceea ce s-a întâmplat). A contat în acest caz, mai mult ca sigur, "pila" pe care şefa Inspectoratului gălăţean o are în mediul politic local, care de altfel a şi determinat desemnarea unei învăţătoare de la ţară (profesor pentru învăţământul primar, pe stil nou şi pompos) la conducerea unei instituţii care coordonează mii de profesori, mulţi cu CV-uri de top, care ar merita cu prisosinţă să modeleze destinele celor 70.000 de elevi din judeţ.

Decizia de a menţine status-quo-ul la şefia Inspectoratului va afecta, însă, serios, credibilitatea instituţiei, mai ales în condiţiile în care marea majoritate a profesorilor s-au delimitat din start de aberaţia promovării numerologiei. Cum să mai aibă aceştia încredere într-o conducere pentru care orice mail primit pe adresa Inspectoratului reprezintă "o informaţie care trebuie diseminată"? Până la urmă, şi un mail cu linkuri spre site-uri pornografice sau de videochat reprezintă o informaţie, nu-i aşa?, şi ar putea fi "diseminat" în şcoli.

În aceste condiţii, după ce toată lumea a făcut mişto de Galaţi şi de gălăţeni aproape o săptămână, decizia ministerului de a nu face practic nimic pică extrem de prost, pentru că imaginea unei instituţii foarte importante pentru viitorul unei naţiuni nu se retuşează cu o dezminţire de câteva rânduri. Multă vreme de-acum încolo, şefa Inspectoratului local va rămâne pentru publicul larg "numeroloaga de la Galaţi", iar acest lucru nu poate decât să ducă în derizoriu orice acţiune sau iniţiativă a instituţiei, oricât de valoroase ar fi acestea de-acum încolo. Şi totul din cauza unei "pile", care a mai făcut încă o dată praf mult-clamata meritocraţie, pe care guvernanţii o tot vehiculează în gol în spaţiul public de 30 de ani încoace.

Când plecaţi în concediu anul ăsta?

Vaccinul împotriva COVID-19 a ajuns în sfârşit şi la Galaţi, la mai bine de o săptămână de la debutul campaniei la nivel naţional. Nu, nu suntem în primele rânduri nici la acest capitol, dar deja ne-am obişnuit să fim trataţi ca un oraş de mâna a doua, deşi numărul de locuitori şi rata mare de infectare ne-ar fi dat dreptul să fim în pole-position. Până la urmă, însă, nu-i un capăt de ţară, bine că a ajuns şi că vom putea să revenim, treptat, la normal.

Întrebarea este cât de repede se va putea întâmpla acest lucru, în condiţiile în care, cu toată programarea, campania scârţâie serios încă de la început. Practic, în prima săptămână, au fost vaccinaţi doar circa 15.000 de români, ceea ce ridică serioase semne de întrebare asupra organizării. Comparativ, în Israel, o ţară de peste două ori mai mică decât România, au fost vaccinaţi în acelaşi interval în jur de un milion de oameni. Dacă vom menţine acest ritm de melc, am avea nevoie de vreo trei ani şi jumătate să imunizăm întreaga populaţie. Ceea ce, evident, este o absurditate, în condiţiile în care perioada de protecţie asigurată de vaccin este de numai câteva luni.

Putem spera totuşi că, odată demarată operaţiunea la scară largă, lucrurile se vor mişca mai rapid. Dar nu trebuie să uităm, însă, că aceste prime vaccinuri au fost făcute cadrelor sanitare, categorie de populaţie care este cea mai receptivă la ideea de vaccinare.

Ce se va întâmpla când se va ajunge la cei care nu cred în eficienţa vaccinului (şi sunt extraordinar de mulţi, aşa că trebuie derulată în paralel şi o campanie intensă de informare) sau care îşi vor găsi o altă treabă pe care o consideră mai importantă fix în ziua în care au fost programaţi?

Dacă adăugăm şi ingredientul principal, lipsa de organizare din sistemul românesc de sănătate (nu singulară, pentru că aproape peste tot unde conduce statul e haos), tare mi-e teamă că nu vom ajunge în timp util la nivelul de imunizare de 60-70%, considerat suficient pentru a stopa epidemia. Şi, probabil, va trebui s-o luăm de la capăt, cu speranţa că a doua oară vom fi învăţat din greşeli şi ne vom descurca mai bine.

Aşa că dacă vreţi să plecaţi în concediu anul ăsta, eu zic să vă programaţi mai spre sfârşitul verii sau prin toamnă, poate totuşi vom reuşi...