Pierdut umanitate. Inclusiv de Crăciun

25 decembrie 1914. În numeroase zone ale frontului belgian din Primul Război Mondial s-au consemnat încetări spontane ale focului, soldaţii ambelor tabere combatante, în special germani şi britanici, dar şi ceva trupe franceze, au ieşit din tranşee şi şi-au dat mâna, într-un gest spontan de fraternitate, schimbând între ei mâncare, ţigări şi mici cadouri simbolice. S-au făcut ceremonii religioase comune pentru cei căzuţi, au fost recuperaţi răniţii rămaşi între linii, s-au cântat împreună melodii tradiţionale de Crăciun, s-au făcut poze, ba chiar s-a organizat şi un meci de fotbal între militarii englezi şi germani, la care au luat parte de-a lungul întregii zile câteva sute de militari. În total, se estimează că 100.000 de soldaţi au participat la extraordinara lecţie de umanitate care a rămas cunoscută în istorie drept Armistiţiul de Crăciun. Şi toate acestea s-au întâmplat spontan, comandamentele ambelor armate nefiind de acord cu manifestările şi având grijă să nu se mai repete pe scară largă în anii care au urmat.

25 decembrie 2023. Pe fronturile existente 109 ani mai târziu, luptele au fost extrem de intense şi în prima zi de Crăciun. În Donbas, s-au raportat rachete şi avioane doborâte, zeci de blindate distruse, sute de morţi şi răniţi de ambele părţi, cucerirea de către ruşi a orăşelului fantomă Mariinka, negată ulerior de ucraineni, război în toată regula, aşa cum se întâmplă de aproape doi ani fără încetare. Nu s-a semnalat nicio intenţie de a fi încetate ostilităţile măcar pentru câteva ore, chiar dacă marea sărbătoare a Naşterii Domnului ar fi fost în cazul de faţă doar un pretext, pentru că nu se celebrează pe 25 decembrie în ambele tabere, dar la nicio altă ocazie nu au apărut astfel de iniţiative.

La fel, în Gaza, israelienii şi palestinienii continuă să lupte, "până la distrugerea Hamas", cum sublinia premierul israelian Benjamin Netanyahu, ambii combatanţi respingând categoric o propunere de încetare a focului de două săptămâni, solicitată de comunitatea internaţională.

Înverşunarea pe care o vedem astăzi în aceste conflicte regionale este atât de departe de ceea ce s-a întâmplat fără niciun fel de organizare prealabilă acum o sută şi ceva de ani, încât singurul lucru semnificativ care pare să se fi întâmplat în evoluţia umanităţii în acest interval de timp este că şi-a pierdut... umanitatea. Tristă evoluţie!

Întâi pomeni electorale, iar investiţii din ce rămâne

Ştie de-acum toată lumea că gaura din bugetul pe 2023, pe care guvernanţii au recunoscut-o abia prin primăvară, a fost determinată de construcţia total nerealistă, cu venituri de 34,7% din PIB, care nu se puteau realiza. Din primăvară până acum, politicienii de la putere au tot dat din colţ în colţ, au cârpit de prin rezervele guvernamentale, au tăiat din banii unor proiecte, au amânat plăţi către constructori, au negociat şi renegociat deficitul bugetar, totul pentru ca României să nu-i fie sistate plăţile din bani europeni, esenţiali pentru dezvoltare, în condiţiile în care constituie o mare parte a sumelor destinate investiţiilor.
Ei bine, pentru 2024, bugetul ia în calcul venituri asemănătoare, de 33,8% din PIB, ceea ce înseamnă că guvernanţii noştri n-au înţeles nimic din ceea ce s-a întâmplat anul acesta sau au alte interese. În condiţiile în care colectarea fiscală în România n-a mai trecut de 27-28% de vreo 20 ani şi nici nu poate trece fără o reformă structurală a sistemului, e puţin probabil ca acest prag să fie cu mult depăşit, pentru a se atinge suma prognozată. Veniturile vor creşte, probabil, prin implementarea unor măsuri îndelung amânate, precum factura electronică, dar este greu de crezut că rezultatele vor fi spectaculoase în primul an de aplicare.
Astfel, la un deficit bugetar declarat de 5%, putem adăuga fără teama de a greşi alte cel puţin 4-5 procente, dacă nu mai mult, pe care le vom descoperi abia mai spre vară sau, cel mai probabil, după alegeri, pentru că de fapt exact asta este miza, trecerea de anul electoral fără turbulenţe sociale majore. Iar găurile din buget le vom deconta cu toţii în 2025, prin creşteri de taxe şi majorări ale dobânzilor la împrumuturile făcute pe pieţele internaţionale.
Pentru că procentele de mai sus nu spun mare lucru multora, o să încerc transpunerea lor în chestii ceva mai concrete. La nivelul actual al PIB-ului României, un procent înseamnă circa trei miliarde de euro, iar o "gaură" de 5% reprezintă nu mai puţin de 15 miliarde de euro. Pentru comparaţie, cu doar trei miliarde de euro din banii ăştia care lipsesc din buget din motive electorale s-ar putea face, în plan local, reabilitarea căii ferate Galaţi - Bucureşti pentru circulaţia cu 200 km/h (un miliard de euro), retehnologizarea combinatului siderurgic pentru producţia integrală de "oţel verde" (un miliard de euro), promisa fabrică de baterii pentru maşini electrice (800 milioane de euro) şi atât de aşteptatul aeroport (200 milioane de euro). Cât de mult ar însemna astfel de investiţii pentru câte cinci zone ale ţării în fiecare an e ceva de domeniul fantasticului. Numai că, în loc de astfel de investiţii generatoare de dezvoltare şi bunăstare, guvernanţii români au ales întotdeauna pomenile electorale. Iar bugetul pe 2024 este construit, din păcate, după acelaşi tipar.

România fără bani şi fără şcoală, în expansiune

Ne lovim din ce în ce mai des, în ultima vreme, de oameni tineri pentru care cititul este un obicei perimat din vremea bunicilor, care-s convinşi că Soarele se învârte în jurul Pământului sau pentru care calculele cu numere mari au rezultatul "infinit", ca în timpul Egiptului Antic. Trăim, practic, în două lumi paralele, care se intersectează din ce în ce mai rar, iar fractura socială este speculată la maximum de politicieni, care profită cu nonşalanţă de ignoranţa acestei categorii de populaţie.

Rezultatele testelor PISA din 2022, făcute publice marţi, demonstrează, o dată în plus, situaţia dezastrului. Concret, elevii români de 15 ani (aceasta este categoria de vârstă la care se fac testele) sunt cei mai slab pregătiţi din Uniunea Europeană, cu excepţia celor din Bulgaria, la toate cele trei probe ale examenului, matematică, ştiinţe şi lectură.

Deşi comparabile cu scorurile din 2018, rezultatele sunt în scădere clară faţă de 2015 şi 2012 (examenul se dă o dată la trei ani, ultimul fiind amânat cu un an, din cauza pandemiei), semn că în loc să înregistreze progrese, calitatea învăţământului românesc este în cădere liberă. La matematică şi ştiinţe, cel puţin, procentajul elevilor care au competenţe de bază s-a redus cu 7-8 puncte procentuale şi se situează acum la numai 44-49 la sută. Şi trebuie precizat că aceste competenţe de bază sunt chiar chestiuni elementare, de genul convertirii preţurilor în monede diferite sau comparării distanţei dintre două rute alternative. Altfel spus, jumătate din românii de 15 ani nu ştiu să calculeze câţi lei înseamnă 100 de euro, cu rata de schimb în faţă, şi nici dacă drumul spre Brăila pe Dig e mai scurt decât cel prin Movileni şi Baldovineşti, cu harta pe masă.

Ceva mai acceptabil stăm la lectură, unde 58 la sută dintre elevii români au reuşit să identifice ideea principală dintr-un text de lungime moderată, dovadă că înţeleg ceea ce citesc, astfel că rata de analfabetism funcţional n-a depăşit cu mult nivelul de-acum clasic de 40 la sută.

Per total, 33 la sută dintre elevii români nu au trecut nici măcar una din cele trei probe, situaţie care demonstrează că au făcut cel puţin opt ani de şcoală degeaba.

Mult mai grav este însă faptul că s-a majorat semnificativ decalajul dintre elevii avantajaţi din punct de vedere socio-economic şi cei fără posibilităţi, deşi în Europa nu s-au înregistrat modificări majore la acest capitol. Concret, doar 7 la sută dintre elevii dezavantajaţi material au reuşit să facă faţă testelor, ceea ce înseamnă că se pot integra în societate. Ceilalţi 93 la sută...

E încă o dovadă că vom avea în continuare două Românii, total rupte una de cealaltă. Şi, din păcate, cea fără bani şi fără şcoală se înmulţeşte pe zi ce trece...

Corb la corb nu scoate pensia din buzunar

Curtea Constituţională a României a decis, marţi, că pensiile foştilor şi actualilor parlamentari reprezintă un drept legal, aşa că acestea rămân în vigoare, după ce legislativul le eliminase în luna iunie. Drept urmare, cei 843 de parlamentari beneficiari îşi vor reprimi inclusiv indemnizaţiile din urmă, sistate după adoptarea legii.
Cele mai mari astfel de pensii sunt de circa 10.000 de lei lunar, incomparabil mai reduse decât cele ale "specialilor" din magistratură, care ajung la cuantumuri de 5-6 ori mai mari, existând şi foşti judecători care primesc aproape 100.000 de lei pe lună. Dar nu suma în sine este foarte relevantă, deşi pensii de 10-15-20.000 de euro pe lună nu se plătesc în nicio ţară civilizată, chiar dacă mai peste tot în Europa există diverse categorii de "speciali", recompensate peste nivelul de contribuţie plătit. De altfel, dintre personalităţile planetei despre care există informaţii, doar foştii preşedinţi ai SUA primesc pensii mai mari decât cele ale magistraţilor români.
Dar mai deranjant decât valoarea sumelor încasate de "speciali" este modul în care sunt tratate în România cele două categorii de pensionari, lucru evidenţiat, iată, o dată în plus de Curtea Constituţională chiar în prag de 1 Decembrie, care ar trebui să fie o zi a unirii. În timp ce "specialii" se bucură de toate drepturile din lume, ba din când în când se mai şi inventează unele pentru ei, iar Curtea Constituţională apără cu dinţii toate aceste privilegii, "normalii" sunt ignoraţi total de judecătorii supremi când le sunt afectate drepturile, iar guvernanţii profită de situaţie şi se bulucesc permanent asupra lor cu tot felul de restricţii şi popriri. Spre exemplu, noua lege a pensiilor, recent adoptată, face efectiv ravagii în rândul "normalilor". Stagiile de cotizare se măresc substanţial, prin eliminarea anilor "necontributivi" de facultate, armată şi şomaj, pensiile de la pilonul II urmează să fie impozitate, pensiile de stat ale celor ce contribuie la pilonul II vor fi reduse proporţional, vârsta de pensionare pentru femei va creşte la 65 de ani, vârsta şi stagiul se vor majora şi ele în timp, în funcţie de speranţa de viaţă.
Şi pentru toate acestea, nu se sesizează nici Avocatul Poporului şi nici Curtea Constituţională. Doar nu sunteţi atât de naivi încât să credeţi că-n România există instituţii care să apere drepturile "normalilor", mai ales la câţi "speciali" avem. Şi-o să mai avem încă mulţi, pentru că de la anul s-ar putea să intre în plată şi pensiile speciale pentru aleşii locali!

Protestele care ne vor aduce "bucurii" după alegeri

De câteva săptămâni, asaltul protestelor sindicale din instituţiile de stat a luat amploare. După salariaţii caselor de asigurări de sănătate şi ai celor de pensii, au ieşit în stradă angajaţii de la direcţiile de sănătate, cei de la arhivele Securităţii şi statisticienii, iar AJOFM-urile, inspectorii de muncă, ceferiştii şi sindicaliştii de la metrou şi-au anunţat intenţia de a se alătura protestatarilor.

Toată agitaţia vine, pe de o parte, din neaplicarea legii salarizării unitare, amânată sine die până după alegeri, situaţie care a creat discrepanţe salariale majore între categorii de personal cu acelaşi tip de atribuţii, sindicaliştii acuzând diferenţe şi de 2.000 de lei (fix cât câştigă un muncitor simplu în sectorul privat, pentru cine nu ştie). Amplificarea luptei sindicale este determinată şi de noua lege a pensiilor, care "ciupeşte" şi ea unele facilităţi referitoare la vârsta la care se poate face ieşirea din activitate, primii care şi-au exprimat nemulţumirile fiind ambulanţierii şi salvamontiştii.

Pe de altă parte, singura rezolvare găsită de guvernanţi în cazul celor care au iniţiat proteste a fost să accepte o parte din revendicările de natură salarială, aşa că tăvălugul protestelor se va extinde cu siguranţă din instituţie în instituţie. Şi nu se va încheia deloc rapid, pentru că toţi salariaţii de la stat sunt conştienţi că perioada preelectorală este cea mai propice obţinerii unor beneficii suplimentare, aşa că vor încerca să-şi maximizeze câştigurile în lunile care urmează, până spre primăvară, în condiţiile în care nu se pot face majorări de salarii cu şase luni înainte de alegeri şi din ce în ce mai mulţi specialişti anunţă o austeritate destul de lungă din 2025 încolo.

Mai mult, bugetarii par să fi înţeles repede că declaraţiile şi deciziile guvernamentale sunt pur populiste şi nu au efecte concrete. N-a fost dat afară nimeni, aşa cum ameninţa ordonanţa austerităţii, ba chiar se fac angajări, niciun demnitar n-a rămas fără funcţie, ba chiar se inventează noi posturi de şefi, pensiile speciale sunt aproape intacte, în ciuda promisiunilor de ani şi ani, salariile cresc după fiecare carton pe care scrie "Protest" scos în stradă de un funcţionar, deşi nivelul la care au ajuns a sufocat deja economia privată.

Cu un astfel de "stat" care tot întinde coarda, problemele vor apărea doar din partea organismelor financiare internaţionale, care cu siguranţă nu vor mai tolera mult dezmăţul bugetar din România. Iar o "simplă" retrogradare de rating va aduce după ea dobânzi mai mari la împrumuturile externe, deficit bugetar în creştere, restricţii la acordarea de fonduri europene, depreciere a monedei naţionale, taxe mai multe şi mai mari şi alte "mici" probleme de acelaşi fel, de care după alegeri se va "bucura" întreaga populaţie, nu doar bugetarii.

Pensionarea la 65 de ani ar putea deveni un vis

Noua lege a pensiilor conţine mai multe prevederi "ascunse" prin formulări suficient de neclare încât pe cei mai mulţi îi vor lua prin surprindere atunci când vor considera că pot să iasă la pensie.

Un concept nou-introdus este cel de stagiu contributiv, care va determina de acum înainte ieşirea la pensie a celor cu mai puţini ani lucraţi. Practic, faţă de varianta actuală, facultatea, armata şi şomajul nu se mai iau în calcul pentru a atinge stagiul minim de 15 ani pentru care se acordă pensie, chiar dacă toate vor "puncta" ulterior la cuantum. Astfel, un bărbat care a cotizat 13 ani şi opt luni nu va mai putea beneficia de aportul anilor de armată pentru a ieşi la pensie chiar dacă a împlinit 65 de ani şi va trebui să mai rămână în câmpul muncii încă un an şi patru luni.
Pentru cei care vor ieşi la pensie peste 10-15 ani nu va fi o mare problemă, pentru că vor avea timp să-şi completeze stagiul minim, însă pentru cei care împlinesc 65 de ani în 2024 sau 2025 va fi o lovitură serioasă. La fel se va întâmpla în cazul celor care mizau pe anii de facultate sau pe diverse perioade de şomaj pentru a atinge cei 15 ani. Există şi varianta "cumpărării" vechimii "din spate", dar costul nu este deloc mic.

Mulţi vor susţine că respectivii au avut o viaţă întreagă la dispoziţie să strângă 15 ani de cotizare, însă sunt o mulţime de cazuri care nu pot fi judecate atât de simplist. Sunt oameni care au lucrat fără acte în perioada de "haiducie antreprenorială" a anilor '90 sau cărora firmele pur şi simplu nu le-au virat cotizaţiile (situaţia a fost reglementată abia prin 2010), sunt români care au lucrat ani buni la negru prin ferme sau pe şantiere de construcţii din străinătate, ca să nu mai amintim de celebrele "badante", în cazul cărora doar o mică parte au (avut) contracte de muncă.

La capătul celălalt al stagiului de cotizare, cel de 35 de ani, a apărut problema creşterii vârstei de pensionare conform unui algoritm pe care nimeni nu-l poate explica în detaliu în momentul de faţă. Practic, dacă speranţa de viaţă a românilor va creşte, se va majora automat şi vârsta de ieşire la pensie. Cum speranţa de viaţă este un indicator în continuă creştere în România, în mod natural, datorită condiţiilor mai bune de trai, ne-am putea trezi că nu vom mai ieşi la pensie la 65 de ani, ci la 67, 68 sau 70 de ani. Cum se va calcula concret acest nou prag nu ştie nimeni deocamdată, cert este că prevederea este cuprinsă în noua lege şi va fi aplicabilă chiar de la anul. Aşa că dacă vă apropiaţi de 65 de ani şi visaţi la o viață liniştită de pensionar, luaţi-vă totuşi o marjă de siguranţă, pentru că s-ar putea să fiţi nevoiţi să mai munciţi o vreme!
Cât exact nu ştie nimeni, dar aşa se fac toate legile în România, cât mai interpretabile şi cu cât mai multe "portiţe"!

Un pas înainte şi doi înapoi/ Că aşa stă treaba în guvern la noi!

Ce mai freamăt, ce mai zbucium... după ce abia a fost asumată de guvern "legea austerităţii", care prevede plafonarea plăţilor în numerar şi impune o serie de limite care ar fi trebuit să intre în vigoare pe 11 noiembrie. În faţa valului de proteste populare, de la mici întreprinzători la oameni simpli, premierul Ciolacu a dat înapoi şi a anunţat că legea va fi modificată pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale şi a aruncat pisica-n curtea Ministerului Finanţelor, care a elaborat textul incriminat.

Oricum, limitarea plăţilor cash la comercianţi nu schimbă cu nimic "sistemul" plăţilor informale care se fac în România cu maldărele de bani (30-40% din PIB!) care circulă nefiscalizat (să ne amintim de geamantanul lui Buzatu, ditamai şef de consiliu judeţean) şi nici nu contribuie la prinderea vreunui evazionist "serios".

Am fost martor, cu mulţi ani în urmă, la o tranzacţie prin care un apartament a fost cumpărat cu o sacoşă de rafie plină cu bani, parcă 150.000 de lei, dacă-mi mai aduc bine aminte. Iar acest fel de "afaceri", în care sunt implicaţi samsari, proxeneţi sau dealeri de droguri, nu vor fi deloc afectate de mult lăudata lege a coaliţiei PSD-PNL, pe care jumătatea galbenă a alianţei a început deja s-o sape temeinic la temelie, în speranţa unei poziţionări mai favorabile, înaintea alegerilor de la anul, decât cea de-a cincea roată la căruţă, pe care o ocupă momentan.

Tot la capitolul "am votat, dar o să schimbăm!" se înscrie impozitul pe cifra de afaceri a marilor companii, pe care tot liberalii îl contestă vehement, sub motivul că-s susţinători ai mediului de afaceri, prevedere doctrinară de care cam uitaseră şi pe care şi-au adus-o aminte exact când generalul Ciucă pare să se fi decis să candideze la prezidenţiale!

Şi cu băncile a fost ceva scandal, pentru că s-au grăbit să anunţe majorarea unor comisioane, dar le-a convins Ciolacu să crească... alte comisioane, nu pe cele anunţate, că doar n-o să iasă în pierdere ditamai instituţiile financiare doar că aşa şi-a făcut planul un contabil de prin guvern. Modelul este oricum patentat încă din vară, când s-a limitat adaosul la pâinea de 300 de grame, aşa că respectivul sortiment a fost scos de pe piaţă şi înlocuit cu cel de 400 de grame, unde adaosul nu era plafonat!

Că prevederile despre care am amintit au fost făcute pe genunchi, ca mai toate punctele din "legea austerităţii", nu mai încape nicio îndoială, gândirea "outside the box" fiind încă o mare necunoscută pentru mai toţi politicienii români. Dar să faci atâţia paşi înapoi, la nici două săptămâni de la asumarea răspunderii şi după luni de dezbateri şi negocieri, denotă un amatorism vecin mai degrabă cu prostia decât cu neglijenţa.

Categoria de români mai privilegiată decât pensionarii speciali

În timp ce se chinuie din răsputeri să dreagă busuiocul deficitului bugetar, împovărând cu noi şi noi taxe diverse domenii de activitate şi categorii sociale, măsuri care se vor răsfrânge în cele din urmă tot asupra omului de rând, o categorie de persoane, extrem de numeroasă, pare să-şi fi păstrat privilegiile. Nu, nu-i vorba despre pensionarii speciali, cu ale căror venituri nesimţite aproape că ne-am obişnuit, aşa cum ne-am obişnuit şi cu promisiunile deşarte ale atâtor guverne de a rezolva problema.

Este vorba despre cei opt milioane de şoferi din România, cam jumătate din populaţia adultă a ţării. Codul rutier stipulează că valoarea punctului de amendă este 10 la sută din salariul minim brut pe economie. Ultima actualizare a fost pusă în practică în 2017, atunci când salariul minim brut era 1.450 de lei şi, în consecinţă, valoarea punctului de amendă a fost stabilită la 145 de lei. De atunci, în cei aproape şapte ani care au trecut, salariul minim s-a majorat de şapte ori (1.900 de lei în 2018, 2.080 de lei în 2019, 2.230 de lei în 2020, 2.300 de lei în 2021, 2.550 de lei în 2022, 3.000 de lei în 2023) şi a ajuns astăzi la 3.300 de lei, existând toate şansele să crească din nou la începutul anului viitor. An după an, însă, valoarea punctului de amendă a fost "îngheţată" prin diverse acte normative emise în prag de an nou şi a rămas tot 145 de lei. O încercare timidă recentă a Ministerului de Interne de a creşte valoarea punctului de amendă cu 20 de lei (de fapt, o scădere la 5 la sută din salariul minim brut) s-a rătăcit prin cine ştie ce sertare guvernamentale.

Ultima măsură legislativă în domeniu datează din 9 decembrie 2022 şi menţine punctul de amendă la 145 de lei pentru tot anul 2023. Dacă va exista o nouă decizie similară în decembrie anul acesta rămâne de văzut, dar cel mai probabil ea va fi cuprinsă în vreo ordonanţă de urgenţă ce va fi adoptată pe şest cu puţin timp înainte de Revelion, pentru că, să nu uităm, urmează un an cu patru rânduri de alegeri, iar enervarea atâtor milioane de şoferi ar reduce serios din voturile unei coaliţii guvernamentale care doreşte să-şi prelungească perioada de "domnie" cu încă patru ani.

Dincolo de factorul strict electoral, ceea ce-i face pe guvernanţi să-i mângâie pe cap pe şoferii care încalcă legea rămâne un mister. Şi aici nu este deloc vorba numai de bani, ci mai ales de faptul că menţinerea amenzilor la un nivel scăzut îi încurajează pe cei aflaţi la volan să comită din ce în ce mai multe nereguli. Iar o bună parte dintre aceste ilegalităţi se "traduc" în pierderi de vieţi omeneşti în accidente rutiere, capitol la care România este de multă vreme pe primul loc în Uniunea Europeană. Şi în loc să încerce să stopeze fenomenul, guvernul îl încurajează. Curat murdar, coane Marcelică!

Austeritatea baronului Marcelhausen

Mai că-mi vine să-l cred pe premierul Marcel când îl văd la televizor vorbind despre austeritate şi despre cum se sacrifică politicienii pentru binele poporului! Cu morgă de om serios, prim-ministrul României spune minciuni cu atâta convingere, încât până şi baronul Munchhausen s-ar răsuci în mormânt dacă l-ar auzi.

Aşa-zisa ordonanţă a austerităţii a ajuns aproape de promulgare şi am tot scris cât de absurde din punct de vedere economic sunt măsurile pe care şi-au propus guvernanţii să le ia pentru a reduce deficitul bugetar. Mai toate prevederile par concepute de un contabil care lucrează doar pe foaia din faţa sa, încă uscată, în timp ce masa pe care se află hârtia este plină de apă, care va cuprinde şi foaia cât de curând, realitate pe care contabilul o ignoră însă total. La fel, guvernanţii ignoră faptul că economia este interdependentă şi toate măsurile populiste aplaudate acum se vor dovedi dezastruoase când vor fi transpuse în lumea reală. Taxa pe bănci se va răsfrânge tot în buzunarele oamenilor de rând, taxa pe profitul marilor comercianţi va atenta tot la portofelul celui mai sărman cumpărător ş.a.m.d.

Dincolo de asta, pe care o putem numi prostie cu ştaif, avem de-a face şi cu minciuni de-a dreptul sfruntate. Afirmaţiile despre eliminarea pensiilor speciale, de exemplu, sunt culmea nesimţirii, în condiţiile în care unele dintre acestea se apropie de 100.000 de lei, iar un milion de români trăiesc cu pensia socială de 1.125 de lei. S-a ajuns, iată, la un raport de aproape 1:100, în timp ce declaraţiile politice ne povestesc despre maximum 1:12 în România.

Restructurarea aparatului bugetar este o altă gogoriţă servită românilor dimineaţa, la prânz şi seara, în timp ce instituţiile se întrec în a-şi ajusta în plus organigramele, în top fiind şi Primăria Galaţi, cu o creştere de 20% a numărului de funcţionari. Nici salariile angajaţilor la stat nu vor mai creşte, zice-se, decât pe bază de performanţă, după ce au tot fost "plafonate" de-au ajuns la sume care au dat peste cap o piaţă a muncii încă instabilă şi au făcut ca orice încercare de recrutare a unei firme private să fie luată în râs.

Şi cheltuielile cu petrecerile de Crăciun şi Anul Nou se vor reduce, tot în declaraţii, bineînţeles, în realitate municipalităţile din toată ţara întrecându-se în licitaţii pentru concerte care mai de care mai extravagante.

În rest, totul e bine în România, premierul dă în continuare declaraţii sforăitoare pentru adormit vigilenţa poporului, şmecherii "se descurcă" învârtind la negru 40% din banii din piaţă, iar indicatorii macroeconomici scârţâie din toate încheieturile, dar vor rezista ei cumva până la alegeri. După aia, când vor începe să se spargă oalele, s-ar putea trezi şi poporul, dar mă tem că va fi cam târziu...

Da' aeroportul, unde-i aeroportul? Sau măcar proiectul!

După o lungă perioadă de inactivitate, în ultima vreme se lucrează din nou la modernizarea drumului de centură, mai exact la finalizarea podului hobanat, care ar urma să fie gata până la sfârşitul anului. În totalitate, Centura mică va fi dată în folosinţă cel mai probabil în vara viitoare, în prag de alegeri, evident, deşi ar fi trebuit finalizată încă din aprilie 2022.

Până atunci, avem parte de "comunicări" din două-n două zile despre câte roabe de asfalt s-au mai turnat şi câte hobane s-au mai încordat. Bune şi-astea, în lipsă de altceva, pentru că despre celelalte investiţii judeţene majore nu se mai suflă o vorbă cam de multişor. Spre exemplu, contractul pentru Centura mare, care va fi o şosea ocolitoare de 33 de kilometri, la nord de oraş, între DN 25 şi Giurgiuleşti, a fost semnat în ianuarie 2021, cu 12 luni prevăzute de proiectare şi 42 de luni de execuţie, iar lucrările urmau să înceapă, potrivit constructorului, pe 4 aprilie 2022. A trecut, iată, un an şi jumătate de atunci şi pe şantier nu există niciun utilaj. De fapt, nu există nici măcar şantier...

Asemănător, pe 28 decembrie 2022, s-a semnat, cu mare tam-tam, contractul pentru realizarea studiului de fezabilitate pentru aeroportul Galaţi-Brăila din zona Braniştea-Schela. Cele 17 firme care au câştigat licitaţia au avut termen de predare nouă luni. Au trecut deja nouă luni şi jumătate, iar în tot acest timp nu a existat nici măcar o informare despre stadiul studiului. Măcar să ne fi spus cineva că s-a terminat hârtia pe care se făceau planurile sau că a plouat la Braniştea şi a rămas topometristul în noroi.

Termenele se depăşesc aproape întotdeauna în România, nu-i asta nicio noutate, numai că, dacă în cazul şoselelor amintite, întârzierea n-o să fie o problemă majoră şi o să înjure doar adversarii politici şi câţiva şoferi păgubiţi de traseele mai lungi, la aeroport este mult mai grav, pentru că s-ar putea pierde singura finanţare posibilă.

Bugetul naţional ştie toată lumea cât este de gol, Comisia Europeană nu mai finanţează construcţia de aeroporturi noi din 2014, parteneriate public-private de o asemenea amploare există în România doar pe hârtie, aşa că singura şansă ar fi fondurile comunitare de mobilitate militară, recent suplimentate, în contextul războiului din Ucraina. Iar din cele vreo 2,5 miliarde de euro, şi-ar putea rupe de la gură oamenii ăia să ne dea şi nouă 150 de milioane pentru un aeroport cargo, care poate fi upgradat pentru persoane şi cu fonduri locale. Da' dacă noi nici proiectul nu reuşim să-l facem...

În pragul unui nou război

Atacul Hamas asupra Israelului a deschis un nou conflict, într-o lume care stă de ani buni pe un butoi cu pulbere. Miile de rachete lansate cu succes asupra unor oraşe importante şi asaltul terestru soldat cu mii de prizonieri demonstrează o pregătire minuţioasă, nu doar o acţiune de comando, aşa cum palestinienii au mai avut în ultima vreme. Au început deja lupte şi în Cisiordania, iar atacurile din Liban ale Hezbollah au blocat şi ele o parte a armatei israeliene. Iar o dovadă cât de mică a implicării Iranului în acest conflict va da legitimitate Israelului să atace capacităţile militare iraniene, iar de aici până la un război regional de amploare nu mai este decât un pas.

Dincolo de asta, la nivel global, este evident că se încearcă divizarea forţelor americane pe mai multe fronturi, ceea ce SUA nu îşi doresc deloc, mai ales în condiţiile problemelor politico-economice interne cu care se confruntă. De altfel, retragerea precipitată din Afganistan, când era destul de previzibil războiul din Ucraina, demonstrează faptul că americanilor nu le place să lupte pe mai multe fronturi. Iar implicarea SUA în Israel este certă, astfel că ar putea slăbi ajutorul american pentru Ucraina. Într-o astfel de situaţie, statele europene, care par din ce în ce mai divizate de câteva luni încoace, cu probleme interne legate de migranţi sau recesiune, nu vor reuşi să facă faţă singure maşinii de război ruseşti, mai ales că în curând începe iarna, iar ofensiva ucraineană se va stinge natural.

O privire şi mai de ansamblu a situaţiei ne arată o situaţie mult mai complicată. Coreea de Nord a început să trimită artilerie şi muniţie în Rusia, China se "joacă" militar în jurul Taiwanului de o bună bucată de vreme, iar statele importante din emisfera sudică fac tot ce pot pentru a limita influenţa americană, cel puţin în zonele lor. Un singur conflict în plus ar aduce SUA în postura de a renunţa la unul dintre fronturi, ceea ce ar echivala cu un dezastru în plan global. De altfel, graba cu care Joe Biden a solicitat o întrevedere urgentă cu preşedintele chinez, fiind chiar dispus să meargă la Beijing pentru asta, arată că perspectivele nu sunt deloc roz la Washington, iar americanii sunt conştienţi de asta.

Cum China e gata de o prăbuşire economică majoră, e suficient ca liderii săi politici să fie dispuşi să înlocuiască imobiliarele cu războiul ca principal motor de creştere economică şi lumea va ajunge în pragul unui nou război mondial. Care, iată, se poate declanşa de la rachetele trimise peste graniţă de Hamas...

Ro-Alert de creier neted

Avertizarea Ro-Alert de la miezul nopţii de vineri spre sâmbătă, care a anunţat "căderea unor obiecte din spaţiul aerian", a băgat în sperieţi mii de gălăţeni, oraşul nostru fiind singurul important din raza de acţiune a mesajului. După ce pe unii i-a trezit din somn, iar altora le-a deranjat petrecerile, Ro-Alertul nocturn s-a dovedit în final un mare fâs, pentru că sutele de oameni mobilizaţi să caute "ozn"-ul, atât în noaptea cu pricina, cât şi în dimineaţa următoare, nu i-au găsit nici măcar urma. Ulterior, s-a aflat că toată tevatura a plecat de la un apel la 112, prin care un cetăţean "responsabil", ca toţi cei 50% care dau alarme false, anunţa că a auzit o bubuitură în cartierul Cantemir. E drept că radarele indicaseră ele ceva, cel mai probabil drone care se îndreptau spre zona de graniţă, dovadă fiind avioanele ridicate în aer de NATO, dar de la o alertă militară normală în situaţia de conflict până la a da peste cap viaţa a sute de mii de oameni e cale lungă.

Nu suntem în război, iar dronele care pot cădea accidental pe teritoriul nostru nu reprezintă decât o ameninţare teoretică pentru populaţie, care de altfel nici nu prea are timp să se adăpostească, în caz că alerta se dovedeşte reală. La Galaţi, de exemplu, adăposturile de apărare civilă sunt încuiate, iar cheile se află undeva într-un birou al Primăriei, aşa că până la punerea lor la dispoziţia oamenilor ar trece sigur mai mult de 90 de minute, cât durează în mod normal alerta. Mai mult, să ne imaginăm că o astfel de alertă ar fi venit cu o oră mai devreme, când 13.000 de oameni erau înghesuiţi pe Stadionul "Oţelul" şi s-ar fi bulucit panicaţi spre porţile arenei.

Şi-atunci care e rostul unei alerte care practic nu ajută pe nimeni, ba chiar ar putea provoca victime, în loc să salveze? La trimiterea alertelor de cutremur (erau doar câteva zeci de secunde, e drept) s-a renunţat fix din acest motiv, pentru că panica ar face mai multe victime decât seismul. Oare trebuie ca Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă (DSU) să dea impresia că face treabă? Riscul de 0,0001, cum cataloga Raed Arafat, şeful DSU, cazul de faţă, e depăşit clar de "şansa" de a-ţi cădea un ghiveci în cap de la balcon sau, specific Galaţiului, o bucată de tencuială dintr-una din multele clădiri lăsate în paragină. De maşinile conduse de şoferi beţi sau drogaţi, care sunt deja la ordinea zilei pe străzile oraşului, nici nu mai trebuie să amintim.

Şi să nu uităm nici de morala basmului "Petrică şi lupul", pe care unii se pare că nu l-au citit în copilărie şi îl experimentează acum pe pielea românilor. Una peste alta, nu ştiu cine-a luat decizia de a alerta inutil populaţia în astfel de situaţii, dar sigur n-are doar chelia netedă, ci şi ce e sub ea!

Dezinteres total pentru proiectul care ar duce Galaţiul în Europa

La recenta reuniune de la Bucureşti a "Iniţiativei celor trei mări" (I3M), principalele teme de discuţie au vizat coridoarele de transport Nord-Sud, în curs de materializare prin "Via Carpathia" (rutier) și "Rail2Sea" (feroviar), proiecte majore de infrastructură a căror importanţă este de netăgăduit. "Via Carpathia" este o cale transport rutier care cuprinde 1.700 de kilometri de autostrăzi și drumuri expres, între Klaipeda (Lituania) şi Salonic (Grecia), în timp ce "Rail2Sea" presupune o cale ferată de 3.663 de kilometri lungime, care va conecta porturile Gdansk (Polonia) și Constanța (România).

Deşi ambele investiţii vor traversa şi teritoriul României, în niciunul dintre proiecte nu este cuprinsă zona Moldovei şi, evident, nici Galaţiul.

Ca ţară-gazdă a reuniunii 3M, la care au participat reprezentanţii a 13 state din centrul şi estul Europei, România putea impune pe agenda discuţiilor o investiţie care ar fi putut (re)aduce Galaţiul pe harta Europei. Este vorba despre Canalul Gdansk - Galaţi, proiect pus pe hârtie încă de pe vremea Regelui Carol I şi readus periodic în atenţie de zeci de ori, inclusiv cu ocazia altor reuniuni ale I3M.

Trebuie spus că realizarea unui astfel de canal care să unească Marea Baltică şi Marea Neagră, dincolo de faptul că ar maximiza potenţialul Galaţiului şi pe al Moldovei, ar reconfigura aproape în totalitate rutele europene de transport de mărfuri, pentru că ar reprezenta, în mod evident, o alternativă mult mai ieftină decât variantele pe şosea şi pe calea ferată, în curs de realizare.

Traseul propus încă de la începutul secolului al XX-lea, Marea Baltică - Vistula - Nistru - Prut - Dunăre - Marea Neagră, are o lungime de circa 1.900 de kilometri, din care numai 72 de kilometri ar trebuie realizaţi prin excavarea unor canale artificiale. Cu toate acestea, standardele actuale presupun asigurarea condițiilor de navigație pentru nave cu dimensiuni de 85 de metri lungime, 9,5 metri lățime și pescaj de până la 4,5-5,5 metri, pe tot parcursul anului. În aceste condiţii, toate râurile mari de pe traseu (Vistula, Nistru şi Prut) ar trebui să fie reamenajate serios pentru a atinge aceste standarde.

Din păcate, însă, costurile estimate pentru aceste lucrări sunt uriaşe, ceea ce a tot dus la amânarea proiectului, de-a lungul zecilor de ani de la lansarea sa, chiar dacă o astfel de investiţie se înscrie fără probleme în strategia de transport a Uniunii Europene şi ar putea fi finanţată din fonduri comunitare în proporţie de 70 la sută.

În plus, dezinteresul de care a dat dovadă România faţă de proiect, prin neincluderea acestuia pe agenda discuţiilor I3M, demonstrează, o dată în plus, că politicienii noştri nu au de fapt niciun proiect coerent de dezvoltare a ţării, ci doar interese care vizează câştigarea următoarelor runde de alegeri.

Dacă n-aveţi pâine, mâncaţi cozonac!

"Dacă n-au pâine, să mănânce cozonac", se spune că ar fi zis regina franceză Maria Antoaneta, când a aflat că ţăranii se plâng că nu mai au ce mânca, din cauza sărăciei. Nu este clar dacă ultima regină a Franţei dinaintea Revoluţiei din 1789 a spus aceste cuvine, cel mai probabil nu, mai ales că originalul (cu brioşe, în loc de cozonac) apare într-un roman al filosofului Jean-Jacques Rousseau cu vreo 30 de ani înainte de revoluţie. Un lucru este însă sigur, artistocraţii (şi numai cei francezi) erau extrem de aroganţi şi total rupţi de realităţile cu care se confruntau păturile sărace din ţară.

În acest context, informaţia aruncată recent pe piaţă de Florin Barbu, ministrul Agriculturii, pare să demonstreze că "aristocraţia" românească (doar unii se cred "baroni", nu-i aşa?) nu a reuşit să scape de aroganţă şi nici să se conecteze la realitate, deşi au trecut de-atunci câteva sute de ani. Concret, conform ministrului Barbu, cozonacul ar putea fi introdus în ordonanţa privind limitarea adaosurilor comerciale la alimentele de bază, motivaţia fiind că este un produs foarte consumat de români în perioada sărbătorilor de iarnă.

Dincolo de faptul că măsura de limitare a adaosurilor comerciale la alimentele de bază, implementată în luna august, n-a produs mari ieftiniri (cu excepţia fructelor şi legumelor, al căror preţ oricum scădea natural în perioada de vară, în timp ce reducerea preţului la ulei are alte cauze, mai "războinice"), introducerea cozonacului pe această listă demonstrează cât de departe este clasa politică de aşteptările românilor.

În condiţiile în care măsurile anunţate de guvern pentru reducerea deficitului fiscal uriaş vor pune presiune ca întotdeauna tot pe clasa de jos, cu venituri mici şi foarte mici, în timp ce de bugetarii de lux şi pensionarii speciali nu se va atinge nimeni, eventuala ieftinire cu un leu sau doi a cozonacului, pe care sărmanii oricum nu şi-l permiteau şi cu siguranţă nu şi-l vor permite nici la "preţ redus", arată cât de "conectaţi" sunt cei care ne conduc la viaţa de zi cu zi a românilor de rând.

Mare amatoare de jocuri de noroc, petreceri somptuoase, extravaganţe de toate felurile şi considerată un simbol al exceselor claselor conducătoare din Europa acelei vremi, Maria Antoaneta a sfârşit decapitată de ghilotina amplasată de revoluţionari în Place de la Concorde. Iar dacă vor continua cu astfel de aroganţe, cred că nici politicienilor noştri nu le va fi prea uşoară ieşirea din scenă, când va fi să fie...

Restructurare prin taxare

Agenția Fitch a reconfirmat, săptămâna trecută, ratingul României la BBB-/F3 pentru datoria pe termen lung și scurt în valută, precum și perspectiva stabilă, estimând că pachetul de măsuri fiscal-bugetare pe care Guvernul român intenționează să-l adopte se va axa în principal pe venituri și unele ajustări ale cheltuielilor, astfel încât deficitul bugetar să ajungă în acest an la 5,5% din PIB. În condiţiile date, Fitch a revizuit în creştere şi deficitul estimat pentru 2024 la 4,8% din PIB, apreciind că este puţin probabil ca România să ajungă la 3% din PIB până în 2026.

Potrivit ultimului draft al "ordonanţei austerităţii", care s-a tot modificat în ultima lună şi cel mai probabil va mai suferi schimbări importante până la aprobare, este evident că restructurarea se bazează în special pe taxare. Aşadar, faimoasa consolidare fiscală cu care guvernul lui Marcel Ciolacu se laudă de săptămâni bune va consta, preponderent, în creşteri de taxe sau introducerea de taxe suplimentare, nicidecum în ceea ce aştepta toată lumea, reducerea evaziunii fiscale, stoparea dezmăţului din sectorul bugetar, eliminarea sistemului de pensii speciale sau creşterea colectării prin informatizarea ANAF.

Din punct de vedere politic, nu este nimic surprinzător în pachetul de măsuri preconizate, mai ales că anul 2024 va fi unul cu alegeri după alegeri, iar orice atingere directă la buzunarul marii mase de votanţi din sectorul bugetar ar avea drept consecinţă pierderea de procente importante la vot, într-o perioadă în care coaliţia de guvernare speră să se menţină la putere pentru cel puţin încă patru ani.

Aşa că e mult mai simplu să taxezi marile companii, chiar dacă asta o să vină la pachet cu reducerea investiţiilor private, să creşti salariul minim pentru a obţine bani în plus de la patroni, deşi aceştia se plâng de multă vreme că sunt la limita supravieţurii, să taxezi suplimentar băncile, deşi acest lucru se va întoarce rapid asupra clienţilor, să introduci noi cote de impozitare pentru microîntreprinderi, chiar dacă acestea constituie motorul de creştere al oricărei economii funcţionale, să renunţi la facilităţile fiscale acordate unor categorii de salariaţi, măsură care s-a dovedit stimulativă pentru respectivele sectoare, să creşti TVA la o serie de produse şi servicii, să introduci sau să majorezi accize, absolut toate propunerile fiind de natură să aducă nişte bani la buget pe termen scurt, consecinţele pe termen lung nefiind luate în calcul, pe modelul clasic de-acum "hai să trecem de alegerile astea şi pe urmă vom mai vedea!"

Să plătim pensii speciale cu banii de investiţii!

Tragediile care au zguduit România în ultimele zile au trecut "ordonanţa austerităţii" pe planul al doilea al interesului public. Pachetul de măsuri prin care guvernul vrea să redreseze ţara va fi legiferat însă curând, în ciuda protestelor unor largi categorii de organizaţii, de la oameni de cultură la investitori străini. Mai mult, şi mai grav, ordonanţa nu cuprinde nicio măsură care să demonstreze bunele intenţii ale guvernanţilor, declaraţiile populiste nefiind acoperite de ceea ce este scris în actul normativ.

Poate prima şi cea mai importantă măsură ce ar trebui luată, de care guvernul nici nu pomeneşte în ordonanţă, este combaterea evaziunii fiscale, care în România a atins proporţii alarmante, de 30-35% din PIB, conform rapoartelor oficiale, însă probabil mult mai mare, dacă punem la socoteală ce "sug" din piaţă "industriile" care compun celebra sintagmă gălăţeană "sex, droguri, păcănele", minim sau deloc impozitate pe plaiurile mioritice.

Foarte interesant este faptul că, în contextul declanşării conflictului de muncă în Finanţe, sindicaliştii din sector au început să "dea din casă", sugerând că politicienii nu vor, de fapt, să rezolve problema evaziunii fiscale şi nici pe cea a colectării deficitare, pentru că le-ar dispărea (re)sursele care i-au transformat în "baroni". Bonus, în tragediile recente, mai toţi autorii (fizici sau morali) sunt strâns legaţi de politică, ba având funcţii publice prin orăşele pe care le controlează feudal, ba fiind afacerişti cu bube-n cap trecute cu vederea de cei de la putere, ba beizadele ale acestora, învăţate că au voie să facă orice, pentru că nu li se poate întâmpla nimic. Aşa că afirmaţiile finanţiştilor au un parfum serios de credibilitate şi e de aşteptat ca în cursul acestui conflict să mai aflăm ceva "secrete".

Ce fac, în schimb, politicienii ca să echilibreze bugetul fundamentat greşit din start? Îi suprataxează pe cei care-şi plătesc conştiincios taxele, pe cei care fac investiţii şi creează locuri de muncă, desfiinţează posturi existente doar pe hârtie, măresc povara fiscală pentru firmele private, prin preconizata creştere trimestrială a salariului minim, şi cel mai probabil vor majora TVA.

Să dăm un singur exemplu. Un retailer important a avut o cifră de afaceri de 2,3 miliarde de euro. Noul impozit introdus de "ordonanţă" îi va lua astfel 23 de milioane de euro. Departe de mine gândul de a-l plânge pe respectivul comerciant, va plăti, are de unde. Important e însă ce ar fi făcut cu banii ăştia, cam un sfert din ce reinvestea anual în ţară, care acum se vor cheltui pentru plata unor pensii speciale şi a unor salarii de sinecurişti. În mare, ar fi cumpărat mai multă marfă de la mici producători români, ar fi deschis câteva zeci de magazine noi în oraşe de provincie, pentru care ar fi folosit firme româneşti de construcţii, ar fi angajat câteva sute sau mii de români din acele localităţi sărace. Dar toate astea nu le vom afla din discursurile înflăcărate ale politicienilor împotriva capitaliştilor care sug sângele poporului, pentru că le-ar cam şifona priza la public...

Dacă nu-ţi place balconul/ Cazi cu avionul

Moartea lui Evgheni Prigojin după prăbuşirea avionului în care se afla alături de alţi apropiaţi ai săi, printre care şi fondatorul trupelor Wagner, Dmitri Utkin, este încă un mesaj pe care Vladimir Putin pare să-l transmită celor care îl contestă într-un fel sau altul: este în continuare la conducere, nu se dă în lături de la nimic pentru a-şi consolida puterea şi nimeni nu este indispensabil, indiferent cât de agreat este la un moment dat sau câte servicii i-ar fi adus.

Dacă până acum rivalii sau contestatarii mai vocali erau eliminaţi prin metode devenite "clasice", ba un ceai cu poloniu, ba o cădere de la etaj/balcon, ba un accident la vânătoare sau pe stradă, de data aceasta, folosirea unei rachete a sistemului de apărare antiaeriană pentru a doborî avionul lui Prigojin (cea mai vehiculată şi probabilă cauză a prăbuşirii) duce metodele KGB-iste ale şefului de la Kremlin la un nivel pe care puţini şi-l imaginau posibil.

Chiar dacă rebeliunea trupelor Wagner din luna iunie a fost tratată destul de "soft" la momentul respectiv de liderii de la Moscova, era clar pentru toată lumea că Prigojin va plăti într-un fel sau altul tupeul de a se lua la trântă cu "ursul", singura necunoscută fiind momentul în care se va întâmpla acest lucru. N-a durat, iată, prea mult şi armata care a dus greul războiului din Ucraina multă vreme este pe cale de dispariţie. Este puţin probabil ca mercenarii Wagner să mai joace vreun rol în Donbas de-acum încolo, deşi nu este exclus ca vreun comandant cu priză la soldaţi să reuşească să menţină activi parte dintre combatanţi. Însă doar prin Africa...

Pe de altă parte, pe front, trupele lui Zelenski nu reuşesc să obţină succesul pe care-l spera toată lumea, iar ofensiva ucraineană recuperează teritorii extrem de încet, lucru sesizat deja de mulţi generali occidentali. Cu toate că aceştia n-au în "palmares" războaie atât de intense precum cel din Ucraina, părerea lor este una destul de pertinentă. Faptul că "winter is coming" nu va fi deloc în avantajul ucrainenilor, dacă nu vor reuşi până atunci să ajungă la Marea Neagră, pentru a tăia căile de aprovizionare a Crimeei. Caz în care va urma o nouă iarnă cu un conflict mai mult sau mai puţin "îngheţat", din care nu se ştie cine va ieşi mai bine şi nici dacă cineva va mai avea forţa să atace decisiv. Iar situaţia le convine de minune ruşilor, care îşi doresc un conflict de lungă durată, sperând că ajutorul occidental pentru Ucraina va slăbi la un moment dat.

Marcele, fă-te că lucrezi!

Proiectul Ordonanţei prin care guvernul îşi propune reducerea cheltuielilor publice a fost modificat din nou, nici nu se mai ştie a câta oară, în ideea de a mai strânge nişte bani pentru acoperirea uriaşelor găuri ale unui buget conceput prost din start, peste care s-au suprapus cheltuielile fără număr pentru îndestularea clientelei de partid. Ultima modificare are în vedere descentralizarea mai rapidă a unor instituţii, care ar urma să treacă în administrare judeţeană încă de la începutul anului viitor, după ce termenul vehiculat iniţial era 1 ianuarie 2025. Pe listă figurează direcţiile de sănătate publică, direcţiile sanitar-veterinare, direcţiile pentru agricultură şi inspectoratele şcolare, toate urmând să-şi reducă şi personalul cu 15%.

Că nu se va obţine mare lucru nici prin această modificare este evident, întreaga ordonanţă a austerităţii fiind concepută parcă pe principiul "Mircea, fă-te că lucrezi!", "instituit" de cuplul Caramitru - Dinescu la Revoluţia televizată din 1989. Practic, se vor desfiinţa 200.000 de posturi vacante, prin care nu numai că nu se va face nicio economie, ba chiar s-ar putea crea disfuncţionalităţi în unele sectoare, care se vor trezi cu angajările blocate. Cele câteva sute de posturi de şefi care vor dispărea prin comasarea unor instituţii nu vor "produce" nici ele mare lucru, cum nici câteva zeci de demnitari lăsaţi la vatră (vorba vine, pentru că sigur li se vor găsi alte sinecuri!) nu vor redresa bugetul. Mai ales că există sectoare exceptate din start, iar altele vor fi introduse cu siguranţă pe listă în urma protestelor sindicale care deja au început să ameninţe (parcă văd că rămâne să se facă restructurare doar în Cultură!). O altă pseudomăsură este limitarea sporurilor, dar acest lucru se face la fiecare 2-3 ani şi de fiecare dată s-au găsit "portiţe" pentru a reveni la starea de dinainte.

De fapt, prin toate măsurile pe care le propune, ordonanţa nu se atinge de fapt de problemele majore ale economiei româneşti. Vom rămâne în continuare ţara cu cea mai slabă colectare fiscală din Uniunea Europeană (27%, în condiţiile unei medii continentale de 40%) pentru că nu se doreşte digitalizarea ANAF, ţara cu cea mai mare pondere în PIB a economiei subterane (30%) după Bulgaria, din cauza nivelului ridicat al taxelor pe muncă, calităţii proaste a serviciilor publice (în ciuda celui mai mare decalaj de salarii între bugetari şi angajaţii din economia reală) şi ineficienţei cheltuirii banilor publici. Numai "rezolvarea" economiei subterane, de exemplu, poate aduce la buget cel puţin 50 miliarde de euro, estimează specialiştii, în condiţiile în care deficitul anual (pe care guvernul vrea să-l reducă prin această ordonanţă a austerităţii) nu depăşeşte jumătate din această sumă.

Dar de ce să luăm taurul de coarne, în loc să vindem pielea ursului din pădure? Marcele, fă-te că lucrezi!

Un popor fără cultură este uşor de manipulat

Ordonanţa austerităţii 2023, care se coace de zor prin catacombele de la Palatul Victoria, ar putea (re)aduce instituţiile de cultură din toată ţara în dezastruoasa situaţie prin care au mai trecut acum vreo zece ani, după o altă ordonanţă la fel de stupidă elaborată de Guvernul Boc în 2010.

Pentru cine nu-şi mai aminteşte acel episod deloc de reţinut, să spunem că se ajunsese în situaţia în care teatrele, de exemplu, nu (prea) mai aveau angajaţi artişti, ci numai funcţionari publici, cea mai mare parte a actorilor, păpuşarilor, balerinilor, coriştilor sau instrumentiştilor fiind "pasaţi" unei fundaţii, în care se mai regăseau bibliotecari, muzeografi şi chiar sportivi. Respectiva fundaţie a fost "găselniţa" născocită de municipalitatea gălăţeană pentru a salva cât de cât personalul teatrelor, pentru că au existat localităţi unde instituţiile de cultură s-au desfiinţat pur şi simplu sau au fost (multi)decimate. Ca exemplu concret, să amintim că Teatrul Muzical rămăsese cu numai 37 de angajaţi, în majoritate "afoni", la fundaţie ajungând nu mai puţin de 200 de oameni, practic toţi cei cu veleităţi artistice. Şi "iarna" teatrelor gălăţene a durat destul de mult timp, abia prin 2017 reuşindu-se restaurarea completă a organigramelor artistice.

Din păcate, de data aceasta, primăriile nu vor mai avea probabil niciun cuvânt de spus în restructurarea ciolacă, iar un compromis de genul celui de atunci nu mai pare posibil. Aşa că n-ar fi deloc exclus ca în viitoarea operă pe care veţi dori să o ascultaţi să vedeţi pe scenă contabili, jurişti şi personal TESA lătrând unii la alţii pe o muzică mai mult decât gheboasă!

Dincolo de rictusul acestei glume amare, un lucru e cert, iar guvernanţii îl ştiu prea bine şi încearcă să-l speculeze neîncetat: un popor fără cultură este un popor uşor de manipulat. Acest adevăr fundamental a fost rostit acum mai bine de 250 de ani de marele filosof Immanuel Kant, însă este valabil de când lumea. Marii lideri ai ţărilor nebananiere au înţeles pe deplin acest lucru şi au lăsat cultura în pace, însă la noi tot felul de şefi şi şefuleţi aflaţi vremelnic la butoane şi-au băgat nasul şi pixul în domeniu, deşi n-aveau niciun fel de competenţe.

Influenţa culturii a rămas însă la fel de puternică şi aşa va fi multă vreme de-acum încolo, chiar dacă, din când în când, câte-un guvern mai tragicomic decât altul fură notele de pe portativ sau schimbă replicile pieselor. Lumea oricum le ştie pe dinafară, ca-n clasicul "Fahrenheit 451", iar uitarea se va aşterne doar peste numele celor ce semnează ordonanţe prin care speră să manipuleze nu un popor, ci însăşi natura umană.

Răzbunarea cărţilor de economie sau de ce s-au înjumătăţit preţurile în magazine

Cine-a trecut în ultimele zile prin supermarketuri a avut surpriza să vadă o mulţime de produse listate la preţuri reduse cu 50%. Primul gând care-ţi vine în minte este că acestea se află pe ultima sută de metri a perioadei de valabilitate, însă nu este deloc aşa. De altfel, produsele în prag de expirare au, de regulă, un sector rezervat în mai toate marile magazine.

Şi-atunci de ce se întâmplă acest fenomen, înainte chiar de faimoasa reducere a preţurilor la alimentele de bază, pe care premierul Ciolacu a anunţat-o pentru luna august? Reducere care, am mai spus-o, va fi un eşec, aşa cum au fost mai toate încercările politicienilor de a reglementa economia de piaţă.

Explicaţia înjumătăţirii preţurilor din aceste zile este, de fapt, mult mai simplă. Este, pur şi simplu, o răzbunare a cărţilor de economie, pe care patronii români n-au catadicsit să le citească nici după ce s-au lansat în afaceri.

Practic, profitând de pandemie, război şi criza energetică, afaceriştii români şi-au propus să dea lovitura şi au majorat preţurile, cel mai adesea nejustificat, până la valori care au trecut dincolo de puterea de cumpărare a populaţiei. Se impune şi precizarea că toate mărfurile ale căror preţuri s-au dublat în ultimii doi ani sunt produse în România sau, în cel mai rău caz, sunt procesate în ţară.

Exemplele sunt nenumărate şi le-au observat toţi cei care au trecut mai des de o dată la câteva luni prin supermarketuri. Mi-a rămas în minte o prăjitură pe care obişnuiam să o cumpăr, care s-a scumpit brusc de la 11 la 22 de lei, iar în scurt timp ne-a fost servită cu 16 lei, preţ trâmbiţat ca mare reducere. A rămas însă în rafturi, ca multe alte produse pe care patronii fără noţiuni minime de economie au încercat să le bage pe gât consumatorilor la preţuri de îmbogăţire rapidă. Banca Naţională a găsit chiar şi un nume fenomenului - greedflation (de la englezescul greed - lăcomie).

Şi-aşa s-a ajuns la "minunea" cu 50%, pentru că producţia merge şi marfa trebuie vândută. Poate-aşa se stabileşte şi preţul pe care consumatorii sunt dispuşi să-l plătească, pentru că şi ei fac parte din ecuaţia economiei de piaţă, realitate pe care oamenii de afaceri români n-au prea luat-o în considerare până acum. Aşa se face că avem iar lapte chiar sub 3 lei (de la 5,50 lei), brânză de 20-25 de lei (de la peste 40), caşcaval de 25-30 de lei (de la 40-45), ulei de 4-5 lei (după isteria care l-a dus la 10-12 lei), cam ca acum vreo doi ani.

Pentru că, deşi salariul mediu tot creşte în statistici, angajaţii de la baza piramidei nu prea s-au bucurat de majorări semnificative. Iar ei formează cea mai mare parte a cumpărătorilor, nu cei cărora li se adresează LVMH, care nici n-ar băga de seamă nici o triplare a preţului la produsele astea de 2 lei.

Şi cine nu se scoală de dimineaţă poate ajunge departe!

Cândva, demult, imediat după Revoluţie, Galaţiul tânjea după acces la internet. Rămăsesem în urmă, foarte în urmă, iar investiţiile în orice întârziau să apară. Cu excepţia unor mici reţele de cartier, legăturile oraşului la mediul online se rezumau la câteva internet-cafe-uri, scumpe şi destul de puţin performante. Când în sfârşit a ajuns şi la noi minunea, tehnologia primară pe care o folosea toată lumea civilizată era deja depăşită, aşa că am beneficiat direct de fibră optică, fără să mai trecem prin furcile caudine ale "sârmei", care există în destule mari oraşe europene şi astăzi, 30 de ani mai târziu. Drept urmare, Galaţiul a intrat direct în topurile mondiale ale vitezei la internet, având numai conexiuni performante, graţie tocmai întârzierii cu care am pătruns în lumea bună.

Situaţia de mai sus nu este foarte diferită de cea în faţa căreia ne aflăm astăzi în ceea ce priveşte investiţiile în economie. Galaţiul tânjeşte de ani buni după mari investitori şi locuri de muncă, iar oamenii au plecat masiv din oraş în ultimii ani, dezamăgiţi de eternele promisiuni electorale neonorate. Şi totuşi... cred că destul de curând va răsări soarele şi pe strada noastră.

Podul peste Dunăre se va inaugura astăzi, drumurile expres care trebuie să ne conecteze cu lumea sunt în construcţie pe mai multe sectoare, aeroportul aşteaptă deschiderea unei linii de finanţare anunţate pentru toamnă, a fost lansată public o primă investiţie majoră în Zona Liberă, vor urma şi altele, la fel de spectaculoase.

Cel mai important lucru, care leagă toate aceste investiţii de ceea ce s-a întâmplat la Galaţi cu internetul, este exact faptul că vom trece direct la tehnologia pentru... generaţia următoare, pentru că, din cauze mai mult sau mai puţin politice, investiţiile din prima generaţie le-am ratat, în favoarea oraşelor din vestul ţării. Drept urmare, discutăm acum despre fabrică de baterii pentru maşini electrice, fabrică de hidrogen, o mulţime de parcuri fotovoltaice şi eoliene, toate fiind industrii pe care Uniunea Europeană şi-a propus să le dezvolte masiv (şi să le finanţeze!) în anii ce vin, pentru a realiza tranziţia la o lume fără combustibili fosili şi cu emisii de carbon din ce în ce mai reduse. Iar întârziatul Galaţi ar putea deveni un pol al tuturor acestor industrii revoluţionare, exact pentru că şi-a ratat şansa în prima etapă şi a rămas cu potenţialul nevalorificat. Şi tare mi-ar plăcea să înceapă europenii să se uite la Galaţi ca la o Mecca a tehnologiei bătrânului continent...

Nostalgia mercurialului din sufletul socialiştilor

Noul premier al României marşează de o săptămână pe ideea reducerii preţului la alimentele de bază, printr-un acord încheiat cu supermarketurile. Comercianţii s-au arătat destul de maleabili în timpul discuţiilor, părând să accepte o astfel de înţelegere, în condiţiile în care alternativa ar fi un act normativ de plafonare a preţurilor, care le-ar îngrădi drastic mişcările.

Reprezentanţii marilor magazine sunt conştienţi că au în faţă oameni care nu (prea) cunosc preţurile şi care, în consecinţă, pot fi păcăliţi destul de uşor, aşa cum s-a întâmplat nu demult în cazul laptelui, a cărui ieftinire a fost trâmbiţată drept un mare succes, deşi a fost un eşec în toată regula. Practic, supermarketurile au redus cu 20% preţul laptelui din segmentul mediu-superior, însă au continuat să vândă la acelaşi preţ laptele de 5 lei, cel care reprezintă de fapt jumătate din piaţă. Cum l-a ajutat pe omul de rând scăderea preţului de la 10 la 8 lei, în condiţiile în care nu-şi permitea şi nu-şi permite să cumpere respectivele sortimente, numai politicienii puterii ar putea să ne spună. Cei plătiţi cu salariul mediu au continuat să ia lapte de 5 lei (cât e el de lapte e altă discuţie!), pentru că atât le permite bugetul, iar beneficiari au fost cei din clasa medie (formată în România exclusiv din bugetari), care nu aveau neapărat nevoie de această reducere.

Cel mai probabil, aşa se va întâmpla şi de această dată, cu preţuri scăzute la sortimente ale produselor de bază pe care cei care trăiesc de pe o zi pe alta nu şi le permit, iar guvernanţii vor înghiţi găluşca şi se vor lăuda în gura mare că au salvat clasa muncitoare de la inaniţie.

Dincolo de păcăleala supermarketurilor, se pare că politicienii noştri au încă în sânge nostalgia mercurialului şi n-au învăţat nimic nici din comunism, nici din recentele amestecuri în economia de piaţă ale liderilor din Ungaria şi Turcia, unde rezultatul plafonărilor de preţuri a fost cel menţionat în toate cărţile de economie: inflaţie uriaşă (85% în Turcia şi 42% la alimente în Ungaria) şi dispariţia de pe piaţă a unor produse. Şi Franţa ne este dată ca exemplu de premier, numai că acesta "uită" să precizeze că acolo scăderea unor preţuri a fost consecinţa descoperirii unui cartel între comercianţi şi producători, prin care preţurile crescuseră anterior la niveluri duble faţă de inflaţie.

Evident, soluţia nu este în niciun caz simulacrul ăsta de acord, ci sprijinirea reală a economiei şi a producătorilor autohtoni, care să-şi permită astfel să livreze marfă la preţuri suportabile şi de către angajaţii cel mai prost plătiţi. Dar nu cumva foamea permanentă de bani în care se află statul român e avantajată de inflaţie şi de încasări mai mari din TVA? Şi-atunci e clar mai bine pentru socialiştii autohtoni de la putere (fie ei democraţi, fie liberali!) să se prefacă îngrijoraţi de soarta celor sărmani şi să le arunce din când în când praf în ochi, în loc să rezolve cu adevărat problemele...

Cine face jocurile în politica românească

Sistemele politice din multe state ale lumii se bazează pe două partide mari, care fac cu schimbul la guvernare. În democraţia românească originală, cele două partide au descoperit că este mai profitabil să conducă în tandem, decât să o facă alternativ. Iar recenta "rotativă" a demonstrat că, deşi doctrinar sunt fundamental diferite, PSD şi PNL se pot înţelege foarte bine când e vorba de împărţit ciolanul.

Această alianţă contra naturii, inventată pentru a asigura ţării "stabilitate", după cum clamează preşedintele Iohannis, are de partea sa argumentul major că doar aşa se poate stopa curentul naţionalist-extremist, care pare din ce în ce mai puternic. Ultimele sondaje indică scoruri de peste 20% pentru AUR, ba chiar sunt voci care anunţă procentaje de 30-32%. Naţionalismul este în creştere în toată Europa, nu numai la noi, însă în România a luat avânt doar din vorbe, pentru că nu te loveşti de străini pe stradă la tot pasul, cum se întâmplă într-o bună parte a Europei Occidentale (deşi de la balconul ziarului se văd de multe ori mai mulţi pakistanezi decât români! - n.a.). Ori, în condiţiile pericolului de a ajunge la putere un partid care să scoată România din Uniunea Europeană, unei alianţe cât de cât democratice şi proeuropene îi vor fi trecute cu vederea toate "bubele". De altfel, din cauza pericolului naţionalist a fost sacrificată şi UDMR, prezenţa sa în guvern fiind de natură să inflameze şi mai tare spiritele celor care n-au observat că liderul maghiarilor, Kelemen Hunor, este politicianul care vorbeşte cea mai corectă limbă română dintre toţi reprezentanţii de frunte ai partidelor de la putere.

Una peste alta, alianţa PSD-PNL pare să se consolideze din ce în ce mai tare şi este foarte puţin probabil să poată fi învinsă în alegerile de anul viitor, mai ales că vor începe să fie livrate şi primele investiţii realizate cu bani europeni. Mai mult, prin noul premier, PSD şi-a asumat se pare şi rolul de a-i atrage pe naţionalişti, votanţi destul de nehotărâţi de felul lor. "Ameninţând" cu salarii medii de peste 1.000 de euro, Marcel Ciolacu le dă apă la moară celor nemulţumiţi de faptul că în România se trăieşte prost dacă nu eşti angajat la stat (unde salariul mediu este deja aproape de 1.000 de euro!). Iar acest tip de discurs populist nu face decât să-l propulseze pe buzoian ca favorit al alegerilor prezidenţiale, în condiţiile în care PNL nu i-l poate opune decât pe generalul Ciucă. Iar într-un tur doi împotriva reprezentantului AUR, Ciolacu se poate impune fără probleme. Caz în care cine credeţi că va fi premier al "rotativei"? Nimeni altul decât cel care a orchestrat de la Cotroceni întreaga stratagemă a guvernării duale, Klaus Iohannis.

Reset sistem în Educaţie!

Am scris de multe ori şi o voi face de fiecare dată când voi avea ocazia că, în opinia mea, educaţia este fundamentală pentru o ţară. Când vom reuşi să "reparăm" sistemul educaţional, vom rezolva toate celelalte probleme ale naţiunii. Şi sănătatea, şi economia, şi justiţia, şi bunul-simţ, absolut totul are la bază o educaţie performantă.
Greva profesorilor din aceste zile a readus în prim-plan problemele cu care se confruntă educaţia românească de mai bine de 30 de ani. Subfinanţată cronic dintotdeauna, educaţia a ajuns la limita de subzistenţă, iar dascălii au ieşit în stradă pentru a-şi striga nemulțumirile. E drept că, deşi şcoala românească e cangrenată de probleme grave, profesorii au ales să protesteze serios doar când propriile salarii au devenit o... problemă, celelalte nemulţumiri fiind tratate de-a lungul timpului doar cu memorii şi petiții.
Şi-aici intervine o problemă pe care o consider majoră, cea a SISTEMULUI profund viciat pe care este clădit în momentul de faţă învăţământul românesc. Şi, din păcate, situația nu este rezolvabilă prin acţiuni din exterior. Oricât de mulţi bani li s-ar da profesorilor acum, şi cea mai mare parte dintre dascăli îi merită fără îndoială, problemele de fond ale educaţiei nu se vor rezolva.
Şi avem exemple foarte elocvente, în celelalte sisteme la fel de viciate în care s-a încercat "repararea" prin acordarea de salarii mari. Prima pe listă, acum mai bine de zece ani, a fost justiţia, unde salariile şi pensiile au crescut atât de mult încât a fost nevoie de inventarea apelativului "nesimțite". În ciuda acestor creşteri, însă, sistemul judiciar merge înainte tot cu achitări, amânări până la prescripție sau modificări legislative favorabile cui trebuie.
S-a încercat aceeaşi metodă, în urmă cu câţiva ani, în sănătate, însă rezultatul este tot aproape zero: trenul de Bucureşti este în continuare cel mai recomandat medic, în spitale se moare de multe ori cu zile, iar empatia personalului sanitar faţă de bolnavi tinde spre minim, în ciuda veniturilor aproape occidentale la care s-a ajuns.
Similar, problemele cronice ale sistemului de învăţământ nu vor putea fi "reparate" nici cu salarii mai mari, nici cu intervenţii ale preşedintelui, guvernului sau parlamentului, ci doar prin implicarea profundă a profesorilor dedicaţi. Dascălii adevăraţi sunt cei ce trebuie să scape de tot ce înseamnă oportunism, pupincurism, autosuficienţă, laşitate, impostură, lucruri pe care le tolerează de ani buni în cancelarii, aşa "ca între colegi", şi care au adus învăţământul la nivelul alarmant de a livra mai mulţi analfabeţi decât ştiutori de carte.
Hei, dom' profesor, ce zici, eşti dispus să iei taurul de coarne şi să apeşi butonul de "reset sistem" sau vrei doar să-ţi încasezi majorarea de salariu promisă şi să te îndrepţi liniştit spre pensie?

De ce fug gălăţenii de aerul curat?

Galaţiul are cel mai curat aer din România a anunţat, recent, Agenţia Europeană de Mediu, plasând oraşul nostru pe locul 21 într-un top european care cuprinde 375 de localităţi. Cel mai probabil, închiderea Cocseriei din Combinatul siderurgic a fost momentul de cotitură pentru atmosfera unui oraş care până atunci era printre cele mai poluate din ţară, lucru certificat de includerea sa printre localităţile în care cei care au trăit vreme de 30 de ani beneficiază de reducerea cu doi ani a vârstei de pensionare. Fără cocs, ne mai poluează astăzi doar ţevile de eşapament ale maşinilor, însă acest lucru se întâmplă în mai toate oraşele luate în considerare în studiu. Iar vântul de Galaţi, pe care specialiştii în eoliene îl consideră cel mai bun din ţară, face probabil curăţenie serioasă în poluarea auto.

De altfel, în ultimii ani, Galaţiul a fost recompensat cu diverse alte premii naţionale, cel puţin intrigante pentru oamenii de rând. Au fost premiate centrele de permanenţă, deşi n-au reuşit câtuşi de puţin să degreveze unităţile de primiri urgenţe ale spitalelor, aşa cum era ideea. A fost premiată regenerarea urbană, chiar dacă cetăţenii protestează zilnic faţă de excesul de betoane şi multitudinea de copaci tăiaţi. Recompensa pentru transport public să spunem că este parţial justificată prin faptul că s-a înnoit în mare parte parcul auto al Transurb, chiar dacă oamenii acuză în continuare disfuncţionalităţi, cu referire mai ales la aglomeraţia excesivă şi traseele inadecvate. De perspectivă poate fi considerat premiul pentru staţiile de încărcare pentru maşini electrice, în condiţiile în care acestea nu prea se înghesuie (încă) pe străzile Galaţiului. Cât despre "smart city", numai de... bine, aparatura instalată şi premiată fiind deja în mare parte nefuncţională.

Pe de altă parte, Galaţiul figurează, într-un alt top european, pe locul 3 printre oraşele care s-au depopulat cel mai mult în perioada 2015-2020, după Messina (Italia) şi Ploieşti. Faptul că din oraş se pleacă pe capete nu mai este un secret pentru nimeni, fiecare dintre noi având rude sau prieteni care au decis în anii din urmă să părăsească Galaţiul şi să se stabilească în alte zone din ţară sau de pe continent.

Şi-atunci cum rămâne cu premiile de excelenţă pe care municipiul le primeşte cam în fiecare an? Oare chiar nu le place gălăţenilor aerul curat? Nici autobuzele noi, nici modernizarea reţelei sanitare, nici parcările sub- şi supraterane, nici facilităţile induse de smart city? Sau primim recompense pentru realizări care pentru oameni sunt inutile sau cel mult secundare, iar aşteptările şi dorinţele gălăţenilor sunt cu totul altele?

Regionalizarea, îngropată de tăietorii de frunze la câini

De ceva vreme, au revenit în spaţiul public discuţiile despre o nouă împărţire administrativ-teritorială a României. Nu e prima oară şi, probabil, nu va fi nici ultima când se vorbeşte despre o regionalizare a ţării, cu judeţe mai mari şi mai puţine, cu oraşe şi comune stabilite în funcţie de numărul de locuitori.

Numai dacă ne uităm la judeţul Galaţi, observăm că am rămâne cu doar două oraşe în loc de patru (Bereşti şi Tg. Bujor sunt departe de pragul de 10.000 de locuitori), dar şi cu numai jumătate din cele peste 60 de comune (doar 17 au peste 5.000 de locuitori, iar celelalte ar rezulta prin comasare). Avem, e drept, şi câteva comune cu populaţie de oraş (Matca şi Pechea, în primul rând), dar nu cred că statutul urban le-ar aduce mari avantaje, aşa că e puţin probabil să-şi dorească schimbarea.

Indiferent dacă numărul judeţelor ar fi 15 (ca în propunerea Camerei de Comerţ) sau 12 (ca în proiectul depus în Parlament de un deputat USR), Galaţiul ar fi probabil capitală regională, cu Brăila şi Vrancea în subordine (în primul caz), la care se adaugă Buzăul (în varianta a doua), aşa că ar putea fi avantajat.

Ca principiu, o regionalizare de acest tip ar fi necesară, pentru că am ajuns în situaţia în care o mulţime de comune nu fac faţă cheltuielilor curente şi trebuie să li se aloce permanent bani pentru a subzista. O administraţie mai suplă ar putea să facă faţă cu siguranţă tuturor sarcinilor, pentru că actualele scheme de personal sunt umflate cu rude, pile şi tăietori de frunze la câini, la care se poate renunţa fără probleme. Ba chiar profesioniştii din sistem ar putea să se mişte mai repede, pentru că nu le-ar mai pune beţe în roate diverşi neaveniţi.

Numai că aceste comune reprezintă vectori importanţi în alegeri, mai ales în cele locale, unde primarii şi oamenii pe care-i au sub control sunt determinanţi de cele mai multe ori pentru rezultatul unui scrutin. Iar în pragul unui an electoral e foarte puţin probabil să se schimbe ceva, mai ales că numărul de sinecuri creşte în România pe zi ce trece, mai ceva decât Făt-Frumos.

În aceste condiţii, visul de regionalizare va mai rămâne multă vreme la acest stadiu, cu scuza bine cunoscută de-acum că presupune un proces de lungă durată care necesită inclusiv schimbarea Constituţiei. Singura şansă ar fi, poate, o condiţie din partea instituţiilor europene legată de vreo finanţare majoră (PNRR, de exemplu), dar sunt convins că şi-atunci vor găsi politicienii noştri o "soluţie", aşa cum se întâmplă acum în cazul pensiilor speciale sau în trecut cu regiunile de dezvoltare, care s-au dovedit structuri total ineficiente, din cauza modului politicianist în care au fost realizate. Eventual, s-ar putea "inventa" o supraconducere fără desfiinţarea celor judeţene, ca să mai poată fi angajaţi nişte sinecurişti în plus. Iar până atunci se poate "distruge" ideea, învrăjbind poporul cu stupizenii din categoria asupririi brăilenilor de către gălăţeni...

Supremaţia nătângilor, faza pe module

Ştiţi cu toţii "legenda" că 40% din populaţia României este analfabetă funcţional. Am pus ghilimele pentru că respectivul procentaj, rezultat în urma unui test PISA de acum vreo zece ani, este făcut praf de realitate. Este suficient să te uiţi în jur ceva mai atent şi vei da nas în nas cu o mulţime de oameni care nu sunt în stare să lege două idei sau să facă diverse corelaţii. Rezultatele ultimului test PISA, de acum câţiva ani, n-au mai fost făcute publice oficial, dar s-a vehiculat că rata de analfabetism funcţional a urcat spre 60-70%.

Iar un recent raport naţional a ajuns, zilele trecute, la concluzia că doar 11% dintre elevii români se pot încadra în categoria "funcţional", în timp ce 42% sunt catalogaţi "nefuncţional", iar 47% sunt incluşi la "minim funcţional", jumătate dintre aceştia din urmă fiind la limita de jos a categoriei, adică mai degrabă spre "nefuncţional", ceea ce ne duce exact la rezultatul dezastruos al ultimului test PISA. În cifre concrete, doar 330.000 din cei 3 milioane de copii sunt în stare să înţeleagă un text simplu.

În tot acest timp, şcoala românească se complace în (re)forme fără fond, schimbând trimestre în semestre şi module, complicând manualele până dincolo de puterea de înţelegere a unui copil normal, menţinând la catedră profesori slab pregătiţi sau cu probleme psihice, schimbând legi şi miniştri în fiecare an, "centrează" învăţământul pe elev până-i elimină pe copii din ecuaţie, face strategii inepte sau imposibil de aplicat, tolerează scandalurile în şcoală de toate felurile, pune mai mult accent pe hârţogăraie decât pe pedagogie ş.a.m.d.

Iar rezultatele sunt evidente pentru oricine vrea să vadă, chiar dincolo de concluziile acestor teste. Avem o mulţime de absolvenţi de liceu sau chiar de facultate care nu sunt în stare să lege două fraze coerente şi n-au cunoştinţe generale nici măcar la nivel minim, dar au patalama la mână, unii chiar mai multe, pentru că "fabrica de diplome" pare să fi fost singura "instituţie" care a funcţionat în România la parametri optimi în perioada scursă de la Revoluţie.

În condiţiile date, ni se prefigurează un viitor fix ca în cunoscutul film "Idiocracy", tradus în româneşte "Supremaţia nătângilor", în care personajul principal, destul de modest "mobilat" intelectual, se trezeşte într-o societate a viitorului în care este de-a dreptul genial comparativ cu majoritatea. Iar când vedem la televizor câţi nătângi ajung în posturi-cheie prin ministere şi administraţie, acest viitor sumbru nu pare deloc departe...

Ne vom alege (iar) cu mult praf în ochi

De săptămâni bune, de când a scăpat în spaţiul public informaţia că bugetul pe 2023 are o gaură de 20 de miliarde de lei, cauzată de supraestimarea veniturilor, guvernanţii se tot chinuie să găsească o soluţie de redresare. Rând pe rând, însă, tot ce s-a vehiculat a picat cu brio la testul politicianismului, devenit în ultimii ani o doctrină specific românească de prostit poporul.

S-a vorbit la început despre reducerea salariilor bugetarilor, decizie pe care nu va avea nimeni curaj să o ia înainte de un an electoral cu patru rânduri de alegeri (europarlamentare, locale, parlamentare şi prezidenţiale). S-a amintit apoi de posibile concedieri în uriaşul aparat birocratic de stat, în care jumătate dintre angajaţi taie frunză la câini pe (mulţi) bani publici, dar şi măsura asta e greu de luat în condiţiile în care alegerile bat la uşă. A venit la rând interzicerea cumulului pensie - salariu la stat. Cum acest lucru se întâmplă în general în cazul sinecuriştilor care ies la pensie la 50 de ani şi îşi continuă activitatea în aceeaşi instituţie sau în una "soră", au apărut din nou probleme de "conştiinţă" şi s-a renunţat.

A trecut testul, se pare, ideea de a "îngheţa" angajările la stat, dar acest lucru s-a încercat de multe ori în ultima vreme, însă mulţimea de excepţii introduse ulterior a dus la un rezultat total opus, iar aparatul birocratic a crescut an de an. A fost aprobată, de asemenea, interdicţia de a face parte din mai multe consilii de administraţie, dar de aici nu rezultă nicio economie, ci doar mai mulţi sinecurişti.

În ultimele zile s-a readus pe tapet supraimpozitarea veniturilor bugetarilor care câştigă mai mult decât preşedintele României, însă nici aceasta nu este la prima reglementare, iar rezultatele au demonstrat că de fapt se întâmplă contrariul, respectiv creşte numărul celor plătiţi foarte bine, singura "realizare" fiind că salariul nu se mai numeşte în totalitate salariu. În plus, o măsură care se va aplica doar unui grup de angajaţi la stat, circa 80.000 de persoane în total, are toate şansele să nu treacă de Curtea Constituţională. Iar ca să impozitezi şi mediul privat în acceaşi manieră ar însemna să decapitezi managementul celor mai performante firme din ţară, care şi-aşa nu sunt suficient de multe.

Oricum, aplicarea tuturor acestor idei n-ar aduce la buget decât nişte sume insignifiante comparativ cu necesarul. Iar despre îmbunătăţirea colectării, informatizarea ANAF sau desfiinţarea pensiilor speciale, măsuri cu real potenţial de redresare a situaţiei, nu s-a scos nicio vorbă. Aşa că, după cum merg discuţiile, s-ar părea că ne vom alege mai degrabă cu mult praf în ochi decât cu vreo măsură concretă. Iar gaura din buget va rămâne bine-mersi la locul ei şi se va astupa, clasic, din împrumuturi pe care le vom plăti tot noi. Dar nu acum, în prag de alegeri!

Să fie minim la tot poporul!

Ne apropiem de jumătatea anului, iar discuţiile despre majorarea salariului minim au început să fie din ce în ce mai prezente în spaţiul public.

Într-un fel, dezbaterea este normală, pentru că inflaţia a erodat puternic veniturile românilor în ultimii doi ani, iar cei mai mulţi dintre salariaţi speră într-o majorare care să acopere măcar creşterea preţurilor, care par să nu se mai oprească, deşi toată lumea, bancheri şi economişti împreună, prognozează scăderea inflaţiei până la valori cu o singură cifră. Dar, de fapt, scăderea creşterii este tot creştere...

Pe de altă parte, 2024 este an multiplu electoral, iar partidele aflate la guvernare şi-au făcut un obicei să le mai dea votanţilor, la astfel de ocazii, câte-o sută, două de lei, pentru a mai acumula ceva capital electoral.

Pe cifre, actualul salariu minim, de 3.000 de lei brut, înseamnă aproape 1.900 de lei în mână, bani care condamnă pe oricine la sărăcie. Şi nu mai puţin de 2 milioane de români pleacă lunar acasă cu aceşti bani, iar numărul celor plătiţi cu minimul pe economie creşte accelerat (cu sute de mii de persoane) la fiecare majorare guvernamentală, pentru că firmele private nu pot ţine pasul, economic vorbind, cu deciziile politicienilor, ale căror calcule sunt, de regulă, exclusiv electorale.

După ce salariul minim brut a fost majorat de la 2.550 la 3.000 de lei anul acesta, discuţiile se poartă acum pe intervalul 3.500-4.000 de lei. O astfel de creştere substanţială ar fi cel mai probabil insuportabilă pentru micile afaceri, care şi-aşa suflă din greu la 3.000 de lei, în condiţiile în care majorările din sectorul bugetar au dus salariul mediu la aproape 7.000 de lei, practic, dublu faţă de cât câştigă angajaţii de la privat, care au ajuns în cvasitotalitate să jinduiască la un post la stat...

Peste toate acestea, salariul minim european, adoptat nu demult, ar trebui să intre în vigoare tot din 2024. Iar în condiţiile unui salariu mediu umflat permanent din considerente electorale, aplicarea reglementărilor europene ar însemna creşterea salariului minim până la peste 4.000 de lei.

Într-o astfel de realitate, cu inflaţie, alegeri şi obligaţii europene, puse una peste alta, n-ar fi deloc exclus ca, în urma viitoarei majorări importante, toţi românii din economia reală să ajungă să aibă acelaşi salariu, cel minim. Ar fi dovada incontestabilă că economia României este "perfect" disfuncţională. Partea şi mai proastă e că politicienii care au adus-o în starea asta îşi vâră în continuare pixul în ea câte-un pic, pic, pic, până n-o mai rămânea nimic, vorba cântecului...

Reforma de la Paşte(le cailor)

Ultimele cifre ale încasărilor bugetare indică un minus de circa 20 de miliarde de lei, generat de colectările mai mici decât previziunile, capitol la care suntem ultimii în Europa de ani buni, dar mai ales de explozia cheltuielilor cu salariile angajaţilor la stat şi pensiile speciale.

De mai bine de 30 de ani, clasa politică evită orice fel de reforme în administraţie, iar singurul lucru pe care a "reuşit" să-l facă în această perioadă a fost să tot mărească salariile din pix, reuşind să destabilizeze o piaţă a muncii şi-aşa destul de fragilă. S-a ajuns astfel în situaţia absurdă ca toată lumea să vrea să se angajeze la stat, indiferent dacă este contabil, şofer sau paznic, pentru că se câştigă de două ori mai mult decât la privat.

Conform ministrului Marcel Boloş, statul român cheltuieşte cu salariile circa 110 miliarde de lei (22 de miliarde de euro) pe an, de unde rezultă un salariu mediu lunar de 7.200 de lei, în condiţiile în care la privat se câştigă doar puţin peste jumătate. La capitolul pensii speciale, plăţile făcute de stat ajung la circa 2,2 miliarde de euro anual. În total, sumele astea înseamnă cam 10% din tot ce produce întreaga Românie într-un an!

În mod logic, cele 20 de miliarde de lei lipsă din buget ar trebui "câştigate" exact din salarii şi pensii speciale, prin măsuri care să implice reforme reale şi care să conducă la pensii bazate pe contributivitate şi salarii sustenabile economic.

Culmea, aceste reforme sunt cuprinse şi în PNRR, astfel că o clasă politică responsabilă (pe care o tot "alegem" de 30 de ani) ar trebui să se apuce repede de treabă. Însă, după cum se mişcă reforma pensiilor speciale, este destul de clar că mai repede se va renunţa la finanţări europene de miliarde de euro, care ar permite dezvoltarea mai rapidă a ţării, decât să se atingă cineva de "specialii" statului, cărora ar trebui să li se taie serios din bani sau chiar să fie împuţinaţi. Mai ales că anul (multi)electoral 2024 se apropie cu paşi repezi şi nu e nimeni dispus să rişte milioane de voturi pentru "mofturile" unor economişti. Nu mai bine facem câteva împrumuturi noi, ca să trecem şi de alegerile astea? Iar când va veni scadenţa, Dumnezeu cu mila...

Transformers: Rise of the South East

De vreo 15 ani încoace, suntem cunoscuţi în ţară ca Silicon Valley a videochatului. Degradare de înţeles, într-un fel, în condiţiile în care tinerii Galaţiului nu au mai deloc alternative. Cine nu şi-a luat lumea-n cap către unde-a văzut cu ochii a profitat de tehnologie şi a "adus" ochii străinilor pe nurii frumuseţilor dintre ciulinii Bădălanului. Totul părea să meargă din rău în mai rău, iar Jalea Viului, aşa cum i-a spus un confrate cunoscutei zone miniere, distruse de habarniştii pe care i-am ales cu ochii închişi să ne conducă, nu era deloc departe. Şi totuşi...

Mai întâi, Europa s-a decis să schimbe paradigma în ceea ce priveşte dezvoltarea, punând accentul pe reducerea emisiilor cu efect de seră, pentru a contribui la combaterea schimbărilor climatice. Obiectiv îndrăzneţ, dar iarna nu-i ca vara, iar ţările dezvoltate din Vest nu sunt dispuse să asiste cu mâinile-n sân la distrugerea unor industrii care le-au adus supremaţia globală. Aşa că totul a fost privit iniţial ca o utopie, realizabilă eventual într-un viitor dincolo de timp.

Mai apoi, a început războiul din Ucraina, un conflict zonal cu implicare şi implicaţii mondiale. Şi, volens-nolens, a apărut necesitatea eliminării dependenţei de resursele ruseşti. A trecut mai bine de un an şi de-acum e clar că bătălia pentru Donbas va dura mult şi bine. Iar schimbările tehnologice despre care spuneam nu mai sunt privite ca emanaţia unor minţi ecoînfierbântate, ci au devenit prioritate continentală. Fabrici de hidrogen, baterii pentru maşini electrice, panouri fotovoltaice, siderurgie nepoluantă, minunăţii care mai de care, acum câţiva ani. Dacă se va implica şi China în conflict, ceea ce nu e deloc exclus, vor trebui relocate în Europa multe alte industrii de vârf, în special din zona tehnologiei.

Şi cum este nevoie de o zonă virgină în care să fie construite toate astea, investitorii şi decidenţii de la nivelul UE s-au uitat pe hartă şi au descoperit... România de Sud-Est, zona cel mai puţin competitivă şi printre cele mai sărace din Uniunea Europeană, numai bună de transformat în paradis, cu drumuri şi aeroport obligatoriu incluse. Aşa că vor veni încoace. Mulţi. Şi repede. Şi asta se va întâmpla chiar dacă politicienii şi funcţionarii din administraţie vor încerca să le pună beţe-n roate, din instinct, că aşa-s obişnuiţi.

Iar conceptul de Galaţi Hydrogen Valley nu va fi, în viitorul apropiat, deloc de luat în râs şi nici privit ca o glumă de 1 Aprilie, chiar dacă multora dintre noi, amăgiţi şi minţiţi continuu vreme de 30 de ani, încă nu le vine să creadă.

Este sau nu o soluţie finanţarea sportului profesionist din bani publici?

Înfrângerea din weekend a fotbaliştilor de la Oţelul, eşecul echipei de volei masculin în finala "Cupei României" şi cel al formaţiei feminine de handbal în cândva tradiţionalul derby cu Brăila au readus în prim-plan finanţarea sportului de performanţă din bani publici. Este sau nu aceasta o soluţie?

Din punctul de vedere al spectatorilor, faptul că grupările din oraş primesc bani de la Primărie pare în momentul de faţă singura variantă prin care pot vedea pe viu meciuri de o calitate cel puţin decentă. Este destul de clar că, acum, echipele gălăţene pot face faţă unei competiţii naţionale doar cu ajutorul unor jucători străini, aduşi, de regulă, pe salarii mult mai mari decât cele ale românilor. Cu toate acestea, există posibilitatea, din ce în ce mai des întâlnită, ca bugetul alocat să nu permită transferul unor sportivi cu adevărat valoroşi, ci numai al unor mercenari, aflaţi în căutarea unui angajament bine plătit. Iar ca exemplu putem da echipa de hochei, unde combinata ruso-ucraineană pare departe de nivelul de joc al celor mai bune patru echipe din ţară. Cam la fel, nucleul sârbo-american al echipei de baschet masculin n-a reuşit să se califice între primele zece formaţii din ţară. La handbal fete, s-a renunţat la "straniere" în ultima vreme, iar rezultatele sunt dezastruoase. Tot fără jucătoare străine şi tot pe ultimul loc al clasamentului se află şi echipa de fotbal fete. Nici la rugby, situaţia din clasament nu e mult mai bună, în timp ce echipele de volei feminin şi handbal masculin, care se bazează în mare parte doar pe jucători gălăţeni, se zbat în ligile inferioare.

Fac excepţie de la regula mediocrităţii doar două echipe, cea de volei masculin şi cea de futsal, aflate permanent în lupta pentru titlu în ultimii ani, dar ambele beneficiază şi de o importantă finanţare privată. Şi, privind puţin peste gardul altora (din ţară, pentru că în străinătate nici măcar nu există conceptul de sport profesionist pe bani publici), se pare că asta e soluţia optimă. Practic, ar trebui să fie sprijinite cu bani publici doar echipele care demonstrează MAI ÎNTÂI că pot face performanţă sau se pot menţine pe cont propriu cel puţin la un nivel decent din punct de vedere sportiv.

Ar mai exista varianta de a fi finanţate doar cluburile de copii şi juniori, dar şi aici ar fi nevoie de transferul unor conducători profesionişti, pentru că şcolile bazate pe experienţa unor foşti mari sportivi, care n-au neapărat şi calităţi manageriale, n-au produs mai nimic de cel puţin zece ani.

Una peste alta, în lipsa unor manageri sportivi de calibru (iar asta este o meserie foarte diferită de cea de lipitor de afişe), exemplele din ultimii ani demonstrează că aruncăm banii în vânt.

Ceapa mă-sii de treabă!

Statisticienii neamului (prost era să zic, deşi nu la neam mi-era gândul) tocmai au anunţat că inflaţia din februarie (15,5%) a depăşit-o pe cea din ianuarie (15,1%), în ciuda pronosticurilor economiştilor, care anunţau scăderea creşterii preţurilor încă de la sfârşitul anului trecut. Inclusiv Banca Naţională ne-a dat asigurări că inflaţia va înmuguri la o singură cifră încă din această toamnă, cu nouă luni mai devreme decât previziunile anterioare.

În ciuda optimiştilor victorieni, însă, socoteala de-acasă sau de la birou nu se potriveşte deloc cu cea din târg. Şi mai ales cu cea din rafturile supermarketurilor, unde prețurile alimentelor s-au umflat în februarie cu 22%, fiind unul dintre "motoarele" inflaţiei, iar "vedetele" lunii au fost zahărul, untul, cartofii, ouăle, brânza și laptele.

Să nu cumva să ziceţi ceva despre ceapa aia de 6-8 lei, că doar ne-a explicat nea Petrică acum vreo zece zile că el nici n-a simţit majorările de preţuri la alimente. Acum, na, dacă n-aş face piaţa destul de des, l-aş cam crede, că e om bătrân, sigur mănâncă mai puţin şi probabil uită des de la mână pân' la gură. Plus că ştie agricultură de pe vremea când în România se făcea porumbul ca stâlpul de telegraf (de rar, nu de înalt, nu săriţi pe mine dacă n-aţi prins bancurile comuniste) şi când alimentaţia ştiinţifică a poporului, "Biafra style", era literă de lege, că de-aia şi aveau lifturile de patru persoane limită de 320 de kilograme, fix 80 pe cap de vită furajată cu "adidaşi" de porc şi gheare de găină centenară.

Başca, "specialiştii" zilei de prin ministere (ăia peste 200 de secretari de stat care se învârt de colo-colo, pentru că se "pricep" şi la agricultură, şi la transporturi, şi la armament, şi la finanţe, ba chiar şi la turism, prin ţările calde şi ceva mai exotice, evident) ne explică docţi că triplarea preţului cepei a fost determinată de faptul că fermierii români n-au spaţii de depozitare şi marfa din marketuri vine din import. Pe înţelesul tuturor, spaţiile cu pricina au existat până acum, că doar de-aia n-a crescut preţul cepei în anii din urmă, dar femierii cei răi şi le-au demolat numai aşa de-ai dracu', ca să nu ne mai pută nouă gura a ceapă la viitoarele pupături electorale. Şi nici să ne lăcrimeze ochii la vederea dezastrului lăsat în urmă de politruci.

În market, laptele a luat-o totuşi uşor la vale, după ce s-a brânzit pierzând vremea degeaba prin rafturi, pentru că patronii din faimosul lanţ de aprovizionare cu (prea) mulţi intermediari şi samsari au început să bage la bibilică din mers cum stă treaba cu puterea de cumpărare şi economia de piaţă, chestii pe care ar fi trebuit să le ştie pe de rost când s-au băgat în afaceri ca musca-n lapte. Da' cică nu trebuie să mă enervez, că-mi creşte tensiunea şi-au dispărut medicamentele ieftine din farmacii. Ceapa mă-sii de treabă!

Au chansă... înjurăm până-n fund la taxatoare

Acum câţiva ani, într-un concediu în străinătate, am luat o noapte de cazare într-un hotel de tranzit din apropierea unui aeroport. Am trecut de uşa de la intrare cu un cod primit prin telefon, apoi am aşteptat câteva minute la recepţie, unde nu era nimeni. Până la urmă, am văzut indicaţiile de pe monitoarele din jur, aşa că mi-am găsit camera, tot cu intrare pe bază de cod telefonic, şi am reuşit să selectez şi varianta de mic dejun preferată. Am găsit dimineaţă pachetul cu mâncare în faţa uşii, am rătăcit o vreme pe holuri (stabilimentul era ca o cazemată uriaşă, cu camere şi culoare de zeci de metri dispuse simetric), dar în cele din urmă am găsit ieşirea şi am prins şi avionul. N-am întâlnit în cele 12 ore de stat în hotel nici picior de om, cu excepţia câtorva turişti, mulţi la fel de dezorientaţi ca mine.

Mi-am adus aminte de întâmplarea asta când a început scandalul caselor de marcat self service de la Auchan, cu discuţii interminabile despre angajaţii care vor fi obligaţi să se recalifice şi despre cât de mult vor munci clienţii ca să-şi scaneze singuri produsele. Vorbim, practic, de un sistem implementat în "decadentul" Occident de zeci de ani şi care la noi este întâmpinat cu ostilitate extremă (apropo, prin Vest a apărut deja scanarea automată a produselor direct la punerea în coş!).

La fel au fost întâmpinate în România, la rândul lor, o mulţime de alte soluţii inovative, care astăzi ni se par normale, cum ar fi alimentarea la benzinărie, plata cu cardul şi cea online, spălarea maşinilor la staţiile self-service, autotaxarea în mjloacele de transport. Sau aşa cum au dispărut, în vremuri de care abia ne mai aducem aminte sau despre care doar am citit prin cărţi, meserii ca sacagiu, lampagiu, spălătoreasă, vânzător de bilete în autobuz (vă mai amintiţi folcloricul "daţi din mână-n mână, până-n fund la taxatoare"?), telefonistă, dactilografă, vânzător stradal de suc şi îngheţată şi multe, multe altele.

E drept că tot scandalul de la Auchan putea fi uşor evitat prin instituirea unei perioade de tranziţie, însă la grăbirea lucrurilor a contribuit din plin şi "mâna de ajutor" oferită de guvernanţi prin mărirea permanentă din pix a salariului minim, care a forţat firmele să căute rapid soluţii tehnologice moderne pentru înlocuirea angajaţilor slab calificaţi, a căror plusvaloare nu mai poate fi acoperită după creşterea costurilor cu forţa de muncă.

Dacă totuşi trebuie înjurat cineva, cred că merită mai multă "atenţie" promisiunile fără acoperire ale politicienilor, achitările pe bandă din justiţie, tergiversarea eliminării pensiilor speciale, inflaţia încurajată de la centru, birocraţia incredibilă din unele instituţii sau viteza de melc a lucrărilor de infrastructură. Iar dacă trebuie înjurati musai cei de la Auchan, un motiv mult mai bun este faptul că nu şi-au închis magazinele din Rusia după izbucnirea războiului...

Gaura neagră care înghite contribuţiile de pensie ale românilor

Continuă în aceste zile discuţiile pentru "eliminarea" pensiilor speciale, discuţii începute acum nici nu se mai ştie câţi ani şi încheiate întotdeauna fără rezultat. De data asta, însă, se va ajunge cel mai probabil la o formulă de ajustare (nu de eliminare), pentru că de acest lucru depinde deblocarea unei tranşe importante de bani europeni.

În context, o altă discuţie interesantă mi se pare cea a cuantumului contribuţiilor pe care un salariat trebuie să le vireze de-a lungul carierei profesionale pentru a putea beneficia de pensie. Dacă luăm în calcul cifrele actuale (35 de ani de muncă, o contribuţie de 25% din salariu şi o pensie medie de 40% din salariul mediu - 1.739 lei/4.398 lei), ar rezulta că această sumă se ridică la 8,75 salarii anuale, adică echivalentul a circa 22 de ani de pensie. Astfel, pentru a-şi "mânca" toată contribuţia virată (fără a pune la socoteală dobânzile pentru cei 35 de ani), un pensionar ar trebui să trăiască 87 de ani, situaţie absurdă în condiţiile în care speranţa de viaţă în România este de 74 de ani (şi de numai 70 de ani pentru bărbaţi). În concluzie, un român primeşte pensie doar nouă ani (numai cinci ani, în cazul bărbaţilor), deşi a contribuit pentru 22 de ani, adică mai mult decât DUBLU! Cu aceste cifre pe masă, rezultă că, la actuala speranţă de viaţă, contribuţia pentru pensie ar trebui să poată fi redusă de la 25% până la circa 10% din salariu (că doar avem cele mai mari taxe pe muncă din Europa).

Dintr-un alt punct de vedere, preferat în calcule de către stat, în care considerăm solidaritatea, nu contribuţiile personale, drept metodă de acordare a pensiei, avem 4,7 milioane de pensionari şi ne-ar trebui 11,7 milioane de salariaţi care să-i poată susţine (tot cu pensie de 40% din salariu), în condiţiile în care România are doar 5,7 milioane de angajaţi - nici JUMĂTATE din necesar. Deficitul este unul uriaş şi evident nesustenabil, iar bugetul asigurărilor sociale este de ani buni completat de la bugetul de stat.

Căutând cauzele diferenţelor dintre cele două "matematici", începe "dansul"! Vom descoperi că avem sute de mii de "speciali", ale căror pensii nu depind de contribuţii, ci sunt plătite "din burtă", sau că pensionarea la 65 de ani e doar pentru "fraieri", în timp ce pentru alte sute de mii de "speciali" scade până la 45 de ani, astfel că vârsta medie de pensionare este, de fapt, 57 de ani. Şi tot aşa, cu excepţie după excepţie (şi sunt zeci, poate chiar sute de astfel de legi, pentru o mulţime de categorii de salariaţi), "nespecialii" ajung să plătească DUBLU şi să beneficieze de JUMĂTATE. Curat "special", monşer!

Şi corupţia ucide, nu numai natura dezlănţuită

Cutremurele devastatoare din Turcia au scos din nou la iveală un adevăr de care ne lovim periodic, chiar dacă de foarte multe ori încercăm să-l ascundem sub preş: corupţia ucide! Din când în când, se mai scandează lozinca asta, la manifestaţiile populare împotriva puterii politice, dar în cele din urmă nu se întâmplă nimic, iar "sistemul" merge netulburat înainte.

Revenind la Turcia, dincolo de natura dezlănţuită, împotriva căreia nu ai ce face, zeci de mii de clădiri au fost distruse şi mii de vieţi au fost pierdute din cauza corupţiei. Concret, autorităţile din Turcia dau periodic "amnistii" pentru noile construcţii, certificând astfel o mulţime de clădiri care nu respectă normele antiseismice în vigoare. Iar acest lucru a fost demonstrat cu vârf şi îndesat la cutremurele recente, când în zona afectată au căzut mii de clădiri noi.

Din păcate, astfel de lucruri se întâmplă frecvent şi în România. Este de notorietate celebra "intrare în legalitate", care s-a practicat inclusiv în Galaţi până acum ceva ani. Cine ştie ce "orori" edilitare au primit girul autorităţilor în schimbul unei taxe simbolice, asta ca să nu mai punem la socoteală construcţiile avizate prin "clasica" şpagă.

În aceste condiţii, ce ne aşteaptă la un viitor cutremur este de coşmar. Mai ales că, dincolo de "metodele" de mai sus, funcţionează cu mare succes şi cea a închisului ochilor la "open space"-ul vecinului de la parter, care a distrus, cel mai probabil, şi structura de rezistenţă a clădirii, inclusiv în blocurile cu aprobări obţinute iniţial pe bune.

Galaţiul este într-o zonă seismică, acest lucru este de necontestat. Cum de necontestat este şi faptul că vom fi printre cele mai afectate zone, alături de Buzău, Prahova şi Bucureşti, în cazul unui seism major în zona Vrancea, care se va produce cu siguranţă într-unul din următorii 15-20 de ani. Estimările Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă indică peste 350.000 de clădiri rezidenţiale distruse în ţară, din care circa 37.000 în judeţul Galaţi. Aceeaşi sursă estimează numărul victimelor (morţi şi grav răniţi) la peste 45.000. Nu mai sunt defalcări pe judeţe de data aceasta, dar este uşor de extrapolat, rezultatul fiind unul catastrofal: circa 5.000 de gălăţeni vor cădea victime ale unui cutremur cu magnitudine peste 7,4 (similar celui din 1977 sau mai puternic). Iar o bună parte dintre aceştia nu vor fi victime ale naturii dezlănţuite, ci ale corupţiei care a cangrenat întreaga societate românească şi pe care o tolerăm pentru că nu ne afectează direct. Iar când se va întâmpla asta, va fi din păcate prea târziu...

www anunţă wwIII

La aproape un an de la declanşare, războiul ruso-ucrainean este foarte departe de un sfârşit previzibil. Lipsiţi de armament greu şi de mare precizie, pe care statele occidentale se codesc să-l furnizeze sau îl livrează cu ţârâita, ucrainenii par să nu mai reuşească să facă progrese în ofensiva pe care au început-o în forţă astă-toamnă. Mai mult, cele mai aprige lupte din ultima vreme au dat impresia că ruşii sunt cei care câştigă teren, chiar dacă au reuşit acest lucru cu preţul unor pierderi uriaşe, atât în oameni, cât şi în tehnică militară. Cum uciderea zecilor de mii de recruţi pe care Putin îi trimite neantrenaţi direct în linia întâi nu pare să reprezinte o problemă pentru Moscova, războiul a intrat într-un status-quo mortal, pe care deocamdată nu se ştie cine, ce şi cum îl poate destabiliza.

În aşteptarea unui deznodământ, în lume au început să se agite spiritele din ce în ce mai tare. Israelienii şi iranienii îşi bagă aproape zilnic nasul în curtea celuilalt, China aruncă săgeţi taiwaneze mai tăioase ca niciodată către America, Grecia şi Turcia se au ca şoarecele cu pisica, Balcanii de Vest continuă să fie butoiul cu pulbere al continentului, iar coeziunea NATO şi a Uniunii Europene pare să scârţâie serios.

Drept urmare, multe voci, unele autorizate, altele trase pe linie moartă, dar încă ascultate, anunţă un iminent prăpăd. Un general american prevesteşte un război cu China până în 2025, ruşii îşi caută aliaţi prin Africa, bugetele pentru înarmare cresc într-un ritm ameţitor în majoritatea ţărilor lumii (mai puţin în cele care au de plătit pensii speciale!), Croaţia se alătură Ungariei şi Austriei în declaraţii proruse, Erdogan îl laudă pe Putin şi blochează extinderea NATO, guvernele şi marile corporaţii sunt în căutare disperată de materii prime rare (pe care, apropo, zona de conflict din Ucraina le are din plin), ministrul italian al Apărării anunţă al treilea război mondial - wwIII - în cazul în care ruşii ar cuceri Kievul şi multe, multe ştiri asemănătoare, unele mai alarmiste decât altele.

Lumea fierbe, e clar, şi e gata-gata să dea în clocot, aşa că, oricât de optimist ai fi, tot te trece un fior rece când încerci să pui cap la cap informaţiile care te asaltează din toate părţile www-ului. Colac peste pupăză, ceasul Apocalipsei a fost "fixat" recent la doar 90 de secunde de miezul nopţii, prag echivalent cu dispariţia omenirii. Am "câştigat", aşadar, 10 secunde într-un singur an şi 30 de secunde faţă de 2018, iar progresia în acest caz nu este deloc aritmetică, deşi ar fi extrem de periculos şi aşa. Tic-tac...