Pământ în flăcări

Atacarea Israelului de către Iran ar putea fi scânteia care să declanşeze un conflict global major, practic un al treilea război mondial, cu implicaţii a căror amploare, greu de estimat în momentul de faţă, ar putea fi catastrofală.
Uciderea mai multor ofiţeri de rang înalt de către aviaţia israeliană într-un complex al consulatului iranian de la Damasc a pus jar pe foc în vechea dispută mocnită dintre cele două ţări, iar răspunsul Iranului nu a întârziat să apară, sute de drone şi de rachete fiind lansate spre Israel în cursul nopţii de sâmbătă.
Trebuie spus că ameninţarea a fost considerată credibilă de toată lumea, Israelul instituind încă de vineri starea de urgenţă, iar preşedintele american Joe Biden anulându-şi weekendul "la ţară", pentru a fi prezent la Washington alături de echipa de securitate care monitorizează Orientul Mijlociu. Să spunem, în context, că gărzile iraniene au făcut primul pas atacând un cargou al omului de afaceri israelian Eyal Ofer, al cărui tată era născut la... Galaţi.
Iranul a atacat în mare parte de pe teritoriul său, dar a folosit şi grupările pe care le finanţează în ţările arabe învecinate (Siria, Liban, Irak sau Yemen). Drept urmare, chiar dacă sutele de drone şi rachete lansate au fost interceptate şi nu au provocat daune majore, Iranul a devenit ţintă legitimă în cazul unui posibil contraatac israelian. În momentul de faţă, acesta atârnă de un fir de păr, îndemnurile la reţinere ale comunităţii internaţionale putând să nu influenţeze decizia pe care o va lua Israelul.
Izbucnirea unui război adevărat între cele două ţări ar însemna şi implicarea americanilor, care au trimis deja un portavion în zonă şi au baze militare în mai multe ţări arabe din Golf. Sprijinirea Israelului va deveni cu siguranţă principala preocupare a forţelor SUA, iar şansele de a fi deblocat ajutorul promis Ucrainei s-ar reduce drastic. Acest lucru va oferi Rusiei un mare avantaj, posibil decisiv, în războiul care se poartă chiar la graniţa noastră, în condiţiile în care Europa nu reuşeşte să treacă de la promisiuni la livrarea efectivă de muniţie şi armament.
Iar implicarea SUA pe două fronturi l-ar putea deschide şi pe al treilea. China are ambiţii mari în zonele sale de interes, iar o Americă "ocupată" îi va permite să testeze un atac, dacă nu asupra Taiwanului, măcar asupra unor insule mici din Marea Chinei de Sud pe care şi le dispută cu Filipine sau Vietnam, aliaţi ai SUA.
Şi nu trebuie să uităm că în toate cele trei posibile războaie vor fi angrenate puteri nucleare, aşa că o apăsare pe buton a uneia dintre ele, care s-ar simţi la un moment dat în dificultate, ar putea fi începutul sfârşitului.

E (aproape) război, Ioane!

În momentul împărţirii banilor europeni pentru spitale, în 2022, a fost un scandal monstru. Numeroase unităţi medicale n-au "prins" lista celor 49 de spitale eligibile pentru suma de 2,45 miliarde de euro alocată investiţiilor în sănătate prin Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă (PNRR), printre acestea numărându-se şi corpul nou anunţat la Spitalul Judeţean Galaţi.

Ulterior, câteva luni mai târziu, lista potenţialelor unităţi finanţabile s-a redus la 27. Anul trecut, au mai dispărut 740 milioane de euro din fondurile PNRR pentru sănătate, astfel că alte şase spitale au rămas fără finanţare, deşi unele dintre ele aveau studii de fezabilitate realizate şi licitaţii în derulare.

Dintre cele 21 de spitale aflate în momentul de faţă pe listă, patru atrag atenţia în mod deosebit, atât prin faptul că reprezintă construcţii noi, cât şi prin specificul aparte: bloc chirurgical politraumă în cazarma 1044 Sibiu, pavilion de chirurgie posttraumatică în cazarma 705 Pitești, pavilion de medicină operațională-politraumă în cazarma 1053 Craiova şi pavilion de medicină operațională politraumă în cazarma 646 Brașov (construcţie de la zero, cu drumuri de acces şi reţele de utilităţi incluse). Conform documentelor, toate cele patru unităţi vor avea funcţii de spitale de urgenţă, diagnostic în ambulatoriu, tratament chirurgical și, evident, medico-militare.

Iniţial, aceste spitale noi ar fi trebuit construite din banii Ministerului Apărării, documentaţia fiind aprobată prin hotărâri de guvern în anii 2019-2021, însă banii necesari nu au mai fost alocaţi, aşa cum se întâmplă frecvent în acest domeniu. Pe 20 martie 2024, însă, au fost semnate contractele de finanţare, banii urmând să provină exclusiv din sumele alocate României prin PNRR. Alături de cele patru spitale militare, s-au mai semnat astfel de documente doar pentru alte câteva unităţi, din Bucureşti, Constanţa şi vreo patru oraşe transilvănene, semn că armata are prioritate totală. Aproape imediat, pe 27 martie, cele patru spitale militare (numai ele, de data aceasta!) au trecut la foc automat şi prin guvern, fiind aprobate suspect de repede hotărârile aferente. Mai mult, termenul de finalizare anunţat, jumătatea anului 2026, este extrem de rapid pentru construcţia şi dotarea unui spital în România.

Dacă, la toată graba asta, adăugăm şi viteza cu care a început să se schimbe legislaţia specifică (gen posibilitatea militarizării angajaţilor MAI sau apărarea cetăţenilor români aflaţi peste hotare, cu referire clară la cei peste 600.000 din Republica Moldova), rezultă fără dubii că un viitor conflict armat în zonă este foarte aproape. Şi asta la modul serios, nu din categoria "OZN"-urilor imaginate la prima rachetă de semnalizare de pe cerul nopţii.

Majorarea pensiilor în septembrie, între promisiuni şi calcule

De câteva săptâmâni bune, aproape că nu există zi în care reprezentanţi ai Ministerului Muncii să nu se laude cu majorarea pensiilor din luna septembrie, prin intrarea în vigoare a punctelor de stabilitate. Date de aplicare sigure, exemple de calcul din care reies cifre neverosimile, o altă indexare importantă în ianuarie 2025 şi multe alte promisiuni care mai de care mai spectaculoase, toate fac parte din "arsenalul" scos la bătaie odată cu intrarea guvernanţilor în campania electorală.

În teorie, noul sistem al punctelor de stabilitate este o măsură bună, care oferă un bonus, foarte important în cazul pensiilor mici, celor care au muncit mai mult de 25 de ani, şi aduce în prim-plan principiul contributivităţii, avantajându-i pe cei ce au cotizat efectiv perioade îndelungate de timp. Tot în teorie, din cele 4,7 milioane de pensii aflate în plată, circa 3 milioane ar trebui să fie majorate în septembrie, ceea ce presupune un efort suplimentar major pentru bugetul de stat, aflat într-o situaţie nu tocmai fericită, cu un deficit care se adânceşte de la an la an, în ciuda creşterii economice. Trebuie precizat, în context, că bugetul asigurărilor sociale (cel din care teoretic se plătesc pensiile) nu acoperă în acest an nici măcar creşterea acordată în ianuarie 2024.

Presiuni pentru reducerea deficitului bugetar există din partea tuturor partenerilor instituţionali externi, iar guvernul şi-a luat angajamente ferme în acest sens în faţa Comisiei Europene, astfel că promisiunile de majorare a pensiilor cu încă 25-30% sunt extrem de greu de realizat, mai ales într-un an electoral. Fondul Monetar Internaţional a atras atenţia încă din ianuarie că majorarea din septembrie nu se va putea face decât cel mult parţial şi va trebui etapizată. Şi Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică a tras un semnal de alarmă, recomandând eliminarea scutirilor fiscale şi trecerea graduală la impozitarea progresivă. De asemenea, agenţiile de rating stau permanent la cotitură, cu ameninţarea retrogradării României în categoria "junk", în cazul în care deficitul va fi scăpat de sub control. Alte soluţii vehiculate în spaţiul public sunt amânarea integrală (sine die) a majorării din septembrie sau introducerea de impozite suplimentare pe pensiile şi salariile ce vor depăşi un anumit nivel, deocamdată neprecizat. Nu trebuie ignorat nici articolul din lege care stipulează că "majorarea pensiilor va fi corelată cu creșterea veniturilor la bugetul asigurărilor sociale", un adevărat "colac de salvare" al guvernanţilor.

Iar în disputa asta acerbă dintre promisiuni iluzorii şi calcule realiste, bomboana pe coliva speranţelor a pus-o economistul-şef al BNR, Valentin Lazea, care, într-un cadru nu tocmai oficial, i-a avertizat pe români să nu se mai aștepte la creşteri ale nivelului de trai, pentru că trăiesc deja cu mult peste posibilități.

Din ce în ce mai aproape de război

În ultima perioadă, mulţi oficiali europeni se referă din ce în ce mai des la posibilitatea unui război Rusia - Europa, într-un viitor care nu pare deloc îndepărtat. Potrivit unor rapoarte interne ale serviciilor germane de informaţii, Rusia ar putea ataca teritorii NATO "după 2026", creşterea producţiei de arme a Moscovei şi desfăşurarea de rachete în vestul ţării şi în Belarus indicând, în opinia analiştilor, pregătirea unui conflict major cu Occidentul. Inclusiv ministrul german al Apărării a avertizat că Putin ar putea invada o țară NATO "peste 5-8 ani". Vizate de un eventual atac vor fi, în opinia germanilor, ţările baltice şi Finlanda.

La rândul său, preşedintele francez Emmanuel Macron a invitat naţiunile europene să trimită trupe în Ucraina, "pentru a ne asigura că Rusia nu câştigă războiul", deşi a avertizat că nu există consens asupra acestui subiect, iar alţi lideri europeni importanţi au negat ulterior astfel de intenţii.

Peste Ocean, o eventuală alegere a lui Donald Trump ar face praf unitatea de care (încă) se bucură blocul militar nord-atlantic. Mai mult, generalul David Petraeus, care a condus războaiele din Irak și Afganistan, iar apoi a fost director al CIA, consideră că "America trebuie să rămână întotdeauna în Orientul Mijlociu", apărarea Europei trecând astfel pe plan secund pentru SUA. În opinia lui Petraeus, următoarele ţinte ale lui Putin vor fi Moldova şi Lituania.

Inclusiv Mircea Geoană, secretarul general adjunct al NATO, a declarat că trebuie să ne pregătim pentru câţiva ani de relaţii tensionate cu Moscova.

Din păcate, după cum arată scena politică euro-atlantică, măcinată de dispute electorale interne şi de o fobie de migranţi dusă la extrem, pericolul unui război este unul major. Ucraina a fost lăsată din ce în ce mai singură în ultimele luni, fără suficiente arme şi muniţii, iar oamenii lui Zelenski nu vor putea rezista la infinit doar cu declaraţii de sprijin, în condiţiile în care tunurile le vor rămâne fără obuze. Şi, cu siguranţă, Putin, care visează "de mic copil" la o renaştere a fostei Uniuni Sovietice, nu va ezita prea mult, poate doar o scurtă perioadă de refacere a forţelor, până să atace ţările mici de la marginea "imperiului" său. Astfel, dacă Europa nu se trezeşte şi continuă să dea semne de slăbiciune cu fiecare ocazie, ne-am putea trezi implicaţi în câţiva ani într-un al treilea război mondial. Un conflict de proporţii poate fi încă prevenit, dar numai dacă atitudinea demagogică a liderilor Europei se va schimba radical, în sensul renunţării la declaraţii politicianiste şi trecerii la acţiuni concrete.

Nu deschideţi şampania, tezaurul e tot la Moscova!

Parlamentul European a solicitat Federației Ruse, printr-o rezoluţie adoptată joi, la Strasbourg, să returneze integral României tezaurul național, sechestrat de Moscova în perioada 1916-1917. "Parlamentul regretă că Rusia nu a restituit integral României tezaurul său național, ceea ce reprezintă o încălcare a normelor și cutumelor internaționale", a precizat Parlamentul European, în declaraţia votată cu o largă majoritate.

În timpul Primului Război Mondial, România a trimis în Rusia 91,5 tone de aur, care făceau parte din rezerva Băncii Naționale, colecții de bijuterii și monede rare, precum și bunuri de importanță culturală și istorică, precum arhive de stat, documente, manuscrise istorice, picturi de patrimoniu, cărți rare și colecții ale mai multor instituții. După instalarea la putere a regimului comunist, Rusia a sechestrat tezaurul și a refuzat înapoierea acestuia, chiar dacă a acceptat în timpul discuţiilor bilaterale de după 1989 că aurul românesc a ajuns la Moscova. Trebuie precizat că au revenit totuşi în România, după cel de-Al Doilea Război Mondial, o parte din tezaurul "Cloșca cu puii de aur", câteva zeci de tablouri ale lui Grigorescu şi o serie de obiecte de patrimoniu, în special de natură religioasă.

Rezoluţia adoptată de europarlamentari este un semnal important, fără discuţie, care pune pe agenda internaţională o problemă viu dezbătută de societatea românească de la Revoluţie încoace. Practic, Uniunea Europeană şi-a confirmat astfel sprijinul pentru România în demersurile pe care ţara noastră le va face în această chestiune.

Până la recuperarea integrală a tezaurului e însă o cale foarte lungă. Teoretic, cea mai accesibilă variantă este acum cea de a impune returnarea tezaurului românesc printre condiţiile obligatorii pentru demararea discuţiilor ce vor urma după încheierea războiului din Ucraina, în cadrul cărora Moscova va solicita cu siguranţă băncilor occidentale deblocarea activelor ruseşti, estimate la circa 300 miliarde de euro. În comparaţie cu această sumă uriaşă, valoarea tezaurului României, de 5-7 miliarde de euro, este un mizilic.

Numai că, pentru a include problema tezaurului în negocierile de reluare a relaţiilor Europa - Rusia, România ar trebui să aibă un cuvânt mult mai greu de spus în forurile executive de la Bruxelles şi Strasbourg decât în momentul de faţă. Iar printr-o simplă rezoluţie, care este de fapt o declaraţie politică fără efecte juridice, nu se va întâmpla nimic, în condiţiile în care Parlamentul European adoptă sute de astfel de documente într-o singură legislatură (numai joi, 14 martie 2024, au fost votate zece rezoluţii!). Aşa că nu deschideţi deocamdată şampania, tezaurul e tot la Moscova!

Garcea, alegerile şi primarii

Au apărut primele sondaje după decizia de comasare a alegerilor europarlamentare cu scrutinul pentru locale şi hotărârea ca partidele din coaliţia de guvernare să candideze pe liste comune pentru Parlamentul European. Aşa cum era de aşteptat, intenţiile de vot de până acum au fost date peste cap, Garcea, Piperea & comp, reprezentanţii AUR, care ar fi dominat alegerile europene desfăşurate independent, fiind depăşiţi net de candidaţii PSD-PNL.

Din punctul de vedere al partidelor de la guvernare, comasarea alegerilor a reprezentat probabil singura soluţie de a contracara avântul luat în ultima vreme de grupările naţionaliste, în condiţiile în care politicienii aflaţi pe listele formaţiunilor tradiţionale se bucură de o notorietate mult mai mică în comparaţie cu "vedetele" AUR. Implicarea primarilor, prin intrarea lor în cursă în acelaşi timp, va duce probabil la răsturnarea rezultatelor la europarlamentare, aşa cum indică şi aceste prime sondaje, în condiţiile în care majoritatea celor aflaţi în fruntea localităţilor din România sunt înregimentaţi în cele două partide aflate la conducerea ţării, iar influenţa lor la nivel local va determina o creştere substanţială a prezenţei la vot, aflux ce va duce la un cu totul alt rezultat al alegerilor europene decât cel obţinut în cazul unui scrutin "independent", la care românii, tradiţional, nu prea se înghesuie să participe.

A doua decizie luată de coaliţia guvernamentală, cea de participare pe liste comune la europarlamentare, este una proastă din start, pentru că, întotdeauna, voturile adunate de două partide aflate în alianţă electorală vor fi mai puţine decât cele ce pot fi obţinute separat. Cu toate acestea, se pare că PSD şi PNL au hotărât să sacrifice 2-3 europarlamentari pentru a stopa ascensiunea AUR şi a vedea dacă o astfel de coaliţie poate fi viabilă şi în perspectiva alegerilor din toamnă, parlamentare şi, mai ales, prezidenţiale.

Miza majoră este un candidat comun pentru preşedinţie, variantă care le-ar da posibilitatea social-democraţilor să obţină o funcţie la care râvnesc de 20 de ani, de la Ion Iliescu încoace. Cel mai probabil, pentru a-i determina pe liberali să renunţe la un candidat propriu pentru şefia statului, Ciolacu va sacrifica inclusiv câteva zeci de senatori şi deputaţi, oferindu-le celor de la PNL o reprezentare mai bună decât cea din sondaje pe eventualele liste comune pentru Parlament. Deşi par cam multe compromisuri pentru un partid aflat detaşat în fruntea opţiunilor alegătorilor, dezideratul de a fi cinci (sau chiar zece ani) preşedinte al României probabil că merită...

Ce post vizează Iohannis prin candidatura la şefia NATO

Deşi "în secret" i se pregăteşte o vilă de retragere, pentru modernizarea căreia statul român a alocat circa 7 milioane de euro, Klaus Iohannis nu pare să aibă de gând să stea pe-acasă nici după încheierea celui de-al doilea (şi ultim) mandat prezidenţial. Chiar dacă, potrivit comunicărilor oficiale, şeful statului nu a avut nici măcar o zi de concediu de odihnă în aceşti zece ani, impresia generală lăsată este că preşedintele abia se întorcea din vacanţă pentru a pleca imediat în alt sejur.

La nivel diplomatic, această activitate "intensă" a dat, se pare, roade, pentru că Iohannis este foarte bine văzut în cercurile politice înalte ale Europei. În acest context, ultima "mutare", cea de a-şi anunţa candidatura pentru şefia NATO, nu a fost o surpriză pentru aproape nimeni şi a fost primită fără prea mari rezerve la Bruxelles.

Intrarea "în piaţă" a fost făcută anul acesta la dezbaterea Parlamentului European de la Bruxelles de la începutul lui februarie, unde Klaus Iohannis a fost prezentat elogios chiar de liderul popularilor europeni, Manfred Werner, cel mai puternic om politic de pe continent. Înscrierea în cursa pentru preşedinţia Alianţei Nord-Atlantice a reprezentat astfel o continuare firească. Deşi această funcţie pare antamată de olandezul Mark Rutte, în favoarea căruia s-au pronunţat deja toate cele trei puteri nucleare din NATO - SUA, Marea Britanie şi Franţa -, a căror influenţă va fi evident decisivă, intrarea lui Iohannis în cursă nu face decât să-i crească cota şefului statului român.

Care ar fi miza, în condiţiile în care şefia NATO pare de neatins? E simplu! Noul portofoliu de comisar european pentru Apărare, care va fi înfiinţat în viitorul cabinet comunitar, după alegerile din luna iunie, ca răspuns la pericolul în creştere reprezentat de Rusia pentru securitatea continentului. Cum pentru poziţia de lider al Alianţei este nevoie de consens, Iohannis are toate şansele să fie "recompensat" pentru o eventuală retragere strategică din cursă cu noua funcţie, pe care actuala (şi probabil viitoarea) preşedintă a Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a promis că o va înfiinţa în noul mandat şi o va încredinţa unei personalităţi din Europa de Est.

Iar mai bine decât Klaus Iohannis nu este nimeni poziţionat, deşi s-au mai vehiculat nume foarte interesante din Polonia (ministrul de Externe Radoslaw Sikorski) şi Estonia (prim-ministrul Kaja Kallas). La urma urmelor, de ce n-ar avea şi România un post de mare importanţă în politica europeană, mai ales că în ultimele comisii n-am prea fost băgaţi în seamă la împărţirea funcţiilor de top?