Joc de echipă mare, buget de echipă mică

Victoria senzaţională obţinută sâmbătă seara în Giuleşti, în faţa Rapidului, liderul la zi al campionatului, a reprezentat o mare surpriză pentru amatorii de fotbal... care n-au văzut meciul.

Pe teren, în ciuda diferenţei de poziţii în clasament şi a pronosticurilor "specialiştilor", cei care au condus jocul şi au dat permanent tonul au fost fotbaliştii Oţelului, a căror evoluţie a fost cu o clasă peste mult mai bine cotaţii jucători ai giuleştenilor. Practic, nu victoria gălăţenilor a impresionat, pentru că surprize s-au mai văzut în fotbal, ci maniera în care a fost obţinută, la capătul unui joc controlat aproape în totalitate, cu excepţia a 15-20 de minute din repriza secundă, când gazdele au pus ceva presiune la poarta Oţelului, fără a avea însă mari realizări.

Dincolo de succesul de sâmbătă şi evoluţia entuziasmantă a echipei pregătite de Laszlo Balint, publicul gălăţean rămâne cu un mare regret. Formaţia de la malul Dunării nu reuşeşte să adune în jurul ei suficienţi sponsori, care să-i asigure stabilitatea financiară necesară performanţei. Fundaşul Paul Iacob, autor al unui gol de manual, o "folha seca" cum rar se vede pe stadioanele româneşti, chiar s-a plâns, la interviurile de după meci, că jucătorii Oţelului n-au mai fost plătiţi de ceva vreme. Şi chiar dacă promisiunile conducătorilor clubului că salariile vor fi achitate în această săptămână se vor adeveri, nesiguranţa în privinţa banilor rămâne o problemă majoră a grupării gălăţene. Şi nu de ieri, de azi. Este clar că suma alocată Oţelului de Primărie nu este suficientă pentru o performanţă de vârf, iar sponsorii nu se înghesuie, în ciuda faptului că firme cu bani există destule în Galaţi.

Acest lucru a dus, în vară, la pierderea întregii osaturi a echipei care se conturase în sezonul trecut, în prim-plan cu Cisotti, ajuns să fie unul dintre cei mai buni jucători de la FCSB, împreună cu care au plecat Maciel, Teles, Miguel Silva, Bourard, Cisse, Stevanovici, Maftei, Tănasă, ca să-i amintim doar pe titulari.

Iar acum, în pauza de iarnă, sunt posbile din nou plecări, evident dintre jucătorii care au impresionat inclusiv în Giuleşti. Primul vizat este căpitanul Lameira, aflat anul trecut în umbra lui Cisotti, care a explodat în acest sezon în primul rând prin viziunea jocului, urmat de Joao Paulo, jucător calificat la Mondiale şi a cărui cotă a crescut exponenţial. Se pare că există oferte şi pentru Nuno Pedro, Conrado sau Paulinho.

Drept urmare, este posibil să urmeze o nouă reconstrucţie. Întrebarea este până când! Pentru că suporterii gălăţeni chiar îşi doresc o nouă performanţă, mai ales că de la titlul din 2010-2011 a trecut ceva vreme...

Combinatul aşteaptă o decizie, până nu se ofileşte de tot

Combinatul siderurgic a început, miercuri, plata salariilor restante pe luna octombrie şi, conform unor surse din cadrul companiei, toţi angajaţii vor primi în zilele următoare aceşti bani. Problema este, însă, că de-acum încolo, în lipsa unor decizii clare la nivel guvernamental, nu vor mai fi fonduri pentru plata salariilor. Iar de la Palatul Victoria nu se mai aude nimic de o bună bucată de vreme, deşi comitetul interministerial înfiinţat cu mare tam-tam se face că lucrează de peste două luni. Fără niciun rezultat, până în momentul de faţă.

Mai mult, şi vocalul administrator concordatar Remus Borza, care dădea des informaţii despre ceea ce se întâmplă la Liberty şi despre scenariile de salvare a combinatului gălăţean, pare să fi amuţit de la o vreme. Cel mai probabil, tăcerea sa este determinată de faptul că niciuna dintre variantele pe care le-a propus până acum nu a primit acceptul guvernului, care pare să aibă o viziune proprie de restructurare, destul de diferită, chiar dacă în esenţă ambele părţi sunt de acord cu salvarea industriei siderurgice gălăţene.

Nu mai există veşti nici despre mult-lăudatul contract de tolling (închirierea capacităţilor de producţie), prin care s-ar putea relua destul de rapid activitatea şi asigura astfel plata salariilor, deşi discuţii în acest sens există de câteva luni bune.

Ultimele informaţii "scurse" din Liberty spun doar că până pe 10 decembrie trebuie votat un nou plan de re­struc­turare, astfel încât în ianuarie sau februarie 2026 să poată fi organizată licita­ţia pentru vânzarea afacerii de bază. A "răsuflat" şi preţul de pornire, circa 670 milioane de euro, destul de sus faţă de evaluarea minimă a Combinatului, care este de 420 milioane de euro.

Dincolo de toate deficienţele de comunicare şi amânarea unei decizii, e clar că siderurgia gălăţeană este încă destul de atractivă, pentru că s-au înmulţit cei interesaţi să participe la licitaţie. Alături de Umbrărescu, ucraineanul Ahmetov, indianul Jindal şi turcii de KMC, nume care s-au tot vehiculat în ultimele luni, au mai apărut două alternative. Ambele sunt determinate de "frâna" pe care Comisia Europeană a decis să o pună dumpingului de oţel asiatic, iar marii producători din această parte a lumii au nevoie de un "cap de pod" pe continent. Cei doi noi pretendenţi sunt grupul irakian Galiawa (Van) şi chinezii de la Delong, semn clar că "mireasa" gălăţeană încă atrage multe priviri. Numai să fie şi guvernul dispus "să-i dea mâna", până nu se ofileşte!

Măsuri aplicate, măsuri anunţate

Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) a dat, joi, aviz negativ pentru reforma pensiilor magistraților. Avizul este doar consultativ şi Guvernul poate continua procedura de adoptare a legii prin asumarea răspunderii, însă a ratat termenul de 28 noiembrie, astfel că este foarte posibil ca România să piardă 231 milioane de euro din alocările Planului Național de Redresare și Reziliență (PNRR). În acelaşi timp, miercuri, Consiliul de Supraveghere al Hidroelectrica a anulat procesul de numire a unui director general al companiei, obligaţie asumată de România pentru a primi alte 227 milioane de euro prin PNRR. Cu toate acestea, ministrul Finanţelor susţine că analiza Comisiei Europene a fost "îngheţată", iar evaluarea va fi făcută în primăvară, astfel că există totuşi şanse ca banii să nu fie pierduţi. În total, este vorba de circa 800 milioane de euro, sumă legată de îndeplinirea unor jaloane care ţin de modernizarea ţării.

Dincolo de toate rateurile şi negocierile bruxelezo-dâmboviţene, un lucru este cert, reforma structurală majoră pe care România s-a angajat să o facă bate pasul pe loc, iar semnalele pozitive primite de la agenţiile de rating şi de la Comisia Europeană se bazează deocamdată doar pe creşteri de taxe pentru firmele mici şi cetăţenii de rând, "greii" politicii, justiţiei şi administraţiei nefiind atinşi până acum absolut deloc, deşi de la majorarea TVA din vară au trecut deja patru luni, în care s-a tot discutat şi negociat cum să fie tăiate posturi în ministere, primării şi agenţii, să fie eficientizată colectarea fiscală, să fie reduse cheltuielile statului... Nu s-a întâmplat însă nimic, nici sub ameninţarea pierderii fondurilor europene, iar în aceste condiţii presiunea fiscală continuă să crească şi probabil va exploda anul viitor, pentru că reducerea deficitului bugetar, şi ea asumată în faţa Comisiei Europene, nu va putea fi susţinută doar din creşteri de taxe aplicate "prostimii".

În acest cadru, Iancu Guda, noul consultant pentru reformă al Guvernului, este foarte supărat pe analiştii care critică măsurile luate de premierul Bolojan şi se preface că nu vede nicio diferenţă între măsurile deja aplicate pentru românii de rând şi măsurile doar anunţate pentru clasa de sus. Într-un scurt joc de cuvinte, IUDA mediului privat, devenit RUDA guvernului, GUDA vrea să inducă DUDA că NUDA realitate a României nu e BUDA. LUDĂ!

Reforma dulăilor a rămas pe hârtie

După ce a "păcălit" Comisia Europeană, România a trecut cu bine, la finele săptămânii trecute, şi de vizita delegaţiei Fondului Monetar Internaţional (FMI), care a apreciat în mare măsură măsurile iniţiate de guvernul condus de Ilie Bolojan. Au fost evidenţiate, bineînţeles, şi o serie de puncte slabe, destul de multe, din păcate, a căror neîndeplinire ar putea afecta serios mult-trâmbiţata reformă. Printre acestea se află inflaţia ridicată, care va rămâne foarte sus cel puţin până în toamna viitoare, riscuri privind stabilitatea fiscală şi ratingul de ţară, întârzierea reformelor structurale şi absorbţia încă incertă a fondurilor europene.

Din păcate pentru românii de rând, măsurile cu care guvernul a trecut până acum examenele, atât în faţa FMI, cât şi în raport cu agenţiile de rating şi Comisia Europeană, sunt în general doar pe hârtie, pentru că, după pachetul din vară, care a afectat numai populaţia şi firmele mici, restul reformelor sunt încă la stadiul de intenţie şi, după cum s-a dovedit în ultimele luni, sunt foarte greu de transpus în practică. Mai plastic spus, reforma căţeilor s-a făcut rapid, dar reforma dulăilor se va face mai la sfântu'-aşteaptă!

La modul concret, nu s-a făcut niciun fel de reformă administrativă, deşi "se ţes" scenarii de luni bune, pensiile speciale au rămas neatinse, în ciuda diverselor scenarii şi variante de lucru, iar măsurile de eficientizare a colectării sunt încă la nivel de "o să facem". Impresia generală este că guvernul lucrează cam ca în cântecelul copilăriei "cu creionul pe hârtie, o reformă-am desenat"...

În aceste condiţii, recomandările finanţiştilor de FMI nu sună deloc bine, acestea vizând măsuri fiscale suplimentare (suspect de mulţi oficiali au început să declare în ultima vreme că TVA nu va creşte în 2026, ceea ce s-ar putea "traduce" prin faptul că exact asta se va întîmpla, chiar dacă nu de la începutul anului), introducerea impozitului progesiv pe venit (adică majorarea taxelor pentru multe categorii de salariaţi), reforme ale impozitului pe proprietate prin ajustarea la valoarea de piaţă (evident, o creştere a taxelor pe locuinţe şi maşini), renunţarea la facilităţile de impozit sectoriale, dar şi eliminarea impozitării pe cifra de afaceri, considerată injustă pentru firmele cu marje mici de profit (supermarketurile, de exemplu).

Concluzia e simplă şi destul de evidentă pentru cine vrea "să vadă". În ciuda optimismului afişat de liderii politici ai partidelor aflate la guvernare, situaţia în care se află România nu este deloc roz, iar orice întârziere în introducerea şi aplicarea unor reforme structurale reale va avea un impact major la toate nivelurile, dar în special pentru categoria de populaţie cu venituri mici şi medii, care este oricum deja cea mai afectată.

Cine-ar fi mai bine să cumpere Combinatul?

Dincolo de ancheta pe care procurorii o desfăşoară la Combinat, care nu ştim când şi cum se va finaliza, problema stringentă a Galaţiului rămâne reluarea producţiei pe platforma siderurgică, în condiţiile în care alte câteva luni de inactivitate ar putea însemna sfârşitul.

Există în momentul de faţă trei oferte de preluare, chiar dacă la o eventuală licitaţie internaţională, variantă agreată de administratorii concordatari, ar putea apărea şi alţi amatori. Întrebarea este cine e cel mai potrivit investitor pentru Galaţi şi o să-i analizăm pe cei trei ale căror nume au fost făcute publice.

Dorinel Umbrărescu are marele avantaj că este român, un punct forte într-o ţară în care naţionalismul ia amploare pe zi ce trece. Faptul că nu are probleme cu banii, băncile făcând coadă la uşa lui când vrea un împrumut, este un alt atu important. De asemenea, la plusuri se poate adăuga faptul că îşi plăteşte foarte bine angajaţii, ba chiar a început să le construiască un... oraş. Este extrem de exigent, ce-i drept, ceea ce ar putea fi o problemă pentru siderurgiştii gălăţeni, care n-au mai muncit de vreun an şi jumătate. Şi de-aici încep minusurile, deloc de neglijat. N-a făcut niciodată oţel, iar faptul că se chinuie de un an să repornească combinatul de la Oţelu Roşu, care e cam cât o secţie a Liberty Galaţi, poate da de gândit. Mai mult, este cel mai în vârstă dintre cei trei investitori şi a început deja să-şi transfere afacerile către copiii săi, a căror pricepere în business nu a fost încă dovedită.

Ucraineanul Rinat Ahmetov pare să aibă, la prima vedere, numai atuuri. Este "oţelar" cu o mare experienţă metalurgică şi minieră, este foarte bogat, are la dispoziţie sute de muncitori specializaţi, pe care i-a salvat de la uzina distrusă din Mariupol şi i-a relocat în vestul Ucrainei, o bună parte din ei fiind chiar vorbitori de română din zona Bugeacului. În plus, dispune şi de resurse proprii de materii prime, aşa că probabil ar putea să reia producţia extrem de rapid. Dezavantajul este că ar putea activa la Galaţi doar până va finaliza reconstrucţia oţelăriei de la Piombino (Italia), preluată în această vară.

Indianul Naveen Jindal este şi el producător de oţel, are şi bani, dar are un dezavantaj care va conta enorm pentru gălăţeni - este indian! Chiar dacă Mittal a redresat practic combinatul, Gupta a "reuşit" să-şi anatemizeze ţara natală prin "ingineriile" care au adus Liberty în situaţia dezastruoasă de astăzi. Revenind la Jindal, acesta are şi un interes pe termen lung, deoarece cotele şi taxele pe care le va impune Comisia Europeană de anul viitor îl obligă practic să-şi găsească rapid un "cap de pod" în Europa, dacă nu vrea să iasă din joc. Iar Galaţiul, cu specialişti indieni şi un preţ accesibil, i-ar pica mănuşă!

Din păcate, dacă se va ajunge la licitaţie, probabil că nu vor conta decât banii, plătiţi şi/sau investiţi, deşi, evident, ar fi mult mai multe elemente de luat în calcul.

Uite pisica, Gupta!

Comunicatul Parchetului General despre delapidarea uriaşă realizată la Liberty Galaţi prin tranzacţiile cu certificate de emisii de gaze cu efect de seră a făcut valuri uriaşe la sfârşitul săptămânii, mai ales că a fost menţionată şi o implicare a ruşilor de la Gazprom.

Nu este prima şi cu siguranţă nu va fi nici ultima oară în România când descinderile mediatizate ale procuorilor sunt mult mai spectaculoase decât rezultatul final al anchetei. Publicul larg rămâne cu impresii frumoase despre cum se stârpeşte corupţia la noi, chiar dacă procesele se finalizează de multe ori doar cu pedepse cu suspendare sau chiar cu achitări în baza diverselor tertipuri bine ascunse prin legislaţie.

Revenind la Combinat, despre tranzacţiile respective cu certificate de carbon s-a scris în presă încă de prin 2021, la momentul respectiv fiind menţionat directorul de atunci drept "artizan" al afacerii, director care a căzut alcaponian, imediat după aceea, în urma unei "găinării" cu tablă.

Cât despre "ingineriile financiare" ale lui Sanjeev Gupta, acestea sunt binecunoscute încă de la momentul preluării combinatului gălăţean, iar de atunci au început să fie demascate peste tot în lume, patronul Liberty fiind cercetat în mai multe ţări. Omul nu este şi n-a fost niciodată "oţelar", precum fostul Mittal sau poate viitorul Jindal, ci un "contabil" foarte inventiv, aflat mereu cu un pas în faţa legilor şi anchetatorilor.

Şi dacă toată povestea era cunoscută de o bună bucată de vreme, de ce a explodat tocmai acum? Mai ales că, de fapt, statul român n-a pierdut nimic în tranzacţiile cu certificate puse la cale de Gupta, însă s-a văzut acum, din cauza lor, în faţa perspectivei de a nu-şi mai putea recupera împrumuturile acordate prin EximBank. Ca o paranteză, poate n-ar strica, în context, o vizită a procurorilor la respectiva bancă şi la ministerul care aprobă şi eliberează certificatele de carbon.

Revenind la subiect, nu cumva la mijloc este interesul statului de a-i plasa rapid combinatul unui cumpărător solvabil, de la care să-şi poată recupera banii? Iar acest lucru nu se poate face fără ca Gupta să-şi cedeze acţiunile, pentru că un eventual cumpărător al activelor gajate nu are ce face cu mormanul de fiare, fără să aibă şi documentele aflate în posesia actualului patron. Şi cum, cel mai probabil, Gupta nu este dispus să le cedeze, trebuie convins într-un fel sau altul! Iar pentru început i se "arată pisica", poate se sperie şi cedează p(i)sihic!

Când ţi-e teamă că ieşi pe locul 2, deşi eşti singur în cursă

Cu cât se apropie mai mult Congresul PSD, la care Sorin Grindeanu va deveni, de jure, nu numai de facto, preşedintele partidului, liderul social-democrat pare să fie într-o campanie electorală continuă. Aproape că nu există declaraţie publică sau eveniment derulat pe scena social-politică sau economică românească la care Grindeanu să nu aibă ceva de spus, de comentat sau de contrazis.

Bolojan putea să nu crească TVA dacă accepta soluţia PSD, reforma pensiilor magistraţilor se putea rezolva prin negocieri pe persoană fizică, Oana Gheorghiu nu e potrivită pentru funcţia de vicepremier pentru că l-a criticat cândva pe Trump, Bulgaria ne sabotează pe Dunăre ca să-şi menţină porturile maritime la capacitate maximă şi multe, multe altele, la care se adaugă turneul prelungit prin filialele din ţară, unde încearcă să-şi fidelizeze activul de partid, prin funcţii şi promisiuni. Cum Grindeanu n-are contracandidat la congresul din 7 noiembrie, am putea crede că se teme să nu piardă alegerile la care va concura de unul singur.

Între timp, în lumea reală, de care politicienii români sunt din ce în ce mai decuplaţi şi pe care, mai grav, de la o vreme chiar o ignoră, inflaţia se menţine la 10%, de departe cea mai ridicată din Europa, economia dă semne de stagnare şi există chiar riscuri de recesiune, prognozele indică o devalorizare importantă a leului, agenţiile de rating trag semnale de alarmă, comisarul european pentru economie a venit la Bucureşti să ne atragă atenţia, toate din cauza deficitului bugetar pe care coaliţia aflată la guvernare nu reuşeşte (nu vrea, de fapt!) să-l ţină sub control, în condiţiile în care mimează reformele structurale de câteva luni bune, dar fără să fi luat vreo măsură concretă, în afara celor din primul pachet, care au afectat doar populaţia şi firmele mici.

Astfel, pare din ce în ce mai probabilă o încercare de înlăturare a lui Bolojan din funcţia de premier înainte de termenul stabilit de rotativă, primăvara lui 2027. Evident, peste câteva luni, după ce acesta îşi va asuma reformele pe care pesediştii nu le vor implementate, deşi sunt conştienţi că altfel nu se poate. Iar, în aceste condiţii, actuala campanie electorală solitară a lui Sorin Grindeanu începe să aibă logică, ea vizând de fapt preluarea puterii peste rând, deoarece PNL-ul nu are în momentul de faţă un alt lider care şi-ar putea asuma guvernarea, chiar dacă au apărut în partid grupări care-l contestă pe Bolojan. Şi cum "mingea" desemnării premierului e în terenul lui Nicuşor Dan, avem răspunsul şi la întrebarea de ce preşedintele ţării este singurul om politic pe care liderul PSD nu-l "desfiinţează" în aceste zile. Iar teama lui Sorin Grindeanu de locul 2 este probabil chiar reală, având în vedere antecedentele, el fiind singurul premier român post-decembrist demis de propriul partid!

Cât timp se poate analiza cu atenţie şi îngrijorare

Au trecut trei săptămâni de când comitetul interministerial de protejare a interesului statului la Liberty Galaţi, "inventat" de Guvern luna trecută (deşi trebuia înfiinţat cu mult timp în urmă, pentru că datoriile nu sunt de ieri, de azi), este aşteptat să ia o decizie şi încă nu s-a întâmplat nimic. S-au derulat câteva şedinţe de analiză, ce-i drept, însă totul s-a deasfăşurat cu uşile închise, astfel că până acum n-a "transpirat" nimic, pentru că probabil nici nu s-a stabilit nimic. Iar datoriile de jumătate de miliard de euro pe care Sanjeev Gupta le-a acumulat către statul român îi permit Guvernului să-l "execute" pe patronul indiano-britanic încă de la 1 octombrie.

Doi mari investitori, Dorinel Umbrărescu şi ucraineanul Rinat Ahmetov, şi-au anunţat intenţia de a prelua activele combinatului siderurgic gălăţean, iar alte două firme, una germană cu patron indian, alta turcească, au depus oferte de a relua activitatea, pe baza unor contracte de tolling (închirierea capacităţilor de producţie). Cei doi "grei" şi-au trimis staffurile la Galaţi, să analizeze situaţia, iar faptul că niciunul dintre ei nu şi-a retras oferta este un semn cât se poate de bun, o dovadă clară că Liberty Galaţi are şi viitor, nu numai trecut. Mai mult, o altă firmă germană, lider în industria de profil, s-a oferit să asigure în totalitate retehnologizarea combinatului, odată ce se va lua decizia de continuare a producţiei.

Între timp, angajaţii buni de la Liberty au început să-şi caute de lucru în ţară sau în străinătate, sătui de şomajul tehnic în urma căruia nu primesc bani decât pe hârtie (salariile sunt restante de două luni, bonurile de masă nu s-au mai dat de trei luni), iar utilajele se degradează, în condiţiile în care n-au funcţionat decât câteva săptămâni în ultimul an şi jumătate. Oamenii au facturi de plătit, copii de dus la şcoală, unii au şi rate la bănci, iar situaţia multora a devenit extrem de dificilă, după atâtea luni de aşteptare zadarnică.

Aşa cum sublinia şi administratorul concordatar Remus Borza, la momentul depunerii dosarului în instanţă, interes pentru repornirea combinatului există, la fel cum există și furnizori de echipamente și soluții tehnice. Trebuie luată însă o decizie cât mai repede, înainte ca dezafectarea echipamentelor şi plecarea salariaților calificați să devină un obstacol major în calea reluării activităţii.

Deşi un oraş întreg este ameninţat de o adevărată bombă socială, comitetul lui Bolojan se scarpină liniştit în cap (analizează cu atenţie şi îngrijorare, în termeni politici), tergiversând lucrurile la nesfârşit, ca orice comisie înfiinţată în România să rezolve o problemă. Poate nu va fi prea târziu, când se vor trezi stimabilii din "analiză"...

Ce mai e suta în ziua de azi

Guvernul Bolojan a aniversat săptămâna trecută 100 de zile de când se află la cârma ţării. Premierul a ţinut cu ocazia asta un discurs autolaudativ, în care ne-a explicat cum a reușit să salveze România de intrarea în incapacitate de plată şi a crescut veniturile fiscale prin măsuri de "responsabilitate, nu de austeritate".

Prima "ameninţare" este o mare gogoriţă, pentru că România este departe de ajunge în incapacitate de plată, cu datorii de 55-60% din PIB (cele pe termen scurt putând fi achitate în totalitate din rezervele BNR!) şi curs valutar stabil, singurul derapaj fiind deficitul bugetar mare (pe care chiar politicienii nu vor să-l reducă!). Cea mai bună dovadă de solvabilitate este că la ultimele emisiuni de obligaţiuni externe lansate de Ministerul de Finanţe a fost pur şi simplu "bătaie" (ofertă de peste 9 miliarde de euro, pentru cele 4 miliarde de euro solicitate de România). Iar "marfă" falimentară, evident, nu cumpără nimeni.

Cea de-a doua afirmaţie boloja(l)nică este la fel de falsă, pentru că "responsabilitate" nu înseamnă măriri de taxe şi impozite, tăieri de facilităţi şi inventarea de biruri NUMAI pentru populaţie şi firme, ci reforme profunde în administraţie, reforme pe care, ce-i drept, guvernanţii ni le-au fluturat o vreme pe sub nas, dar apoi le-au ascuns sub preş, unde probabil vor şi rămâne. Mai mult, ineficienţa instituţiilor de stat conduse politic este pe cale să ajungă la fel de proverbială ca întârzierile CFR-ului, ANAF trimiţând către DNA, de exemplu, doar patru mari evazionişti pe tot parcursul anului, în condiţiile în care ţara colcăie de "bani negri", unele estimări vorbind chiar de 40% din PIB. Despre ANAF ca "lingură de lemn" a colectării în Europa încă de la intrarea României în UE, ce să mai vorbim...

E drept că agenţiile de rating au fost păcălite în vară de promisiunile frumos ambalate despre reforme structurale, iar Comisia Europeană a acceptat recent încă o încălcare a promisiunilor guvernului (creşterea deficitului permis de la 7 la 8,4%), dar asta nu se va mai întâmpla de multe ori.

Între timp, în lumea reală, "responsabilitatea" a început să-şi facă simţită prezenţa: inflaţia a ajuns la 10%, consumul lunar a scăzut cu 7% şi s-au redus astfel şi încasările la buget, cheltuielile statului au continuat să crească, investiţiile străine s-au împuţinat, multe companii mari au anunţat concedieri ş.a.m.d.

Iar în corul de osanale la adresa guvernului, singurul om din coaliţie care a ieşit din rând a fost şeful UDMR, Kelemen Hunor, care a şoptit din colţul lui de masă că "încă n-am făcut reforme; să crești TVA nu este reformă". Nu l-a auzit însă prea multă lume, pentru că o sută de zile trec repede şi a început deja să fie pregătită (cu mare atenţie la "rinocerii" care văd în jur doar "rinoceri") următoarea "autolaudatio" despre salvarea naţiunii din ghearele nimănui. De fapt, singurele gheare din peisaj sunt cele ale politicienilor...

În aşteptarea celui de-al treilea incident mondial

După incidentele de săptămâna trecută, când spaţiul său aerian a fost încălcat de trei avioane de vânătoare rusești, Estonia a solicitat întrunirea Consiliului de Securitate al ONU şi activarea Articolului 4 din Tratatul NATO, care prevede consultări când unul dintre aliaţi consideră că teritoriul, independența și securitatea sa sunt amenințate. Consultări în baza Articolului 4 au fost solicitate şi de Polonia, care a reclamat că spațiul său aerian a fost încălcat de cel puțin 19 drone rusești în noaptea de 9 spre 10 septembrie. România, în schimb, "n-a mişcat în front" după incidentul din 13 septembrie, când o dronă rusească s-a "plimbat" timp de 50 de minute prin spațiul aerian al ţării.

Iar o astfel de indecizie ne poate costa scump. În cea mai recentă declaraţie, președintele SUA, Donald Trump, care numai diplomat nu este, a confirmat că ar ajuta la apărarea Poloniei și a țărilor baltice, în cazul în care Moscova își va intensifica ostilitățile, fără să amintească deloc de România, aflată într-o poziţie similară faţă de Rusia. Vorba "poetului", dacă voi nu mă vreţi/cereţi, eu de ce v-aş vrea/ajuta?

Ceva clarificări vom avea probabil după întrunirea Consiliului NATO, programată marți, reuniune la care România ar trebui să pună piciorul în prag mult mai hotărât decât a făcut-o până acum, pentru că altfel se va trezi izolată în faţa unui adversar pe care nu îl poate înfrunta singură. Iar Putin exact asta încearcă să afle prin aceste incursiuni provocatoare, să vadă care dintre vecinii săi este mai slab şi mai puţin "apărabil" de către armatele combinate din NATO. Şi, deocamdată, la reacţie, suntem pe locul 3 din 3!

Să ne amintim că ambele războaie mondiale au început în urma unor incidente determinate de provocări, în ţări fără foarte mare importanţă pentru ordinea mondială. Asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand în 1914 de către un sârb bosniac a determinat Austro-Ungaria să declare război Serbiei, deşi aceasta nu a avut nicio implicare în uciderea moştenitorului tronului imperial, pusă la cale de naţionaliştii bosniaci aflaţi sub ocupaţie austro-ungară. În 1939, pretextul a fost mult mai pueril, un atac regizat de nazişti, care s-au dat drept polonezi şi au atacat o stație radio germană.

De fiecare dată a fost necesară doar o scânteie, pentru că lumea era de fapt pe picior de război, situaţie de care nu suntem departe nici astăzi. Şi cel mai probabil, 80 de ani mai târziu, din cauza "evoluţiei", nu se va mai trage cu pistolul sau cu puşca, ci se va doborî din "greşeală" un avion sau se va tăia din "neatenţie" un cablu de comunicaţii... Rămâne de văzut unde se va întâmpla asta, dar sigur e că România, prin lipsa de reacţie de până acum, pare să fie în pole-position.

Amatorism şi grupuri de interese

Ultimul conflict al coaliţiei de guvernare are la bază plafonarea preţurilor la alimentele de bază, măsură pe care premierul liberal vrea să o elimine, iar PSD şi UDMR să o menţină. Fiecare dintre tabere are argumentele sale, economice în cazul lui Bolojan, care susţine că intervenţia în piaţă generează disfuncţionalităţi majore, pentru că limitarea adaosului într-o zonă determină creşterea lui în altă parte, sociale în viziunea PSD, care susţine că de suferit vor avea tot cei mai săraci dintre români, în capul cărora se va "sparge" inflaţia ajunsă deja la 10%, cu tendinţe de a urca spre 15%.

Dincolo de argumente, ambele valabile la modul general, interesant este că atât premierul, cât şi social-democraţii lucrează, se pare, cu cifre greşite. Declaraţiile ministrului Agriculturii conform cărora un frunct de avocado costă cât trei kilograme de roşii frizează absurdul, iar faptul că şeful unui minister care acordă de ani buni subvenţii de zeci de milioane de euro pentru cultivatorii autohtoni de roşii habar n-are cu ce preţ ajung acestea în piaţă demonstrează faptul că politicile macro în România se fac la nivel de amatorism pur, în cazul în care nu sunt dictate de diverse grupuri de interese.

Situaţia este similară celei din cazul preconizatelor concedieri din administraţia publică, unde s-au vehiculat atât de multe cifre încât este evident faptul că situaţia reală este total necunoscută la Bucureşti. Iar la ultima şedinţă convocată pe această temă, premierul i-a lăsat pe primari cu ochii-n soare, făcându-se că are treburi mai importante de rezolvat, aşa că edilii marilor oraşe au plecat acasă aşa cum au venit.

Rezolvarea ambelor probleme a fost de altfel amânată sine die, aşa cum era de aşteptat să se întâmple, iar aplicarea unor măsuri în aceste zone va mai dura mult şi bine, până când forma finală la care se va ajunge după negocieri va avea probabil efecte minime în reducerea cheltuielilor care sufocă bugetul. Nici vorbă de decizii dure şi aplicabile chiar de a doua zi, aşa cum se întâmplă atunci când sunt afectaţi doar oamenii de rând, nu şi multele grupuri de interese controlate de politicieni.

Până atunci se va mai tăia pe ici, pe colo, ultima "găselniţă" a premierului fiind scurtarea duratei ajutorului de şomaj, unde sumele economiste ar fi total nesemnificative, la fel cum vor fi şi cele provenite din plăţile pe care 90% din foştii coasiguraţi la sănătate (nu) le vor mai face.

Drept urmare, Bolojan şi-a făcut curaj şi ne-a avertizat deja că deficitul bugetar nu va putea să scadă sub 8% în acest an, în ciuda promisiunilor populiste şi a angajamentelor luate în faţa Comisiei Europene. Iar urmarea este logică şi am mai spus-o în acest colţ de pagină: o nouă creştere a TVA de la 1 ianuarie.

Gargara reformei administrative cu efect zero

Dezbaterile pe tema reformei în administraţie continuă cu şi mai mult aplomb în spaţiul public, deşi a trecut o săptămână de când partidele din coaliţia guvernamentală nu s-au înţeles pe acest subiect, care apoi nici n-a mai ajuns în Parlament, împreună cu pachetul 2, pentru care premierul Ilie Bolojan şi-a asumat răspunderea.

Cum înainte de ultima discuţie dintre partide nu s-a făcut mare vâlvă pe această temă, se pune întrebarea ce s-a întâmplat, de fapt, de a explodat dintr-o dată? E simplu, au apărut cifrele reale!

Până atunci se vorbea despre disponibilizări de 20-25% din personalul primăriilor şi toată lumea părea de acord, inclusiv PSD, partidul care conduce cele mai multe administraţii din ţară. La acea ultimă discuţie, însă, premierul Bolojan a primit la mapă informaţia că organigramele administraţiilor locale au fost umflate atât de mult în ultimii ani (cel mai probabil deliberat, în aşteptarea unei decizii de reducere a numărului de posturi), încât, practic, până pe la 32% nu pleca nimeni acasă!

La Galaţi, spre exemplu, conform primarului Ionuţ Pucheanu, sunt 640 de posturi în organigrama Primăriei şi doar 460 de angajaţi (71% din posturi ocupate), iar la Consiliul Judeţean sunt ocupate 130 de posturi din 230 posibile (56%).

În aceste condiţii, în şedinţa cu pricina, premierul a "urcat" procentajul disponibilizărilor la 40-45%, pentru ca totuşi să fie daţi afară în jur de 10% dintre angajaţi, iar reforma administraţiei locale să nu rămână doar pe hârtie. Drept urmare, pesediştii au blocat proiectul şi, din toate părţile, au început să fie servite "fumigene" care să abată discuţia de la cursul ei principal.

Dacă aceste noi procentaje (40-45%) vor rămâne în pachetul de reforme aprobat de guvern, de la Primăria Galaţi ar putea pleca 24 de angajaţi, conform primarului, deşi cifrele premierului, despre care Pucheanu susţine că sunt greşite, ar indica peste 100 de disponibilizări.

E greu de spus, în acest moment, cât de mult vor încerca PSD şi PNL să-şi apere sinecurile (cele două partide au împreună 2.800 de primării din cele 3.100 din ţară!) şi la ce cifre finale se va ajunge. Dar chiar dacă toţi cei aflaţi pe "lista neagră" a lui Bolojan vor pleca în cele din urmă din primării, ei nu vor ajunge cu siguranţă nici şomeri, nici în mediul privat, ci tot la stat, unde companiile edilitare care au ca acţionar majoritar consiliile locale vor absorbi cu uşurinţă "activul de partid" şi nu sunt deocamdată cuprinse în niciun plan de restructurare. Poate doar pe la ţară să existe ceva victime colaterale...

Iar coaliţia va putea bifa realizarea cu "succes" şi efect... zero a reformei administraţiei locale, în timp ce românii se vor trezi la anul cu o nouă creştere de taxe, pentru că banii pe care ţara îi consumă în plus şi la care partidele beneficiare nu vor să renunţe trebuie să vină de undeva...

Rezistenţă feroce la schimbare

Guvernul Bolojan a adoptat, vineri, cinci dintre cele șase proiecte de lege care fac parte din Pachetul 2 de reforme pentru echilibrarea bugetului, pentru care îşi va asuma luni răspunderea în Parlament. Cel de-al şaselea, unul dintre cele mai importante, care vizează măsurile privind administraţia publică, a rămas în coadă de peşte, deşi premierul a anunţat că va fi rediscutat în cadrul coaliţiei de guvernare şi vor fi depuse amendamente în Parlament, astfel că procedura de asumare a răspunderii pentru el nu va avea loc luni, ci peste câteva zile.

Acest proiect presupune că în jur de 40.000 de posturi din primării şi consiliile judeţene ar urma să fie desfiinţate şi a stârnit nemulţumiri în rândul celor vizaţi, aflaţi în mare parte sub umbrela PSD, partid care teoretic a anunţat că susţine eliminarea privilegiilor și sinecurilor. Însă de la teorie la practică e cale lungă, ca de la susţinerea oricărui tip de reformă, la modul general, până la momentul când măsurile te afectează direct.

Deşi, raportat la numărul total al bugetarilor, propunerea lui Bolojan vizează o parte destul de mică, circa 3%, iar multe din posturi sunt de fapt neocupate, astfel că disponibilizările nu ar afecta efectiv decât vreo 2% dintre angajaţii la stat, rezistenţa este uriaşă. În afară de oamenii politici, ai căror sinecurişti se simt în pericol, au apărut în spaţiul public şi o mulţime de organizaţii sindicale sau confederaţii de toate felurile de care n-a auzit nimeni până acum şi care acuză "cea mai severă lovitură aplicată administraţiei publice locale din ultimii 35 de ani". Şi vorbim de numai 2-3%, da?

Dintre cei care nu lucrează la stat n-am auzit prea multă lume care să se opună măsurilor lui Bolojan, deşi acestea au afectat chiar din primul pachet legislativ puterea de cumpărare şi umează noi creşteri de impozite şi taxe. E un semn clar că oamenii sunt dispuşi să facă sacrificii, inclusiv la nivel personal, pentru a vedea că, odată şi-odată, cineva se ia la trântă cu "sistemul" de stat, de care toată lumea este oripilată, dar care a devenit atât de puternic încât nimeni nu-i mai poate face nimic.

Iar dacă numai dispariţia a 2-3% dintre "funcţionari" generează atâta rezistenţă, nici nu vreau să mă gândesc ce-ar însemna concedierea a 10-20%. Pentru că, fie vorba între noi, se poate chiar şi mai mult, fără să fie afectate serviciile esenţiale asigurate cetăţenilor. Ba chiar ar putea fi transformate în bine, printr-o creştere a responsabilizării funcţionăreşti. Măcar de frica unei eventuale concedieri, dacă altfel nu se poate...

Trăsnete şi busuioc, cu Ilie de la Bolojerie

În pragul marii sărbători a trăsnitului necredincioşilor în programul său de reforme, nea Ilie de la Bolojerie a fulgerat în stânga şi-n dreapta cu idei din cel de-al doilea pachet de măsuri fiscale, după ce primul i-a fulgerat doar pe pălmaşi şi pe firmuliţele care se zbat să nu-şi dea duhul în economia asta de p(a)iaţă a României postrevoluţionare.

Şi zis-a nea Ilie în primă frază că va plafona numărul de angajaţi din administraţiile publice locale în funcţie de populaţie, pentru că nu se vede nicio creştere a calităţii serviciilor în cazul primăriilor cu mai mulţi salariaţi. Bună dimineaţa, nea Ilie, asta ştie tot românul de vreo 30 de ani încoace. Şi există şi-o explicaţie, angajaţii ăia în plus nu prestează servicii pentru cetăţeni, ci pentru cine i-a angajat pe competenţa de a avea ochi frumoşi! Idem în cazul secţiilor de Poliţie Locală, înfiinţate pentru a lua pulsul comunităţii direct din scara blocului şi ajunse să o frece prin maşinile de serviciu.

Cât despre schema cu raportarea la numărul de locuitori, s-a mai aplicat şi... nu funcţionează, pentru că în România sunt mai multe "populaţii", iar cifrele folosite sunt exact alea care-s în avantajul celui ce numără, iar ăsta clar nu e cetăţeanul. Galaţiul, spre exemplu, are 300.000 de locuitori când trebuie, dar poate avea la nevoie şi 200.000, ba chiar și 180.000, spun gurile rele. Culmea, niciuna dintre cifre nu este greşită, e doar chestie de interpretare. În definitiv, cine-i obligă pe zecile de mii de gălăţeni plecaţi la muncă în străinătate sau prin oraşe din ţară în care s-a mai rătăcit câte-un investitor să nu-şi schimbe buletinul? Că de întors la mal de Dunăre e puţin probabil să se mai întoarcă... Şi miile de moldoveni din cele 3-4 garsoniere mici întreprinzătoare ar putea să mai treacă pe-"acasă" din când în când, să nu fi uitat lumina aprinsă, că de-acum o să-i cam tragă curentul la portofel.

A doua bolotrăsneală a zilei a vizat investiţiile cu bani din bugetul naţional, care vor fi "prioritizate", adică, pe șleau, vor fi sistate, dacă nu sunt într-un stadiu foarte avansat, ceea ce nu e cazul decât pentru mai puţin de o treime din cele circa 5.000 începute. Drept e că unele dintre acestea, în special cele de pe la ţară, sunt total inutile și doar dau de lucru firmelor de casă ale partidelor.

Iar de-aici va începe grindeanofobia despre ieşirea de la guvernare a pesediştilor, care au mai bine de jumătate (54%) dintre primarii din ţară şi ar putea rămâne fără sinecuri pentru multe rude şi prieteni. Nici cu liberalii, care ocupă peste o treime (37%) din primării, nu mi-ar fi ruşine, dar în cazul lor se va protesta mai puţin cât timp Bolojan le e lider.

Şi cum în noaptea de Sf. Ilie nu s-a dat numai cu trăsnete, ci s-a strâns şi busuioc de pus sub pernă, pentru a-ţi afla ursitul din viitoarea guvernare, rămâne de văzut cine e mai tare-n ritual, că doar suntem o țară profund religioasă, pentru care cele nouă porunci sunt sfinte (ştiu, sunt zece, dar aia cu furatul nu se pune în politică). Dar asta mai la toamnă, că acum sunt oamenii plecaţi prin Maldive şi Tenerife, să se relaxeze după un an de muncă în folosul... comunităţii era să zic, dar ştie toată lumea că nu e cazul.

Încă un pas spre un război mondial

După ce n-a reuşit să facă pace în Ucraina, aşa cum s-a lăudat mult timp înainte de preluarea mandatului şi o bună bucată de vreme după ce s-a instalat la Casa Albă, Donald Trump pare să se fi trezit din visurile sale de mare negociator. Vladimir Putin l-a dus cu preşul atât de mult, încât şi-a dat seama de acest lucru toată omenirea, mai puţin preşedintele SUA, care încă se vede pacificatorul suprem când se uită în oglindă dimineaţa. "Am crezut de patru ori că se va ajunge la un acord. Putin vorbeşte foarte frumos şi apoi bombardează totul", a declarat Trump pentru BBC, menţionând că este dezamăgit de liderul de la Kremlin.

Ultima măsură anunţată de liderul american, cea de a relua trimiterea de arme Ucrainei, de data aceasta dintre cele mai sofisticate produse de performanta industrie de război a SUA, pare să treacă în plan secund ideea că se va face pace curând în Donbas. Iar după ce Putin a anunţat că peste 60 de zile va începe ofensiva decisivă pentru a cuceri în întregime cele patru regiuni pe care le revendică, Trump a plusat cu impunerea de măsuri economice dure contra Rusiei şi a ţărilor care o sprijină peste... 50 de zile. Cum şi dacă se vor aplica acestea e greu de spus, în condiţiile în care şi acum sunt în vigoare zeci de pachete de sancţiuni, iar rachetele ruseşti sunt în continuare construite în mare parte cu o mulţime de componente occidentale, care reuşesc să ocolească restricţiile.

Singura idee de la care Trump nu s-a abătut este cea de a considera războiul o mare "afacere", astfel că aceste echipamente militare de ultimă generaţie care vor ajunge în Ucraina vor fi plătite nu de SUA, ci de ţările NATO, care, ameninţate cu desfiinţarea organizaţiei, au acceptat majorarea contribuţiei lor la alianţa nord-atlantică. Drept e că americanii asigură în acest moment două treimi din cheltuielile militare ale NATO şi asigură cam 40% din personal, aşa că la acest capitol nu poţi să nu le dai dreptate.

Pe de altă parte, însă, dacă, până acum, ţările din NATO au ajutat Ucraina în nume propriu, de data aceasta implicarea alianţei ca întreg s-ar putea să ducă războiul într-o nouă fază, una premergătoare celei în care conflictul se va transforma într-un război mondial în toată regula, în care o parte dintre ţările implicate să fie lovite de rachete ruseşti sau să fie nevoie să trimită trupe pe front. Iar România, alături de Polonia şi ţările baltice, se va afla evident în prima linie, prin prisma poziţiei geografice.

Valul doi va fi tot pe noi

După ce şi-a asumat răspunderea pe pachetul de măsuri fiscale pentru reducerea deficitului, guvernul Bolojan l-a prezentat Comsiei Europene, mai exact Consiliului Ecofin, alcătuit din miniştrii de Finanţe din ţările Uniunii. Conform declaraţiilor oficiale, pachetul fiscal românesc „a fost apreciat de Comisia Europeană drept un pas important și pozitiv” în îndeplinirea obiectivelor. De altfel, şi semnalele investitorilor au fost favorabile, pieţele financiare au reacţionat bine, costurile de împrumut s-au redus, iar marile agenţii de rating vor menţine cel mai probabil clasificarea României în categoria ţărilor încă recomandate, imediat deasupra celei de "gunoi".

Dacă însă intrăm puţin în detalii, vom vedea că ţinta de deficit asumată de România în înţelegerea cu Comisia Europeană este încă departe. Mai precis, conform estimărilor europene făcute după analiza măsurilor fiscale care cuprind în general doar decizii cu impact direct asupra populaţiei, nu şi asupra instituţiilor statului, deficitul României se va situa anul acesta la 8,6% din PIB, în timp ce proiecţia guvernamentală mizează pe o scădere până la 7,9%, iar cifra negociată anul trecut impune un deficit de 7%.

De altfel, neîndeplinirea ţintelor asumate de guvern este previzibilă, în condiţiile în care creşterea TVA la 21%, de exemplu, nu va aduce la buget totalitatea banilor scontaţi, pentru că majorarea taxelor şi scăderea veniturilor unor categorii importante de salariaţi va duce la reducerea consumului şi implicit la sume mai mici colectate din TVA. În plus, colectarea în România este cea mai slabă din Europa, iar şanse de a se schimba ceva nu există, în condiţiile în care nu s-a luat nicio măsură de eficientizare a ANAF.

Şi creşterea numărului de plătitori la asigurările de sănătate este la fel de iluzorie în ceea ce priveşte majorarea sumelor încasate. Practic, cei rămaşi neasiguraţi, persoane în general fără venituri şi aflate în întreţinerea rudelor, vor plăti doar în cazurile nefericite în care vor avea nevoie de internare în spital, astfel că rezultatul concret al măsurii nu va fi decât înrăutăţirea stării generale de sănătate, prin excluderea a circa un milion de persoane de la analizele şi controalele periodice.

De altfel, analiza Ecofin precizează că România va trebui să vină din nou la raport pe 15 octombrie, cu un nou set de măsuri. Şi, cum eficientizarea instituţiilor statului a rămas la stadiul de deziderat, fiind amânată de Guvernul Bolojan pentru altădată, cu termen neprecizat, iar reducerea cheltuielilor administrative este la fel de iluzorie în momentul de faţă, mă tem că "valul doi" al reformelor va lovi tot în populaţie, cea mai predictibilă măsură fiind creşterea TVA la 24%, de la începutul anului viitor.

Te-a învins sistemul, Nicuşoare?

"Sistemul m-a învins", spunea Emil Constantinescu, la finalul mandatului său de preşedinte al României, refuzând să candideze din nou la funcţia supremă, astfel că este singurul şef postdecembrist al statului care nu a avut două mandate. Şi chiar dacă afirmaţia este, se pare, o "legendă urbană" scoasă bine de tot din context, ea a dăinuit peste ani şi a devenit laitmotiv al fiecărui "donquijote" care eşuează în lupta cu instituţiile statului.

Instalat în funcţie cu mari speranţe, preşedintele Nicuşor Dan a ţinut steagul sus câteva săptămâni, cu declaraţii publice aproape zilnice, după care, imediat după desemnarea lui Ilie Bolojan ca prim-minstru, a intrat într-un con de umbră şi n-a mai ieşit la rampă decât rareori. Cel mai probabil, încearcă să se distanţeze de măsurile economice anunţate de Guvernul Bolojan, care au în prim-plan majorarea TVA şi încalcă astfel una din puţinele promisiuni ferme ale preşedintelui din campania electorală.

Practic, noul guvern a decis să reducă deficitul bugetar aruncând povara pe spatele românilor de rând, elevi şi studenţi (rămaşi fără o mare parte din burse), salariaţi (afectaţi de creşterea TVA şi a accizelor, precum şi de eliminarea excepţiilor fiscale), coasiguraţi (care devin plătitori de asigurări de sănătate), mici oameni de afaceri ("beneficiari" de dividende crescute) şi pensionari (care vor plăti asigurări de sănătate şi nici nu li se vor indexa pensiile). Mai mult, stoparea investiţiilor din bugetul statului, în general a celor de la ţară, va afecta calitatea vieţii celor mai vitregiţi dintre români, iar suprataxarea băncilor se va transfera tot în cârca populaţiei. Bonus, creşterea impozitelor pe proprietate.

Prea puţine măsuri vizează sectorul bugetar, cel care de fapt a dus deficitul la aceste cote-record, fiind prevăzute doar mici reduceri ale unora din zecile de sporuri (în condiţiile în care numai unul dintre acestea echivalează cu 1% TVA), în timp ce eliminarea evaziunii fiscale, digitalizarea ANAF, eficientizarea companiilor de stat, reforma pensiilor speciale, concedierea sinecuriştilor sau subvenţiile acordate partidelor rămân tot promisiuni la nivelul de "o să...".

E drept că la nivel "macro", în faţa investitorilor şi a marilor agenţii de rating, se pare că Bolojan va lua notă de trecere, dar costurile pentru românii de rând vor fi semnificative, în timp ce instituţiilor de stat li s-a luat doar o scamă de pe umăr. Aşa că, după "reformele" coaliţiei pe care a girat-o la guvernare, nu putem decât să întrebăm, 25 de ani post-Constantinescu, "Te-a învins sistemul, Nicuşoare?"

Tornada şi restructurarea la (politicienii) români

Au trecut şase luni de când fostul premier Marcel Ciolacu, privind nedumerit la cele mai proaste rezultate din istorie ale partidului său, ne povestea că "Am înţeles ce vor românii". Pe zi ce trece, însă, politicienii ne dovedesc că sunt foarte, foarte departe de a înţelege ceva, singurul lor scop fiind în continuare acela de a mai "ciupi" ce se poate, de unde se poate, cât se mai poate.

Chiar în prima zi a acestei săptămâni, pesediştilor delegaţi la Consiliul Naţional li s-a recomandat să-şi lase acasă maşinile scumpe şi să vină la întrunire cu taxiul, după ce fostul ministru de Finanţe, Adrian Câciu, a fost surprins circulând cu un Mercedes de 100.000 de euro care nu-i apaţinea, conform declaraţiei de avere, iar explicaţiile sale au bâjbâit de la "închiriat" la "împrumutat" şi "comodat". Semn că nu ştie foarte clar cum i-a ajuns "atenţia" în garaj. Probabil, pe "modelul" patentat demult prin care după o sentinţă controversată sau un transport "bine controlat", se producea din senin o tornadă (încălzirea asta globală e ceva de groază!) care le aducea judecătorilor şi vameşilor implicaţi câte o vilă în curte.

O altă dovadă de "înţelegere" a dorinţelor românilor şi a realităţii politice este alegerea primarilor în două tururi de scrutin, tocmai respinsă încă o dată de Senat, cu voturile coaliţiei aflate la guvernare, care speră ca alegerile din 2028 să se deruleze la fel ca până acum, deşi partidul care are majoritate simplă este deja altul, iar singura şansă a celor de la PSD-PNL de a-şi menţine aleşii locali în funcţie este să se sprijine unul pe altul în turul al doilea.

Revenind la bancurile cu iz de realitate care circulă pe internet, să amintim şi restructurarea pe care premierul Ilie Bolojan a făcut-o pe vremea când era "ayatollah" în Bihor. Se spune că, intrigat de faptul că pompierii de la aeroportul din Oradea păreau că stau degeaba toată ziua şi neavând altă soluţie legală de a le găsi ceva de făcut, a reziliat contractul cu firma care făcea transferul bagajelor şi i-a pus pe pompieri să le transporte de la terminal în avion. Au rezultat concedii stricate, cu bagaje de Antalya ajunse în Egipt şi viceversa, dar Bolojan a bifat încă o restructurare.

Restructurare pe care se pregăteşte să o aplice acum la nivel naţional. Şi tare mi-e teamă că reducerile de personal promise se vor produce şi de data aceasta doar ca să fie la număr, fără o minimă analiză. Se va taia poate de prin spitale, de prin şcoli, de prin teatre şi muzee, iar sinecurile din administraţie şi din agenţiile guvernamentale fără număr vor rămâne bine merci la locul lor, în dauna unor posturi esenţiale, dar care n-au susţinere politică.

Ultima şansă

După chinuri ale facerii care au durat mai mult decât oricând în perioada postdecembristă, noul guvern al României pare să poată prelua conducerea ţării în câteva zile. Probabil, negocierile prelungite au clarificat multe din diferenţele de viziune ale partidelor, pentru că, nu trebuie să uităm asta, coaliţia care va alcătui guvernul condus de Ilie Bolojan cuprinde partide din toate zonele spectrului politic românesc (aleşii de pe tiktok nu se pun!).

Au rămas destule chestiuni în suspans, care însă în majoritate nu sunt legate de diferenţe doctrinare, ci de păstrarea unor avantaje dobândite de-a lungul timpului, la care PSD-ul în special, aflat la conducerea ţării o bună parte a ultimilor ani şi împănat cu baroni locali greu de detronat, nu pare dispus să renunţe prea uşor. Este destul de clar, însă, că toate acestea, de la sinecuri la licitaţii aranjate, venituri nesimţite şi pensii speciale, sunt printre cele mai vehemente acuzaţii pe care românii le aduc partidelor din sistem, iar menţinerea lor nu va face decât să înverşuneze populaţia şi mai tare. Nici "fentarea" electoratului nu prea mai ţine, "restructurarea" pilelor din instituţii prin mutarea lor în alte posturi la stat, de exemplu, e deja "fumată", după zeci de ani în care a tot fost folosită.

În momentul de faţă, percepţia românilor este pozitivă faţă de Nicuşor Dan şi Ilie Bolojan, însă orice eşec în aplicare reformelor aşteptate (nu toate promise!) nu va face decât să-i "integreze" şi pe ei în sistem. Dacă piedicile vor fi puse de partidele tradiţionale, cei doi se pot delimita de "frânari" (nu cred că ar fi o ideea rea, în condiţiile date, apariţia unui partid "prezidenţial"), chiar şi cu riscul pierderii majorităţii parlamentare. Acest lucru ar putea duce teroretic la alegeri anticipate, însă (toţi) parlamentarii români îşi iubesc atât de mult scaunele încât nu vor renunţa la ele chiar dacă vor fi nevoiţi să voteze o coadă de mătură în fruntea guvernului, lucru de care poate profita "partida" reformistă, pentru a le forţa mâna cu măsuri care în mod normal n-ar fi aprobate de legislativ. Poate chiar o asumare a răspunderii pe un pachet "greu" de reforme ar fi o opţiune de luat în calcul.

Cert este faptul că partidele pro-europene, inclusiv PSD (cu peste 70%, conform votului de sâmbătă), par să fi înţeles că majoritatea alcătuită zilele astea este ultima şansă a democraţiei româneşti. Şi poate n-o să-şi bată joc de ea, cum au tot făcut până acum!

Mai sunt doar trei ani de supt

În discuţiile pentru elaborarea programului de guvernare cerut de preşedintele Nicuşor Dan, partidele parlamentare pro-europene par să-şi dea zilnic cu stângul în dreptul, orice propune una dintre formaţiuni fiind respins de o alta, într-un "joc" din care România are numai de pierdut.

Nu a fost făcută cunoscută deocamdată nici măcar o schiţă a măsurilor ce urmează să fie luate de viitorul guvern, însă din ceea ce declară liderii politici se conturează o tendinţă destul de clară. Până în momentul de faţă, partidele nu par să aibă vreo soluţie decentă de a reduce uriaşul deficit bugetar care apasă pe umerii economiei, aşa că varianta cea mai vehiculată este cea a creşterii taxelor existente şi a introducerii unora noi.

Evident, majorarea birurilor plătite de oamenii şi firmele care-şi achită corect dările este cea mai proastă soluţie, în condiţiile în care evaziunea fiscală este în România la cel mai înalt nivel din Uniunea Europeană încă din momentul aderării, iar măsurile luate pentru a o stopa au fost aplicate doar de ochii lumii şi nu au avut rezultate concrete.

Conform unui specialist în fiscalitate, numai din încasarea TVA care acum nu se plăteşte s-ar putea aduna circa 7,5 miliarde de euro (chiar 9 miliarde de euro, conform BNR), sumă ce ar acoperi integral deficitul de 9,3%. Iar acest lucru s-ar putea face extrem de uşor, prin aplicarea modelului european de taxare inversă, însă totul ţine de o decizie politică pe care nimeni nu este dispus să o ia, în special pentru că evazioniştii sunt strâns legaţi de partide, care la rândul lor îşi asigură "rente" din banii care nu mai ajung la stat. Un alt exemplu îl reprezintă introducerea caselor electronice de marcat, prin care s-a recuperat 3% din TVA neplătită până atunci, însă banii au fost pierduţi din nou în anul următor, din cauza lipsei controalelor.

Dincolo de taxe noi (cea pe tranzacţii bancare există numai în Venezuela!) sau mai mari, despre alte soluţii de redresare se vorbeşte prea puţin, deşi există o mulţime de variante ce ar putea rezolva problemele. Nimic despre reducerea cheltuielilor guvernamentale neesenţiale, despre modernizarea şi digitalizarea instituţiilor statului, despre maximizarea absorbţiei fondurilor europene, despre eliminarea excepţiilor şi portiţelor fiscale.

Practic, ceea ce se prefigurează în momentul de faţă este un fel de "După noi, potopul", singura idee după care par să se ghideze oamenii politici aflaţi în cărţi pentru noul guvern fiind "ce-i în mână nu-i minciună". Ce se va întâmpla la următoarele alegeri nu pare să intereseze pe nimeni, aşa că n-ar fi deloc exclus ca orice formaţiune de opoziţie, indiferent cât de aberante şi nedemocratice ar fi propunerile sale, să câştige lejer majoritatea absolută.

Dacă asta-i ceea ce v-aţi propus, băgaţi mare pe taxe, domnilor, mai sunt doar trei ani de supt!

Ce-am ales şi ce-am cules

Alegerile din decembrie trecut au marcat o premieră în politica românească, prin intrarea în parlament a reprezentanţilor unor partide-fantomă, a căror campanie s-a desfăşurat aproape exclusiv pe reţelele de socializare. Drept urmare, nu mai puţin de şase dintre cei 13 politicieni care ne reprezintă judeţul în legislativ, trei de la AUR şi trei de la SOS, sunt oameni despre care gălăţenii nu ştiu practic nimic. Nu-i vorbă, nici despre ceilalţi aleşi nu sunt foarte multe păreri pozitive, dar cel puţin aceştia sunt prezenţi în lumea politică de ceva vreme, astfel că n-au fost necunoscuţi celor ce au dorit să se informeze şi să voteze în cunoştinţă de cauză, nu convinşi de un clip de zece secunde cu promisiuni populiste, de genul "şaorma zilnic pentru toţi elevii".

Situaţia nu este caracteristică doar judeţului nostru, pentru că fenomenul a fost general în toată România, astfel că au ajuns în parlament peste 160 de persoane (o treime din totalul legislativului) despre care nu se ştie mai nimic, votate doar în ideea de a alege "oameni noi".

Cum în mare parte nu avem informaţii relevante despre aceştia, e greu de spus, la modul general, dacă sunt sau nu oameni de calitate. După primele luni de activitate, însă, e cam clar că majoritatea acestora au ajuns în parlament din întâmplare, iar lumea politică le este destul de străină. Drept urmare, au început să-şi caute locul, iar acesta se pare că nu este partidul care i-a trimis în parlament. Practic, este vânzoleală mare în toată zona "suveranistă", aleşii SOS şi POT dându-şi demisia rând pe rând, în timp ce la AUR, partid cu mai multă vechime şi experienţă politică, se prefigurează o scindare masivă, în funcţie de afinităţile fiecăruia faţă de cei doi lideri, George Simion şi Claudiu Târziu.

La Galaţi, toţi cei trei aleşi SOS au părăsit deja partidul, doi dintre ei anunţând că se vor alătura grupului PSD. O alegere absurdă, să te înregistrezi într-un partid considerat parte din "sistem", în condiţiile în care ai fost ales tocmai pentru că nu făceai parte din sistem. Şi, peste toate, o bătaie de joc la adresa alegătorilor, peste a căror dorinţă de a schimba ceva noii parlamentari au trecut cu seninătate. Însă ăsta e rezultatul logic al unor alegeri făcute în necunoştinţă de cauză. Poate data viitoare nu ne vor mai sclipi ochii ca amerindienilor la mărgele şi vom alege nişte oameni cu adevărat reprezentativi pentru comunitate, deşi oferta partidelor gălăţene este, din păcate, din ce în ce mai modestă.

Greu în politică de la vorbe la fapte

Discuţiile pe care noul preşedinte al României le poartă cu partidele pro-europene în vederea desemnării unui prim-ministru au început cu dreptul, cel puţin la nivel declarativ. Formaţiunile politice s-ar părea că sunt conştiente că nu se poate continua cu dezmăţul bugetar de până acum, în condiţiile în care există un plan de reducere a deficitului agreat cu Comisia Europeană, a cărui neîndeplinire poate bloca fonduri importante pentru dezvoltarea ţării.

Conform declaraţiilor de la finalul primei runde de convorbiri, principalele direcţii de acţiune ar fi stabilitatea şi predictibilitatea fiscală, scăderea impozitării pe muncă şi reducerea cheltuielilor bugetare. Deşi sunt foarte necesare, toate cele trei deziderate sunt foarte greu de realizat.

Prima chestiune, cea referitoare la un cadru fiscal stabil şi predictibil, apare pe listă la fiecare nouă schimbare de guvern, însă niciun executiv nu a pus-o în practică, în condiţiile în care taxarea suplimentară este cea mai facilă formă de a aduce bani la buget. Consecinţa directă a modificărilor fiscale este reticenţa oamenilor de afaceri de a investi în România şi "notele" scăzute primite din partea marilor agenţii de rating, astfel că multe proiecte importante de dezvoltare rămân în seama bugetului de stat, care "scârţâie" şi-aşa din toate încheieturile şi pe care va exista în plus presiunea majorării cheltuielilor pentru apărare.

Scăderea impozitării pe muncă, la fel de des promisă, este la rândul ei necesară, mai ales că România are unele dintre cele mai mari impozite din Europa la acest capitol, însă aplicarea unei astfel de măsuri ar pune o presiune şi mai mare pe buget, deci este destul de puţin probabilă în momentul de faţă.

Similar, reducerea cheltuielilor bugetare, vehiculată de mai toate guvernele din ultimii zece ani, a avut de fiecare dată ca rezultat... creşterea acestora, prin menţinerea pensiilor speciale, înfiinţarea a din ce în ce mai multe sinecuri sau majorarea salariilor din pix, fără să se ţină cont de potenţialul economiei reale.

Şi cum de la vorbe la fapte s-a dovedit adesea că este o cale foarte lungă în cazul politicienilor români, pericolul major este cel al tergiversării tuturor acestor măsuri, şi al altora la fel de necesare (reformarea fiscului pentru eficientizarea colectării, în special, eliminarea corupţiei şi a nepotismului), poate duce la un singur lucru, de care am scăpat la mustaţă la aceste alegeri, capitalizarea revoltei antisistem la următoarea rundă de scrutin de către formaţiunile radicale, "suveraniste" în limbaj neoromânesc, al căror singur scop este destabilizarea, nu construcţia, pentru că n-au de fapt nimic de oferit, în afară de lozinci frumos ambalate.

În aşteptarea soluţiei-surpriză

Noul preşedinte al României, Nicuşor Dan, îşi va începe luni mandatul, iar prima urgenţă o reprezintă desemnarea unui prim-ministru care să vină în faţa naţiunii cu un guvern capabil să scoată ţara din dezastrul economic în care a adus-o Ciolacu & comp. Chiar dacă, din punct de vedere strict constituţional, preşedintele nu are mari prerogative pe zona economică, şeful statului poate influenţa serios, prin alegerea unui premier care să-i împărtăşească viziunea şi să respecte promisiunile făcute în campania electorală, de exemplu menţinerea la acelaşi nivel a TVA.

Chiar dacă preşedintele şi-a exprimat în mai multe rânduri dorinţa de a-l avea în fruntea executivului pe Ilie Bolojan, numirea acestuia nu este deloc uşoară, în condiţiile în care parlamentul este extrem de fragmentat, iar liderul PNL nu se poate baza sigur decât pe voturile propriului partid şi, eventual, pe cele ale UDMR, adică ar avea un sprijin legislativ mai mic de 15%. Şi este imposibil, practic, să conduci cu o asttel de reprezentativitate.

Decisivă va fi alegerea pe care o va face PSD, ai cărui lideri ezită deocamdată să se pronunţe concret în ceea ce priveşte participarea la guvernare. Cu social-democraţii în guvern, situaţie care ar aduce o relativă stabilitate, Nicuşor Dan ar putea forţa şi intrarea în executiv a USR, iar coaliţia de la vârf ar ajunge astfel la aproape două treimi din parlamentari, mai mult decât suficient pentru a demara o reformă structurală a "sistemului" atât de detestat de români. Cu PSD doar în trena guvernului, adică oferind numai susţinere parlamentară punctuală, va fi aproape imposibil pentru un guvern minoritar să facă mare lucru.
Iar dincolo de aşteptările oamenilor, o schimbare profundă de paradigmă este obligatorie, mai ales că fondurile europene au început deja să fie blocate/ suspendate, din cauza neîndeplinirii de către România a obligaţiilor asumate în faţa Comisiei Europene. Pensiile speciale au "lovit" deja cu 700 milioane de euro, alte 5,7 miliarde de euro fiind "blocate" de câteva legi uitate prin parlament. Şi mai sunt vreo 12 miliarde de euro în joc, bani fără care România riscă să se blocheze.

Creşterea TVA ar fi extrem de nepopulară pentru că ar antrena o majorare a preţurilor, urmată de inflaţie mare şi scăderea nivelului de trai. Reducerea de posturi din administraţia publică, o altă măsură pe care românii ar aplauda-o, nu se poate face de azi pe mâine, ci presupune un proces lung şi foarte dificil din punct de vedere juridic. Astfel, mă tem că singura variantă realistă de reducere a deficitului bugetar, cel puţin pe termen scurt, este oprirea unei mari părţi a investiţiilor, măsură care nu are un efect economic imediat asupra oamenilor şi care nu va genera nemulţumiri, dar este devastatoare pe termen lung.

Dar poate Nicuşor Dan găseşte vreo soluţie-surpriză la ecuaţia asta ce pare imposibil de rezolvat, că doar de-aia e câştigător al olimpiadei internaţionale de matematică.

Din lac în puţ sau forma fără fond a schimbării

Dorinţa, legitimă, de altfel, de a schimba de la guvernare actuala garnitură de politicieni, percepuţi ca extrem de corupţi şi pe alocuri chiar ticăloşi, a fost motorul care a declanşat votul masiv antisistem, atât în noiembrie anul trecut, cât şi acum o săptămână şi jumătate, chiar dacă aceste runde de alegeri au fost prezidenţiale, nu parlamentare, unde prezenţa mai scăzută a atenuat serios valul reformist.

Paradoxal, campania electorală a împărţit România în două, deşi ambele tabere sunt practic de aceeaşi parte a baricadei, cea a schimbării actualei clase politice. Chiar dacă George Simion este cel perceput ca actual exponent al opoziţiei, nu trebuie uitat faptul că Nicuşor Dan nu s-a aflat la conducerea ţării niciun moment, iar postul de primar al Capitalei l-a câştigat exact pe acelaşi model, de schimbare a "foştilor", după ani de luptă solitară cu sistemul, din postura de reprezentant al societăţii civile. Iar realegerea sa de anul trecut demonstrează că bucureştenii au fost în majoritate mulţumiţi de prestaţia sa ca edil. Cât despre capacităţile sale intelectuale, cred că acestea sunt mai presus de orice discuţie. Una peste alta, a fost o schimbare care s-a dovedit câştigătoare.

De partea cealaltă, Simion vine cu un background de luptător de gherilă urbană, dar fără a fi demonstrat concret până acum mai nimic, iar singurul lucru pe care l-a condus în afară de galeria "primordială" a fost partidul pe care l-a şi înfiinţat. Iar oamenii de care s-a înconjurat, mai ales în ultima vreme, sunt cel mult o adunătură de ciudaţi, care îi depăşesc la toate capitolele negative pe cei pe care vor să-i înlocuiască.

Spre exemplu, acum câteva zile, Marius Lulea, propunerea reală de premier a lui Simion (nu plecaţi pe fenta cu Călin Georgescu, pentru că două săbii nu încap în aceeaşi teacă!), a făcut apologia lui Ceauşescu, pe care-l consideră "suveranistul" suprem, lăudând în acelaşi timp realizările regimului comunist. La rândul lui, Petrişor Peiu, aflat în cărţi pentru un post de ministru, militează pentru (re)naţionalizarea Petrom, uitând să spună că deţine un pachet important de acţiuni la respectiva firmă, pe care sigur s-ar bucura să le vândă statului român. Despre "guvernatorul" BNR care ştie mai puţină macroeconomie decât mâţa consilierului băncii naţionale am mai scris. Şi lista poate continua... pentru că ministeriabilii de AUR reprezintă o adevărată formă fără fond a schimbării, care se adaugă imaginii proaste pe care Simion o are în majoritatea cancelariilor occidentale.

Mai mult, dincolo de numele "neinspirate" propuse, există problema unei majorităţi parlamentare, pe care AUR nu o poate face în actuala configuraţie a legislativului decât cu... PSD, ceea ce reprezintă fix opusul schimbării radicale pe care alegătorii săi o doresc. Iar, în acest context, pesediştii vor fi probabil foarte mulţumiţi să nu-şi asume premierul, ci doar să preia câteva ministere-cheie, care să le permită în continuare controlul banilor.

Şi-atunci, nu cumva entuziasmul ăsta al schimbării cu orice preţ ne va arunca din lac în puţ?

Pisica, macroeconomia şi rahatul

Mi-am exprimat opţiunile proeuropene în nenumărate rânduri, aşa că la alegerile de duminica viitoare este mai mult decât evident ce am să votez. Şi cred că majoritatea românilor au acceaşi opţiune, chiar dacă foarte mulţi, din cauza prestaţiei lamentabile a politicienilor români sau pur şi simplu din comoditate, preferă să nu se mai deplaseze la secţiile de vot.

Drept urmare, nemulţumiţii pătimaşi au ajuns să fie majoritari şi să-şi pună speranţele într-un şmecher ajuns lider de conjunctură, care a proftat de naivitatea unora, cărora chiar îşi permite să le râdă în nas, după ce i-a prostit cu casele alea de 35.000 de euro, care "au fost doar marketing electoral".

Cu toate că individul se face de râs ori de câte ori deschide gura, acest lucru pare să nu conteze în ochii celor ce şi-au pus speranţele în el doar pentru că n-au găsit pe altcineva care să le dea apă la moară cu minciuni şi iluzii deşarte. Partide şi politicieni antisistem am mai avut, însă noul "star" al politicii româneşti a reuşit să acapereze majoritatea segmentului de electorat care-şi doreşte aşa ceva. Pentru oricine vrea să vadă, omul de la galerie numai antisistem nu este, în condiţiile în care s-a înconjurat aproape în totalitate de oameni care au făcut parte din sistem şi au fost eliminaţi, nu din cauză că s-ar fi revoltat în vreun fel, ci pentru că sunt extrem de slabi profesional, iar gargara nu merge multă vreme la apă. Vorba unui consilier BNR despre propunerea "bancară" a partidului care vrea să şi guverneze: "Înţelege macroeconomie mai puţin decât pisica mea!"

Nu mi-e ruşine deloc nici cu "suveranismul" agitat(or)ului, o altă temă populistă speculată extrem de bine, pentru că acesta pur şi simplu îi e total străin. Chiar zilele trecute, prezidenţiabilul şi-a demonstrat "suveranismul" făcându-se preş la uşa Casei Albe şi felicitând administraţia americană pentru că nu-i acceptă pe români în SUA fără vize. Imaturitate politică, i-am putea spune în limbaj diplomatic, deşi este pur şi simplu prostie.

O asemenea gafă n-am mai văzut decât la Victor Ponta, care s-a lăudat că a inundat România ca să salveze Serbia, tâmpenie care l-a costat procente bune. Şi apropo de Ponta, se pare că nici el nu (mai) merge pe mâna câştigătorului primului tur, deşi au alergat până acum pe acelaşi culoar electoral. Iar lista dezicerilor notorii se îngroaşă pe zi ce trece, ultimul înscris fiind premierul maghiar Viktor Orban, care a reuşit să treacă peste limbile pe care bătăuşul de la Valea Uzului i le plasează la fiecare discurs "suveranist".

Şi-aş mai putea spune despre o mulţime de gogomănii, numai că cei 40% nu prea citesc şi nici nu sunt dispuşi să asculte argumente raţionale, urmând parcă vorba bunicului meu: "Când ţi se pune pata pe un rahat, îl aperi de muşte toată viaţa"!

Iar cei care înţeleg cum stă treaba şi pot face diferenţa se complac într-un dolce far niente pentru că nu sunt afectaţi la buzunare. Sper totuşi să se răzgândească în săptămâna care urmează, pentru că altfel o să le bată în curând şi vântul...

Cine va prezida colapsul?

Campania electorală pentru alegerile prezidenţiale a intrat pe ultima sută de metri, la finele acestei săptămâni urmând să fie desemnaţi cei doi candidaţi care se vor înfrunta în finala de pe 18 mai.

După ultima experienţă electorală, în care un candidat venit de nicăieri s-a impus în faţa mediatizaţilor zilei, zecile de sondaje aruncate pe piaţă de părţile implicate nu mai impresionează pe nimeni, aşa că cifrele lor sunt exact cele de care au nevoie cei ce le comandă, legătura lor cu realitatea fiind probabil pur întâmplătoare. Am văzut, spre exemplu, scoruri între aceiaşi doi candidaţi de 16% - 23%, urmate imediat de 26% - 8%. Evident, nu pot exista astfel de creşteri/scăderi, oricât de genial sau de catastrofic ar fi un candidat sau altul.

De fapt, nu numai sondajele nu mai interesează pe nimeni, ci însăşi campania electorală este un fiasco, mai ales că activele de partid şi-au redus serios activitatea stradală om la om, după demonstraţia decembristă că se pot câştiga alegeri doar pe reţelele de socializare de pe internet.

Drept urmare, mulţi dintre cei care nu sunt foarte activi online şi nici n-au timp să se uite la televizor habar n-au când sunt alegeri în România şi nici nu ştiu cine sunt candidaţii pentru funcţia supremă în stat. Funcţie care, după cum arată datele economice, va prezida... colapsul. Şi chiar dacă preşedintele nu are prerogative pe zona economică, acestea fiind apanajul guvernului şi parlamentului, va fi cu siguranţă considerat responsabil de creşterile de taxe şi de devalorizarea leului, pentru că, cel mai probabil, acestea vor fi primele măsuri ce vor fi luate după alegeri, indiferent cine va ajunge la Cotroceni şi indiferent cine va fi premier.

Cifrele Eurostat sunt clare, deficitul României este cel mai mare din Uniunea Europeană şi continuă să crească, deşi guvernul s-a angajat în faţa Comisiei Europene să-l reducă serios, Trezoreria are nevoie de foarte mulţi bani, aşa că gradul de îndatorare al ţării creşte şi el, ca şi dobânzile la care se poate împrumuta România de pe pieţele externe, toate sub ameninţarea agenţiilor de rating cu eticheta "junk" (gunoi) în privinţa recomandărilor pentru investitori şi a blocării fondurilor europene.

N-am văzut niciun candidat care să spună explicit care e situaţia reală a economiei şi ce se poate face pentru redresare. Şi e cumva logic, pentru că alegerile nu se câştigă cu promisiuni de TVA mai mare cu 2-3 procente, de creştere a impozitului pe dividende şi pe proprietăţi sau cu euro ajuns pe la 5,20 lei într-o primă fază, ci cu poveşti frumoase despre lapte şi miere, iar astea-s pe buzele tuturor, de parcă ar creşte în grădina Cotroceniului.

Prima noapte de pace, ultima noapte de... pace

Învierea din acest an a fost, dincolo de profundele semnificaţii religioase, prima noapte de pace în Europa după mai bine de trei ani, de când ruşii şi-au început "operaţiunea specială" în Ucraina.

Armistiţiul de Paşte propus de Putin şi acceptat de ucraineni, care l-au dorit chiar prelungit la 30 de zile, a fost în mare parte respectat, chiar dacă ambele tabere s-au acuzat reciproc de încălcări ale încetării focului.
Cele 30 de ore au trecut însă repede, iar oamenii au plecat de la biserici direct în adăposturi, pentru că artileria, rachetele şi dronele au început să brăzdeze din nou cerul Ucrainei, semn că pacea în această zonă este încă departe, în ciuda declaraţiilor optimiste vehiculate de peste Ocean.

În dimineaţa următoare, lumea a "uitat" de război, după ce Vaticanul a anunţat decesul Suveranului Pontif. Papa Francisc a plecat "la Tatăl" chiar în ziua în care, conform tradiţiei, porţile Raiului se deschid...

Pentru alegerea noului papă, procedurile sunt extrem de laborioase, cu sute de cardinali având atât drept de vot, cât şi posibilitatea de a candida la scaunul pontifical. Se fac deja pariuri, se desemnează favoriţi, se readuc la lumină profeţii vechi de secole...
Una dintre acestea îl are în prim-plan pe "Petrus Romanus", despre care istoricii nu s-au pus încă de acord dacă este Papa Francisc sau succesorul acestuia, numărătoarea pierzându-se în secole de scrieri apocrife. Pare să fie vorba, mai degrabă, de următorul papă, mai ales că pe lista marilor favoriţi figurează şi "romanul" (actual secretar de stat al Vaticanului) Pietro Parolin.
Problema este însă că profeţia care datează de aproape 1.000 de ani îl indică pe "Petrus Romanus" drept ultimul papă înainte de apocalipsa care va distruge Cetatea... Eternă. Iar o distrugere apocaliptică, în zilele noastre, nu poate fi decât consecinţa unui atac nuclear...

"Speranţa" omenirii ar fi faptul că, în condiţiile actuale, mult diferite de acum un mileniu, apocalipsa propovăduită poate fi "doar" economică, una pe care tot încearcă să o "realizeze" preşedintele SUA, Donald Trump. Şi n-ar fi exclus să reuşească, înconjurat fiind de atâţia consilieri "isteţi", precum şeful Pentagonului, Pete Hegseth, care discută secrete de stat pe grupuri publice de chat, împreună cu soţia, fratele şi avocatul său, sau vicepreşedintele JD Vance, acesta din urmă fiind, se pare, ultima persoană care a avut o discuţie cu Papa Francisc. Cu "tactul" lui devenit proverbial în numai câteva luni de activitate, Vance te poate aduce în pragul unui AVC doar când deschide gura, dar dacă încearcă să te convingă, latino-american fiind, despre justeţea deportării latino-americanilor...

145% and still counting

Într-o primă etapă de taxare a tuturor produselor care intră în SUA, Donald Trump a început luna trecută cu o impunere de 25% asupra importurilor de oţel, aluminiu, vehicule şi componente auto, indiferent de ţara de origine.

În a doua etapă, președintele american a anunțat o taxă de bază de 10% pentru toate importurile (cu excepția celor deja taxate cu 25%), la care pentru zeci de țări se adaugă taxe vamale suplimentare, în funcție de excedentul lor comercial cu SUA.

Pentru produsele importate din China, procentajul suplimentar a fost de 34% (nu cel mai mare!), la care s-au adăugat taxe de 20% deja existente, ajungându-se astfel la 54%. China a răspuns cu taxe vamale de 34%, iar Trump a replicat imediat, crescând nivelul la 104%. Beijingul nu s-a lăsat şi a majorat din nou taxele pe importurile din SUA la 84%. Miercuri, după ce numeroase țări au solicitat negocieri, nu însă şi China, Trump a suspendat pentru 90 de zile taxele suplimentare (cele de peste 10%), cu excepția celor aplicate Chinei, pe care le-a crescut la 125%, care se adaugă celor 20% în vigoare din martie, ajungând așadar la 145%. 125% au plusat imediat asiaticii şi, vorba americanului, still counting (numărătoarea continuă), pentru că nu se ştie cât de încăpăţânaţi vor fi protagoniştii acestei dispute.

La drept vorbind, ideea de bază de la care a plecat Trump este una corectă, cea de a relocaliza industriile strategice americane, împrăştiate acum peste tot în lume, dar mai cu seamă în Asia de Sud şi Sud-Est. Oţelul, aluminiul şi sectorul auto sunt evident strategice pentru orice ţară, acestora adăugându-li-se semiconductorii, produsele de înaltă tehnologie sau cele din zona energetică. Problema este, însă, că o astfel de relocalizare nu se poate face peste noapte decât teoretic, deoarece costurile suplimentare dintr-o ţară dezvoltată ar face orice produs să ajungă la preţuri prohibitive. Apple, spre exemplu, îşi face telefoanele iPhone în India şi China, iar costul de producţie al acestora în SUA ar duce preţul de la 1.100 la 3.500 de dolari. Evident, piaţa nu va suporta astfel de majorări, iar ieşirea dintr-o astfel de criză majoră nu se poate face decât prin trei modalităţi: schimbare de sistem politic, revoluţie tehnologică sau... război.

Uniunea Europeană, aflată în acest moment în categoria cu taxe generale de 20% (10% taxă de bază şi încă 10% taxă suplimentară), a suspendat deocamdată pachetul de 10-25% stabilit ca răspuns la taxa americană de 25% la oţel, aluminiu şi sectorul auto, un al doilea set, care viza replica la taxa generală de 10%, fiind încă în discuţie la Bruxelles. În privinţa Chinei, Uniunea Europeană pare mai degrabă conciliantă, deşi ar avea mult mai mare nevoie decât SUA să-şi protejeze o serie de industrii aflate în colaps tocmai din cauza relaxării fiscale în câteva relaţii comerciale cheie, situaţie de la care a pornit de fapt şi războiul lui Trump cu lumea. Gândiţi-vă ce-ar însemna, de exemplu, pentru combinatul siderurgic din Galaţi, taxarea oţelului chinezesc care a invadat piaţa europeană cu 145%...

Planul de pace al marelui lider portocaliu s-a morcovit

De când şi-a preluat cel de-al doilea mandat de preşedinte al SUA, ba chiar şi o vreme înainte, Donald Trump şi-a făcut cunoscută intenţia de a pune capăt războiului din Ucraina. Promisiunile unei păci rapide s-au dovedit, însă, doar vorbe-n vânt, ca multe alte declaraţii ale liderului de la Casa Albă, mai ales după ce au început discuţiile cu reprezentanţii Rusiei, pentru că Ucraina, dependentă în mare măsură de armele americane, n-a prea avut de ales şi a acceptat multe dintre condiţiile lui Trump, chiar dacă acestea îi erau net dezavantajoase.

Spre exemplu, armistiţiul care vizează atacurile asupra infrastructurii energetice. Cea a Ucrainei este distrusă aproape în întregime, aşa că ruşii nu prea mai au ce ataca în acest sector, în timp ce armata lui Zelenski abia a reuşit să-şi construiască drone capabile să lovească la distanţe mai mari şi se afla în ofensivă. Ucraina a rămas, astfel, în dezavantaj, nemaiputând să atace rafinării şi centrale electrice pe teritoriul Rusiei.

La fel, armistiţiul războiului maritim. Ucraina nu (mai) are nave, dar dronele sale au obligat flota rusească să se retragă în porturile din estul Mării Negre. Consecinţa armistiţiului este că navele de luptă ruseşti au din nou liber să se apropie de ţărmurile adverse, pentru a ataca mai des porturile aflate mai departe de linia frontului, precum Odesa. Iarăşi avantaj Rusia, care poate beneficia şi de deblocarea exporturilor prin porturile sale de la Marea Neagră.

Cu toate aceste concesii făcute de Trump în ultima vreme, toate în favoarea Rusiei, oficialii moscoviţi au anunţat, marţi, că nu pot accepta propunerile americane pentru oprirea războiului în forma lor actuală, deoarece nu răspund solicitărilor lui Vladimir Putin, respectiv preluarea celor patru regiuni din Donbas în care se luptă, renunţarea Ucrainei la cererea de intrare în NATO, reducerea la minim a armatei Kievului şi înlocuirea lui Volodimir Zelenski din fruntea ţării, ceea ce ar reprezenta practic o capitulare a Ucrainei.

Drept urmare, negocierile americano-ruse sunt momentan "îngheţate", iar promisiunile de pace ale lui Donald Trump s-au cam ofilit, aşa că preşedintelui american nu-i rămâne decât să accepte faptul că ruşii sunt "băieţii răi" în acest conflict, aşa cum încearcă toată lumea să-l convingă de luni bune. Şi să treacă la ceea ce-i place foarte, foarte mult, nişte majorări de taxe asupra petrolului şi gazelor ruseşti, pentru ca economia de război a lui Putin să se mai gripeze un pic.

Deocamdată, însă, Trump se "joacă" cu taxele promise aliaţilor, miercuri seara târziu fiind aşteptate noile "biruri" pentru Uniunea Europeană şi în general pentru oricine exportă ceva în SUA. Până atunci, lumea cumpără aur şi... popcorn, pentru că miza principală este cum vor reacţiona cetăţenii americani la aceste noi taxe, care, în primă instanţă, îi vor afecta chiar pe ei.

Năravul din fire...

"Am înţeles ce vrea poporul" spunea premierul Marcel Ciolacu, imediat după alegerile din noiembrie/decembrie, care au dus o mare parte a electoratului în zona "suveranistă", în care promisiunile absurd-populiste se împletesc cu teme mistico-religioase de ev mediu. Acest rezultat este, de fapt, încercarea unei mari părţi a populaţiei de a se delimita de clasa politică tradiţională, ale cărei obiective sunt din ce în ce mai departe de dezideratele celor mulţi. Şi cum n-au avut la îndemână altă variantă antisistem, oamenii au plecat pe fenta unor iluzii frumos ambalate şi servite oricui este dispus să creadă într-un Moş Crăciun providenţial.

Din păcate, la patru luni de la scrutin, în ciuda declaraţiilor de faţadă, clasa politică românească demonstrează cu vârf şi îndesat nu numai că n-a învăţat nimic din rezultatul alegerilor, ci şi că n-o interesează câtuşi de puţin ce-şi doresc oamenii normali din ţara asta.
Comisia Europeană a confirmat acum trei zile blocarea câtorva sute de milioane de euro pentru neîndeplinirea unor criterii referitoare la pensiile speciale şi numirea prin concurs a şefilor în marile companii, două dintre "gogoşile" care li se promit românilor la fiecare rundă de alegeri. Mai mult, ai noştri au încercat şi să înşele Comisia, negociind o formulă a pensiilor speciale pe care apoi au modificat-o. Nu le-a mers, însă, ca la alegeri...

Promisiunea reducerii deficitului bugetar uriaş, și ea negociată la Bruxelles, pare să fie trecută cu vederea la fel de uşor, cheltuielile din primele luni ale anului fiind mai mari decât cele similare din 2024, deşi în discursurile publice preelectorale totul e bine şi frumos. Pe pieţele internaţionale, însă, costurile la care se poate împrumuta România sunt în continuă creştere...

Şi restructurările din sistemul bugetar au rămas la nivel declarativ, angajarea pilelor şi relaţiilor în diverse sinecuri continuând nestingherită. Nu mai departe de săptămâna trecută, au fost "unşi" zece noi secretari de stat, printre care şi un fost primar şi deputat gălăţean, rămas în afara parlamentului exact din cauza revoluţiei electorale cauzate, printre altele, de astfel de practici.

Preţurile cresc şi ele continuu, uneori cu sume care depăşesc cu mult inflaţia, aşa cum se va întâmpla cu biletele Transurb, ce vor fi mai scumpe cu 40%, iar singura măsură găsită de guvernanţi a fost majorarea din pix a salariului minim, care îngroapă din ce în ce mai multe firme private, având ca perspectivă o stagnare economică pe fond inflaţionist (faimoasa şi nociva stagflaţie), aflată cât se poate de aproape.

În aceste condiţii, e doar o problemă de timp până când în România va fi nevoie de creşteri de taxe, cel mai probabil imediat după alegeri. Pentru că, se pare, năravul din fire, care n-are lecuire, face parte din ADN-ul politicienilor români.

Bărbăţia preşedintelui care a bătut două femei

După ce l-a umilit public pe Zelenski în Biroul Oval şi apoi şi-a îndepărtat cei mai apropiaţi aliaţi, impunându-le taxe vamale sau ameninţându-i că nu-i va apăra în cazul unui conflict armat decât cu banu' jos, Donald Trump îşi continuă lupta stupidă împotriva celor mai slabi sau dependenţi într-un fel sau altul de Statele Unite. Mexic, Panama, Canada, Danemarca şi, evident, Ucraina n-au "cărţi" suficient de bune, de parcă lumea asta ar fi un mare joc de poker. Şi se pare că, pentru Trump şi Vance, cuvântul "cărţi" n-a avut la vremea cuvenită şi sensul propriu, pentru că altfel...

Era cât pe ce să uit de ouă, pentru că nici găinile n-au scăpat de muşchii marelui "cocoş" portocaliu de la Casa Albă, iar americanii au început deja să simtă consecinţele declaraţiilor iresponsabile şi ale măsurilor haotice luate în aceste prime săptămâni de mandat. Programul economic al lui Donald Trump are o logică pe termen lung, însă aplicat ex-abrupto afectează dur multe zone ale societăţii.

Etalându-şi tot timpul "bărbăţia" în faţa celor mici şi pe care ştie că-i are la mână, Trump cedează de fiecare dată în faţa lui Vladimir Putin atât de uşor încât inevitabil te duce gândul la bârfele despre faptul că ar putea fi o "conservă" a Kremlinului reactivată după zeci de ani de aşteptare. Nu cred, personal, în varianta asta, însă e clar că marele şef al Americii "great again" devine foarte "small" atunci când are în faţă pe cineva cu ouă... Fie ele atomice sau nu.

Doar în ultimele zile, spre exemplu, l-a scos pe fostul general Keith Kellogg din echipa de negociatori trimisă la Kremlin, pentru simplul fapt că acesta nu-i este pe plac "ţarului", care-l consideră prea apropiat de ucraineni. Posturile de radio Europa Liberă şi Vocea Americii, care au ţinut trează speranţa Europei de Est vreme de zeci de ani, tocmai au fost tăiate de la finanţare, posibil tot la "sugestia" Moscovei, care era pur şi simplu "terorizată" de ele în anii "saveţki saiuz". Ce "indicaţii" va primi Trump după discuţia cu Putin anunţată pentru săptămâna asta şi în faţa cui îşi va mai umfla muşchii după ce-o să-i facă toate hatârurile liderului de la Moscova mi-e şi groază să mă gândesc...

Cu atâtea concesii făcute în faţa primului adversar ce (doar) dă impresia că e stăpân pe situaţie, mai că-ţi vine să te întrebi cum a reuşit Donald Trump să câştige de două ori preşedinţia celui mai puternic stat al lumii. Răspunsul e însă foarte simplu, Trump a învins în alegeri două femei (pe Hillary Clinton şi Kamala Harris) şi e probabil unicul şef de stat din lume care a avut această ocazie. Iar singura disputa cu un bărbat (chiar dacă foarte bătrân şi cu semne evidente de senilitate) a pierdut-o!

Păgâni cu pretenţii de apostoli

Odată cu decizia Curţii Constituţionale a României de a-i interzice lui Călin Georgescu intrarea în cursa electorală pentru funcţia de preşedinte al României, a început vânzoleala printre cei ce l-au susţinut mai mult sau mai puţin făţiş şi care se revendică suveranişti/ naţionalişti, măcar în parte. O mulţime de politicieni mai mari sau mai mici, unii chiar necunoscuţi, visează la fotoliul de la Cotroceni şi încearcă să capitalizeze imaginea aproape mesianică de care s-a bucurat în ultima perioadă Călin Georgescu.

În primul rând, şi-au anunţat candidatura toţi cei trei şefi de partide parlamentare din zona naţionalistă, George Simion (AUR), Diana Şoşoacă (SOS) şi Anamaria Gavrilă (POT). Fiecare dintre ei a scos diverşi "porumbei" pe gură de-a lungul vremii, aşa că nu se ştie în ce măsură vor fi declaraţi eligibili pentru prezidenţialele din luna mai, lidera SOS având deja o "interdicţie" la activ, la alegerile din toamnă. Tot din zona acestor formaţiuni politice există mai multe variante de "rezervă", cei mai cunoscuţi candidaţi fiind Gigi Becali şi Anton Pisaroglu. Interesant este faptul că Gigi Becali s-a declarat adversar al lui Călin Georgescu, deşi partidul din care face acum parte (AUR) l-a susţinut.

În categoria politicienilor cu notorietate, cele mai importante nume sunt Crin Antonescu, Nicuşor Dan, Elena Lasconi şi Victor Ponta, fiecare dintre ei având pretenţii de unic salvator al ţării, după mici succese care unora li s-au cam urcat la cap. Nicuşor Dan a fost reales anul trecut primar al Capitalei, Elena Lasconi speră să repete rezultatul nesperat de bun din turul I al alegerilor anulate, Victor Ponta crede că poate atrage voturile social-democraţilor nemulţumiţi de desemnarea unui liberal, iar Crin Antonescu vine după zece ani de meditaţie, în care se pare că i s-a tot "arătat" Palatul Cotroceni. Mai mult, Ponta defilează cu propunerea de a-l numi premier pe Călin Georgescu, variantă imposibilă în actuala configuraţie parlamentară, dar credibilă pentru o mare parte din votanţi.

Daniel Funeriu, Cristian Sima, Ana Birchall, Lavinia Şandru şi Gabriel Păun şi-au anunţat şi ei la un moment dat intenţia de a candida la scrutinul din 4 mai, deşi nu se ştie dacă vor reuşi să strângă semnăturile necesare până sâmbătă seara. Toţi se consideră unici deţinători ai soluţiilor miraculoase de a salva România.

Trebuie spus că alţi câţiva pretendenţi au fost deja respinşi de Biroul Electoral Central, printre aceştia aflându-se Ion Popa, Maria Marcu sau Petru Mîndru, toţi iluştri necunoscuţi cu pretenţii de staruri.

Una peste alta, am contabilizat deja 18 candidaţi, dintre care 14 au încă posibilitatea de a intra în cursa electorală. Mai toţi au pretenţii de "apostoli" ai neamului, deşi cei mai mulţi etalează cel mai adesea în spaţiul public o imagine de pâgâni.

Laudă-mă, gură!

Într-un discurs aşteptat cu sufletul la gură de întreaga planetă, în condiţiile în care soarta Ucrainei este în impas, după conflictul cu Volodimir Zelenski din Biroul Oval de vinerea trecută, Donald Trump a reuşit să uimească din nou, vorbind mai bine de o oră şi jumătate doar pentru... a se lăuda singur. Am asistat aproape 100 de minute la un exerciţiu de... "Pupă-te!", într-un limbaj ceva mai colocvial.

Practic, Donald Trump şi-a lăudat măsurile luate în primele săptămâni ale noului mandat de preşedinte al SUA, de la taxele care au declanşat războaie comerciale în toată lumea, până la deciziile care au sistat ajutoarele externe pentru numeroase ţări, au retras SUA din mai multe acorduri internaţionale (Acordul privind clima de la Paris sau Organizaţia Mondială a Sănătăţii) sau au pus capăt politicilor interne privind diversitatea (ideologia "woke").

Despre taxele vamale care "vor îmbogăţi America", Trump a venit cu precizarea pe care o ştia toată lumea şi pe care oamenii de rând din SUA au început deja să o simtă în buzunare, respectiv că "ar putea exista o perioadă de ajustare". Cât va dura "mica ajustare" e greu de spus, pentru că relocarea unor fabrici pe teritoriul SUA, câteva intenţii fiind deja anunţate, nu se poate face chiar de azi, pe mâine, iar intrarea pe piaţă a produselor acestora este un proces şi mai de durată.

Au urmat la rând laudele despre ameninţările referitoare la preluarea Canalului Panama şi a Groenlandei, în primul caz fiind deja făcuţi primii paşi concreţi, prin cumpărarea de către marele fond american de investiţii Black Rock a unor porturi deţinute în zonă de firme din Hong Kong. Marea insulă arctică rămâne în vizorul SUA, "o vom obţine într-un fel sau altul", chiar dacă intenţia expansionistă americană nu a generat până acum decât proteste, populare sau diplomatice.

În toată această beţie de vorbe, subiectul Ucraina a avut parte de numai câteva minute, spre final, în care Trump a spus că acceptă mesajele de împăcare trimise de Zelenski şi şi-a reluat aberaţiile despre marea dorinţă de pace a lui Putin, absurditate pe care numai cine n-a stat 50 de ani cu ruşii-n coaste o poate crede.

Apologia lui Trump s-a încheiat cu declaraţii festiviste despre "epoca de aur a SUA" şi cu promisiunea de a "pune steagul american pe Marte". Probabil ăla care a fost dat jos din mai toate marile cancelarii ale lumii după numai 43 de zile de neotrumpism...

Lecţia maşinii de vot germane

Alegerile din Germania s-au încheiat cu victoria conservatorilor creştin-democraţi, care au obţinut aproape 30% din sufragii, însă adevăraţii câştigători pot fi consideraţi exponenţii partidului de extremă dreapta Alternativă pentru Germania, care au obţinut un scor record, de peste 20%, ceea ce înseamnă că şi-au dublat reprezentarea în parlament faţă de precedentele alegeri. Deşi teoretic o coaliţie de guvernare pare greu de realizat din cauza diferenţelor doctrinare, se pare că, în faţa pericolului extremist, toate partidele democratice vor lăsa orgoliile deoparte şi se vor alinia în spatele lui Friedrich Merz, liderul CSU/CDU, pentru a realiza o alianţă care să scoată din recesiune cea mai mare economie a Europei şi să facă faţă provocărilor determinate de schimbarea de viziune de la Casa Albă.

Problema migraţiei rămâne însă una acută, atât în Germania, cât şi în Franţa, cele mai mari puteri ale continentului, iar scorurile mari şi în creştere obţinute de partidele extremiste confirmă din plin acest lucru. Dacă, în Franţa, preşedintele Emanuel Macron a reuşit în vară, printr-un artificiu electoral, să limiteze cât de cât ascensiunea extremiştilor, în Germania acest lucru e mai greu de realizat, în condiţiile în care preşedintele nu are puterea celui francez, partidele care au intrat în parlament sunt din toate zonele spectrului politic, iar repornirea economiei, relaţiile cu SUA şi ameninţarea rusească rămân principalele obiective ale guvernului.

Se pare însă că populaţia germană a simţit pericolul extremist şi a dat o mână de ajutor democraţiei prin prezenţa masivă la urne, procentajul de 83% fiind cel mai mare înregistrat după 1990. Şi în Franţa, ultimele alegeri au adus la vot aproape 70% din populaţie, semn clar că, în faţa unui pericol iminent, populaţia reuşeşte să depăşească orgoliile politicianiste de stânga/dreapta, pentru a păstra ţara pe un drum democratic.

În România, în schimb, deşi imigraţia nu creează deloc probleme, partidele extremiste (autointitulate "suveraniste") cresc ca Făt-Frumos din poveste, doar pe baza unor declaraţii care mai de care mai incoerente şi a unor promisiuni care mai de care mai stupide. E drept că partidele tradiţionale contribuie din plin la acest clivaj al societăţii, prin distanţarea dintre aşteptările oamenilor şi politicile asumate, care au determinat creşterea spectaculoasă a nivelului de trai pentru o parte a societăţii, în timp ce zona pauperă este din ce în ce mai strâmtorată. Inclusiv faimoasa "ordonanţă-trenuleţ", de reducere a deficitului bugetar, pare să rămână în vagoane doar cu pensionarii şi angajaţii cu salariul minim, pentru celelalte categorii inventându-se zilnic excepţii şi derogări. Ori, în acest condiţii, cu o populaţie dezamăgită şi în parte resemnată, o prezenţă la vot de numai 40-50% este pe deplin explicabilă. Şi, din păcate, total insuficientă pentru a salva ţara de la deraierea într-un populism ce se anunţă dezastruos din punct de vedere economic. Deraiere care, în acest moment, pare inevitabilă...

Ţări de mâna a doua, într-o Europă de mâna a doua

Ne-a enervat multă vreme situaţia că Uniunea Europeană este o construcţie politică în care unele ţări sunt mai importante decât altele, iar România este tratată întotdeauna ca un membru de mâna a doua, neavând acces la reuniunile la care se iau deciziile majore. Am protestat pe toate canalele posibile, publice sau diplomatice, dar în cele din urmă ne-am resemnat, pentru că era evident că nu vom fi trataţi niciodată ca Franţa sau Germania. Cu mare întârziere, am mai primit nişte drepturi, cum ar fi accesul în Spaţiul Schengen, dar după foarte multe discuţii şi amânări, care au avut ca rezultat principal pierderi economice uriaşe pentru companiile româneşti. Pentru că, până la urmă, la asta se rezumă totul, politicul fiind doar un instrument de control al celor ce deţin puterea economică.

Ei bine, se pare că nu numai la nivel continental există conceptul de "mâna a doua", ci şi la nivel global. Cel puţin, aceasta este concluzia după decizia Statelor Unite de a începe negocieri pentru a pune capăt războiului din Ucraina doar cu Rusia, fără Uniunea Europeană şi chiar fără... Ucraina. O situaţie absurdă, în condiţiile în care Ucraina a pierdut sute de mii de oameni în această conflagraţie, iar ţările europene au contribuit cu zeci de miliarde de euro la achiziţiile de armament ce au permis Kievului să se opună cu succes Rusiei timp de trei ani. Mai puţin decât SUA, e drept... însă ajutorul pentru Ucraina s-a decis sub umbrela NATO, care înseamnă nu numai SUA, ci şi alte 31 de ţări, marea majoritate din Europa. Când este însă vorba despre interese economice, Trump nu mai are nici mamă, nici tată, iar resursele minerale uriaşe ale Ucrainei reprezintă se pare un motiv suficient de puternic pentru a îndepărta de la masă pe oricine ar putea râvni la borcanul cu... litiu şi titan.

Cum spuneam, România s-a zbătut degeaba ani buni şi tot n-a reuşit să ajungă la masa deciziilor continentale. Iar situaţia este în continuare aceeaşi, pentru că reuniunea de la Paris, convocată recent de mai marii Europei după sfidarea lui Donald Trump, nu are România printre participanţi. Cărţile le fac, de data aceasta, Franța, Germania, Marea Britanie, Polonia, Italia şi Danemarca, fiind excluse de la discuţii nu numai ţări de nivelul României, Bulgariei şi Croaţiei, ci şi state mult mai importante în construcţia europeană, precum Spania, Olanda, Belgia sau Austria. Toate considerate, iată, ţări de mâna a doua, pe un continent de mâna a doua...

Trumpisme care pun degeaba lumea pe jar

Ultimele valuri făcute de Donald Trump au fost cele generate de declaraţia despre intenţia ca Statele Unite să preia Gaza, iar palestinienii de acolo să fie relocaţi în ţările arabe limitrofe precum Egipt și Iordania. Ideea a fost respinsă rapid atât de statele respective, cât și de liderii palestinieni, dar a determinat un val uriaş de discuţii în întreaga lume, în care au fost angrenate atât Israelul, aflat de partea SUA, cât şi statele europene care se împotrivesc sioniştilor, Spania, Irlanda sau Norvegia. Mai mult ca sigur, nu se va întâmpla nimic de acest fel în Gaza, iar palestinienii care nu vor să plece nu vor fi mutaţi nicăieri.

Nu este prima oară însă când zicerile preşedintelui american inflamează spiritele pe mapamond, deşi cele mai multe dintre aceste declaraţii rămân în final fără mare ecou pe "tabela de marcaj", cum ar spune comentatorii de fotbal. Trebuie să amintim doar de "celebra" oprire a războiului din Ucraina a doua zi după preluarea mandatului, rămasă, evident, la stadiul de declaraţie, pentru că este clar că, în acest moment, când nimeni nu deţine o superioritate militară zdrobitoare, nici Putin şi nici Zelenski nu sunt dispuşi să oprească luptele, deşi declarativ ambii se declară pentru încetarea focului.

O altă declaraţie a lui Trump care a bulversat lumea în ultimele săptămâni a fost cea a preluării Groenlandei, Canadei şi canalului Panama de către SUA, idee expansionistă la fel de irealizabilă, care a stârnit, însă, la rândul ei, o mulţime de reacţii.

Taxele vamale de 25% pentru mărfurile importate din Mexic şi Canada au reprezentat următorul pas al... gurii lui Trump, care pare o sursă inepuizabilă de idei ce pot fi catalogate drept "creţe". A doua zi după anunţul introducerii taxelor, acestea au fost amînate sine die, rămânând doar o ameninţare la adresa celor două guverne. Amânarea a fost determinată, de fapt, de realitatea că primii care ar avea de suferit ar fi chiar americanii, cărora li se vor scumpi mărfurile, nu puţine, provenite din cele două ţări şi abia ulterior s-ar putea reduce exporturile canadiano-mexicane şi ar fi astfel afectate cele două state.

Şi acestea nu sunt singurele idei lansate în spaţiul public de Donald Trump care înfiebântă lumea degeaba. De fapt, preşedintele SUA nu vrea decât să-şi construiască o poziţie de forţă la nivel mondial, care să-i permită ulterior să discute de la un alt nivel cu toţi cei pe care-i ameninţă. Iar dacă, după toate aceste declaraţii bulversante, vor apărea ceva achiziţii suplimentare de armament din partea ţărilor arabe, o bază militară importantă în Groenlanda, un control economic al Canalului Panama, o preluare a resurselor strategice din Ucraina sau o limitare a migraţiei de la graniţa cu Mexicul, se poate spune că Trump şi, implicit, SUA şi-au atins scopul. Şi asta doar dând din gură, fără să fie făcut niciun demers diplomatic real...