Ilie Bogăţie - cin' să fie, cin' să fie?

Zilele guvernului condus de Ilie Bolojan sunt numărate, după ce PSD şi AUR şi-au dat mâna pentru a depune o moţiune de cenzură, ale cărei şanse să treacă sunt extrem de mari. Mai departe, însă, lucrurile se complică. Fiecare dintre partidele reprezentative are planuri care vizează atât viitorul apropiat, cât şi alegerile din 2028, însă e greu de spus care dintre ele va reuşi să-şi impună punctul de vedere.

PSD, factorul declanşator al acestei crize politice, după interminabile dispute cu Ilie "Săracie", şi-ar dori, aşa cum a demonstrat şi cu alte ocazii, o poziţie de conducere de plan secund, dar un control al ministerelor "cu bani", pentru a-şi recompensa miile de primari "înfometaţi" din teritoriu, de la care probabil a şi pornit revolta împotriva lui Bolojan, în urma reducerii fondurilor alocate. Astfel, varianta Sorin Grindeanu premier este cel mai puţin probabilă, deşi acesta este liderul social-democraţilor, pentru că o astfel de alegere ar însemna continuarea colaborării cu AUR şi riscul de a pierde masiv din electorat. Cel mai probabil, PSD va propune în discuţiile de la Cotroceni o continuare a guvernării alături de PNL-USR-UDMR, dar cu un alt premier liberal, vehiculat fiind Cătălin Predoiu, eterna rezervă la care apelează toată lumea în caz de nevoie, aflat de aproape 20 de ani în fruntea sau în conducerea unor ministere şi/sau guverne. Şi Alexandru Nazare ar putea fi o opţiune pentru această variantă, care are probabil cele mai mari şanse de a fi pusă în practică.

De partea cealaltă, PNL are de ales între... azi şi mâine. Rămânerea la guvernare cu un premier agreat de PSD induce ideea că liderul liberalilor nu este ales de liberali, echivalentă cu pierdearea masivă de votanţi. Menţinerea lui Bolojan în fruntea partidului implică ieşirea de "la butoanele" cu fonduri acum, dar un câştig de imagine în perspectiva alegerilor de peste doi ani, ce poate fi transpus în voturi. Însă doi ani şi jumătate trec greu, mai ales pentru unii dintre primarii abonaţi la bani publici.

În schimb, AUR poate să iasă cel mai câştigat din acestă criză, dacă îşi va juca bine cărţile. Va dărâma un guvern care a adus "Sărăcie" în ţară, dar iniţiativa trebuie să se oprească aici. O eventuală continuare a colaborării cu PSD într-un viitor guvern ar însemna pactizarea cu sistemul, adică exact pierderea atuului antisistem care a adus AUR în fruntea preferinţelor electorale actuale. Cu toate acestea, nişte datorii neachitate de la alegerile trecute ar putea să preseze intrarea la guvernare...

Dincolo de propunerile partidelor, şi preşedintele Nicuşor Dan are doi aşi în mânecă. O primă variantă ar fi Dragoş Pâslaru, ministru în funcţie, dar neliberal, ci mai degrabă tehnocrat specializat în atragerea fondurilor europene atât de necesare. A doua soluţie este şi mai interesantă, pentru că o vizează pe Anca Dragu, care a condus Finanţele României cu zece ani în urmă, apoi Senatul, iar actualmente se află la şefia Băncii Naţionale a Moldovei. Evident, "sefa banilor" de la Chişinău are atuuri din toate punctele de vedere, şi politic, şi economic, dar mai ales unionist.

Alegerile anticipate este inutil să fie aduse în discuţie la modul serios, pentru că nu se va ajunge niciodată la aşa ceva, din cauza constrângerilor legislative, pe de o parte, dar, mai presus de toate, pentru că niciun parlamentar român nu va renunţa la funcţie la jumătatea mandatului "doar" de dragul ţării.

Trăgând linie, pentru românii de rând, premierul "Ilie Bogăţie" va rămâne cel mai probabil doar un vis frumos pentru foarte multă vreme de-acum încolo...

Politica minciunii

"E adevărat că Bolojan a vândut CEC-ul?" m-a întrebat, zilele trecute, la ieşirea din bloc, un vecin pensionar, care nu mai reuşeşte - oricâtă bunăvoinţă ar avea, şi omul chiar este interesat să afle ce se întâmplă în ţară - să facă diferenţa între minciună şi adevăr la posturile de televiziuni pe care le urmăreşte.

Exemplul este doar unul dintre zecile de "ştiri" false propagate, seară de seară, pe toate canalele care pretind că informează populaţia. În acest caz, nu numai că CEC-ul nu s-a vândut, ci doar se analizează listarea la bursă a unei participaţii minore (5-10%), care nu va afecta absolut deloc acţionarul majoritar (care va rămâne statul român). Ce se schimbă fundamental, însă, este faptul că firmele listate la bursă sunt obligate să-şi prezinte public bilanţurile, iar toate maşinaţiile care se fac de ani de zile pe sub masă prin companiile de stat nu vor mai fi posibile. Evident, cei care au profitat până acum sunt total nemulţumiţi de o astfel de transparenţă şi au lansat "ştirea" că premierul "ne vinde ţara".

La modul general, ar trebui să privim cu suspiciune orice informaţie lansată pe piaţă, pentru că războiul politic din aceste zile reinterpretează în cheie partizană absolut fiecare capăt de ştire. Pentru un om normal, care nu este conectat decât ocazional la informaţie, a devenit extrem de dificil să deosebească minciuna de adevăr. Partidele noastre au ajuns, efectiv, la incredibila "performanţă" de a nu mai spune adevărul aproape niciodată, orice declaraţie publică fiind trecută întotdeauna prin "filtru" politic şi prezentată doar din perspectiva care avantajează respectiva formaţiune.

Aşa se întâmplă şi cu motivele pentru care PSD a votat ieşirea din coaliţia de guvernare, chipurile din grijă faţă de popor şi scăderea nivelul său de trai, realitatea fiind însă că "grija" este îndreptată doar către propriile sinecuri (doar şefii şi şefuleţii au votat, de fapt, nu simplii membri de partid), pe care premierul ameninţă că le va desfiinţa.
Nici de partea cealaltă situaţia nu este mai roz, Bolojan ne tot amăgeşte de aproape un an cu reforme structurale, dar până acum n-a reuşit să pună în practică mai nimic. Între timp, inflaţia creşte ca Făt-Frumos, instituţiile de stat sunt încă pline de pile şi "amante cetăţeni români", deficitul bugetar nu s-a redus aproape deloc, iar agenţiile de rating menţin dobânzile la care se împrumută România la nivelul de "junk", chiar dacă teoretic suntem deasupra liniei.

Iar pentru a-şi susţine punctele de vedere, partidele se întrec în promovarea de informaţii care mai de care mai inexacte sau de-a dreptul false, care-l ameţesc pe românul de rând şi-l fac să-şi piardă şi bruma de încredere pe care o mai acordă politicii şi politicienilor.

Rezultatul e previzibil, o schimbare de regim politic (s-a întâmplat deja în Slovacia şi Bulgaria, iar Ungaria, ca de obicei înaintea trendului regional, abia a scăpat exact de aşa ceva, după 16 ani), în care vioara întâi are toate şansele să devină o formaţiune cu doctrină populist-naţionalistă, pro-rusă sau anti-europeană. Şi care minte la fel de mult, dar măcar nu s-a aflat până acum la "butoane".

Tăvălugul schimbării tot vine la un moment dat

După 16 ani la putere, Viktor Orban a fost învins, fără drept de apel, de Peter Magyar, în alegerile generale din Ungaria, ţară în care premierul este şeful de facto al statului, preşedintele având doar un rol "decorativ". Rezultatul nu constituie o mare surpriză, în condiţiile în care partidul lui Magyar era cotat drept mare favorit de o bună bucată de vreme.

"Performanţele" economice ale lui Orban din ultimii ani, apropierea de Vladimir Putin şi "reuşita" politică de a deveni "oaia neagră" a continentului, care a adus după sine blocarea unei bune părţi a fondurilor europene, au fost decisive pentru electoratul maghiar, al cărui nivel de trai a scăzut vizibil. Sub conducerea lui Orban, Ungaria a ajuns, dintr-o ţară de top a fostului bloc comunist, pe o poziţie dinspre coada clasamentului. Începută cu faimosul iliberalism, doctrină care aparent avantaja populaţia de rând, "domnia" lui Viktor Orban s-a transformat treptat într-o autocraţie clasică, în care puterea este concentrată într-o singură mână, iar sistemul impus de premierul ce părea etern a transformat ţara într-o adevărată feudă, în care şeful controla absolut totul, de la sistemul judiciar la politica economică. Din ce în ce mai departe de democraţie şi cu un nivel de trai în scădere accentuată, populaţia Ungariei a fost determinată să iasă la vot într-o proporţie covârşitoare (77,8%), cu 10-15 puncte procentuale mai mult decât la alegerile anterioare.

Interesant este faptul că "sistemul" maghiar, deşi părea infailibil, s-a reformat practic din interior, Peter Magyar fiind ani buni membru de vază al partidului lui Orban. Ruptura dintre cei doi lideri, care a avut loc cu doar trei ani în urmă, a fost determinată mai degrabă de interese personale, după un scandal în care a fost implicată soţia lui Magyar, ministru al Justiţiei în guvernul Orban. Nu este foarte clar în momentul de faţă dacă noul lider are o structură politică total diferită de cea a lui Orban, el fiind crescut ca politician în partidul-sistem al lui Orban, însă este fără discuţie mult mai deschis la dialog şi, peste toate, reprezintă o schimbare.

De altfel, schimbarea este şi dezideratul pe care îl clamează de câţiva ani buni şi alegătorii români, sătui şi ei de sistemul partidului-stat, care a acaparat şi la noi cam tot ce mişcă în ţară şi care acţionează parcă în ciuda populaţiei. Din păcate, la noi nu există în momentul de faţă o grupare politică suficient de credibilă încât să poată fi votată fără strângere de inimă. Poate va apărea, pentru că până la alegerile din 2028 mai este ceva timp, iar închistarea celor aflaţi la conducere poate genera chiar o scindare asemănătoare celei din Ungaria. Dar chiar şi dacă nu se va întâmpla asta şi vom rămâne pe liste cu aceleaşi partide ca acum, schimbarea are toate şansele să se producă, indiferent spre cine se vor duce voturile peste doi ani, pentru că tăvălugul, odată pornit, nu mai poate fi oprit. Iar Ungaria este doar cel mai recent exemplu.

A debarca sau a se retrage strategic

Mai sunt doar câteva ore până la expirarea utimatumului dat Iranului de Donald Trump pentru a redeschide strâmtoarea Ormuz ("Open the Fuckin' Strait, you crazy bastards!", în limbaj... prezidenţial), iar negocierile pentru încheierea un armistiţiu par să se fi împotmolit, deşi practic abia au început. Previzibil, de altfel, în condiţiile în care atacurile aeriene israelo-americane n-au slăbit aproape deloc capacitatea iranienilor de a lansa rachete şi drone, distrugerile de suprafaţă prezentate de agenţiile de presă fiind departe de a dezafecta instalaţiile subterane, adevărate "oraşe ale morţii", pe care se bazează Teheranul. Mai mult, nici capacitatea Iranului de a produce combustibil pentru eventuale arme nucleare nu a fost afectată în vreun fel.

În condiţiile în care nimeni n-a câştigat vreodată un război fără a trimite armată la sol, e clar că opţiunile americane sunt doar două. Prima este cea de a continua o vreme atacurile aeriene, deşi ţintele nu pot fi decât cele de infrastructură mai mult sau mai puţin civilă, şi a se retarge apoi strategic, proclamându-şi o victorie discutabilă.

A doua opţiune este cea de a debarca trupe de asalt pentru a ocupa insulele prin care iranienii controlează strâmtoarea şi a cuceri buncărele în care se îmbogăţeşte uraniu. Ambele ţinte vin cu riscul unor pierderi foarte mari, inclusiv de vieți omenești, care nu ar fi deloc pe placul americanilor de rând.
În plus, capturarea uraniului produs până acum n-ar reprezenta nicio garanţie că programul nuclear al Iranului nu va continua, în timp ce traficul prin Ormuz este total neinteresant pentru SUA, care are suficient petrol şi gaze pentru a nu avea probleme economice din această cauză.

Europenii, pentru care strâmtoarea este cu adevărat importantă, n-au făcut deocamdată decât declaraţii de principiu, însă niciun pas concret, fie el și diplomatic, nu neapărat militar, pentru rezolvarea situaţiei. Aceste ezitări ale aliaţilor l-au şi determinat pe Trump să anunţe retragerea SUA din NATO şi, chiar dacă, probabil, acest lucru nu se va întâmpla, americanii ar avea argumente să acţioneze selectiv în cazul unor eventuale atacuri asupra alianţei, pe principiul "te-ai dat la fund, acum te las şi eu să te scufunzi", asta ca să folosim şi noi un limbaj mai frust, evident, nu la fel de coroziv precum cel prezidenţial de peste Ocean.

În aceste condiţii, finalul prezentului conflict din Golf este unul foarte puţin previzibil în acest moment şi în contextul actual de la faţa locului, în ciuda optimismului afişat de preşedintele american.

Bricul „Mircea” în strâmtoarea Ormuz

Consecinţele războiului din Orientul Mijlociu încep să se resimtă din ce în ce mai acut pe toate meridianele globului. Scumpirea combustibililor, primul efect direct al conflictului, care afectează deja multe ţări europene, pare să fie doar vârful aisbergului.

La orizont se profilează o criză economică mult mai severă, pe care lumea nu pare încă să o conştientizeze pe deplin. Menţinerea blocării în aprovizionarea cu petrol şi gaze poate conduce la efecte în lanţ, care s-ar putea transpune în penurie de alimente în zonele din proximitatea conflictului, pentru că ţările din Golf depind aproape în totalitate de transporturile prin strâmtoarea Ormuz, dar şi în presiuni majore asupra economiilor din multe state, care pur şi simplu nu şi-ar mai putea asigura necesarul de energie, cu consecinţe directe asupra transporturilor, industriei şi agriculturii, creşteri de preţuri, perturbări de aprovizionare sau chiar raţionalizarea consumului.

După ce solicitarea lui Donald Trump către aliaţii din NATO de a se implica în deblocarea strâmtorii a fost tratată iniţial cu refuz ("Vom ţine minte!", a răbufnit Trump), pe motiv de neimplicare în război, mai multe ţări importante ale lumii şi-au dat seamă că, de fapt, blocada impusă de Iran le afectează direct (iar americanii sunt printre puţinii care nu au nevoie de petrol şi gaze), aşa că au decis în cele din urmă să dea curs cererii SUA.

Declarației privind libertatea de navigație în strâmtoarea Ormuz, semnate inițial de Marea Britanie, Franța, Germania, Italia, Olanda și Japonia, i s-au alăturat în ultimele zile peste 20 de ţări, printre care şi România, împreună cu Canada, Coreea de Sud, Danemarca, Norvegia, Suedia, Finlanda, Australia sau Noua Zeelandă. Țările semnatare își exprimă disponibilitatea de a contribui la eforturile pentru asigurarea libertății de trecere prin strâmtoare şi solicită Iranului „să înceteze minarea apelor, atacurile cu drone și rachete, precum și orice alte acțiuni menite să blocheze navigația comercială”. Declarația nu presupune sprijin militar imediat, însă e greu de crezut că Iranul va renunţa de bunăvoie la unul dintre puţinele atuuri pe care le are în acest conflict.

Drept urmare, este de presupus că nave de război ale ţărilor semnatare vor ajunge destul de curând în zonă, pentru a pune presiune asupra Iranului, dincolo de solicitările diplomatice şi de ultimatumul de 48 de ore anunţat de Donald Trump. Majoritatea statelor semnatare au flote puternice, aşa că sunt curios ce va trimite România, care "se încăpăţânează" de zeci de ani să nu-şi construiască nave, deşi şantierul de la Galaţi a început să trimită oamenii în şomaj din lipsă de comenzi, iar cel de la Mangalia este în colaps. Avem trei fregate, e drept, dar toate sunt construite în anii '80 şi sunt departe de a mai impresiona pe cineva. Mai putem adăuga un submarin nefuncţional, o mână de corvete şi alte câteva nave mai mici. A, era cât pe ce să uit de bricul "Mircea", lansat la apă în 1938. Praf îi facem!

Ai noştri tineri în Dubai învaţă...

"Ai noştri tineri la Paris învaţă/ La gât cravatei cum se leagă nodul,/ Ş-apoi ni vin de fericesc norodul/ Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă...", scria Eminescu, acum 150 de ani, cu vădit năduf la adresa protipendadei româneşti, care-şi trimitea odraslele să facă şcoală în capitala Franţei, deşi capacităţile lor intelectuale nu justificau deloc acest lucru.

"Trecut-au anii..." şi protipendada României de astăzi îşi trimite copii în Dubai. Nu, nu la şcoală, ci prin şcoală!

N-am nimic împotrivă ca românii care-şi permit să se distreze oriunde în lumea asta mare, din Hawaii în Maldive, inclusiv în cele şapte emirate, pe care cei din generaţia mea le cunosc doar prin coloritul violent al mărcilor poştale colecţionate în copilărie. Personal, destinaţiile aşa-zis exotice nu m-au atras niciodată, aşa că le-am ocolit. De gustibus... Turismul n-are limite, iar paşaportul românesc este unul foarte puternic, aşa că bani să ai şi poţi vizita orice, oriunde şi oricând, chiar dacă uneori eşti neinspirat sau neinformat (apropo, asta ţine şi de şcoală) şi nimereşti fix în mijlocul unui război.

N-am să înţeleg însă niciodată ce caută elevii (inclusiv cei de şcoală primară şi gimnaziu) în Dubai, oraş devenit în ultimii ani destinaţie must-see pentru "învăţământul" românesc. Învăţământ cu toate rândurile de ghilimele posibile, de data asta...
Ce-ar putea să înveţe copiii într-o ţară în care valorile care ar trebui să-i ghideze în viaţă sunt încălcate flagrant, în care nu există alegeri, partide, opinii politice sau egalitate de gen, iar democraţia este doar un cuvânt rătăcit prin dicţionar?

Părinţii, blamaţi de multă lume în materie de educaţie, n-au de data aceasta nicio vină, pentru că unii chiar fac sacrificii ca să-i poată oferi copilului şansa unei excursii în străinătate. Vinovaţi sunt exclusiv profesorii organizatori (care, pare-se, mai au un singur dor... la marginea mării... Arabiei, eventual pe banii părinţilor) şi directorii care le aprobă astfel de escapade, ce manelizează şcoala românească din ce în ce mai mult.

Şi atâta timp cât educatorii generaţiei de mâine aleg să-şi ducă elevii într-un oraş în care n-ai de văzut decât nisip, palmieri, lux, opulenţă şi ce poate face puterea banilor, iar Parisul, Roma sau Viena, ca să dau doar câteva exemple mult mai la îndemână, nu le inspiră astfel de excursii "educative", viitorul mi se pare destul de sumbru pentru tinerii care abia păşesc în viaţă. "Stâlpi de bordel, de crâşme, cafenele"... cum le prevedea Eminescu.

Familia Bugetărescu rezistă

Cu ani în urmă (să tot fie vreo 15), "Viaţa liberă" a prezentat în cadrul serialului "Familia Bugetărescu" numeroasele relaţii de rudenie existente în instituţiile gălăţene. De atunci şi până astăzi, acestea nu numai că nu s-au redus, ba chiar au luat o amploare fără precedent. Angajările la stat pe bază de rudenie (situaţia este similară în toată ţara) au crescut an de an, în ciuda unor restricţii adoptate mai mult de ochii lumii, care au fost "fentate" româneşte, prin transferul celor care intrau sub incidenţa legii între instituţii care nu au acelaşi "stăpân" sau prin pseudoconcursuri anonimizate, la adăpostul regulamentelor GDPR.

La instalarea guvernului Bolojan, românilor li s-a dat speranţa că această cangrenă instituţională, generatoare doar de corupţie şi incompetenţă, se va reduce, iar administraţia, de la cea locală la zecile de direcţii şi ministere, va reintra în normal. Au trecut, însă, şase luni şi nu s-a întâmplat nimic, în afară de discuţii sterile despre cât de mare (sau mai degrabă mic) să fie procentajul de disponibilizări.

Nu mai departe de luni seara, după ce premierul a anunţat (din nou, pentru a nu se mai ştie câta oară!) că a finalizat proiectul reformei în administraţie, trei miniştri social-democraţi au refuzat să semneze documentul, care astfel s-a blocat încă o dată. Ulterior, o şedinţă a liderilor coaliţiei de guvernare, convocată de urgenţă, a stabilit o nouă variantă, care prevede, aşa cum era de aşteptat, o mulţime de excepţii, în mai multe zone vizate iniţial de restructurări.

Mai mult, în noua formă a proiectului nici nu se mai menţionează vreo reducere de personal, ci doar o scădere cu 10% a cheltuielilor. Şi cum dezmăţul financiar din instituţiile publice româneşti este binecunoscut, nu este deloc exclus ca această reducere a cheltuielilor să se facă prin renunţarea la achiziţia de panseluţe şi borduri, nu prin disponibilizări, care în prima variantă anunţată public ar fi afectat, în unele cazuri, până la 40% dintre angajaţi, cifră care s-a tot redus, până a ajuns la zero.

Astfel, "familia Bugetărescu" rămâne în continuare la butoane, sfidând atât bunul-simţ, cât şi pe salariaţii din economia reală, care trag din răsputeri să menţină România pe linia de plutire. Probabil, cu mari "eforturi", lefurile angajaţilor de la stat nu vor mai creşte anul acesta ca Făt-Frumos, dar ele sunt oricum suficient de mari încât mult clamata "austeritate" naţională să nu-i afecteze absolut deloc. Iar la anul, odată cu schimbarea de guvern, dezmăţul se va relua, prima măsură fiind, cu siguranţă, recuperarea "pierderilor" din 2026.

Şi, după ceea ce am văzut în aceste ultime luni de "negocieri", este destul de clar că o reformă reală a administraţiei nu se va putea face în România decât dacă va fi impusă explicit de vreo instituţie financiară internaţională, gen Banca Mondială, FMI sau marile agenţii de rating. Ai noştri sunt deja prea încuscriţi în întregul sistem bugetar ca să mai poată realiza ceva!

Cine şi pe cine a sunat pentru Combinat?

Combinatul siderurgic nu se "simte bine" de cel puţin doi ani, perioadă în care mai mult a stat decât a produs. Faptul că o eventuală oprire a activităţii pe platformă ar determina, dincolo de problemele economice inerente, o adevărată "bombă socială" în Galaţi este recunoscut de toată lumea, indiferent cât de legată este sau a fost de Sidex/Mittal/Liberty.

Cu toate acestea, nicio autoritate, locală sau naţională, nu a părut interesată de situaţie mai mult de un an. Combinatul a urmat cursul firesc al oricărei firme în impas, ajungând în cele din urmă în concordat preventiv. Devenit conducător de facto al colosului siderurgic, Remus Borza s-a tot plâns în stânga şi-n dreapta, inclusiv în podcasturile realizate de "Viaţa liberă", a expus situaţia din ce în ce mai alarmantă, însă nu (prea) l-a băgat nimeni în seamă.

Abia în toamna trecută s-a constituit la nivel guvernamental un comitet interministerial, care urmărea nu salvarea Combinatului, ci recuperarea creanţelor statului. S-au făcut câteva şedinţe, însă, "buna" practică românească fiind să creezi o comisie dacă vrei să îngropi o problemă, rezultatele au fost nule.

Angajaţii Liberty au început să nu-şi mai primească banii şi au fost trimişi în şomaj, producţia a fost oprită definitiv, furnizorii de utilităţi ameninţau săptămânal cu sistarea, iar şansele de redresare se îndreptau vertiginos spre zero. Încercările lui Borza de a încheia un contract de tolling s-au finalizat fără rezultat, ofertele fiind puţine şi, se pare, dezavatajoase pentru Combinat, aşa că o decizie a instanţei de intrare în insolvenţă/ faliment părea inevitabilă.

La un moment dat, însă, toată floarea politicii româneşti s-a activat brusc. Primarul, preşedintele Consiliului Judeţean, parlamentari de Galaţi sau care nici nu ne pot localiza pe hartă au avut intervenţii pe temă, aducând în atenţie scenariile alarmante posibile în cazul închiderii Combinatului. Inclusiv premierul Ilie Bolojan a abordat public problema şi a venit cu soluţii pentru unele probleme de la Galaţi. S-a anunţat un termen pentru o licitaţie internaţională, iar cei interesaţi să-l cumpere au început să apară ca ciupercile după ploaie, acum 13 firme fiind în cărţi. Iar preluarea recentă de către Electrica a contractului de furnizare a energiei este un alt semn pozitiv.

„România nu își permite să piardă această capacitate industrială. Nu acum, când Europa se reînarmează. Nu acum, când reconstrucția Ucrainei va cere milioane de tone de oțel. Nu acum, când producția europeană poate fi un avantaj competitiv real pentru prima dată în multe decenii”, a spus şeful grupului Electrica, la semnarea contractului. Chestiuni de bun simţ, pe care orice om normal, nu neapărat cu vreo funcţie de conducere, ci doar cât de cât informat, le poate deduce. Numai autorităţile române n-au reuşit! Cel puţin nu până când, probabil, cineva le-a deschis brusc ochii. Cine şi pe cine a sunat la momentul respectiv va rămâne probabil o enigmă, ca şi contractul iniţial de privatizare de acum 25 de ani. Dar, mai mult ca sigur, telefonul "de sus" a existat...

De ce vom vota în două tururi la alegerile locale din 2028

Primul sondaj politic realizat anul acesta relevă o creştere importantă a partidului AUR, care este cotat cu 40,9%, faţă de 38% acum două luni. De partea cealaltă, toate cele patru partide din coaliţia de guvernare (PSD, PNL, USR şi UDMR) strâng împreună 48,3%, iar defalcat au următoarele scoruri: PSD - 18,2%, PNL - 13,5%, USR - 11,7%, UDMR - 4,9%.

Obiectiv vorbind, nu este nicio surpriză, după ce pachetul de măsuri pentru reducerea deficitului bugetar implementat de coaliţia aflată la guvernare a afectat doar populaţia şi firmele mici, în timp ce marile reforme structurale, din administraţie, justiţie, pensii speciale şi ANAF, sunt în continuare la stadiul de vorbe-n vânt.

Iar avansul AUR va continua să crească, indiferent dacă Bolojan va reuşi până la urmă să schimbe câte ceva. Rezultatele eventualelor reforme nu se vor vedea cu siguranţă de azi pe mâine, iar buzunarele românilor de rând vor fi din ce în ce mai goale, astfel că este destul de logic ca opţiunile lor electorale să se îndrepte către "altcineva", chiar dacă acesta n-are nici program coerent, nici idei ingenioase, nici oameni de valoare.

Şi dacă, la nivel parlamentar, situaţia poate fi controlată, existând încă o majoritate, chiar dacă destul de fragilă, la nivel local se anunţă o mulţime de mici "cutremure" în 2028, ceea ce partidele aflate la guvernare, care acum controlează circa 90% din primăriile din ţară, sigur nu-şi doresc. Cu un scor ipotetic mai mult decât dublu faţă de principalii urmăritori, reprezentanţii AUR ar putea câştiga o mulţime de primării, chiar dacă nu se bucură de notorietatea de care au parte edilii în funcţie, care însă vor deconta "reuşitele" centrale ale partidelor proprii. Este de presupus, astfel, că nu vor rezista în funcţii decât primarii performanţi la nivel individual, iar cei aleşi de obicei cu sprijinul partidului îşi vor încheia cariera politică.

Există însă o soluţie, pe care partidele de la guvernare au respins-o categoric în ultimii foarte mulţi ani, ori de câte ori a fost adusă în discuţie de societatea civilă. Este vorba de desfăşurarea alegerilor pentru primari şi preşedinţi de consilii judeţene în două tururi de scrutin, modalitate care le-ar permite partidelor din coaliţie să-şi susţină reciproc candidaţii în runda finală şi să-şi păstreze majoritatea funcţiilor.

Faptul că această variantă, folosită ultima oară în România în 2008, oferă o reprezentativitate mai mare celor aleşi nu cred că va conta în ecuaţie, cum nu a contat nici la numeroasele propuneri legislative ajunse în legislativ după anul 2012. Dar pentru că în 2028 "interesul" o va cere, este foarte probabil ca unul dintre multele proiecte existente să fie scos de prin sertare şi prezentat drept un răspuns pozitiv la dorinţa poporului.

Bine că suntem la masă, nu pe masă!

Forumul Economic Mondial de la Davos şi-a închis ediţia 2026 fără o participare la vârf a României, preşedintele Nicuşor Dan declarând că nu umblă teleleu prin lume când are treburi mai importante de rezolvat în ţară. Care sunt treburile alea foarte presante care ar putea justifica absenţa de la reuniunea celor mai importanţi lideri ai planetei nu vom afla, probabil, niciodată, aşa cum nu vom afla nici de ce s-au anulat alegerile prezidenţiale de acum un an.

Dincolo de ironiile şi glumele care au umplut internetul, este clar că absenţa preşedintelui de la Davos reprezintă un eşec major al consilierilor săi (mai sunt încă în funcţie?), care n-au reuşit să-i alcătuiască o agendă cel puţin decentă, pentru că nu te poţi duce în Elveţia doar ca să-i admiri Alpii, când în jurul tău roieşte protipendada mondială. În lipsa lui Nicuşor Dan, România a fost reprezentată de miniştrii Oana Țoiu, Dragoș Pîslaru şi Bogdan Ivan, plus consilierul prezidențial Radu Burnete. Şi poate nu s-au dus doar să privească munţii...

Cea de-a doua ştire a săptămânii venită dinspre Cotroceni este primirea invitaţiei americane de a face parte din Consiliul pentru Pace, un organism cu ajutorul căruia Donald Trump vrea să ia faţa Naţiunilor Unite. Aşa cum ne-a obişnuit, preşedintele SUA, care priveşte politica externă ca o uriaşă investiţie imobiliară mondială, nu face nimic pe gratis, iar "invitaţia" costă nu mai puţin de un miliard de dolari. Suma de plată este una foarte importantă, iar părerile sunt împărţite. Dacă luăm în considerare că americanii, prin NATO, sunt principalul garant al apărării României, banii s-ar putea achita fără probleme, eventual din economiile făcute prin mult-promisele restructurări ale sistemului de pensii speciale şi ale administraţiei. Pe de altă parte, "valurile" de indignare stârnite de cele numai câteva zeci de milioane acordate Ucrainei pentru a rezista în faţa Rusiei nu anunţă o decizie tocmai uşoară.

Una peste alta, însă, numai circa 60 de state din cele aproape 200 ale lumii au primit astfel de invitaţii, aşa că se poate spune că România se află într-o poziţie privilegiată, printre meseni, nu pe masă, în meniu, aşa cum se întâmplă cu restul mapamondului, printre care se află şi ţări extrem de importante, inclusiv din Europa de Vest.

Bugetarii vă aşteaptă la taxe şi impozite

V-aţi plătit taxele şi impozitele locale? Nu? Ruşine! Păi armata de bugetari despre care ni s-a tot povestit, de la sfârşitul verii până spre toamnă, că va fi reformată, restructurată şi concediată din ce vreţi să-şi ia salariile? Nu vă gândiţi că pe 12 ianuarie oamenii au revenit deja la muncă, după o minivacanţă "extenuantă" de aproape o lună, în care este evident că au rămas fără bani, pentru că excursiile prin diverse paradisuri exotice sunt destul de scumpe?

Minivacanţa de care vorbeam nu e nicio glumă, deşi oficial au mai fost zile lucrătoare de pe la Crăciun încoace. Prin toamnă, am avut ceva treabă la o instituţie a statului. Cum, evident, urma să revin, pentru că, oricât ai fi de tipicar, niciodată n-ai la tine toate copiile alea abrogate prin lege, dar cerute în continuare de toţi funcţionarii statului, mi s-a atras atenţia s-o fac până pe 15 decembrie, că după aia nu mai este program cu publicul. Urma probabil doar program de "Solitaire", în liniştea biroului în care nu te mai deranjează diverşi contribuabili enervanţi de insistenţi să li se rezolve tot felul de probleme.

Revenind la reforma administraţiei publice, dezbătută intens timp de câteva luni şi ascunsă acum prin sertarele de la Palatul Victoria, au ieşit la iveală recent câteva cifre noi. În toamnă se vorbea de vreo 120.000 de angajaţi efectiv în administraţia locală, pe circa 180.000 de posturi aflate în organigrame, iar discuţiile s-au purtat la care dintre aceste cifre să se aplice reducerea. S-a vorbit la început de vreo 40.000 de disponibilizări, iar apoi s-a ajuns, pas cu pas, la cel mult 10-12.000. În cele din urmă, nu s-a mai făcut niciuna, iar reacţiile pozitive ale organizaţiilor internaţionale faţă de primele măsuri luate de guvern, cele care au afectat doar populaţia şi firmele, au dus la ascunderea sub preş a problemei administraţiei româneşti.

Ei bine, la final de an, s-a trezit şi Ministerul de Finanaţe să facă nişte calcule şi, ce tupeu!, să le mai şi dea publicităţii. Şi i-au ieşit 465.000 de persoane angajate în administrația publică locală, din care 285.000 în instituții finanțate integral din bugetele locale şi 180.000 în instituții finanțate integral sau parțial din venituri proprii, de genul societăţilor municipalităţii. Adică de vreo patru ori mai mulţi decât cifrele cu care ne-au îmbrobodit luni în şir Bolojan şi Grindeanu.
Mai mult, per total, din septembrie până în noiembrie, "restructurarea" administraţiei a însemnat de fapt o creştere cu peste 15.000 de angajaţi, astfel că numărul de posturi ocupate în instituții și autorități publice a ajuns la 1.280.562.

Aşa că hai repede la coadă la ghişee, că au sărmanii oameni portofelele goale şi acuş vine minivacanţa de Paşte! Ah, de concediul "medical" din vacanţa şcolară de schi era cât pe ce să uit!

Marele urss din ţara verde a lui Mercator

După ce timp de doi ani "a făcut pace" în Ucraina, s-ar părea că Trump s-a plictisit de "hazul" lui Putin, al cărui scop este, fără discuţie, cucerirea tuturor regiunilor ucrainene limitrofe Mării Negre, dincolo de "operaţiunea specială" din Donbas. Poate s-a şi prins că liderul rus, crescut la şcoala KGB-ului sovietic, îl tot duce cu preşul, evidenţă de care cam toată lumea şi-a dat seama înaintea lui.
Drept urmare, "marele lider morcoviu" a început s-o ia mai pe ocolite.

Prima ţintă a fost Venezuela, ţară care are cele mai mari rezerve de petrol din lume şi unde companiile americane au fost "naţionalizate" de cel puţin două ori până acum. Până-n trei ori, spune zicala. Aşa că, într-o operaţiune cu adevărat specială, de la care Putin ar avea serios de învăţat, a fost "extras" rapid preşedintele Maduro, iar de-acum urmează şi extragerea petrolului. La "pachet" cu Venezuela, este posibil să pice şi Cuba, dependentă în totalitate de petrolul sud-americanilor. Ambele ţări sunt susţinătoare făţişe ale Rusiei, să nu creadă cineva că Trump dă cu zarul când îşi alege ţintele.

Al doilea actual punct nevralgic al planetei pare Iranul, ai cărui locuitori protestează pe străzi de aproape două săptămâni. Nicio legătură cu America, s-ar putea spune la prima vedere. Însă "podul aerian" de la Washington către Orientul Mijlociu din ultima săptămână, plus recentul acces gratuit la Starlinkul lui Elon Musk ridică serioase semne de întrebare, mai ales în condiţiile în care Iranul îi ajută pe ruşi în Ucraina încă de la începutul războiului.

Evident, revine pe listă şi Groenlanda, "dragoste" mai veche a lui Trump, de care-şi aduce aminte din când în când, în vremuri de prea multă linişte planetară. Uriaşa insulă arctică, cu o suprafaţă de aproape zece ori cât România, are doar 50.000 de locuitori şi n-a părut să fie interesantă pentru nimeni până acum, în ciuda bogăţiilor minerale cunoscute ale subsolului său, pentru că valorificarea acestor rezerve nu este deloc facilă, din cauza climei, iar costurile de exploatare ar putea depăşi în cele din urmă beneficiile. Şi-atunci? Explicaţia e mai mult decât simplă şi devine evidentă dacă rotim un pic planiglobul lui Mercator (apropo, pe hărţile geografului flamand, care a trăit acum 500 de ani, apare o Groenlandă "verde", deşi insula nu fusese "descoperită" oficial de către europeni) şi îl centrăm la Polul Nord. Surpriză, Groenlanda devine "buricul" lumii, iar cel mai scurt traseu dintre nord-vestul extrem de nuclearizat al Rusiei şi foarte populata coastă de est a Americii trece fix prin mijlocul insulei ce aparţine acum (încă) Danemarcei. Şi ar fi locul ideal de lansare a unor rachete balistice de interceptare, în caz că... vă lipsea legătura cu urs(s)ul moscovit.