Joaca de-a eliminarea pensiilor speciale

Senatorii şi deputaţii au votat, miercuri, în unanimitate, în favoarea eliminării pensiilor speciale ale parlamentarilor. Din cele trei proiecte de lege depuse în acest sens, a fost ales cel al PSD, care a fost completat cu amendamente de la PNL şi USR, însă toate cele trei partide se laudă de parcă ar fi descoperit nemurirea.

Tema eliminării pensiilor speciale a fost una de mare impact în ultimele campanii electorale, iar marea majoritate a alegătorilor s-au exprimat în repetate rânduri pentru anularea tuturor tipurilor de pensii care nu respectă principiul contributivităţii, mai ales că sumele exorbitante la care au ajuns unele dintre acestea sfidează bunul simţ.

Cum (aproape) întreaga clasă politică este de acord, pensiile speciale ar trebui să devină istorie în scurtă vreme. Numai că proverbul cu socoteala de-acasă care nu se potriveşte cu cea din târg se aplică perfect în acest caz, iar politicienii nu reuşesc să elaboreze o lege care să ducă la eliminarea tuturor pensiilor speciale. Ba fiecare partid mai scoate din listă câte o categorie de beneficiari, ba Curtea Constituţională găseşte actelor normative diverse noduri în papură, cert este că o lege universal valabilă a rămas încă la stadiul de deziderat.

Prin votul de miercuri se încearcă o nouă abordare, pe bucăţi, a problemei, acest prim pas vizându-i pe parlamentari, care nu reprezintă însă decât 1,5 la sută din totalul celor ce încasează bani fără să fi contribuit la fondurile de pensii. Şi în cazul celorlate categorii de beneficiari - magistraţii şi militarii, în primul rând, care au cea mai mari pondere, ca număr şi sume încasate - s-a încercat câte ceva în ultimul an, dar actele normative respective nu au trecut de Curtea Constituţională.

Se pare că situaţia se va repeta şi în cazul de faţă, pentru că un articol din noua lege este din start condamnat la neconstituţionalitate, un semnal de alarmă în acest sens trăgându-l chiar premierul Cîţu, care a exprimat o părere opusă celei a conducerii PNL. Acest punct de vedere a dus la speculaţii asupra faptul că, de fapt, conducerile partidelor nu doresc eliminarea pensiilor speciale (de care o mulţime de oameni politici şi apropiaţi ai acestora beneficiază sau vor beneficia), iar toate acţiunile pe care le fac în acest sens sunt doar exerciţii de imagine, care să dea bine în faţa electoratului. Cum şapte din cele opt tipuri de pensii aflate acum în plată au mai fost anulate o dată, e clar că se poate. Rămâne doar să se vrea, însă ceea ce se întâmplă în momentul de faţă pare doar o simplă amagire a alegătorilor.

”Nu ne vindem ţara”, varianta de pandemie

Imediat ce guvernul a modificat legea care interzice vânzarea de acţiuni la firmele de stat în următorii doi ani (o "dedicaţie" a fostei majorităţi parlamentare pentru viitorul executiv, votată anul trecut), au început să fie fluturate din nou lozinci gen "Nu ne vindem ţara", ca acum 30 de ani. Chiar dacă guvernanţii au explicat că vizează vânzarea pe bursă a unor pachete mici de acţiuni, cu scopul de a finanţa activitatea respectivelor firme, opozanţii îşi fâlfâie în continuare discursul naţionalist, fără să aibă niciun fel de dovadă că se intenţionază vânzarea integrală a unor "perle ale coroanei", precum Hidroelectrica, Romgaz, CEC, Nuclearelectrica sau Tarom.

Iar spiritele s-au încins repede, pentru că lumea a uitat vânzările făcute de actualii acuzatori, printre care, alături de Petrom şi multe rafinării, se află şi Combinatul Siderurgic de la Galaţi. Bineînţeles, fiecare privatizare în parte a avut specificul ei. În cazul Galaţiului, vânzarea era chiar necesară, pentru că drumul pe care apucase Sidexul, supt intensiv de căpuşele autohtone transpartinice, era unul falimentar, care ar fi adus în pragul colapsului un oraş întreg. Sigur, rămân de discutat preţul, clauzele secrete şi multe altele, dar privatizarea în sine poate fi privită ca o soluţie socială.

Revenind la vânzarea unor acţiuni la bursă, această soluţie este chiar una modernă, utilizată de toate marile economii ale lumii. Incluiv gigantul saudit Aramco a scos recent acţiuni pe bursă, mai mult ca să se fălească, pentru că nu cred că avea nevoie de bani.

Evident, rămâne de văzut dacă banii rezultaţi vor ajunge în capitalizarea companiilor şi nu vor fi destinaţi acoperirii unor cheltuieli bugetare (au fost cazuri recente, realizate chiar de actualii acuzatori, când profiturile firmelor strategice au fost "confiscate" pentru a finanţa cheltuieli artificiale, gen pensii speciale), situaţie în care vânzarea nu va avea efecte benefice.

Dincolo de disputele politicianiste, rămâne de neînţeles furia populară împotriva vânzării acestor pachete minoritare de acţiuni. În perioada lui Nicu Văcăroiu era cumva logică, pentru că abia ieşisem dintr-un comunism care proslăvea averea poporului, nu aveam bursă, nu cunoşteam mecanismele economiei de piaţă, eram, practic, vorba lui Brâncuşi, săraci şi proşti. Acum, însă, 30 de ani mai târziu, când avem la îndemână toate instrumentele care ne lipseau atunci, dacă mergi pe aceeaşi linie nu faci decât să confirmi continuarea spuselor geniului din Hobiţa: suntem şi mai săraci, şi mai proşti.

Salvarea euroscepticilor nu vine de la Răsărit

Mai bine de o treime dintre români sunt eurosceptici. Unora dintre ei apartenenţa la Uniunea Europeană (UE) le pute atât de tare încât mai că s-ar face fraţi cu Putin sau cu chinezii, ca să nu mai fie "asupriţi" de Bruxelles. E drept că în multe alte ţări procentajul euroscepticilor este mai mare, însă cei mai mulţi dintre europeni n-au trecut prin comunism şi nu cunosc "binefacerile" acestuia decât de la televizor.
Partea absurdă a situaţiei este că toţi aceşti eurosceptici profită din plin de avantajele oferite de UE, de la libertea de circulaţie, care le permite să viziteze aproape toată lumea fără vize, la posibilitatea de a munci fără restricţii oriunde pe continent. Când vine însă vorba despre obligaţiile care decurg din calitatea României de membru al Uniunii încep să strâmbe din nas şi par să prefere totalitarismul de la Răsărit.
Mai nou, subiectul vaccinării împotriva COVID-19 este cel mai elocvent exemplu în acest sens. Cu lozinci anti-UE în frunte, euroscepticii români s-au înscris frumos la coada pentru vaccinare. Cu toţii uită că însăşi posibilitatea de a se vaccina vine chiar din apartenenţa la Uniune, care a investit masiv în cercetare şi a cumpărat în avans doze pentru toţi locuitorii spaţiului european. România, de exemplu, va primi vaccin pentru imunizarea a peste 10,7 milioane de persoane, iar alte câteva contracte sunt deja antamate şi vor asigura necesarul pentru toată lumea.
Dacă ne uităm în jur, la ţările vecine care nu sunt membre ale UE, putem vedea uşor cât de dezastruoasă este situaţia. Ucraina va primi, cu chiu, cu vai, un milion de doze pentru o populaţie de 40 de milioane de locuitori, Republica Moldova va putea să-şi vaccineze populaţia doar cu câteva sute de mii de vaccinuri pe care i le va trimite România, Serbia va încerca, în disperare de cauză, un vaccin chinezesc, neomologat deocamdată în Europa. Turcia a apelat tot la China, dar va primi o cantitate suficientă pentru doar 10 la sută din populaţie.
Iar lista poate continua, pentru că ţările şi mai sărace ale lumii doar visează la un antidot împotriva pandemiei, altul decât pelinul sau diverse ierburi de leac. Există, e drept, promisiuni ale ONU că vaccinul va ajunge la toată lumea, cândva. Dar până atunci, timpul înseamnă nu numai bani, ci şi vieţi, iar asta se traduce în alte zeci sau sute de mii de morţi, pe lângă cele două milioane de persoane care au pierdut deja lupta cu noul coronavirus.
Şi totuşi, o treime dintre români sunt eurosceptici…

Când pila bate meritocraţia

Scandalul creat în jurul cursurilor de numerologie promovate în rândul profesorilor de Inspectoratul Şcolar Galaţi pare să se fi aplanat printr-o clasică batistă pusă pe ţambal. Concret, Inspectoratul a venit, la o săptămână după adresa iniţială, cu o dezminţire de patru rânduri, în care scrie că "în urma analizei conţinuturilor proietului (sic), le apreciem ca fiind irelevante în raport cu priorităţile de politică educaţională pe care le promovăm. În consecinţă, ne delimităm de proiectul menţionat şi revocăm adresa".

După ce toată ţara a putut vedea, în conferinţă de presă, că, de fapt, şefii instituţiei gălăţene erau "trup şi suflet" pentru promovarea numerologiei, această nouă adresă este, cel mai probabil, consecinţa vizitei la Galaţi a corpului de control al ministerului, care n-a avut însă curajul să ia o decizie mai dură (şi extrem de logică, după ceea ce s-a întâmplat). A contat în acest caz, mai mult ca sigur, "pila" pe care şefa Inspectoratului gălăţean o are în mediul politic local, care de altfel a şi determinat desemnarea unei învăţătoare de la ţară (profesor pentru învăţământul primar, pe stil nou şi pompos) la conducerea unei instituţii care coordonează mii de profesori, mulţi cu CV-uri de top, care ar merita cu prisosinţă să modeleze destinele celor 70.000 de elevi din judeţ.

Decizia de a menţine status-quo-ul la şefia Inspectoratului va afecta, însă, serios, credibilitatea instituţiei, mai ales în condiţiile în care marea majoritate a profesorilor s-au delimitat din start de aberaţia promovării numerologiei. Cum să mai aibă aceştia încredere într-o conducere pentru care orice mail primit pe adresa Inspectoratului reprezintă "o informaţie care trebuie diseminată"? Până la urmă, şi un mail cu linkuri spre site-uri pornografice sau de videochat reprezintă o informaţie, nu-i aşa?, şi ar putea fi "diseminat" în şcoli.

În aceste condiţii, după ce toată lumea a făcut mişto de Galaţi şi de gălăţeni aproape o săptămână, decizia ministerului de a nu face practic nimic pică extrem de prost, pentru că imaginea unei instituţii foarte importante pentru viitorul unei naţiuni nu se retuşează cu o dezminţire de câteva rânduri. Multă vreme de-acum încolo, şefa Inspectoratului local va rămâne pentru publicul larg "numeroloaga de la Galaţi", iar acest lucru nu poate decât să ducă în derizoriu orice acţiune sau iniţiativă a instituţiei, oricât de valoroase ar fi acestea de-acum încolo. Şi totul din cauza unei "pile", care a mai făcut încă o dată praf mult-clamata meritocraţie, pe care guvernanţii o tot vehiculează în gol în spaţiul public de 30 de ani încoace.

Când plecaţi în concediu anul ăsta?

Vaccinul împotriva COVID-19 a ajuns în sfârşit şi la Galaţi, la mai bine de o săptămână de la debutul campaniei la nivel naţional. Nu, nu suntem în primele rânduri nici la acest capitol, dar deja ne-am obişnuit să fim trataţi ca un oraş de mâna a doua, deşi numărul de locuitori şi rata mare de infectare ne-ar fi dat dreptul să fim în pole-position. Până la urmă, însă, nu-i un capăt de ţară, bine că a ajuns şi că vom putea să revenim, treptat, la normal.

Întrebarea este cât de repede se va putea întâmpla acest lucru, în condiţiile în care, cu toată programarea, campania scârţâie serios încă de la început. Practic, în prima săptămână, au fost vaccinaţi doar circa 15.000 de români, ceea ce ridică serioase semne de întrebare asupra organizării. Comparativ, în Israel, o ţară de peste două ori mai mică decât România, au fost vaccinaţi în acelaşi interval în jur de un milion de oameni. Dacă vom menţine acest ritm de melc, am avea nevoie de vreo trei ani şi jumătate să imunizăm întreaga populaţie. Ceea ce, evident, este o absurditate, în condiţiile în care perioada de protecţie asigurată de vaccin este de numai câteva luni.

Putem spera totuşi că, odată demarată operaţiunea la scară largă, lucrurile se vor mişca mai rapid. Dar nu trebuie să uităm, însă, că aceste prime vaccinuri au fost făcute cadrelor sanitare, categorie de populaţie care este cea mai receptivă la ideea de vaccinare.

Ce se va întâmpla când se va ajunge la cei care nu cred în eficienţa vaccinului (şi sunt extraordinar de mulţi, aşa că trebuie derulată în paralel şi o campanie intensă de informare) sau care îşi vor găsi o altă treabă pe care o consideră mai importantă fix în ziua în care au fost programaţi?

Dacă adăugăm şi ingredientul principal, lipsa de organizare din sistemul românesc de sănătate (nu singulară, pentru că aproape peste tot unde conduce statul e haos), tare mi-e teamă că nu vom ajunge în timp util la nivelul de imunizare de 60-70%, considerat suficient pentru a stopa epidemia. Şi, probabil, va trebui s-o luăm de la capăt, cu speranţa că a doua oară vom fi învăţat din greşeli şi ne vom descurca mai bine.

Aşa că dacă vreţi să plecaţi în concediu anul ăsta, eu zic să vă programaţi mai spre sfârşitul verii sau prin toamnă, poate totuşi vom reuşi...

Gâlceava înţeleptului (electorat) cu lumea (politică)

În 2004, alegerile parlamentare au adus pentru ultima oară la urne mai mult de 50% din locuitorii cu drept de vot ai Galaţiului. La următoarele trei runde de alegeri, prezenţa s-a situat în jurul a 40%, iar anul acesta a coborât la 30%. La nivel naţional, procentajele diferă puţin, dar se încadrează în trendul descendent.

De ce s-a redus atât de drastic participarea electoratului la alegeri nu e uşor de explicat. Sunt, evident, o mulţime de factori care au influenţat, fiecare într-o anumită proporţie, apetenţa populaţiei pentru alegeri. Cel mai important este, însă, în opinia mea, decuplarea din ce în ce mai mare dintre electorat şi clasa politică. Dorinţele şi aşteptările populaţiei sunt din ce în ce mai departe de realizările oamenilor politici. A apărut în timp şi o sintagmă care caracterizează succint această distanţare, "Toate partidele, aceeaşi mizerie", "adoptată" de o mare parte a populaţiei, care a şi pus-o în practică, prin neprezentarea la vot.

Există şi un segment de electorat care îşi doreşte să voteze neapărat, indiferent dacă această dorinţă vine din conştiinţă civică sau e pur şi simplu reminiscenţa unor vremuri demult apuse, în care absenţa de la vot constituia infracţiune. Iar această categorie de persoane are mari probleme în a-şi alege preferatul, în condiţiile decuplării de care vorbeam. Şi atunci, votul acestor oameni ajunge cel mai adesea la o formaţiune politică nou înfiinţată, care nu este asimilată clasei politice existente.

Iar cea mai uşoară cale de a aduce împreună o masă mare de oameni este coarda naţionalistă, aflată în mare "suferinţă" în România după dispariţia lui Corneliu Vadim Tudor. Cam peste tot în Europa, 10-20% din populaţie este foarte sensibilă la mesaje de acest gen, aşa că nici România nu putea fi o excepţie. Aşa au obţinut procentaje semnificative PP-DD în 2012 (nu mai puţin de 14%!), PRU în 2016 (doar 3%) şi, acum, AUR - Alianţa pentru Unirea Românilor (9%).

Trebuie remarcat în context şi faptul că, în loc să-şi reformeze partidele, politicienii vechi au prins ideea din zbor (că la şmecherii le merge mintea brici) şi şi-au înfiinţat continuu formaţiuni "noi", gen PC, PMP, UNPR, ALDE, ProRomânia, toate taxate până la urmă de electorat, chiar dacă au reuşit să-i prostească pe oameni o rundă, două de alegeri.

Problema unui astfel de partid, constituit rapid şi extrem de eterogen, este că, alături de oameni de bună-credinţă, propulsează în parlament indivizi care mai de care mai "ciudaţi", care vor fi gata să dezerteze cu prima ocazie. Iar cea mai bună dovadă este că PP-DD a rezistat, după alegeri, mai puţin de trei ani. Să vedem cât va trăi AUR-ul…

Limita (in)competenţei

Orice om tinde să-şi atingă la un moment dat limita de competenţă, spune o zicală din mediul de afaceri. Cel mai probabil, fiecare dintre noi am întâlnit, de-a lungul vieţii, persoane care performau într-o anumită funcţie, în care au ajuns pe merit, prin promovări succesive, dar pentru care o ultimă promovare s-a constituit într-un eşec de proporţii al carierei. Practic, oricine poate ajunge la un moment dat într-o funcţie în care nu mai face faţă, deşi anterior, pe treapta imediat inferioară, era cel mai bun în meseria sa.

Am făcut această introducere în contextul numelor care se vehiculează pentru funcţia de premier al României, pentru că în situaţia de mai sus se pot încadra cel puţin doi dintre cei aflaţi în cărţi.

Primul pe listă este Nicolae Ciucă, singurul general român, din cei peste 1.500 pe care îi avem, care şi-a câştigat gradele pe câmpul de luptă, nu jucând tenis, vâslind în diverse tipuri de bărci sau distribuind izmene prin cazarmă. Bătălia de Nasiriyah (Irak) din 2004 este singura în care trupele române, conduse de locotenent-colonelul (pe atunci) Ciucă, au fost angrenate, după cel de-Al Doilea Război Mondial. Ei bine, această luptă l-a propulsat pe Ciucă spre gradul de general şi apoi spre funcţia de şef al Statului Major General al armatei, pe care a îndeplinit-o cu succes. În acest an, Nicolae Ciucă a devenit ministru al Apărării, misiune iarăşi dusă la capăt fără probleme. Acum, generalul în rezervă este premier interimar şi, de ce nu?, un posibil candidat la preşedinţia României în 2024.

Cel de-al doilea nume este Florin Cîţu, propunerea oficială de premier, după constituirea noului parlament ales. Absolvent şi doctor la universităţi din SUA, Cîţu a lucrat la bănci importante din lume, precum Banca Europeană pentru Investiţii, ING sau Banca Centrală a Noii Zeelande, înainte de a intra în politică. A preluat Ministerul Finanţelor în noiembrie 2019 şi se poate spune că a performat, reuşind să menţină România pe linia de plutire, în condiţiile în care toate economiile lumii au fost extrem de afectate de pandemia de coronavirus. În această toamnă, toate cele trei mari agenţii internaţionale de rating au confirmat reuşitele lui Cîţu şi au menţinut România în categoria ţărilor în care se poate investi.

Fără dubii, Ciucă şi Cîţu şi-au făcut treaba foarte bine în posturile pe care le-au ocupat până acum. Mi-e teamă însă că, în cazul unor noi promovări, care-i scoate pe fiecare dintre ei de pe traseul profesional urmat până acum, îşi vor atinge limitele (in)competenţei…