Clauza suspensivă de prostit poporul

De câţiva ani buni încoace, în administraţia publică românească s-a "inventat" sau, mai bine zis, s-a generalizat, clauza suspensivă. Procedura în sine este una perfect legală şi permite desfăşurarea unei licitaţii înainte de a fi asigurată finanţarea pentru o lucrare sau un serviciu. Mai concret, se licitează, de exemplu, proiectarea şi/sau construcţia unui drum în avans, iar când vin banii, se trece deja la realizarea proiectului, fără a se mai pierde luni sau ani pentru desfăşurarea licitaţiei.
În principiu, iniţiativa este benefică, pentru că, din cauza birocraţiei sufocante din România, întârzierile pot ajunge atât de mari, încât există riscul ca investiţia cu pricina să nu se mai poartă încadra în termenele legale de plată sau de finanţare.
Tipic românesc, însă, de la o facilitate care poate salva o investiţie, s-a ajuns la abuz, astfel încât nu mai există, practic, licitaţie care să nu se desfăşoare fără "clauză suspensivă".
Pe de o parte, acest lucru le poate crea probleme mari constructorilor, care sunt obligaţi să liciteze "orbeşte" şi se pot trezi la un moment dat că şi-au adjudecat mai multe contracte decât au capacitatea de a realiza.
Pe de altă parte, oamenii simpli nu mai fac diferenţa dintre o lucrare pentru care există cu adevărat bani şi una pentru care se face licitaţie doar în aşteptarea unei posibile finanţări. Mai mult, reprezentanţii autorităţilor publice profită frecvent de confuzie şi prezintă proiectele cu clauză suspensivă ca fiind mari succese, deşi în multe cazuri nici măcar nu au apucat să depună dosarul de finanţare, iar respectiva investiţie este, de regulă, una extrem de îndepărtată în timp, iar uneori chiar iluzorie.
Exemple sunt nenumărate, numai în Galaţi fiind de notorietate modernizarea portului, construcţia aeroportului, a unui nou corp de clădire la Spitalul Judeţean şi a drumului expres Galaţi - Călăraşi, reabilitarea bulevardului Coşbuc şi a Falezei Dunării, numeroase modernizări de drumuri judeţene, restaurarea Palatului Gheorghiu, renovări energetice pentru o mulţime de clădiri şi alte zeci de proiecte care mai de care mai atractive şi mai... "suspensive".
Înţelege oricine că "negustorul" trebuie să-şi laude marfa pe care o pune pe taraba comunităţii, dar de la asta şi până la a-i minţi pe oameni cu nonşalanţă e o diferenţă cam mare. Şi totul ţine de bun-simţ, pe care însă politicienii îl au se pare doar cu... clauză suspensivă.

Pseudohaiducia guvernului social-democrat

De prin secolul al XVII-lea, timp de peste 200 de ani, haiducii au fost o prezenţă constantă în ţările române. Deşi erau, în majoritate, hoţi, tâlhari şi uneori chiar criminali, haiducii au rămas în folclor ca personaje pozitive, prin legende şi balade, prin prisma faptului că furau de la cei bogaţi şi împărţeau prada cu ţăranii săraci.
În zilele noastre, guvernul coaliţiei social-liberale tocmai a decis o "haiducie", suprataxarea producătorilor şi distribuitorilor de energie cu 100% din orice câştig suplimentar care depăşeşte un profit minimal. Executivul susţine că această măsură a fost luată după ce s-a constatat că anul trecut s-au făcut tranzacţii în piaţă la preţuri şi de trei ori mai mari decât cele considerate acum decente. Întrebarea este dacă jaful de iarna trecută nu s-a desfăşurat cumva cu acordul tacit al autorităţilor, care, pentru o sumă de trei ori mai mare, au încasat de trei ori mai multe taxe, din care o foarte mică parte s-a întors la "ţărani", prin plafonarea preţurilor.
O altă "haiducie" recentă o reprezintă anunţarea creşterii salariului minim brut la 3.000 de lei. Pe scurt, 450 de lei pentru fiecare salariat sunt scoşi din buzunarul "îmbuibaţilor" de patroni, din care aproape 200 de lei ajung la stat prin taxele pe muncă, iar alţi vreo 50 de lei prin TVA. Din aceşti aproape 250 de lei, se întorc la "ţărani" cam jumătate, prin majorarea punctului de pensie, ca să aibă ce cheltui poporul pe produse şi servicii purtătoare de TVA serios umflată de inflaţie.
În general, cam toate măsurile guvernamentale luate în ultimii doi ani au acelaşi scop, acela de a găsi noi şi noi metode de a strânge cât mai mulţi bani la buget, pentru a acoperi dezmăţul salarial (cu angajări pe bandă rulantă, pe salarii duble faţă de mediul concurenţial privat) şi investiţional (de la cumpărarea de bile şi borduri la elaborarea a mii de SF-uri pentru proiecte SF) de stat, pe care coaliţa aflată la putere îl face din ce în ce mai pe faţă şi mai fără ruşine.
Din păcate, educaţia economică a marii mase a populaţiei României este suficient de precară încât să rămână cu impresia că această pseudohaiducie guvernamentală, în urma căreia poporul primeşte şi el câteva firimituri, chiar este benefică populaţiei pe termen lung şi merită o baladă şi... o ştampilă la viitoarele alegeri.

Cel alb, cel roşu, cel negru, cel galben. Apocaliptici

La început a fost "ciuma", pandemia de COVID-19, care a pus lacătul pe întreaga planetă, din primele luni ale lui 2020. Au trecut doi ani şi jumătate de la cele dintâi cazuri de infectare, iar bilanţul este terifiant: aproape 600 de milioane de îmbolnăviri (şi asta doar în ţările care au luat în serios testarea) şi 6,5 milioane de decese. Şi încă nu am scăpat, chiar dacă specialiştii consideră că boala a devenit endemică şi nu mai reprezintă un pericol planetar.
Apoi a început războiul, odată cu invadarea Ucrainei de către Rusia, în februarie anul acesta. Pe frontul din Donbas se dau lupte grele, iar confruntarea este departe de sfârşit. Mai mult, tot mai multă lume se teme că se va extinde dincolo de teritoriul Ucrainei. Iar după cum se umflă muşchii pe diverse meridiane ale globului (China - Taiwan/SUA, Israel - Iran, Serbia - Kosovo, Turcia - Kurdistan, Armenia - Azerbaidjan sau Coreea de Nord... de una singură), nu este deloc exclus să vedem noi confruntări armate, care să degenereze în final într-un adevărat război mondial. Deocamdată, populaţia afectată se numără în zeci de milioane de persoane, dar o eventuală escaladare globală ar putea urca bilanţul şi în acest caz la sute de milioane de victime.
Dincolo de pierderile umane şi materiale de pe frontul ucrainean, consecinţa cea mai importantă a conflictului pare să fie foametea, în zonele afro-asiatice sărace, dependente de exporturile de cereale ale celor două combatante din Donbas, fiind deja penurie de alimente, accentuată şi de seceta mai prezentă în lume decât oricând. Iar creşterea galopantă a preţurilor la energie a afectat inclusiv ţările europene bogate, unde o bună parte din populaţie a ajuns să se teamă serios de ziua de mâine. Şi ăsta nu este probabil decât începutul. La fel ca în primele două exemple, probabilitatea de a exista sute de milioane de oameni afectaţi este aproape certă.
Ciuma, războiul, foametea... Nu sunt eu foarte religios, dar asemănarea cu cei patru călăreţi ai Apocalipsei descrişi în Noul Testament este izbitoare. Din păcate, cel de-al patrulea cavaler care vesteşte Apocalipsa dinaintea Judecăţii de Apoi este... moartea, situaţie care, în cazul izbucnirii unui război mondial, este cât se poate de posibilă, în condiţiile în care arsenalele nucleare ale lumii au suficientă putere încât să distrugă întreaga lume de zeci sau de sute de ori. Şi nu este nevoie decât de o apăsare de buton, din greşeală sau din disperare.
Calul alb (ciuma), calul roşu (războiul) şi calul negru (foametea) galopează deja prin lume şi fac ravagii serioase. Nu ne rămâne decât să sperăm (sau să ne rugăm, în context) că armăsarul galben-vânăt (moartea) ne va ocoli. Măcar de data asta, ţinând cont că e prima oară când "cavalerii" s-au arătat omenirii atât de aproape...

Cine sapă groapa altuia...

Ajuns în ziua 156, războiul din Ucraina nu dă niciun semn că s-ar putea încheia curând. Şi chiar dacă Rusia a cucerit aproape întregul Lugansk şi mare parte din Doneţk, ca să nu mai punem la socoteală Crimeea, Ucraina rezistă şi pare net favorită, în condițiile în care resursele ruşilor au început să se împuţineze. Armata lui Putin scoate deja din depozite arme foarte vechi, iar în ceea ce priveşte oamenii are clar probleme.
Cecenii s-au retras în munţii lor, după ce s-au războit mai mult pe reţelele de socializare decât pe front, iar acum visează la arme sofisticate pentru a-şi apăra râul şi ramul pe care nu le atacă nimeni. Buriaţii, aflaţi multă vreme în prima linie a ostilităților, au fost trimişi la odihnă, iar acum nu mai vor să se întoarcă şi să fie carne de tun, mai ales că la împărţirea bunurilor furate din Ucraina n-au prea fost luaţi în calcul.
În plus, economia rusă este anesteziată de sancţiuni şi va face implozie curând, în ciuda optimismului afişat de oficiali, iar nemulțumirile populare nu vor întârzia să apară, chiar dacă pe la colţuri la început, ca-n orice regim totalitar.
În condițiile în care ucrainenii sunt gata de contraofensivă, războiul s-ar putea prelungi serios. Cum pierderile Rusiei sunt deja uriaşe, încă un an sau doi de război ar putea reduce dramatic puterea militară a Rusiei, iar armata nu va mai putea controla uriaşul teritoriu al ţării, pe fondul problemelor sociale. Dacă şi "ţarul "Putin" va fi obligat să cedeze puterea unui lider necunoscut, "imperiul" s-ar putea face ţăndări la fel de rapid precum "cortina de fier" în 1989.
Într-o astfel de situaţie, "noua" Rusie va fi probabil o ţară cu o treime, cel mult jumătate din suprafaţa actuală, concentrată în jurul Moscovei, relativ bine industrializată, dar fără resurse semnificative, astfel că din punct de vedere economic ar fi cam de talia statelor est-europene foste comuniste, numai bună de piaţă de desfacere pentru China şi Occident. Hălci mari din "imperiu", gen Siberia (centru), Iacuţia (est) sau Neneţia (nord), ar putea deveni republici de sine stătătoare, iar resursele naturale uriaşe de care dispun le-ar asigura un nivel de trai comparabil cu al Europei de Vest, evident dacă vor avea şansa unor "despoți luminaţi", nu a unor satrapi, pentru că un regim democratic e greu de instaurat din prima. Ar fi posibilă şi desprinderea unor ţări mai mici, unde populaţiile neruse sunt semnificative şi afişează un naţionalism bine dezvoltat - gen Tatarstan, Başchiria, Buriaţia, Karelia sau chiar o federaţie de republici caucaziene, în frunte cu cecenii lui Kadîrov.
Şi chiar dacă ruşii au plecat la război ca să împartă Ucraina, n-ar fi deloc exclus ca ei să fie în cele din urmă cei împărţiţi.

Mai puţini, mai săraci, mai proşti

Început în luna martie, recensământul populaţiei României se apropie de sfârşit. După ce a închis cele 12 centre de autorecenzare asistată, Primăria Galaţi a decis, la începutul acestei luni, să reînfiinţeze patru dintre ele, apoi alte două şi, imediat, încă unul, în timp ce Direcţia Judeţeană de Statistică a înfiinţat, la rândul ei, 20 de puncte fixe de recenzare în localităţile judeţului. Decizia mi-a atras atenţia din start şi m-am gândit că e ceva în neregulă. Iar cifrele date publicităţii vineri de Direcţia Judeţeană de Statistică mi-au confirmat bănuiala. Practic, numărul de gălăţeni care s-au recenzat, cu doar câteva zile înainte de finalul campaniei, este mult mai mic decât se preconiza.

Dincolo de faptul că este aşteptată o scădere a populaţiei judeţului cu aproape 50.000 de persoane (de la 536.167 de locuitori, în 2011, la 489.476, în 2022), cifrele de până acum arată faptul că suntem, de fapt, mult mai puţini. În municipiul Galaţi, unde estimarea este de 226.019 locuitori, s-au recenzat doar 177.756 de persoane, adică 78,65%. Avem, aşadar cu aproape 50.000 de locuitori mai puţin sau, în cel mai bun caz, 50.000 de oameni indiferenţi la solicitările autorităţilor. După părerea mea, mixul celor două categorii este dominat de cei plecaţi din ţară şi despre care nu se ştie nimic. Asta ca să nu mai aducem în discuţie diferenţa uriaşă până la 300.000, cifră pe care o folosesc oficialii când le convine şi care reprezintă oameni ce (încă) figurează cu domiciliul în Galaţi...

Problema care se pune în continuare este centrată pe faptul că foarte multe chestiuni care ne privesc direct sunt strâns legate de numărul populaţiei. De exemplu, alocările de fonduri de la buget şi repartizarea banilor europeni se fac în mare parte în funcţie de numărul de locuitori, aşa că mai puţini înseamnă, în acest caz, mai săraci. Mai sunt multe altele influenţate de populaţie, de la numărul de poliţişti locali sau de consilieri la rangul oraşului. Iar pragul de 200.000 de locuitori este foarte important, astfel că se justifică încercarea disperată a autorităţilor de a îngrăşa porcul în ajun. Practic, oraşele sub 200.000 de locuitori pierd calitatea de municipii de rangul I, care aduce după sine o mulţime de alte dezavantaje, printre care, de exemplu, imposibilitatea de a înfiinţa zone metropolitane sau dificultăţi de finanţare pentru instituţiile de interes naţional (universităţi, teatre, spitale).

Cât despre cel de-al treilea termen din titlu, oricât de tare ne-ar deranja, este de domeniul evidenţei că din oraş au plecat în special tinerii studenţi sau specialişti şi muncitorii calificaţi (încercaţi să găsţi un electrician sau un instalator şi o să-mi daţi dreptate!), în timp ce forţa de muncă necalificată ajunsă în Occident provine majoritar din rural.

Daea suntem fiii ploii

În romanul "Un yankeu la curtea regelui Arthur" al scriitorului american Mark Twain, un capitol important este dedicat salvării protagonistului cu ajutorul unei eclipse, despre care acesta ştia că urmează să se producă şi o "prezice", demonstrându-și astfel puterea în faţa "gazdelor" sale ignorante din Anglia secolului al VI-lea. De-a lungul istoriei, mulţi oameni politici şi nu numai au reuşit să beneficieze de pe urma fenomenelor naturale previzibile, pe care le aflau de la învăţaţii vremii, punându-le pe seama propriilor puteri magice. Au existat războaie care au început sau s-au sfârşit pe motiv de eclipse de Lună sau de Soare, decese ale unor personalităţi "anunţate" de alinieri de astre şi câte şi mai câte. Un exemplu rămas celebru este cel al lui Cristofor Columb, care în 1504 le-a "ascuns" Luna populaţiilor indigene din America abia (re)descoperită şi le-a convins să i se supună, folosind un calendar al eclipselor care în Europa era deja tipărit.
Deşi poate părea incredibil, şarlatanii de genul acesta au încă darul de a-i prosti pe naivi şi sute de ani mai târziu, după cum s-a dovedit la finele săptămânii trecute, în teritoriul păstorit de arhiepiscopul Teodosie. Având sub sutană prognoza meteo care anunţase de câteva zile ploaie pentru sâmbătă, mai marele religios al Dobrogei s-a rugat vineri după-amiază pe un câmp din apropierea Constanţei şi, ce să vezi, a doua zi chiar a plouat. De ce n-o fi făcut arhiepiscopul rugăciuni până acum şi a aşteptat să fie compromise de secetă toate culturile agricole din zonă e o "enigmă" pe care numai prognoza meteo zgârcită cu precipitaţiile anul ăsta o poate explica!
După ce Teodosie "a adus ploaia", s-a băgat în seamă şi ministrul Agriculturii, Petre Daea, care ne-a explicat doct că este de acord cu rugăciunile pentru ploaie. Dându-şi seama că este totuşi ministru în guvernul unei ţări din Uniunea Europeană a secolului 21, nea Petre ne-a servit apoi "poezia" cu refacerea sistemului de irigaţii, pe care ne-o tot recită de prin 2004, când a fost pentru dată ministru al Agriculturii. Au trecut de-atunci 18 ani şi nu s-a întâmplat mai nimic, cum nu se va întâmpla cel mai probabil nici în acest nou mandat al său, pentru că... austeritate, criză, război, pandemie, motivele "clasice" pe care le-aţi tot auzit în ultimele trei decenii.
Aşa că nu ne rămâne decât să ne rugăm în continuare pentru ploaie şi să sperăm în recolte de 25-30 de milioane de tone anual pe vreme bună. Ignorăm cu nonşalanţă, în tot acest timp, faptul că România poate produce lejer 70-80 de milioane de tone, doar cu investiţii şi organizare. Din păcate, n-o să le avem niciodată şi vom mai rămâne ani buni fiii ploii, atâta timp cât alegem să ne conducă doar impostori şi demagogi.

Împăratul e gol. Şi litoralul românesc!

Pe litoralul românesc au fost weekendul trecut în jur de 60.000 de turişti. Ţinând cont de faptul că suntem în vârf de sezon, cifra este neaşteptat de mică, în condiţiile în care în anii de dinaintea pandemiei ajungeau la mare peste 200.000 de români. Ce s-a întâmplat?

"Românii experimentează marea evadare, pentru că au acum posibilitatea de a ieşi din ţară fără restricţiile impuse de pandemia de COVID-19", este părerea reprezentanţilor federaţiei patronale din turism. O explicaţie foarte, foarte "subţire", care arată mai degrabă neputinţa şi/sau neştiinţa oamenilor de afaceri români din industria ospitalităţii de a se adapta standardelor internaţionale şi cerinţelor românilor, care au acum numeroase termene de comparaţie. Degeaba s-au plâns turiştii ani la rând de mâncarea proastă, cazarea insalubră sau costurile mult umflate. Patronii noştri par că nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase, când de fapt au profitat atâţia ani de faptul că majoritatea românilor nu ştiau cum este "afară", unde preţurile decente, servirea ireproşabilă şi curăţenia lună nu sunt opţionale, ca în majoritatea "stabilimentelor" de pe litoralul românesc. "Afaceriştii" au făcut astfel bani timp de 30 de ani din ignoranţa românilor şi din mila statului, care a inventat pentru ei vouchere de vacanţă cu destinaţie impusă, scăderi de TVA, reduceri de impozite, promovări la târguri din străinătate, investiţii în amenajarea plajelor, în timp ce ei, marii patroni, n-au mişcat un deget şi n-au făcut decât să aştepte români sosiţi la jumulit.

Ei bine, se pare că "distracţia" s-a încheiat, iar jumuliţii au învăţat că pot să-şi facă vacanţa la jumătate de preţ în alte ţări, unde, să vezi şi să nu crezi, există inclusiv respect faţă de clienţii care-ţi fac afacerea să meargă, nu este la putere sictirul suveran cu care eşti tratat în România.

Poate vă amintiţi din copilărie povestea lui Andersen despre "hainele cele noi ale împăratului" pe care le lăuda toată lumea şi a fost nevoie de inocenţa unui copil care să demaşte impostura şi să arate crudul adevăr că, de fapt, împăratul era gol. Apelul la luciditate al puştiului lui Andersen ar trebui să-i trezească la realitate şi pe patronii români de pe litoral, măcar în al 12-lea ceas, când deja se confruntă cu o problemă pe care ar fi trebuit să o rezolve de multă vreme. Altfel, asemenea împăratului din poveste, şi litoralul românesc va fi (din ce în ce mai) gol în anii ce vin.