Mai sunt doar trei ani de supt

În discuţiile pentru elaborarea programului de guvernare cerut de preşedintele Nicuşor Dan, partidele parlamentare pro-europene par să-şi dea zilnic cu stângul în dreptul, orice propune una dintre formaţiuni fiind respins de o alta, într-un "joc" din care România are numai de pierdut.

Nu a fost făcută cunoscută deocamdată nici măcar o schiţă a măsurilor ce urmează să fie luate de viitorul guvern, însă din ceea ce declară liderii politici se conturează o tendinţă destul de clară. Până în momentul de faţă, partidele nu par să aibă vreo soluţie decentă de a reduce uriaşul deficit bugetar care apasă pe umerii economiei, aşa că varianta cea mai vehiculată este cea a creşterii taxelor existente şi a introducerii unora noi.

Evident, majorarea birurilor plătite de oamenii şi firmele care-şi achită corect dările este cea mai proastă soluţie, în condiţiile în care evaziunea fiscală este în România la cel mai înalt nivel din Uniunea Europeană încă din momentul aderării, iar măsurile luate pentru a o stopa au fost aplicate doar de ochii lumii şi nu au avut rezultate concrete.

Conform unui specialist în fiscalitate, numai din încasarea TVA care acum nu se plăteşte s-ar putea aduna circa 7,5 miliarde de euro (chiar 9 miliarde de euro, conform BNR), sumă ce ar acoperi integral deficitul de 9,3%. Iar acest lucru s-ar putea face extrem de uşor, prin aplicarea modelului european de taxare inversă, însă totul ţine de o decizie politică pe care nimeni nu este dispus să o ia, în special pentru că evazioniştii sunt strâns legaţi de partide, care la rândul lor îşi asigură "rente" din banii care nu mai ajung la stat. Un alt exemplu îl reprezintă introducerea caselor electronice de marcat, prin care s-a recuperat 3% din TVA neplătită până atunci, însă banii au fost pierduţi din nou în anul următor, din cauza lipsei controalelor.

Dincolo de taxe noi (cea pe tranzacţii bancare există numai în Venezuela!) sau mai mari, despre alte soluţii de redresare se vorbeşte prea puţin, deşi există o mulţime de variante ce ar putea rezolva problemele. Nimic despre reducerea cheltuielilor guvernamentale neesenţiale, despre modernizarea şi digitalizarea instituţiilor statului, despre maximizarea absorbţiei fondurilor europene, despre eliminarea excepţiilor şi portiţelor fiscale.

Practic, ceea ce se prefigurează în momentul de faţă este un fel de "După noi, potopul", singura idee după care par să se ghideze oamenii politici aflaţi în cărţi pentru noul guvern fiind "ce-i în mână nu-i minciună". Ce se va întâmpla la următoarele alegeri nu pare să intereseze pe nimeni, aşa că n-ar fi deloc exclus ca orice formaţiune de opoziţie, indiferent cât de aberante şi nedemocratice ar fi propunerile sale, să câştige lejer majoritatea absolută.

Dacă asta-i ceea ce v-aţi propus, băgaţi mare pe taxe, domnilor, mai sunt doar trei ani de supt!

Ce-am ales şi ce-am cules

Alegerile din decembrie trecut au marcat o premieră în politica românească, prin intrarea în parlament a reprezentanţilor unor partide-fantomă, a căror campanie s-a desfăşurat aproape exclusiv pe reţelele de socializare. Drept urmare, nu mai puţin de şase dintre cei 13 politicieni care ne reprezintă judeţul în legislativ, trei de la AUR şi trei de la SOS, sunt oameni despre care gălăţenii nu ştiu practic nimic. Nu-i vorbă, nici despre ceilalţi aleşi nu sunt foarte multe păreri pozitive, dar cel puţin aceştia sunt prezenţi în lumea politică de ceva vreme, astfel că n-au fost necunoscuţi celor ce au dorit să se informeze şi să voteze în cunoştinţă de cauză, nu convinşi de un clip de zece secunde cu promisiuni populiste, de genul "şaorma zilnic pentru toţi elevii".

Situaţia nu este caracteristică doar judeţului nostru, pentru că fenomenul a fost general în toată România, astfel că au ajuns în parlament peste 160 de persoane (o treime din totalul legislativului) despre care nu se ştie mai nimic, votate doar în ideea de a alege "oameni noi".

Cum în mare parte nu avem informaţii relevante despre aceştia, e greu de spus, la modul general, dacă sunt sau nu oameni de calitate. După primele luni de activitate, însă, e cam clar că majoritatea acestora au ajuns în parlament din întâmplare, iar lumea politică le este destul de străină. Drept urmare, au început să-şi caute locul, iar acesta se pare că nu este partidul care i-a trimis în parlament. Practic, este vânzoleală mare în toată zona "suveranistă", aleşii SOS şi POT dându-şi demisia rând pe rând, în timp ce la AUR, partid cu mai multă vechime şi experienţă politică, se prefigurează o scindare masivă, în funcţie de afinităţile fiecăruia faţă de cei doi lideri, George Simion şi Claudiu Târziu.

La Galaţi, toţi cei trei aleşi SOS au părăsit deja partidul, doi dintre ei anunţând că se vor alătura grupului PSD. O alegere absurdă, să te înregistrezi într-un partid considerat parte din "sistem", în condiţiile în care ai fost ales tocmai pentru că nu făceai parte din sistem. Şi, peste toate, o bătaie de joc la adresa alegătorilor, peste a căror dorinţă de a schimba ceva noii parlamentari au trecut cu seninătate. Însă ăsta e rezultatul logic al unor alegeri făcute în necunoştinţă de cauză. Poate data viitoare nu ne vor mai sclipi ochii ca amerindienilor la mărgele şi vom alege nişte oameni cu adevărat reprezentativi pentru comunitate, deşi oferta partidelor gălăţene este, din păcate, din ce în ce mai modestă.

Greu în politică de la vorbe la fapte

Discuţiile pe care noul preşedinte al României le poartă cu partidele pro-europene în vederea desemnării unui prim-ministru au început cu dreptul, cel puţin la nivel declarativ. Formaţiunile politice s-ar părea că sunt conştiente că nu se poate continua cu dezmăţul bugetar de până acum, în condiţiile în care există un plan de reducere a deficitului agreat cu Comisia Europeană, a cărui neîndeplinire poate bloca fonduri importante pentru dezvoltarea ţării.

Conform declaraţiilor de la finalul primei runde de convorbiri, principalele direcţii de acţiune ar fi stabilitatea şi predictibilitatea fiscală, scăderea impozitării pe muncă şi reducerea cheltuielilor bugetare. Deşi sunt foarte necesare, toate cele trei deziderate sunt foarte greu de realizat.

Prima chestiune, cea referitoare la un cadru fiscal stabil şi predictibil, apare pe listă la fiecare nouă schimbare de guvern, însă niciun executiv nu a pus-o în practică, în condiţiile în care taxarea suplimentară este cea mai facilă formă de a aduce bani la buget. Consecinţa directă a modificărilor fiscale este reticenţa oamenilor de afaceri de a investi în România şi "notele" scăzute primite din partea marilor agenţii de rating, astfel că multe proiecte importante de dezvoltare rămân în seama bugetului de stat, care "scârţâie" şi-aşa din toate încheieturile şi pe care va exista în plus presiunea majorării cheltuielilor pentru apărare.

Scăderea impozitării pe muncă, la fel de des promisă, este la rândul ei necesară, mai ales că România are unele dintre cele mai mari impozite din Europa la acest capitol, însă aplicarea unei astfel de măsuri ar pune o presiune şi mai mare pe buget, deci este destul de puţin probabilă în momentul de faţă.

Similar, reducerea cheltuielilor bugetare, vehiculată de mai toate guvernele din ultimii zece ani, a avut de fiecare dată ca rezultat... creşterea acestora, prin menţinerea pensiilor speciale, înfiinţarea a din ce în ce mai multe sinecuri sau majorarea salariilor din pix, fără să se ţină cont de potenţialul economiei reale.

Şi cum de la vorbe la fapte s-a dovedit adesea că este o cale foarte lungă în cazul politicienilor români, pericolul major este cel al tergiversării tuturor acestor măsuri, şi al altora la fel de necesare (reformarea fiscului pentru eficientizarea colectării, în special, eliminarea corupţiei şi a nepotismului), poate duce la un singur lucru, de care am scăpat la mustaţă la aceste alegeri, capitalizarea revoltei antisistem la următoarea rundă de scrutin de către formaţiunile radicale, "suveraniste" în limbaj neoromânesc, al căror singur scop este destabilizarea, nu construcţia, pentru că n-au de fapt nimic de oferit, în afară de lozinci frumos ambalate.

În aşteptarea soluţiei-surpriză

Noul preşedinte al României, Nicuşor Dan, îşi va începe luni mandatul, iar prima urgenţă o reprezintă desemnarea unui prim-ministru care să vină în faţa naţiunii cu un guvern capabil să scoată ţara din dezastrul economic în care a adus-o Ciolacu & comp. Chiar dacă, din punct de vedere strict constituţional, preşedintele nu are mari prerogative pe zona economică, şeful statului poate influenţa serios, prin alegerea unui premier care să-i împărtăşească viziunea şi să respecte promisiunile făcute în campania electorală, de exemplu menţinerea la acelaşi nivel a TVA.

Chiar dacă preşedintele şi-a exprimat în mai multe rânduri dorinţa de a-l avea în fruntea executivului pe Ilie Bolojan, numirea acestuia nu este deloc uşoară, în condiţiile în care parlamentul este extrem de fragmentat, iar liderul PNL nu se poate baza sigur decât pe voturile propriului partid şi, eventual, pe cele ale UDMR, adică ar avea un sprijin legislativ mai mic de 15%. Şi este imposibil, practic, să conduci cu o asttel de reprezentativitate.

Decisivă va fi alegerea pe care o va face PSD, ai cărui lideri ezită deocamdată să se pronunţe concret în ceea ce priveşte participarea la guvernare. Cu social-democraţii în guvern, situaţie care ar aduce o relativă stabilitate, Nicuşor Dan ar putea forţa şi intrarea în executiv a USR, iar coaliţia de la vârf ar ajunge astfel la aproape două treimi din parlamentari, mai mult decât suficient pentru a demara o reformă structurală a "sistemului" atât de detestat de români. Cu PSD doar în trena guvernului, adică oferind numai susţinere parlamentară punctuală, va fi aproape imposibil pentru un guvern minoritar să facă mare lucru.
Iar dincolo de aşteptările oamenilor, o schimbare profundă de paradigmă este obligatorie, mai ales că fondurile europene au început deja să fie blocate/ suspendate, din cauza neîndeplinirii de către România a obligaţiilor asumate în faţa Comisiei Europene. Pensiile speciale au "lovit" deja cu 700 milioane de euro, alte 5,7 miliarde de euro fiind "blocate" de câteva legi uitate prin parlament. Şi mai sunt vreo 12 miliarde de euro în joc, bani fără care România riscă să se blocheze.

Creşterea TVA ar fi extrem de nepopulară pentru că ar antrena o majorare a preţurilor, urmată de inflaţie mare şi scăderea nivelului de trai. Reducerea de posturi din administraţia publică, o altă măsură pe care românii ar aplauda-o, nu se poate face de azi pe mâine, ci presupune un proces lung şi foarte dificil din punct de vedere juridic. Astfel, mă tem că singura variantă realistă de reducere a deficitului bugetar, cel puţin pe termen scurt, este oprirea unei mari părţi a investiţiilor, măsură care nu are un efect economic imediat asupra oamenilor şi care nu va genera nemulţumiri, dar este devastatoare pe termen lung.

Dar poate Nicuşor Dan găseşte vreo soluţie-surpriză la ecuaţia asta ce pare imposibil de rezolvat, că doar de-aia e câştigător al olimpiadei internaţionale de matematică.

Din lac în puţ sau forma fără fond a schimbării

Dorinţa, legitimă, de altfel, de a schimba de la guvernare actuala garnitură de politicieni, percepuţi ca extrem de corupţi şi pe alocuri chiar ticăloşi, a fost motorul care a declanşat votul masiv antisistem, atât în noiembrie anul trecut, cât şi acum o săptămână şi jumătate, chiar dacă aceste runde de alegeri au fost prezidenţiale, nu parlamentare, unde prezenţa mai scăzută a atenuat serios valul reformist.

Paradoxal, campania electorală a împărţit România în două, deşi ambele tabere sunt practic de aceeaşi parte a baricadei, cea a schimbării actualei clase politice. Chiar dacă George Simion este cel perceput ca actual exponent al opoziţiei, nu trebuie uitat faptul că Nicuşor Dan nu s-a aflat la conducerea ţării niciun moment, iar postul de primar al Capitalei l-a câştigat exact pe acelaşi model, de schimbare a "foştilor", după ani de luptă solitară cu sistemul, din postura de reprezentant al societăţii civile. Iar realegerea sa de anul trecut demonstrează că bucureştenii au fost în majoritate mulţumiţi de prestaţia sa ca edil. Cât despre capacităţile sale intelectuale, cred că acestea sunt mai presus de orice discuţie. Una peste alta, a fost o schimbare care s-a dovedit câştigătoare.

De partea cealaltă, Simion vine cu un background de luptător de gherilă urbană, dar fără a fi demonstrat concret până acum mai nimic, iar singurul lucru pe care l-a condus în afară de galeria "primordială" a fost partidul pe care l-a şi înfiinţat. Iar oamenii de care s-a înconjurat, mai ales în ultima vreme, sunt cel mult o adunătură de ciudaţi, care îi depăşesc la toate capitolele negative pe cei pe care vor să-i înlocuiască.

Spre exemplu, acum câteva zile, Marius Lulea, propunerea reală de premier a lui Simion (nu plecaţi pe fenta cu Călin Georgescu, pentru că două săbii nu încap în aceeaşi teacă!), a făcut apologia lui Ceauşescu, pe care-l consideră "suveranistul" suprem, lăudând în acelaşi timp realizările regimului comunist. La rândul lui, Petrişor Peiu, aflat în cărţi pentru un post de ministru, militează pentru (re)naţionalizarea Petrom, uitând să spună că deţine un pachet important de acţiuni la respectiva firmă, pe care sigur s-ar bucura să le vândă statului român. Despre "guvernatorul" BNR care ştie mai puţină macroeconomie decât mâţa consilierului băncii naţionale am mai scris. Şi lista poate continua... pentru că ministeriabilii de AUR reprezintă o adevărată formă fără fond a schimbării, care se adaugă imaginii proaste pe care Simion o are în majoritatea cancelariilor occidentale.

Mai mult, dincolo de numele "neinspirate" propuse, există problema unei majorităţi parlamentare, pe care AUR nu o poate face în actuala configuraţie a legislativului decât cu... PSD, ceea ce reprezintă fix opusul schimbării radicale pe care alegătorii săi o doresc. Iar, în acest context, pesediştii vor fi probabil foarte mulţumiţi să nu-şi asume premierul, ci doar să preia câteva ministere-cheie, care să le permită în continuare controlul banilor.

Şi-atunci, nu cumva entuziasmul ăsta al schimbării cu orice preţ ne va arunca din lac în puţ?

Pisica, macroeconomia şi rahatul

Mi-am exprimat opţiunile proeuropene în nenumărate rânduri, aşa că la alegerile de duminica viitoare este mai mult decât evident ce am să votez. Şi cred că majoritatea românilor au acceaşi opţiune, chiar dacă foarte mulţi, din cauza prestaţiei lamentabile a politicienilor români sau pur şi simplu din comoditate, preferă să nu se mai deplaseze la secţiile de vot.

Drept urmare, nemulţumiţii pătimaşi au ajuns să fie majoritari şi să-şi pună speranţele într-un şmecher ajuns lider de conjunctură, care a proftat de naivitatea unora, cărora chiar îşi permite să le râdă în nas, după ce i-a prostit cu casele alea de 35.000 de euro, care "au fost doar marketing electoral".

Cu toate că individul se face de râs ori de câte ori deschide gura, acest lucru pare să nu conteze în ochii celor ce şi-au pus speranţele în el doar pentru că n-au găsit pe altcineva care să le dea apă la moară cu minciuni şi iluzii deşarte. Partide şi politicieni antisistem am mai avut, însă noul "star" al politicii româneşti a reuşit să acapereze majoritatea segmentului de electorat care-şi doreşte aşa ceva. Pentru oricine vrea să vadă, omul de la galerie numai antisistem nu este, în condiţiile în care s-a înconjurat aproape în totalitate de oameni care au făcut parte din sistem şi au fost eliminaţi, nu din cauză că s-ar fi revoltat în vreun fel, ci pentru că sunt extrem de slabi profesional, iar gargara nu merge multă vreme la apă. Vorba unui consilier BNR despre propunerea "bancară" a partidului care vrea să şi guverneze: "Înţelege macroeconomie mai puţin decât pisica mea!"

Nu mi-e ruşine deloc nici cu "suveranismul" agitat(or)ului, o altă temă populistă speculată extrem de bine, pentru că acesta pur şi simplu îi e total străin. Chiar zilele trecute, prezidenţiabilul şi-a demonstrat "suveranismul" făcându-se preş la uşa Casei Albe şi felicitând administraţia americană pentru că nu-i acceptă pe români în SUA fără vize. Imaturitate politică, i-am putea spune în limbaj diplomatic, deşi este pur şi simplu prostie.

O asemenea gafă n-am mai văzut decât la Victor Ponta, care s-a lăudat că a inundat România ca să salveze Serbia, tâmpenie care l-a costat procente bune. Şi apropo de Ponta, se pare că nici el nu (mai) merge pe mâna câştigătorului primului tur, deşi au alergat până acum pe acelaşi culoar electoral. Iar lista dezicerilor notorii se îngroaşă pe zi ce trece, ultimul înscris fiind premierul maghiar Viktor Orban, care a reuşit să treacă peste limbile pe care bătăuşul de la Valea Uzului i le plasează la fiecare discurs "suveranist".

Şi-aş mai putea spune despre o mulţime de gogomănii, numai că cei 40% nu prea citesc şi nici nu sunt dispuşi să asculte argumente raţionale, urmând parcă vorba bunicului meu: "Când ţi se pune pata pe un rahat, îl aperi de muşte toată viaţa"!

Iar cei care înţeleg cum stă treaba şi pot face diferenţa se complac într-un dolce far niente pentru că nu sunt afectaţi la buzunare. Sper totuşi să se răzgândească în săptămâna care urmează, pentru că altfel o să le bată în curând şi vântul...

Cine va prezida colapsul?

Campania electorală pentru alegerile prezidenţiale a intrat pe ultima sută de metri, la finele acestei săptămâni urmând să fie desemnaţi cei doi candidaţi care se vor înfrunta în finala de pe 18 mai.

După ultima experienţă electorală, în care un candidat venit de nicăieri s-a impus în faţa mediatizaţilor zilei, zecile de sondaje aruncate pe piaţă de părţile implicate nu mai impresionează pe nimeni, aşa că cifrele lor sunt exact cele de care au nevoie cei ce le comandă, legătura lor cu realitatea fiind probabil pur întâmplătoare. Am văzut, spre exemplu, scoruri între aceiaşi doi candidaţi de 16% - 23%, urmate imediat de 26% - 8%. Evident, nu pot exista astfel de creşteri/scăderi, oricât de genial sau de catastrofic ar fi un candidat sau altul.

De fapt, nu numai sondajele nu mai interesează pe nimeni, ci însăşi campania electorală este un fiasco, mai ales că activele de partid şi-au redus serios activitatea stradală om la om, după demonstraţia decembristă că se pot câştiga alegeri doar pe reţelele de socializare de pe internet.

Drept urmare, mulţi dintre cei care nu sunt foarte activi online şi nici n-au timp să se uite la televizor habar n-au când sunt alegeri în România şi nici nu ştiu cine sunt candidaţii pentru funcţia supremă în stat. Funcţie care, după cum arată datele economice, va prezida... colapsul. Şi chiar dacă preşedintele nu are prerogative pe zona economică, acestea fiind apanajul guvernului şi parlamentului, va fi cu siguranţă considerat responsabil de creşterile de taxe şi de devalorizarea leului, pentru că, cel mai probabil, acestea vor fi primele măsuri ce vor fi luate după alegeri, indiferent cine va ajunge la Cotroceni şi indiferent cine va fi premier.

Cifrele Eurostat sunt clare, deficitul României este cel mai mare din Uniunea Europeană şi continuă să crească, deşi guvernul s-a angajat în faţa Comisiei Europene să-l reducă serios, Trezoreria are nevoie de foarte mulţi bani, aşa că gradul de îndatorare al ţării creşte şi el, ca şi dobânzile la care se poate împrumuta România de pe pieţele externe, toate sub ameninţarea agenţiilor de rating cu eticheta "junk" (gunoi) în privinţa recomandărilor pentru investitori şi a blocării fondurilor europene.

N-am văzut niciun candidat care să spună explicit care e situaţia reală a economiei şi ce se poate face pentru redresare. Şi e cumva logic, pentru că alegerile nu se câştigă cu promisiuni de TVA mai mare cu 2-3 procente, de creştere a impozitului pe dividende şi pe proprietăţi sau cu euro ajuns pe la 5,20 lei într-o primă fază, ci cu poveşti frumoase despre lapte şi miere, iar astea-s pe buzele tuturor, de parcă ar creşte în grădina Cotroceniului.