Va sfârşi Cîţu sub ghilotina populară?

Răspunsul premierului Florin Cîţu la întrebarea unui reporter despre cât costă o franzelă, "Nu pot să spun, nu mănânc pâine", a stârnit o mulţime de discuţii în spaţiul public. Iar cea mai des invocată paralelă a fost cea cu fosta regină a Franţei, Maria Antoaneta, căreia i se atribuie (în mod fals, susţin istoricii) celebra zicere "Dacă n-au pâine, să mănânce cozonac!".
Trebuie precizat din start contextul în care prim-ministrul a fost provocat să răspundă la această întrebare, o prezentare a succesului guvernului pe care îl conduce, ale cărui măsuri au făcut ca 1 la sută dintre români să câştige salarii de peste 3.000 de euro. Cel mai probabil, această statistică este reală, însă trebuie ţinut cont că o clasă medie cu adevărat puternică, motorul unei economii de top, nu se creează decât atunci când această masă de angajaţi cu salarii foarte bune ajunge undeva la 10 la sută, ţintă care pentru România este în momentul de faţă de neatins.
Pe de altă parte, premierul pare să fi uitat şi faptul că, la fel ca în orice alt domeniu de activitate, de la sport la învăţământ, valoarea naţiunii este dată de medie, nu de vârfuri, iar România stă, la acest capitol, mai mult decât prost. Practic, aproape jumătate dintre români sunt plătiţi doar cu salariul minim sau cu sume foarte apropiate de acesta, respectiv cu mai puţin de 1.500 de lei pe lună. În aceste condiţii, să ignori jumătate din populaţie, pentru a te lăuda cu reuşitele a 1 la sută dintre angajaţi, este o adevărată blasfemie şi poate declanşa o furie populară care să nu mai poată fi oprită, oricât de performantă ar fi guvernarea.
E binecunoscut faptul că Florin Cîţu n-a fost niciodată un comunicator care să se bucure de popularitate, chiar dacă la învârtitul banilor în economie e clar că se pricepe mai bine decât toţi premierii sau miniştrii de Finanţe pe care i-a avut România în ultimii 30 de ani. Tocmai de aceea, când intri în gura lumii cu ziceri arogante de genul răspunsului la întrebarea despre pâine, este foarte posibil să-ţi grăbeşti sfârşitul carierei politice. Asemenea Mariei Antoaneta, care a sfârşit ghilotinată, în urma unui simulacru de proces, pe fondul nemulţumirilor populare de care în general nu era responsabilă, şi Cîţu şi-ar putea încheia cariera politică înainte de vreme, tocmai din cauza unor astfel de gafe de comunicare. E drept că, în cazul său, "sfârşitul" ar însemna cel mai probabil un post de conducere la un organism financiar internaţional gen BERD, unde chiar se mănâncă doar cozonac.

De ce ne-ar putea ocoli valul 4 al pandemiei

În toată Europa Occidentală, incidenţa cazurilor de COVID-19 este în creştere, majoritatea statelor luându-şi deja măsuri de prevedere, prin instituirea de noi restricţii sau accelerarea campaniei de vaccinare. Despre ce se întâmplă în India, Rusia sau America Latină, zone în care pandemia n-a luat "pauză de vară", cifrele vorbesc de la sine.
În condiţiile date, este clar că valul 4 nu va ocoli nici România, mutaţia indiană a Sars-CoV-2 (varianta "Delta") fiind deja prezentă în câteva judeţe ale ţării. Mai avem însă un pic de răgaz, deoarece specialiştii estimează că numărul infectărilor va începe să crească accelerat spre sfârşitul lunii august, odată cu revenirea românilor din concedii şi, apoi, începerea şcolii.
Teoretic, la rata foarte mică de vaccinare pe care o are România, de circa 25 la sută din populaţie, n-avem cum să evităm o nouă perioadă cu spitale pline şi restricţii dure. Cu toate acestea, dacă studiem un pic cifrele şi punem cap la cap câteva informaţii auxiliare, putem să sperăm că dracul nu va fi chiar aşa de negru de data asta şi că vom scăpa ceva mai uşor decât la episoadele din toamna trecută şi din primăvara asta.
Primul lucru important este faptul că, deşi rata de vaccinare este mică, ea este calculată cu aproape 5 milioane de vaccinaţi la o populaţie eligibilă de circa 18 milioane de oameni. Cum 4-5 milioane de români sunt plecaţi la muncă în Occident, rata de vaccinare raportată la populaţia reală ajunge dintr-un foc la vreo 35%. În plus, un milion de români au trecut prin boală la modul oficial, dar estimările referitoare la cei infectaţi sunt duble, aşa că ajungem la un total de 7 milioane de oameni imunizaţi, din 14 milioane prezenţi în ţară. Fix 50 la sută! Şi putem să mergem chiar mai departe. Vaccinările şi îmbolnăvirile au avut loc mai ales în oraşe, proporţia fiind de circa 70 la sută. Cum populaţia urbană a României este cam jumătate din total, ajungem la o imunizare apropiată de 70 la sută în oraşe, ceea ce echivalează cu pragul pe care specialiştii îl consideră fatal pentru orice virus. La ţară, unde acest prag este mult mai jos, circulaţia poate fi stopată de izolarea celor mai multe dintre comunităţi, care le apără practic de o contaminare masivă. Iar în caz că se va întâmpla undeva o infectare în masă, carantinarea punctuală a localităţilor mici este uşor de realizat.
De-asta cred, cu toate cifrele reale puse pe masă, că valul 4 nu va avea un impact catastrofal în România. Asta nu înseamnă, însă, că vom fi feriţi în totalitate, aşa că metoda cea mai sigură de protecţie individuală şi familială rămâne tot vaccinarea.

Cu tichetul în mână, în apa până la genunchi

În goana după mai mulţi bani la buget, Ministerul Muncii a scornit un proiect de lege prin care să-i impoziteze pe micii meseriaşi - instalatori, electricieni, zugravi, faianţari, bone, menajere, grădinari, categorie estimată în România la circa 1,2 milioane de persoane. Beneficiul pe care ministerul îl vede pentru aceşti lucrători pe cont propriu ar fi ca ei să fie eligibili pentru pensie. Avantajul este însă unul iluzoriu, pentru că majoritatea meseriaşilor sunt de fapt angajaţi, iar ciubucurile le fac în orele libere sau, dacă lucrează la stat, chiar în timpul programului.
Dincolo de planurile ministeriale, în realitate s-ar întâmpla probabil cam aşa. Când ţi se sparge o ţeavă de apă în casă, nu mai pui ca fraierul mâna pe telefon ca să suni repede un instalator să vină într-o oră, două, să-ţi rezolve problema. Nuuu, stai liniştit cu apa până la genunchi, până a doua zi, când te duci la AJOFM ca să cumperi tichetele cu care să-l poţi plăti pe meseriaş. Cumperi o sacoşă de tichete de 15 lei, normal, că acum trebuie să repari nu numai ţeava, ci şi parchetul care s-a umflat între timp, şi tavanul vecinului de dedesubt. Abia apoi dai câteva zeci de telefoane ca să cauţi un meseriaş înregistrat şi dispus să lucreze pe tichete. Există şi o variantă mai ieftină, cea de a opri apa în tot blocul vreo două zile, până parcurgi întreaga procedură, cu "avantajul" de a-ţi "umple frigiderul" câteva zeci de vecini.
La modul serios, întreaga "afacere" ar duce de fapt la scumpirea manoperei (diferenţă ce va fi plătită tot de populaţia impozabilă), pentru că niciun meseriaş nu va mai lucra pe aceiaşi bani, în condiţiile în care trebuie să dea la stat 20% din ceea ce încasează. Şi cum piaţa este oricum distorsionată (aţi încercat să găsiţi în ultima vreme un electrican sau un instalator?) de plecarea în Occident a celor mai buni meseriaşi, este puţin probabil că se vor găsi amatori care să lucreze pe tichete şi să treacă prin furcile caudine ale birocraţiei româneşti.
Faptul că toate veniturile ar trebui impozitate şi că există această importantă categorie a meseriaşilor care fentează statul e o realitate, dar o astfel de lege ar trebui concepută în aşa fel încât să şi poată fi aplicată. Iar ideea asta "minunată" a Ministerului Muncii, proiect finanţat prin PNRR, demonstrează o dată în plus că banii europeni sunt greu de accesat, atunci când ai stat în birou întreaga viaţă şi habar n-ai ce se-ntâmplă în piaţă...

Vine valu' şi-mi ia calu' (de dar)

Aproape toate centrele de vaccinare din judeţul Galaţi îşi vor modifica programul. Practic, doar Sala Sporturilor, Patinoarul, Sala "Siderurgistul" şi centrul drive-thru de la mall vor rămâne deschise de la 8,00 la 20,00 în fiecare zi, în celelalte urmând să se lucreze câte şase ore pe zi, în cel mai bun caz, sau doar 2-3 zile pe săptămână. Explicaţia oficială este că echipele care deservesc respectivele centre se deplasează prin sate, pentru a-i vaccina la faţa locului pe cei care doresc acest lucru.

Ceea ce nu se spune însă este că, de o bună bucată de vreme încoace, prin aceste centre se cam şomează, pentru că interesul gălăţenilor de a se proteja împotriva COVID-19 a scăzut până la cote alarmante. Pragul de 1.000 de imunizări pe zi n-a mai fost atins de foarte multă vreme, iar scăderea este vizibilă de la o zi la alta, deşi Galaţiul abia a vaccinat circa 25 la sută din populaţie.
De altfel, tendinţa este similară şi la nivel naţional, mai ales că inclusiv Guvernul pare să se fi resemnat. Premierul Cîţu nu-şi mai aminteşte de ţinta de 10 milioane de persoane vaccinate şi se declară mulţumit că nu mai avem infectări, aşa că a instituit noi măsuri de relaxare. România a început să vândă din dozele de vaccin de care a beneficiat ca membră a Uniunii Europene, în timp ce în lume există ţări în care vaccinul nici n-a ajuns încă. Calul de dar nu se caută la dinţi, spune un vechi proverb, dar românii au făcut franjuri vaccinul, doar aşa de-ai dracu', de parcă ar fi o mârţoagă răpciugoasă, nu o realizare tehnologică de ultimă oră, iar acum îl aruncă practic la gunoi.
În acest timp, tulpina indiană a început să-şi facă simţită prezenţa în Europa. Rusia este deja devastată (20.000 de cazuri şi 600 de morţi pe zi), iar Marea Britanie şi Israelul, care par cele mai responsabile state, au reintrodus restricţii.
La Galaţi, după multe zile cu zero infectări noi, vineri am avut patru cazuri, duminică şi luni - câte trei, marţi - cinci, iar miercuri - şapte. Tendinţa este evidentă, pentru cine vrea să vadă. Mai sunt însă puţini specialişti care au curaj să ameninţe cu valul 4, care ar putea să facă ravagii în toamnă, în lipsa imunităţii de masă. Impresia generală este că am cam scăpat de Sars-Cov-2 şi trebuie să ne vedem de viaţă şi de vacanţe, că doar mai sunt două luni de vară. Şi chiar dacă o să vină valu' la sfârşit de august, românii-s convinşi că se vor descurca ei cumva. Doar aşa ne spune istoria că facem de 2.000 de ani, chit că de fiecare dată au murit mulţi din ăia fără cai.

Gâlceava gospodarului cu lumea viitorului. Politicieni „cu capul în cutie”

O privire rapidă asupra clasamentului celor mai bogaţi oameni din lume relevă un adevăr fundamental pentru economia modernă a lumii: succesul le aparţine celor cu idei inovatoare, reprezentanţii businessurilor tradiţionale fiind depăşiţi net în ultimii ani. Spre exemplu, în domeniul auto, Elon Musk, proprietarul companiei de maşini electrice Tesla, şi-a majorat averea de la 14 la 150 miliarde de dolari din 2017 încoace, în timp ce acţionarii majoritari ai concernului BMW, Stefan Quandt şi Susanne Klatten, abia au urcat, împreună, de la 38 la 48 miliarde de dolari. În comerţ, Jeff Bezos, propulsat de gigantul online Amazon, a ajuns de la 73 la 177 miliarde de dolari, deşi a trecut printr-un divorţ care i-a redus averea cu peste 50 miliarde de dolari. În zona comercială clasică, Armancio Ortega, proprietarul magazinelor Zara, a crescut de la 71 la "numai" 77 miliarde de dolari şi a anunţat că închide zeci de magazine, iar Dieter Schwarz, deţinătorul brandurilor Kaufland şi Lidl, a ajuns de la 17 la 37 miliarde de dolari. Toate aceste date se referă la intervalul 2017-2021, unul foarte scurt pentru dezvoltarea unei afaceri, însă creşterile celor care au optat pentru un business neclasic sunt impresionante şi demonstrează fără drept de apel victoria afaceristului vizionar asupra celui "gospodar". Atât Musk, cât şi Bezos au ales să-şi dezvolte afacerile gândind strategii neconvenţionale, aşa numitele "outside the box" (în afara cutiei).

Avantajaţi de conjunctură

Pe meleagurile noastre, ne place să ne lăudăm cu viteza internetului fix, care în România este cea mai mare din Europa şi una dintre cele mai mari din lume. Acest lucru este conjuctural şi a fost posibil pentru că, la momentul introducerii internetului pe scară largă la noi, tehnologia prin cablu de cupru era deja depăşită, astfel că am trecut direct la fibră optică. În multe ţări europene, internetul a fost introdus pe vremea "cablului" şi a rămas încă la acest nivel, astfel că vitezele de navigare sunt net inferioare. România nu a făcut practic niciun efort pentru acest internet de mare viteză, ci a beneficiat de avansul tehnologiei, dar şi acesta este un exemplu că vizionarul bate gospodarul.

Din păcate, românii n-au înţeles mare lucru până acum din tot ce se petrece în lumea ultimilor ani, iar la noi gospodarul continuă să fie cel apreciat. Preferăm să ni se facă drumuri, nu aeroporturi, să ni se asfalteze străzi, nu să gândim un sistem de trafic inovator, ne place în general tot ce vedem cu ochii noştri astăzi, fără să ne gândim cât de depăşite vor fi aceste lucruri peste numai câţiva ani.

Sunt şi excepţii, mult mai puţine însă decât ar trebui, de genul firmei UiPath, care a ajuns să valoreze zeci de miliarde de dolari la bursa din New York, la doar câţiva ani de la înfiinţare.

Un alt exemplu recent am putut vedea chiar la negocierea Planului Naţional de Redresare şi Rezilienţă (PNRR), unde specialiştii Comisiei Europene n-au înţeles de ce ne trebuie nouă alimentare cu gaze prin sate sau sisteme de irigaţii clasice, în condiţiile în care în ţările occidentale aceste lucruri există de mult şi acum deja se caută alternative pentru a le înlocui. Este şi greu de conceput că ţara care are una din cele mai mari rezerve de gaz din Uniunea Europenă nu are un sistem de distribuţie foarte bine pus la punct. Aceeaşi nedumerire, evident, şi în cazul fostului "grânar al Europei".

Investiţii depăşite de vremuri

Să ne apropiem acum de noi şi de-ale noastre. În ultimii ani, în Galaţi, s-a investit destul de mult, atât în oraş, cât şi în judeţ, cea mai mare parte a banilor provenind din fonduri europene. Una dintre problemele majore ale acestor investiţii este exact cea despre care discutăm, atragerea şi direcţionarea banilor către investiţii depăşite de vremuri. În goana după bani, n-a mai stat nimeni să analizeze că multe dintre aceste fonduri s-au atras şi s-au cheltuit doar de dragul de a se cheltui şi că ar fi fost mult mai eficient să fie găsite investiţii care ne-ar fi putut aduce beneficii pe termen lung. Pentru că investiţiile inteligente atrag investiţii, iar banii obţinuţi din taxele nou-veniţilor în peisajul economic local ne-ar fi permis să rezolvăm şi necesităţile curente, pentru care am tocat o mulţime de fonduri.

Construim, spre exemplu, blocuri pentru medici, în speranţa că vom atrage specialişti în oraş datorită unei chirii subvenţionate de 2-300 de lei, în condiţiile în care suma respectivă nu reprezintă un impediment pentru salariul unui cadru medical. S-au făcut, de altfel, investiţii uriaşe în modernizarea spitalelor, dar gălăţenii tot la "trenul de Bucureşti" apelează atunci când se îmbolnăvesc, iar planurile unui spital regional modern stau prin sertare de vreo 15 ani. Cârpim de zor diverse drumuri judeţene - foarte distruse, ce-i drept - în loc să gândim o rută alternativă la şoselele aglomerate care trec prin mijlocul satelor şi duc inevitabil la accidente de circulaţie, capitol la care suntem primii în Europa. Aeroport avem doar pe hârtie, la un tren metropolitan nici măcar nu s-a gândit nimeni, iar primul drum de mare viteză este abia în proiect, la mai bine de 30 de ani de la Revoluţie. Am construit, în schimb, piste de biciclete pe mai multe drumuri judeţene, doar, doar s-o face vreun prolog din Turul Franţei de la Barcea la Movileni. S-a reparat cu mult tam-tam Farmacia Ţinc, ca să constatăm peste zece ani că are nevoie de o nouă reabilitare. S-au făcut pânzare, caleşti festive şi o mulţime de alte chestii prin care doar s-au tocat bani aiurea. Iar, mai nou, vrem telegondolă. Recent, am avut surpriza să vedem inudate parcarea de la Spitalul Judeţean şi o secţie a Spitalului de Boli Infecţioase, obiective abia inaugurate. Dintre proiectele Consiliului Judeţean, doar noul Muzeu de Arte Vizuale poate fi trecut în categoria investiţiilor "outside the box", deşi potenţialul turistic al Galaţiului e departe de a fi unul de top şi cu o singură floare nu se va face primăvară.

Informatizarea dosarului cu şină

În oraş, cei mai mulţi bani s-au dus pe asfaltări şi modernizări de străzi, într-o perioadă în care tot mai multe oraşe ale lumii încearcă să scoată traficul în afara zonelor centrale. S-a renunţat la sistemul centralizat de termoficare, chiar dacă foarte costisitor la Galaţi, în condiţiile în care tendinţa europeană este… centralizarea. S-a construit acum câţiva ani o şcoală, care apoi a fost abandonată din lipsă de elevi. S-a tot cârpit sistemul de canalizare ani la rând, pentru ca acum să se facă din nou practic de la zero. Şi oricum, după cum s-a văzut în ultimele zile, nu face faţă intemperiilor. S-a modernizat Parcul Rizer, ca mai apoi să fie distrus. S-a făcut port de ambarcaţiuni, care a fost spulberat de gheţuri în prima iarnă mai serioasă. S-a făcut o parcare pe Drumul de Centură în care nu parchează mai nimeni. S-a realizat un sistem inteligent de management al traficului, celebra "undă verde", care are un "IQ" de tot râsul. S-au asfaltat străzile din Valea Oraşului, dar acestea se inundă în continuare, la fiecare ploaie mai serioasă. S-au demolat garaje şi s-au asfaltat zeci de parcări clasice prin cartiere, când se puteau face parcări multietajate şi ar fi rămas şi teren pentru spaţiile verzi, la care suntem "primii" în Europa pe hârtie, pentru că punem la socoteală cimitirele, bălţile şi maidanele. S-au făcut o mulţime de informatizări de diverse tipuri, dar gălăţeanul tot cu dosarul cu şină umblă pe la mai toate instituţiile. De borduri şi panseluţe nu mai vorbesc, pentru că astea sunt probabil simple datorii electorale, neputând fi încadrate nici măcar la categoria "gospodar". A existat, e drept, şi un proiect "outside the box", tunelul pe sub Dunăre, dar a fost ucis înainte de a fi început. Ar mai fi de menţionat Parcul de Soft, iniţiat ca un veritabil motor tehnologic al oraşului şi închis din cauze de conducere politicianistă. Şi Parcul Industrial ar fi putut însemna un atu al Galaţiului, însă el n-a atras niciun investitor în cei peste zece ani de existenţă, deşi în alte oraşe mari este pur şi simplu bătaie pe o bucată de teren din astfel de parcuri. Ne uităm acum cu interes la proiectele de modernizare de la Uzina de Apă şi de pe Faleză, care chiar ar putea reprezenta investiţii pentru viitor.

Prin sate, s-au asfaltat o mulţime de drumuri, care au fost sparte câţiva ani mai târziu, pentru a se trage conducte de apă şi canalizare. S-au făcut săli de sport în localităţi în care nu există apă curentă. S-au construit toalete exterioare la preţuri exorbitante pentru şcoli, pentru ca apoi să fie abandonate pentru a se construi altele, în interiorul clădirilor. S-au făcut parcuri comunale la margine de sat, în care nu se relaxează nimeni, pentru că e prea obositor drumul până acolo. S-au făcut şcoli noi care stau cu lacătul pe uşă, pentru că n-a numărat nimeni viitoarea populaţie şcolară din respectivele sate. S-au făcut pieţe de peşte care n-au văzut nici măcar o coadă de oblete. Şi exemplele pot continua pe pagini întregi, pentru că sunt extraordinar de multe investiţii făcute fără cap sau, mai bine zis, cu capul adânc înfipt… în cutie.

Cine rupe gura târgului?

Un alt actor care ar trebui să fie important într-un oraş modern, mediul universitar, a atras o mulţime de bani în ultimii ani, însă mai toţi au fost cheltuiţi doar pentru a le oferi cadrelor didactice un supliment financiar, interesul oraşului fiind undeva spre coada listei de priorităţi. S-au făcut astfel laboratoare moderne în care nu învaţă nimeni, s-au cipat periodic sturionii care ajung pe mesele pescarilor din Deltă, s-au făcut cercetări în care s-au "descoperit" roata şi apa caldă, însă nimic care să denote viziune, lucru de care universitarii ar trebui să fie preocupaţi în primul rând. De câteva luni, responsabilul universităţii cu atragerea de fonduri europene a devenit city manager, însă n-am auzit încă de vreun proiect al său care să rupă gura târgului.

În port se construieşte un terminal multimodal, care poate fi un proiect "outside the box", dacă speranţele referitoare la creşterea numărului de containere transportate pe Dunăre se vor adeveri, dar şi un eşec de proporţii, în caz că traficul se va menţine la nivelul actual foarte redus.

Nici din fondurile accesate de firmele private gălăţene n-am auzit să se fi născut vreun business de mare succes, ci doar afaceri de familie, aflate în general la pragul de subzistenţă.

E bun şi "gospodarul" la casa omului, nu zic nu, dar atâta timp cât chiar se gospodăreşte şi face rost de bani pentru treburile ce trebuie rezolvate pe lângă casă. Însă când toate fondurile importante, europene sau nu, se cheltuiesc exclusiv ca să ai ce pune pe masă, deşi este evident că se dărâmă casa pe tine, ceva nu e în regulă şi trebuie îndreptat.

Aşa că scoateţi capul din cutie, domnilor!

Cât de nesimţite sunt pensiile "nesimţite"

Pensionarea celui propus pentru funcţia de Avocat al Poporului la 49 de ani a readus în discuţie pensiile "nesimţite" şi legitimitatea lor. Trebuie spus, în context, că recordul în materie, cel puţin la nivel de "popularitate", este deţinut de Irina Alexe, ajunsă general la 35 de ani şi pensionară la 42 de ani, "recuperată" acum ca secretar de stat în Ministerul de Interne.

Acum câteva luni, s-a votat în Parlament propunerea de a se impozita pensiile de peste 7.000 de lei cu 85%. Curtea Constituţională a respins, însă, legea, pe motiv de dublă impozitare, deoarece pensiile de peste 2.000 de lei sunt deja impozitate în momentul de faţă cu 10%. Problema acestei propuneri nu este însă numai dubla impozitare, ci mai ales modul "comunist" de a-i impozita pe toţi cei care câştigă mult, indiferent dacă aceste venituri sunt sau nu obţinute prin muncă. Pentru că, da, există şi pensii "nesimţite" meritate.

Şi am să dau doar două exemple, din care se poate vedea cât de nedreaptă este o astfel de impozitare la grămadă. M-am întâlnit recent cu un magistrat gălăţean, care mi-a spus că vrea să iasă la pensie anul viitor, când împlineşte... 70 de ani. Este la mintea cocoşului că un om cu o carieră de aproape 50 de ani într-un sistem foarte bine plătit va avea cu siguranţă o pensie "nesimţită", obţinută însă după o viaţă de muncă, nu prin pensionare la 42 sau 49 de ani.

Un al doilea caz este cel al unei rude îndepărtate, fost aviator, care are o pensie "nesimţită", de vreo 12.000 de lei. Omul este pensionar dinainte de '89 şi n-a beneficiat de niciun fel de legi "speciale", iar pensia i s-a calculat pe baza contribuţiilor plătite. În anii dinainte de Revoluţie, când salariul mediu era de vreo 3.000 de lei, aviatorul în discuţie încasa 12-15.000 de lei pe lună şi, evident, plătea taxe la acest nivel. Drept urmare, la contribuţii de cinci ori mai mari decât media, este normal ca şi pensia să fie de cinci ori mai mare. Cu toate acestea, în accepţiunea populară, omul este încadrat la "nesimţiţi" şi supus oprobriului public.

În tot acest timp, decidenţii se scărpină cu mâna stângă în urechea dreaptă, deşi rezolvarea este banală. Calcularea pensiei după cuantumul contribuţiilor virate de-a lungul timpului (sau care ar fi trebuit virate, pentru că există categorii care n-au plătit, dar nu din vina lor), fără să mai existe niciun fel de excepţie, este relativ uşor de făcut şi ar elimina toate pensiile "nesimţite" de care ne tot plângem. Soluţie există, voinţa politică este însă cea care lipseşte...

Ce minte, domnule, ce minte!

Circulă de ceva vreme în lumea politică un banc. Un candidat vine acasă şi-i spune nevestei că toată lumea se minunează de inteligenţa lui. Cum adică?, întreabă femeia. Păi, de fiecare dată când spun ceva, zice politicianul, toţi alegătorii exclamă: Ce minte, domnule, ce minte!
Poanta m-a dus cu gândul la discuţiile despre Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă (PNRR), prin care România va beneficia de fonduri nerambursabile şi împrumuturi de aproape 30 miliarde de euro din partea Uniunii Europene. Imediat după depunere, dezbaterile s-au mutat spre zona locală. Cine va beneficia de aceşti bani, de ce nouă nu ni se dă şi alţii iau prea mult, ce se va construi, de ce se fac astea şi nu altele, etc.
În zona noastră, preşedinţii consiliilor judeţene Galaţi şi Brăila au trimis chiar o scrisoare deschisă către guvern, în care s-au plâns că investiţiile sunt direcţionate către Ardeal, iar regiunea Dunării de Jos a fost uitată încă o dată. În teorie, cei doi politicieni au dreptate, pentru că atâta timp cât şi banii din PNRR ne vor ocoli, decalajul economic faţă de vestul ţării, şi-aşa foarte mare, se va adânci. La rândul său, Primăria Galaţi a anunţat că a depus zeci de proiecte pentru a fi finanţate din fondurile PNRR, printre care construcţia unui spital municipal şi consolidarea falezei, dar niciunul dintre ele nu a fost acceptat. De-aici până la acuzaţiile politicianiste că nu ni s-au dat bani pentru că Galaţiul are altă culoare politică decât coaliţia aflată la guvernare n-a mai fost decât un pas.
Câteva zile mai târziu, a urmat replica guvernanţilor, care au susţinut că proiectele depuse de autorităţile gălăţene nu erau de fapt decât nişte idei puse pe hârtie, nu proiecte finanţabile în sine, astfel că era normal să nu fie băgate în seamă.
Este posibil ca toţi să aibă parţial dreptate, însă politicienii din cele două tabere au uitat un lucru fundamental. Toate aceste proiecte de dezvoltare locală trebuiau susţinute şi promovate de ambele părţi, ceea ce ar fi însemnat ca puterea şi opoziţia să colaboreze, pentru că la mijloc se află interesul cetăţenilor Galaţiului, adică fix ceea ce s-au angajat să servească în campaniile electorale. Politicienii noştri n-au reuşit, însă, să-şi promoveze decât ceea ce-i caracterizează - orgoliile proprii, cu unicul scop de a mai câştiga câţiva admiratori, în niciun caz de a-i ajuta în vreun fel pe alegători. Şi, în faţa electoratului, spun adevăruri parţiale, dezinformează şi dau în continuare vina unii pe alţii, aşa cum fac de 30 de ani. Pentru că e mai simplu să îmbrobodeşti lumea şi să pasezi motanul decât să pui osul la treabă!