Ne apropiem de jumătatea anului, iar discuţiile despre majorarea salariului minim au început să fie din ce în ce mai prezente în spaţiul public.
Într-un fel, dezbaterea este normală, pentru că inflaţia a erodat puternic veniturile românilor în ultimii doi ani, iar cei mai mulţi dintre salariaţi speră într-o majorare care să acopere măcar creşterea preţurilor, care par să nu se mai oprească, deşi toată lumea, bancheri şi economişti împreună, prognozează scăderea inflaţiei până la valori cu o singură cifră. Dar, de fapt, scăderea creşterii este tot creştere...
Pe de altă parte, 2024 este an multiplu electoral, iar partidele aflate la guvernare şi-au făcut un obicei să le mai dea votanţilor, la astfel de ocazii, câte-o sută, două de lei, pentru a mai acumula ceva capital electoral.
Pe cifre, actualul salariu minim, de 3.000 de lei brut, înseamnă aproape 1.900 de lei în mână, bani care condamnă pe oricine la sărăcie. Şi nu mai puţin de 2 milioane de români pleacă lunar acasă cu aceşti bani, iar numărul celor plătiţi cu minimul pe economie creşte accelerat (cu sute de mii de persoane) la fiecare majorare guvernamentală, pentru că firmele private nu pot ţine pasul, economic vorbind, cu deciziile politicienilor, ale căror calcule sunt, de regulă, exclusiv electorale.
După ce salariul minim brut a fost majorat de la 2.550 la 3.000 de lei anul acesta, discuţiile se poartă acum pe intervalul 3.500-4.000 de lei. O astfel de creştere substanţială ar fi cel mai probabil insuportabilă pentru micile afaceri, care şi-aşa suflă din greu la 3.000 de lei, în condiţiile în care majorările din sectorul bugetar au dus salariul mediu la aproape 7.000 de lei, practic, dublu faţă de cât câştigă angajaţii de la privat, care au ajuns în cvasitotalitate să jinduiască la un post la stat...
Peste toate acestea, salariul minim european, adoptat nu demult, ar trebui să intre în vigoare tot din 2024. Iar în condiţiile unui salariu mediu umflat permanent din considerente electorale, aplicarea reglementărilor europene ar însemna creşterea salariului minim până la peste 4.000 de lei.
Într-o astfel de realitate, cu inflaţie, alegeri şi obligaţii europene, puse una peste alta, n-ar fi deloc exclus ca, în urma viitoarei majorări importante, toţi românii din economia reală să ajungă să aibă acelaşi salariu, cel minim. Ar fi dovada incontestabilă că economia României este "perfect" disfuncţională. Partea şi mai proastă e că politicienii care au adus-o în starea asta îşi vâră în continuare pixul în ea câte-un pic, pic, pic, până n-o mai rămânea nimic, vorba cântecului...
miercuri, aprilie 19, 2023
luni, aprilie 10, 2023
Reforma de la Paşte(le cailor)
Ultimele cifre ale încasărilor bugetare indică un minus de circa 20 de miliarde de lei, generat de colectările mai mici decât previziunile, capitol la care suntem ultimii în Europa de ani buni, dar mai ales de explozia cheltuielilor cu salariile angajaţilor la stat şi pensiile speciale.
De mai bine de 30 de ani, clasa politică evită orice fel de reforme în administraţie, iar singurul lucru pe care a "reuşit" să-l facă în această perioadă a fost să tot mărească salariile din pix, reuşind să destabilizeze o piaţă a muncii şi-aşa destul de fragilă. S-a ajuns astfel în situaţia absurdă ca toată lumea să vrea să se angajeze la stat, indiferent dacă este contabil, şofer sau paznic, pentru că se câştigă de două ori mai mult decât la privat.
Conform ministrului Marcel Boloş, statul român cheltuieşte cu salariile circa 110 miliarde de lei (22 de miliarde de euro) pe an, de unde rezultă un salariu mediu lunar de 7.200 de lei, în condiţiile în care la privat se câştigă doar puţin peste jumătate. La capitolul pensii speciale, plăţile făcute de stat ajung la circa 2,2 miliarde de euro anual. În total, sumele astea înseamnă cam 10% din tot ce produce întreaga Românie într-un an!
În mod logic, cele 20 de miliarde de lei lipsă din buget ar trebui "câştigate" exact din salarii şi pensii speciale, prin măsuri care să implice reforme reale şi care să conducă la pensii bazate pe contributivitate şi salarii sustenabile economic.
Culmea, aceste reforme sunt cuprinse şi în PNRR, astfel că o clasă politică responsabilă (pe care o tot "alegem" de 30 de ani) ar trebui să se apuce repede de treabă. Însă, după cum se mişcă reforma pensiilor speciale, este destul de clar că mai repede se va renunţa la finanţări europene de miliarde de euro, care ar permite dezvoltarea mai rapidă a ţării, decât să se atingă cineva de "specialii" statului, cărora ar trebui să li se taie serios din bani sau chiar să fie împuţinaţi. Mai ales că anul (multi)electoral 2024 se apropie cu paşi repezi şi nu e nimeni dispus să rişte milioane de voturi pentru "mofturile" unor economişti. Nu mai bine facem câteva împrumuturi noi, ca să trecem şi de alegerile astea? Iar când va veni scadenţa, Dumnezeu cu mila...
De mai bine de 30 de ani, clasa politică evită orice fel de reforme în administraţie, iar singurul lucru pe care a "reuşit" să-l facă în această perioadă a fost să tot mărească salariile din pix, reuşind să destabilizeze o piaţă a muncii şi-aşa destul de fragilă. S-a ajuns astfel în situaţia absurdă ca toată lumea să vrea să se angajeze la stat, indiferent dacă este contabil, şofer sau paznic, pentru că se câştigă de două ori mai mult decât la privat.
Conform ministrului Marcel Boloş, statul român cheltuieşte cu salariile circa 110 miliarde de lei (22 de miliarde de euro) pe an, de unde rezultă un salariu mediu lunar de 7.200 de lei, în condiţiile în care la privat se câştigă doar puţin peste jumătate. La capitolul pensii speciale, plăţile făcute de stat ajung la circa 2,2 miliarde de euro anual. În total, sumele astea înseamnă cam 10% din tot ce produce întreaga Românie într-un an!
În mod logic, cele 20 de miliarde de lei lipsă din buget ar trebui "câştigate" exact din salarii şi pensii speciale, prin măsuri care să implice reforme reale şi care să conducă la pensii bazate pe contributivitate şi salarii sustenabile economic.
Culmea, aceste reforme sunt cuprinse şi în PNRR, astfel că o clasă politică responsabilă (pe care o tot "alegem" de 30 de ani) ar trebui să se apuce repede de treabă. Însă, după cum se mişcă reforma pensiilor speciale, este destul de clar că mai repede se va renunţa la finanţări europene de miliarde de euro, care ar permite dezvoltarea mai rapidă a ţării, decât să se atingă cineva de "specialii" statului, cărora ar trebui să li se taie serios din bani sau chiar să fie împuţinaţi. Mai ales că anul (multi)electoral 2024 se apropie cu paşi repezi şi nu e nimeni dispus să rişte milioane de voturi pentru "mofturile" unor economişti. Nu mai bine facem câteva împrumuturi noi, ca să trecem şi de alegerile astea? Iar când va veni scadenţa, Dumnezeu cu mila...
vineri, martie 31, 2023
Transformers: Rise of the South East
De vreo 15 ani încoace, suntem cunoscuţi în ţară ca Silicon Valley a videochatului. Degradare de înţeles, într-un fel, în condiţiile în care tinerii Galaţiului nu au mai deloc alternative. Cine nu şi-a luat lumea-n cap către unde-a văzut cu ochii a profitat de tehnologie şi a "adus" ochii străinilor pe nurii frumuseţilor dintre ciulinii Bădălanului. Totul părea să meargă din rău în mai rău, iar Jalea Viului, aşa cum i-a spus un confrate cunoscutei zone miniere, distruse de habarniştii pe care i-am ales cu ochii închişi să ne conducă, nu era deloc departe. Şi totuşi...
Mai întâi, Europa s-a decis să schimbe paradigma în ceea ce priveşte dezvoltarea, punând accentul pe reducerea emisiilor cu efect de seră, pentru a contribui la combaterea schimbărilor climatice. Obiectiv îndrăzneţ, dar iarna nu-i ca vara, iar ţările dezvoltate din Vest nu sunt dispuse să asiste cu mâinile-n sân la distrugerea unor industrii care le-au adus supremaţia globală. Aşa că totul a fost privit iniţial ca o utopie, realizabilă eventual într-un viitor dincolo de timp.
Mai apoi, a început războiul din Ucraina, un conflict zonal cu implicare şi implicaţii mondiale. Şi, volens-nolens, a apărut necesitatea eliminării dependenţei de resursele ruseşti. A trecut mai bine de un an şi de-acum e clar că bătălia pentru Donbas va dura mult şi bine. Iar schimbările tehnologice despre care spuneam nu mai sunt privite ca emanaţia unor minţi ecoînfierbântate, ci au devenit prioritate continentală. Fabrici de hidrogen, baterii pentru maşini electrice, panouri fotovoltaice, siderurgie nepoluantă, minunăţii care mai de care, acum câţiva ani. Dacă se va implica şi China în conflict, ceea ce nu e deloc exclus, vor trebui relocate în Europa multe alte industrii de vârf, în special din zona tehnologiei.
Şi cum este nevoie de o zonă virgină în care să fie construite toate astea, investitorii şi decidenţii de la nivelul UE s-au uitat pe hartă şi au descoperit... România de Sud-Est, zona cel mai puţin competitivă şi printre cele mai sărace din Uniunea Europeană, numai bună de transformat în paradis, cu drumuri şi aeroport obligatoriu incluse. Aşa că vor veni încoace. Mulţi. Şi repede. Şi asta se va întâmpla chiar dacă politicienii şi funcţionarii din administraţie vor încerca să le pună beţe-n roate, din instinct, că aşa-s obişnuiţi.
Iar conceptul de Galaţi Hydrogen Valley nu va fi, în viitorul apropiat, deloc de luat în râs şi nici privit ca o glumă de 1 Aprilie, chiar dacă multora dintre noi, amăgiţi şi minţiţi continuu vreme de 30 de ani, încă nu le vine să creadă.
Mai întâi, Europa s-a decis să schimbe paradigma în ceea ce priveşte dezvoltarea, punând accentul pe reducerea emisiilor cu efect de seră, pentru a contribui la combaterea schimbărilor climatice. Obiectiv îndrăzneţ, dar iarna nu-i ca vara, iar ţările dezvoltate din Vest nu sunt dispuse să asiste cu mâinile-n sân la distrugerea unor industrii care le-au adus supremaţia globală. Aşa că totul a fost privit iniţial ca o utopie, realizabilă eventual într-un viitor dincolo de timp.
Mai apoi, a început războiul din Ucraina, un conflict zonal cu implicare şi implicaţii mondiale. Şi, volens-nolens, a apărut necesitatea eliminării dependenţei de resursele ruseşti. A trecut mai bine de un an şi de-acum e clar că bătălia pentru Donbas va dura mult şi bine. Iar schimbările tehnologice despre care spuneam nu mai sunt privite ca emanaţia unor minţi ecoînfierbântate, ci au devenit prioritate continentală. Fabrici de hidrogen, baterii pentru maşini electrice, panouri fotovoltaice, siderurgie nepoluantă, minunăţii care mai de care, acum câţiva ani. Dacă se va implica şi China în conflict, ceea ce nu e deloc exclus, vor trebui relocate în Europa multe alte industrii de vârf, în special din zona tehnologiei.
Şi cum este nevoie de o zonă virgină în care să fie construite toate astea, investitorii şi decidenţii de la nivelul UE s-au uitat pe hartă şi au descoperit... România de Sud-Est, zona cel mai puţin competitivă şi printre cele mai sărace din Uniunea Europeană, numai bună de transformat în paradis, cu drumuri şi aeroport obligatoriu incluse. Aşa că vor veni încoace. Mulţi. Şi repede. Şi asta se va întâmpla chiar dacă politicienii şi funcţionarii din administraţie vor încerca să le pună beţe-n roate, din instinct, că aşa-s obişnuiţi.
Iar conceptul de Galaţi Hydrogen Valley nu va fi, în viitorul apropiat, deloc de luat în râs şi nici privit ca o glumă de 1 Aprilie, chiar dacă multora dintre noi, amăgiţi şi minţiţi continuu vreme de 30 de ani, încă nu le vine să creadă.
luni, martie 20, 2023
Este sau nu o soluţie finanţarea sportului profesionist din bani publici?
Înfrângerea din weekend a fotbaliştilor de la Oţelul, eşecul echipei de volei masculin în finala "Cupei României" şi cel al formaţiei feminine de handbal în cândva tradiţionalul derby cu Brăila au readus în prim-plan finanţarea sportului de performanţă din bani publici. Este sau nu aceasta o soluţie?
Din punctul de vedere al spectatorilor, faptul că grupările din oraş primesc bani de la Primărie pare în momentul de faţă singura variantă prin care pot vedea pe viu meciuri de o calitate cel puţin decentă. Este destul de clar că, acum, echipele gălăţene pot face faţă unei competiţii naţionale doar cu ajutorul unor jucători străini, aduşi, de regulă, pe salarii mult mai mari decât cele ale românilor. Cu toate acestea, există posibilitatea, din ce în ce mai des întâlnită, ca bugetul alocat să nu permită transferul unor sportivi cu adevărat valoroşi, ci numai al unor mercenari, aflaţi în căutarea unui angajament bine plătit. Iar ca exemplu putem da echipa de hochei, unde combinata ruso-ucraineană pare departe de nivelul de joc al celor mai bune patru echipe din ţară. Cam la fel, nucleul sârbo-american al echipei de baschet masculin n-a reuşit să se califice între primele zece formaţii din ţară. La handbal fete, s-a renunţat la "straniere" în ultima vreme, iar rezultatele sunt dezastruoase. Tot fără jucătoare străine şi tot pe ultimul loc al clasamentului se află şi echipa de fotbal fete. Nici la rugby, situaţia din clasament nu e mult mai bună, în timp ce echipele de volei feminin şi handbal masculin, care se bazează în mare parte doar pe jucători gălăţeni, se zbat în ligile inferioare.
Fac excepţie de la regula mediocrităţii doar două echipe, cea de volei masculin şi cea de futsal, aflate permanent în lupta pentru titlu în ultimii ani, dar ambele beneficiază şi de o importantă finanţare privată. Şi, privind puţin peste gardul altora (din ţară, pentru că în străinătate nici măcar nu există conceptul de sport profesionist pe bani publici), se pare că asta e soluţia optimă. Practic, ar trebui să fie sprijinite cu bani publici doar echipele care demonstrează MAI ÎNTÂI că pot face performanţă sau se pot menţine pe cont propriu cel puţin la un nivel decent din punct de vedere sportiv.
Ar mai exista varianta de a fi finanţate doar cluburile de copii şi juniori, dar şi aici ar fi nevoie de transferul unor conducători profesionişti, pentru că şcolile bazate pe experienţa unor foşti mari sportivi, care n-au neapărat şi calităţi manageriale, n-au produs mai nimic de cel puţin zece ani.
Una peste alta, în lipsa unor manageri sportivi de calibru (iar asta este o meserie foarte diferită de cea de lipitor de afişe), exemplele din ultimii ani demonstrează că aruncăm banii în vânt.
Din punctul de vedere al spectatorilor, faptul că grupările din oraş primesc bani de la Primărie pare în momentul de faţă singura variantă prin care pot vedea pe viu meciuri de o calitate cel puţin decentă. Este destul de clar că, acum, echipele gălăţene pot face faţă unei competiţii naţionale doar cu ajutorul unor jucători străini, aduşi, de regulă, pe salarii mult mai mari decât cele ale românilor. Cu toate acestea, există posibilitatea, din ce în ce mai des întâlnită, ca bugetul alocat să nu permită transferul unor sportivi cu adevărat valoroşi, ci numai al unor mercenari, aflaţi în căutarea unui angajament bine plătit. Iar ca exemplu putem da echipa de hochei, unde combinata ruso-ucraineană pare departe de nivelul de joc al celor mai bune patru echipe din ţară. Cam la fel, nucleul sârbo-american al echipei de baschet masculin n-a reuşit să se califice între primele zece formaţii din ţară. La handbal fete, s-a renunţat la "straniere" în ultima vreme, iar rezultatele sunt dezastruoase. Tot fără jucătoare străine şi tot pe ultimul loc al clasamentului se află şi echipa de fotbal fete. Nici la rugby, situaţia din clasament nu e mult mai bună, în timp ce echipele de volei feminin şi handbal masculin, care se bazează în mare parte doar pe jucători gălăţeni, se zbat în ligile inferioare.
Fac excepţie de la regula mediocrităţii doar două echipe, cea de volei masculin şi cea de futsal, aflate permanent în lupta pentru titlu în ultimii ani, dar ambele beneficiază şi de o importantă finanţare privată. Şi, privind puţin peste gardul altora (din ţară, pentru că în străinătate nici măcar nu există conceptul de sport profesionist pe bani publici), se pare că asta e soluţia optimă. Practic, ar trebui să fie sprijinite cu bani publici doar echipele care demonstrează MAI ÎNTÂI că pot face performanţă sau se pot menţine pe cont propriu cel puţin la un nivel decent din punct de vedere sportiv.
Ar mai exista varianta de a fi finanţate doar cluburile de copii şi juniori, dar şi aici ar fi nevoie de transferul unor conducători profesionişti, pentru că şcolile bazate pe experienţa unor foşti mari sportivi, care n-au neapărat şi calităţi manageriale, n-au produs mai nimic de cel puţin zece ani.
Una peste alta, în lipsa unor manageri sportivi de calibru (iar asta este o meserie foarte diferită de cea de lipitor de afişe), exemplele din ultimii ani demonstrează că aruncăm banii în vânt.
marți, martie 14, 2023
Ceapa mă-sii de treabă!
Statisticienii neamului (prost era să zic, deşi nu la neam mi-era gândul) tocmai au anunţat că inflaţia din februarie (15,5%) a depăşit-o pe cea din ianuarie (15,1%), în ciuda pronosticurilor economiştilor, care anunţau scăderea creşterii preţurilor încă de la sfârşitul anului trecut. Inclusiv Banca Naţională ne-a dat asigurări că inflaţia va înmuguri la o singură cifră încă din această toamnă, cu nouă luni mai devreme decât previziunile anterioare.
În ciuda optimiştilor victorieni, însă, socoteala de-acasă sau de la birou nu se potriveşte deloc cu cea din târg. Şi mai ales cu cea din rafturile supermarketurilor, unde prețurile alimentelor s-au umflat în februarie cu 22%, fiind unul dintre "motoarele" inflaţiei, iar "vedetele" lunii au fost zahărul, untul, cartofii, ouăle, brânza și laptele.
Să nu cumva să ziceţi ceva despre ceapa aia de 6-8 lei, că doar ne-a explicat nea Petrică acum vreo zece zile că el nici n-a simţit majorările de preţuri la alimente. Acum, na, dacă n-aş face piaţa destul de des, l-aş cam crede, că e om bătrân, sigur mănâncă mai puţin şi probabil uită des de la mână pân' la gură. Plus că ştie agricultură de pe vremea când în România se făcea porumbul ca stâlpul de telegraf (de rar, nu de înalt, nu săriţi pe mine dacă n-aţi prins bancurile comuniste) şi când alimentaţia ştiinţifică a poporului, "Biafra style", era literă de lege, că de-aia şi aveau lifturile de patru persoane limită de 320 de kilograme, fix 80 pe cap de vită furajată cu "adidaşi" de porc şi gheare de găină centenară.
Başca, "specialiştii" zilei de prin ministere (ăia peste 200 de secretari de stat care se învârt de colo-colo, pentru că se "pricep" şi la agricultură, şi la transporturi, şi la armament, şi la finanţe, ba chiar şi la turism, prin ţările calde şi ceva mai exotice, evident) ne explică docţi că triplarea preţului cepei a fost determinată de faptul că fermierii români n-au spaţii de depozitare şi marfa din marketuri vine din import. Pe înţelesul tuturor, spaţiile cu pricina au existat până acum, că doar de-aia n-a crescut preţul cepei în anii din urmă, dar femierii cei răi şi le-au demolat numai aşa de-ai dracu', ca să nu ne mai pută nouă gura a ceapă la viitoarele pupături electorale. Şi nici să ne lăcrimeze ochii la vederea dezastrului lăsat în urmă de politruci.
În market, laptele a luat-o totuşi uşor la vale, după ce s-a brânzit pierzând vremea degeaba prin rafturi, pentru că patronii din faimosul lanţ de aprovizionare cu (prea) mulţi intermediari şi samsari au început să bage la bibilică din mers cum stă treaba cu puterea de cumpărare şi economia de piaţă, chestii pe care ar fi trebuit să le ştie pe de rost când s-au băgat în afaceri ca musca-n lapte. Da' cică nu trebuie să mă enervez, că-mi creşte tensiunea şi-au dispărut medicamentele ieftine din farmacii. Ceapa mă-sii de treabă!
În ciuda optimiştilor victorieni, însă, socoteala de-acasă sau de la birou nu se potriveşte deloc cu cea din târg. Şi mai ales cu cea din rafturile supermarketurilor, unde prețurile alimentelor s-au umflat în februarie cu 22%, fiind unul dintre "motoarele" inflaţiei, iar "vedetele" lunii au fost zahărul, untul, cartofii, ouăle, brânza și laptele.
Să nu cumva să ziceţi ceva despre ceapa aia de 6-8 lei, că doar ne-a explicat nea Petrică acum vreo zece zile că el nici n-a simţit majorările de preţuri la alimente. Acum, na, dacă n-aş face piaţa destul de des, l-aş cam crede, că e om bătrân, sigur mănâncă mai puţin şi probabil uită des de la mână pân' la gură. Plus că ştie agricultură de pe vremea când în România se făcea porumbul ca stâlpul de telegraf (de rar, nu de înalt, nu săriţi pe mine dacă n-aţi prins bancurile comuniste) şi când alimentaţia ştiinţifică a poporului, "Biafra style", era literă de lege, că de-aia şi aveau lifturile de patru persoane limită de 320 de kilograme, fix 80 pe cap de vită furajată cu "adidaşi" de porc şi gheare de găină centenară.
Başca, "specialiştii" zilei de prin ministere (ăia peste 200 de secretari de stat care se învârt de colo-colo, pentru că se "pricep" şi la agricultură, şi la transporturi, şi la armament, şi la finanţe, ba chiar şi la turism, prin ţările calde şi ceva mai exotice, evident) ne explică docţi că triplarea preţului cepei a fost determinată de faptul că fermierii români n-au spaţii de depozitare şi marfa din marketuri vine din import. Pe înţelesul tuturor, spaţiile cu pricina au existat până acum, că doar de-aia n-a crescut preţul cepei în anii din urmă, dar femierii cei răi şi le-au demolat numai aşa de-ai dracu', ca să nu ne mai pută nouă gura a ceapă la viitoarele pupături electorale. Şi nici să ne lăcrimeze ochii la vederea dezastrului lăsat în urmă de politruci.
În market, laptele a luat-o totuşi uşor la vale, după ce s-a brânzit pierzând vremea degeaba prin rafturi, pentru că patronii din faimosul lanţ de aprovizionare cu (prea) mulţi intermediari şi samsari au început să bage la bibilică din mers cum stă treaba cu puterea de cumpărare şi economia de piaţă, chestii pe care ar fi trebuit să le ştie pe de rost când s-au băgat în afaceri ca musca-n lapte. Da' cică nu trebuie să mă enervez, că-mi creşte tensiunea şi-au dispărut medicamentele ieftine din farmacii. Ceapa mă-sii de treabă!
duminică, martie 12, 2023
Au chansă... înjurăm până-n fund la taxatoare
Acum câţiva ani, într-un concediu în străinătate, am luat o noapte de cazare într-un hotel de tranzit din apropierea unui aeroport. Am trecut de uşa de la intrare cu un cod primit prin telefon, apoi am aşteptat câteva minute la recepţie, unde nu era nimeni. Până la urmă, am văzut indicaţiile de pe monitoarele din jur, aşa că mi-am găsit camera, tot cu intrare pe bază de cod telefonic, şi am reuşit să selectez şi varianta de mic dejun preferată. Am găsit dimineaţă pachetul cu mâncare în faţa uşii, am rătăcit o vreme pe holuri (stabilimentul era ca o cazemată uriaşă, cu camere şi culoare de zeci de metri dispuse simetric), dar în cele din urmă am găsit ieşirea şi am prins şi avionul. N-am întâlnit în cele 12 ore de stat în hotel nici picior de om, cu excepţia câtorva turişti, mulţi la fel de dezorientaţi ca mine.
Mi-am adus aminte de întâmplarea asta când a început scandalul caselor de marcat self service de la Auchan, cu discuţii interminabile despre angajaţii care vor fi obligaţi să se recalifice şi despre cât de mult vor munci clienţii ca să-şi scaneze singuri produsele. Vorbim, practic, de un sistem implementat în "decadentul" Occident de zeci de ani şi care la noi este întâmpinat cu ostilitate extremă (apropo, prin Vest a apărut deja scanarea automată a produselor direct la punerea în coş!).
La fel au fost întâmpinate în România, la rândul lor, o mulţime de alte soluţii inovative, care astăzi ni se par normale, cum ar fi alimentarea la benzinărie, plata cu cardul şi cea online, spălarea maşinilor la staţiile self-service, autotaxarea în mjloacele de transport. Sau aşa cum au dispărut, în vremuri de care abia ne mai aducem aminte sau despre care doar am citit prin cărţi, meserii ca sacagiu, lampagiu, spălătoreasă, vânzător de bilete în autobuz (vă mai amintiţi folcloricul "daţi din mână-n mână, până-n fund la taxatoare"?), telefonistă, dactilografă, vânzător stradal de suc şi îngheţată şi multe, multe altele.
E drept că tot scandalul de la Auchan putea fi uşor evitat prin instituirea unei perioade de tranziţie, însă la grăbirea lucrurilor a contribuit din plin şi "mâna de ajutor" oferită de guvernanţi prin mărirea permanentă din pix a salariului minim, care a forţat firmele să căute rapid soluţii tehnologice moderne pentru înlocuirea angajaţilor slab calificaţi, a căror plusvaloare nu mai poate fi acoperită după creşterea costurilor cu forţa de muncă.
Dacă totuşi trebuie înjurat cineva, cred că merită mai multă "atenţie" promisiunile fără acoperire ale politicienilor, achitările pe bandă din justiţie, tergiversarea eliminării pensiilor speciale, inflaţia încurajată de la centru, birocraţia incredibilă din unele instituţii sau viteza de melc a lucrărilor de infrastructură. Iar dacă trebuie înjurati musai cei de la Auchan, un motiv mult mai bun este faptul că nu şi-au închis magazinele din Rusia după izbucnirea războiului...
Mi-am adus aminte de întâmplarea asta când a început scandalul caselor de marcat self service de la Auchan, cu discuţii interminabile despre angajaţii care vor fi obligaţi să se recalifice şi despre cât de mult vor munci clienţii ca să-şi scaneze singuri produsele. Vorbim, practic, de un sistem implementat în "decadentul" Occident de zeci de ani şi care la noi este întâmpinat cu ostilitate extremă (apropo, prin Vest a apărut deja scanarea automată a produselor direct la punerea în coş!).
La fel au fost întâmpinate în România, la rândul lor, o mulţime de alte soluţii inovative, care astăzi ni se par normale, cum ar fi alimentarea la benzinărie, plata cu cardul şi cea online, spălarea maşinilor la staţiile self-service, autotaxarea în mjloacele de transport. Sau aşa cum au dispărut, în vremuri de care abia ne mai aducem aminte sau despre care doar am citit prin cărţi, meserii ca sacagiu, lampagiu, spălătoreasă, vânzător de bilete în autobuz (vă mai amintiţi folcloricul "daţi din mână-n mână, până-n fund la taxatoare"?), telefonistă, dactilografă, vânzător stradal de suc şi îngheţată şi multe, multe altele.
E drept că tot scandalul de la Auchan putea fi uşor evitat prin instituirea unei perioade de tranziţie, însă la grăbirea lucrurilor a contribuit din plin şi "mâna de ajutor" oferită de guvernanţi prin mărirea permanentă din pix a salariului minim, care a forţat firmele să căute rapid soluţii tehnologice moderne pentru înlocuirea angajaţilor slab calificaţi, a căror plusvaloare nu mai poate fi acoperită după creşterea costurilor cu forţa de muncă.
Dacă totuşi trebuie înjurat cineva, cred că merită mai multă "atenţie" promisiunile fără acoperire ale politicienilor, achitările pe bandă din justiţie, tergiversarea eliminării pensiilor speciale, inflaţia încurajată de la centru, birocraţia incredibilă din unele instituţii sau viteza de melc a lucrărilor de infrastructură. Iar dacă trebuie înjurati musai cei de la Auchan, un motiv mult mai bun este faptul că nu şi-au închis magazinele din Rusia după izbucnirea războiului...
vineri, martie 03, 2023
Gaura neagră care înghite contribuţiile de pensie ale românilor
Continuă în aceste zile discuţiile pentru "eliminarea" pensiilor speciale, discuţii începute acum nici nu se mai ştie câţi ani şi încheiate întotdeauna fără rezultat. De data asta, însă, se va ajunge cel mai probabil la o formulă de ajustare (nu de eliminare), pentru că de acest lucru depinde deblocarea unei tranşe importante de bani europeni.
În context, o altă discuţie interesantă mi se pare cea a cuantumului contribuţiilor pe care un salariat trebuie să le vireze de-a lungul carierei profesionale pentru a putea beneficia de pensie. Dacă luăm în calcul cifrele actuale (35 de ani de muncă, o contribuţie de 25% din salariu şi o pensie medie de 40% din salariul mediu - 1.739 lei/4.398 lei), ar rezulta că această sumă se ridică la 8,75 salarii anuale, adică echivalentul a circa 22 de ani de pensie. Astfel, pentru a-şi "mânca" toată contribuţia virată (fără a pune la socoteală dobânzile pentru cei 35 de ani), un pensionar ar trebui să trăiască 87 de ani, situaţie absurdă în condiţiile în care speranţa de viaţă în România este de 74 de ani (şi de numai 70 de ani pentru bărbaţi). În concluzie, un român primeşte pensie doar nouă ani (numai cinci ani, în cazul bărbaţilor), deşi a contribuit pentru 22 de ani, adică mai mult decât DUBLU! Cu aceste cifre pe masă, rezultă că, la actuala speranţă de viaţă, contribuţia pentru pensie ar trebui să poată fi redusă de la 25% până la circa 10% din salariu (că doar avem cele mai mari taxe pe muncă din Europa).
Dintr-un alt punct de vedere, preferat în calcule de către stat, în care considerăm solidaritatea, nu contribuţiile personale, drept metodă de acordare a pensiei, avem 4,7 milioane de pensionari şi ne-ar trebui 11,7 milioane de salariaţi care să-i poată susţine (tot cu pensie de 40% din salariu), în condiţiile în care România are doar 5,7 milioane de angajaţi - nici JUMĂTATE din necesar. Deficitul este unul uriaş şi evident nesustenabil, iar bugetul asigurărilor sociale este de ani buni completat de la bugetul de stat.
Căutând cauzele diferenţelor dintre cele două "matematici", începe "dansul"! Vom descoperi că avem sute de mii de "speciali", ale căror pensii nu depind de contribuţii, ci sunt plătite "din burtă", sau că pensionarea la 65 de ani e doar pentru "fraieri", în timp ce pentru alte sute de mii de "speciali" scade până la 45 de ani, astfel că vârsta medie de pensionare este, de fapt, 57 de ani. Şi tot aşa, cu excepţie după excepţie (şi sunt zeci, poate chiar sute de astfel de legi, pentru o mulţime de categorii de salariaţi), "nespecialii" ajung să plătească DUBLU şi să beneficieze de JUMĂTATE. Curat "special", monşer!
În context, o altă discuţie interesantă mi se pare cea a cuantumului contribuţiilor pe care un salariat trebuie să le vireze de-a lungul carierei profesionale pentru a putea beneficia de pensie. Dacă luăm în calcul cifrele actuale (35 de ani de muncă, o contribuţie de 25% din salariu şi o pensie medie de 40% din salariul mediu - 1.739 lei/4.398 lei), ar rezulta că această sumă se ridică la 8,75 salarii anuale, adică echivalentul a circa 22 de ani de pensie. Astfel, pentru a-şi "mânca" toată contribuţia virată (fără a pune la socoteală dobânzile pentru cei 35 de ani), un pensionar ar trebui să trăiască 87 de ani, situaţie absurdă în condiţiile în care speranţa de viaţă în România este de 74 de ani (şi de numai 70 de ani pentru bărbaţi). În concluzie, un român primeşte pensie doar nouă ani (numai cinci ani, în cazul bărbaţilor), deşi a contribuit pentru 22 de ani, adică mai mult decât DUBLU! Cu aceste cifre pe masă, rezultă că, la actuala speranţă de viaţă, contribuţia pentru pensie ar trebui să poată fi redusă de la 25% până la circa 10% din salariu (că doar avem cele mai mari taxe pe muncă din Europa).
Dintr-un alt punct de vedere, preferat în calcule de către stat, în care considerăm solidaritatea, nu contribuţiile personale, drept metodă de acordare a pensiei, avem 4,7 milioane de pensionari şi ne-ar trebui 11,7 milioane de salariaţi care să-i poată susţine (tot cu pensie de 40% din salariu), în condiţiile în care România are doar 5,7 milioane de angajaţi - nici JUMĂTATE din necesar. Deficitul este unul uriaş şi evident nesustenabil, iar bugetul asigurărilor sociale este de ani buni completat de la bugetul de stat.
Căutând cauzele diferenţelor dintre cele două "matematici", începe "dansul"! Vom descoperi că avem sute de mii de "speciali", ale căror pensii nu depind de contribuţii, ci sunt plătite "din burtă", sau că pensionarea la 65 de ani e doar pentru "fraieri", în timp ce pentru alte sute de mii de "speciali" scade până la 45 de ani, astfel că vârsta medie de pensionare este, de fapt, 57 de ani. Şi tot aşa, cu excepţie după excepţie (şi sunt zeci, poate chiar sute de astfel de legi, pentru o mulţime de categorii de salariaţi), "nespecialii" ajung să plătească DUBLU şi să beneficieze de JUMĂTATE. Curat "special", monşer!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
1.jpg)
mic.jpg){kind=small}
