Planul de pace al marelui lider portocaliu s-a morcovit

De când şi-a preluat cel de-al doilea mandat de preşedinte al SUA, ba chiar şi o vreme înainte, Donald Trump şi-a făcut cunoscută intenţia de a pune capăt războiului din Ucraina. Promisiunile unei păci rapide s-au dovedit, însă, doar vorbe-n vânt, ca multe alte declaraţii ale liderului de la Casa Albă, mai ales după ce au început discuţiile cu reprezentanţii Rusiei, pentru că Ucraina, dependentă în mare măsură de armele americane, n-a prea avut de ales şi a acceptat multe dintre condiţiile lui Trump, chiar dacă acestea îi erau net dezavantajoase.

Spre exemplu, armistiţiul care vizează atacurile asupra infrastructurii energetice. Cea a Ucrainei este distrusă aproape în întregime, aşa că ruşii nu prea mai au ce ataca în acest sector, în timp ce armata lui Zelenski abia a reuşit să-şi construiască drone capabile să lovească la distanţe mai mari şi se afla în ofensivă. Ucraina a rămas, astfel, în dezavantaj, nemaiputând să atace rafinării şi centrale electrice pe teritoriul Rusiei.

La fel, armistiţiul războiului maritim. Ucraina nu (mai) are nave, dar dronele sale au obligat flota rusească să se retragă în porturile din estul Mării Negre. Consecinţa armistiţiului este că navele de luptă ruseşti au din nou liber să se apropie de ţărmurile adverse, pentru a ataca mai des porturile aflate mai departe de linia frontului, precum Odesa. Iarăşi avantaj Rusia, care poate beneficia şi de deblocarea exporturilor prin porturile sale de la Marea Neagră.

Cu toate aceste concesii făcute de Trump în ultima vreme, toate în favoarea Rusiei, oficialii moscoviţi au anunţat, marţi, că nu pot accepta propunerile americane pentru oprirea războiului în forma lor actuală, deoarece nu răspund solicitărilor lui Vladimir Putin, respectiv preluarea celor patru regiuni din Donbas în care se luptă, renunţarea Ucrainei la cererea de intrare în NATO, reducerea la minim a armatei Kievului şi înlocuirea lui Volodimir Zelenski din fruntea ţării, ceea ce ar reprezenta practic o capitulare a Ucrainei.

Drept urmare, negocierile americano-ruse sunt momentan "îngheţate", iar promisiunile de pace ale lui Donald Trump s-au cam ofilit, aşa că preşedintelui american nu-i rămâne decât să accepte faptul că ruşii sunt "băieţii răi" în acest conflict, aşa cum încearcă toată lumea să-l convingă de luni bune. Şi să treacă la ceea ce-i place foarte, foarte mult, nişte majorări de taxe asupra petrolului şi gazelor ruseşti, pentru ca economia de război a lui Putin să se mai gripeze un pic.

Deocamdată, însă, Trump se "joacă" cu taxele promise aliaţilor, miercuri seara târziu fiind aşteptate noile "biruri" pentru Uniunea Europeană şi în general pentru oricine exportă ceva în SUA. Până atunci, lumea cumpără aur şi... popcorn, pentru că miza principală este cum vor reacţiona cetăţenii americani la aceste noi taxe, care, în primă instanţă, îi vor afecta chiar pe ei.

Năravul din fire...

"Am înţeles ce vrea poporul" spunea premierul Marcel Ciolacu, imediat după alegerile din noiembrie/decembrie, care au dus o mare parte a electoratului în zona "suveranistă", în care promisiunile absurd-populiste se împletesc cu teme mistico-religioase de ev mediu. Acest rezultat este, de fapt, încercarea unei mari părţi a populaţiei de a se delimita de clasa politică tradiţională, ale cărei obiective sunt din ce în ce mai departe de dezideratele celor mulţi. Şi cum n-au avut la îndemână altă variantă antisistem, oamenii au plecat pe fenta unor iluzii frumos ambalate şi servite oricui este dispus să creadă într-un Moş Crăciun providenţial.

Din păcate, la patru luni de la scrutin, în ciuda declaraţiilor de faţadă, clasa politică românească demonstrează cu vârf şi îndesat nu numai că n-a învăţat nimic din rezultatul alegerilor, ci şi că n-o interesează câtuşi de puţin ce-şi doresc oamenii normali din ţara asta.
Comisia Europeană a confirmat acum trei zile blocarea câtorva sute de milioane de euro pentru neîndeplinirea unor criterii referitoare la pensiile speciale şi numirea prin concurs a şefilor în marile companii, două dintre "gogoşile" care li se promit românilor la fiecare rundă de alegeri. Mai mult, ai noştri au încercat şi să înşele Comisia, negociind o formulă a pensiilor speciale pe care apoi au modificat-o. Nu le-a mers, însă, ca la alegeri...

Promisiunea reducerii deficitului bugetar uriaş, și ea negociată la Bruxelles, pare să fie trecută cu vederea la fel de uşor, cheltuielile din primele luni ale anului fiind mai mari decât cele similare din 2024, deşi în discursurile publice preelectorale totul e bine şi frumos. Pe pieţele internaţionale, însă, costurile la care se poate împrumuta România sunt în continuă creştere...

Şi restructurările din sistemul bugetar au rămas la nivel declarativ, angajarea pilelor şi relaţiilor în diverse sinecuri continuând nestingherită. Nu mai departe de săptămâna trecută, au fost "unşi" zece noi secretari de stat, printre care şi un fost primar şi deputat gălăţean, rămas în afara parlamentului exact din cauza revoluţiei electorale cauzate, printre altele, de astfel de practici.

Preţurile cresc şi ele continuu, uneori cu sume care depăşesc cu mult inflaţia, aşa cum se va întâmpla cu biletele Transurb, ce vor fi mai scumpe cu 40%, iar singura măsură găsită de guvernanţi a fost majorarea din pix a salariului minim, care îngroapă din ce în ce mai multe firme private, având ca perspectivă o stagnare economică pe fond inflaţionist (faimoasa şi nociva stagflaţie), aflată cât se poate de aproape.

În aceste condiţii, e doar o problemă de timp până când în România va fi nevoie de creşteri de taxe, cel mai probabil imediat după alegeri. Pentru că, se pare, năravul din fire, care n-are lecuire, face parte din ADN-ul politicienilor români.

Bărbăţia preşedintelui care a bătut două femei

După ce l-a umilit public pe Zelenski în Biroul Oval şi apoi şi-a îndepărtat cei mai apropiaţi aliaţi, impunându-le taxe vamale sau ameninţându-i că nu-i va apăra în cazul unui conflict armat decât cu banu' jos, Donald Trump îşi continuă lupta stupidă împotriva celor mai slabi sau dependenţi într-un fel sau altul de Statele Unite. Mexic, Panama, Canada, Danemarca şi, evident, Ucraina n-au "cărţi" suficient de bune, de parcă lumea asta ar fi un mare joc de poker. Şi se pare că, pentru Trump şi Vance, cuvântul "cărţi" n-a avut la vremea cuvenită şi sensul propriu, pentru că altfel...

Era cât pe ce să uit de ouă, pentru că nici găinile n-au scăpat de muşchii marelui "cocoş" portocaliu de la Casa Albă, iar americanii au început deja să simtă consecinţele declaraţiilor iresponsabile şi ale măsurilor haotice luate în aceste prime săptămâni de mandat. Programul economic al lui Donald Trump are o logică pe termen lung, însă aplicat ex-abrupto afectează dur multe zone ale societăţii.

Etalându-şi tot timpul "bărbăţia" în faţa celor mici şi pe care ştie că-i are la mână, Trump cedează de fiecare dată în faţa lui Vladimir Putin atât de uşor încât inevitabil te duce gândul la bârfele despre faptul că ar putea fi o "conservă" a Kremlinului reactivată după zeci de ani de aşteptare. Nu cred, personal, în varianta asta, însă e clar că marele şef al Americii "great again" devine foarte "small" atunci când are în faţă pe cineva cu ouă... Fie ele atomice sau nu.

Doar în ultimele zile, spre exemplu, l-a scos pe fostul general Keith Kellogg din echipa de negociatori trimisă la Kremlin, pentru simplul fapt că acesta nu-i este pe plac "ţarului", care-l consideră prea apropiat de ucraineni. Posturile de radio Europa Liberă şi Vocea Americii, care au ţinut trează speranţa Europei de Est vreme de zeci de ani, tocmai au fost tăiate de la finanţare, posibil tot la "sugestia" Moscovei, care era pur şi simplu "terorizată" de ele în anii "saveţki saiuz". Ce "indicaţii" va primi Trump după discuţia cu Putin anunţată pentru săptămâna asta şi în faţa cui îşi va mai umfla muşchii după ce-o să-i facă toate hatârurile liderului de la Moscova mi-e şi groază să mă gândesc...

Cu atâtea concesii făcute în faţa primului adversar ce (doar) dă impresia că e stăpân pe situaţie, mai că-ţi vine să te întrebi cum a reuşit Donald Trump să câştige de două ori preşedinţia celui mai puternic stat al lumii. Răspunsul e însă foarte simplu, Trump a învins în alegeri două femei (pe Hillary Clinton şi Kamala Harris) şi e probabil unicul şef de stat din lume care a avut această ocazie. Iar singura disputa cu un bărbat (chiar dacă foarte bătrân şi cu semne evidente de senilitate) a pierdut-o!

Păgâni cu pretenţii de apostoli

Odată cu decizia Curţii Constituţionale a României de a-i interzice lui Călin Georgescu intrarea în cursa electorală pentru funcţia de preşedinte al României, a început vânzoleala printre cei ce l-au susţinut mai mult sau mai puţin făţiş şi care se revendică suveranişti/ naţionalişti, măcar în parte. O mulţime de politicieni mai mari sau mai mici, unii chiar necunoscuţi, visează la fotoliul de la Cotroceni şi încearcă să capitalizeze imaginea aproape mesianică de care s-a bucurat în ultima perioadă Călin Georgescu.

În primul rând, şi-au anunţat candidatura toţi cei trei şefi de partide parlamentare din zona naţionalistă, George Simion (AUR), Diana Şoşoacă (SOS) şi Anamaria Gavrilă (POT). Fiecare dintre ei a scos diverşi "porumbei" pe gură de-a lungul vremii, aşa că nu se ştie în ce măsură vor fi declaraţi eligibili pentru prezidenţialele din luna mai, lidera SOS având deja o "interdicţie" la activ, la alegerile din toamnă. Tot din zona acestor formaţiuni politice există mai multe variante de "rezervă", cei mai cunoscuţi candidaţi fiind Gigi Becali şi Anton Pisaroglu. Interesant este faptul că Gigi Becali s-a declarat adversar al lui Călin Georgescu, deşi partidul din care face acum parte (AUR) l-a susţinut.

În categoria politicienilor cu notorietate, cele mai importante nume sunt Crin Antonescu, Nicuşor Dan, Elena Lasconi şi Victor Ponta, fiecare dintre ei având pretenţii de unic salvator al ţării, după mici succese care unora li s-au cam urcat la cap. Nicuşor Dan a fost reales anul trecut primar al Capitalei, Elena Lasconi speră să repete rezultatul nesperat de bun din turul I al alegerilor anulate, Victor Ponta crede că poate atrage voturile social-democraţilor nemulţumiţi de desemnarea unui liberal, iar Crin Antonescu vine după zece ani de meditaţie, în care se pare că i s-a tot "arătat" Palatul Cotroceni. Mai mult, Ponta defilează cu propunerea de a-l numi premier pe Călin Georgescu, variantă imposibilă în actuala configuraţie parlamentară, dar credibilă pentru o mare parte din votanţi.

Daniel Funeriu, Cristian Sima, Ana Birchall, Lavinia Şandru şi Gabriel Păun şi-au anunţat şi ei la un moment dat intenţia de a candida la scrutinul din 4 mai, deşi nu se ştie dacă vor reuşi să strângă semnăturile necesare până sâmbătă seara. Toţi se consideră unici deţinători ai soluţiilor miraculoase de a salva România.

Trebuie spus că alţi câţiva pretendenţi au fost deja respinşi de Biroul Electoral Central, printre aceştia aflându-se Ion Popa, Maria Marcu sau Petru Mîndru, toţi iluştri necunoscuţi cu pretenţii de staruri.

Una peste alta, am contabilizat deja 18 candidaţi, dintre care 14 au încă posibilitatea de a intra în cursa electorală. Mai toţi au pretenţii de "apostoli" ai neamului, deşi cei mai mulţi etalează cel mai adesea în spaţiul public o imagine de pâgâni.

Laudă-mă, gură!

Într-un discurs aşteptat cu sufletul la gură de întreaga planetă, în condiţiile în care soarta Ucrainei este în impas, după conflictul cu Volodimir Zelenski din Biroul Oval de vinerea trecută, Donald Trump a reuşit să uimească din nou, vorbind mai bine de o oră şi jumătate doar pentru... a se lăuda singur. Am asistat aproape 100 de minute la un exerciţiu de... "Pupă-te!", într-un limbaj ceva mai colocvial.

Practic, Donald Trump şi-a lăudat măsurile luate în primele săptămâni ale noului mandat de preşedinte al SUA, de la taxele care au declanşat războaie comerciale în toată lumea, până la deciziile care au sistat ajutoarele externe pentru numeroase ţări, au retras SUA din mai multe acorduri internaţionale (Acordul privind clima de la Paris sau Organizaţia Mondială a Sănătăţii) sau au pus capăt politicilor interne privind diversitatea (ideologia "woke").

Despre taxele vamale care "vor îmbogăţi America", Trump a venit cu precizarea pe care o ştia toată lumea şi pe care oamenii de rând din SUA au început deja să o simtă în buzunare, respectiv că "ar putea exista o perioadă de ajustare". Cât va dura "mica ajustare" e greu de spus, pentru că relocarea unor fabrici pe teritoriul SUA, câteva intenţii fiind deja anunţate, nu se poate face chiar de azi, pe mâine, iar intrarea pe piaţă a produselor acestora este un proces şi mai de durată.

Au urmat la rând laudele despre ameninţările referitoare la preluarea Canalului Panama şi a Groenlandei, în primul caz fiind deja făcuţi primii paşi concreţi, prin cumpărarea de către marele fond american de investiţii Black Rock a unor porturi deţinute în zonă de firme din Hong Kong. Marea insulă arctică rămâne în vizorul SUA, "o vom obţine într-un fel sau altul", chiar dacă intenţia expansionistă americană nu a generat până acum decât proteste, populare sau diplomatice.

În toată această beţie de vorbe, subiectul Ucraina a avut parte de numai câteva minute, spre final, în care Trump a spus că acceptă mesajele de împăcare trimise de Zelenski şi şi-a reluat aberaţiile despre marea dorinţă de pace a lui Putin, absurditate pe care numai cine n-a stat 50 de ani cu ruşii-n coaste o poate crede.

Apologia lui Trump s-a încheiat cu declaraţii festiviste despre "epoca de aur a SUA" şi cu promisiunea de a "pune steagul american pe Marte". Probabil ăla care a fost dat jos din mai toate marile cancelarii ale lumii după numai 43 de zile de neotrumpism...

Lecţia maşinii de vot germane

Alegerile din Germania s-au încheiat cu victoria conservatorilor creştin-democraţi, care au obţinut aproape 30% din sufragii, însă adevăraţii câştigători pot fi consideraţi exponenţii partidului de extremă dreapta Alternativă pentru Germania, care au obţinut un scor record, de peste 20%, ceea ce înseamnă că şi-au dublat reprezentarea în parlament faţă de precedentele alegeri. Deşi teoretic o coaliţie de guvernare pare greu de realizat din cauza diferenţelor doctrinare, se pare că, în faţa pericolului extremist, toate partidele democratice vor lăsa orgoliile deoparte şi se vor alinia în spatele lui Friedrich Merz, liderul CSU/CDU, pentru a realiza o alianţă care să scoată din recesiune cea mai mare economie a Europei şi să facă faţă provocărilor determinate de schimbarea de viziune de la Casa Albă.

Problema migraţiei rămâne însă una acută, atât în Germania, cât şi în Franţa, cele mai mari puteri ale continentului, iar scorurile mari şi în creştere obţinute de partidele extremiste confirmă din plin acest lucru. Dacă, în Franţa, preşedintele Emanuel Macron a reuşit în vară, printr-un artificiu electoral, să limiteze cât de cât ascensiunea extremiştilor, în Germania acest lucru e mai greu de realizat, în condiţiile în care preşedintele nu are puterea celui francez, partidele care au intrat în parlament sunt din toate zonele spectrului politic, iar repornirea economiei, relaţiile cu SUA şi ameninţarea rusească rămân principalele obiective ale guvernului.

Se pare însă că populaţia germană a simţit pericolul extremist şi a dat o mână de ajutor democraţiei prin prezenţa masivă la urne, procentajul de 83% fiind cel mai mare înregistrat după 1990. Şi în Franţa, ultimele alegeri au adus la vot aproape 70% din populaţie, semn clar că, în faţa unui pericol iminent, populaţia reuşeşte să depăşească orgoliile politicianiste de stânga/dreapta, pentru a păstra ţara pe un drum democratic.

În România, în schimb, deşi imigraţia nu creează deloc probleme, partidele extremiste (autointitulate "suveraniste") cresc ca Făt-Frumos din poveste, doar pe baza unor declaraţii care mai de care mai incoerente şi a unor promisiuni care mai de care mai stupide. E drept că partidele tradiţionale contribuie din plin la acest clivaj al societăţii, prin distanţarea dintre aşteptările oamenilor şi politicile asumate, care au determinat creşterea spectaculoasă a nivelului de trai pentru o parte a societăţii, în timp ce zona pauperă este din ce în ce mai strâmtorată. Inclusiv faimoasa "ordonanţă-trenuleţ", de reducere a deficitului bugetar, pare să rămână în vagoane doar cu pensionarii şi angajaţii cu salariul minim, pentru celelalte categorii inventându-se zilnic excepţii şi derogări. Ori, în acest condiţii, cu o populaţie dezamăgită şi în parte resemnată, o prezenţă la vot de numai 40-50% este pe deplin explicabilă. Şi, din păcate, total insuficientă pentru a salva ţara de la deraierea într-un populism ce se anunţă dezastruos din punct de vedere economic. Deraiere care, în acest moment, pare inevitabilă...

Ţări de mâna a doua, într-o Europă de mâna a doua

Ne-a enervat multă vreme situaţia că Uniunea Europeană este o construcţie politică în care unele ţări sunt mai importante decât altele, iar România este tratată întotdeauna ca un membru de mâna a doua, neavând acces la reuniunile la care se iau deciziile majore. Am protestat pe toate canalele posibile, publice sau diplomatice, dar în cele din urmă ne-am resemnat, pentru că era evident că nu vom fi trataţi niciodată ca Franţa sau Germania. Cu mare întârziere, am mai primit nişte drepturi, cum ar fi accesul în Spaţiul Schengen, dar după foarte multe discuţii şi amânări, care au avut ca rezultat principal pierderi economice uriaşe pentru companiile româneşti. Pentru că, până la urmă, la asta se rezumă totul, politicul fiind doar un instrument de control al celor ce deţin puterea economică.

Ei bine, se pare că nu numai la nivel continental există conceptul de "mâna a doua", ci şi la nivel global. Cel puţin, aceasta este concluzia după decizia Statelor Unite de a începe negocieri pentru a pune capăt războiului din Ucraina doar cu Rusia, fără Uniunea Europeană şi chiar fără... Ucraina. O situaţie absurdă, în condiţiile în care Ucraina a pierdut sute de mii de oameni în această conflagraţie, iar ţările europene au contribuit cu zeci de miliarde de euro la achiziţiile de armament ce au permis Kievului să se opună cu succes Rusiei timp de trei ani. Mai puţin decât SUA, e drept... însă ajutorul pentru Ucraina s-a decis sub umbrela NATO, care înseamnă nu numai SUA, ci şi alte 31 de ţări, marea majoritate din Europa. Când este însă vorba despre interese economice, Trump nu mai are nici mamă, nici tată, iar resursele minerale uriaşe ale Ucrainei reprezintă se pare un motiv suficient de puternic pentru a îndepărta de la masă pe oricine ar putea râvni la borcanul cu... litiu şi titan.

Cum spuneam, România s-a zbătut degeaba ani buni şi tot n-a reuşit să ajungă la masa deciziilor continentale. Iar situaţia este în continuare aceeaşi, pentru că reuniunea de la Paris, convocată recent de mai marii Europei după sfidarea lui Donald Trump, nu are România printre participanţi. Cărţile le fac, de data aceasta, Franța, Germania, Marea Britanie, Polonia, Italia şi Danemarca, fiind excluse de la discuţii nu numai ţări de nivelul României, Bulgariei şi Croaţiei, ci şi state mult mai importante în construcţia europeană, precum Spania, Olanda, Belgia sau Austria. Toate considerate, iată, ţări de mâna a doua, pe un continent de mâna a doua...