Turist la Sofin

O noapte la hotelul... fara telefon!

Intr-o perioada in care informatia si comunicarea stau la baza oricarei afaceri si intreaga lume incearca sa se faca remarcata, intr-un fel sau altul, exista totusi si unii care procedeaza exact invers. Ati observat cu siguranta ca ofertele agentiilor de turism, ale hotelurilor si restaurantelor impanzesc rubricile de publicitate ale ziarelor. Mai ales ca sezonul estival se apropie cu repeziciune. Reclame viu colorate, adrese, pagini pe internet (ultimul racnet in materie!), totul pentru a-l atrage pe "maria-sa, clientul". Cei mai "saraci", care nu-si permit calupuri mai serioase de reclama, isi dau numele si un numar de telefon, in speranta ca, doar, doar, o ramane ceva si pentru ei. Ei bine, in aceasta disputa teribila pentru atragerea posibililor clienti, exista un hotel care "lupta"... fara telefon! Poate nu va vine sa credeti sau il considerati o darapanatura intr-un colt de orasel, in care oricum nu vine niciodata nimeni decat in caz de forta majora. Va asigur ca faceti o mare greseala, pentru ca hotelul cu pricina se afla in plin centrul unui oras cu 400.000 de locuitori, iar numele lui este... Sofin, fostul hotel galatean Turist.

Dincolo de usile automate

In cautarea unui loc de tras peste noapte, primul lucru pe care il faci este sa suni la "informatii". Ti se spune sec si fara alte comentarii ca numele Sofin "nu figureaza". Iti zici ca e o greseala si incerci din nou. O alta voce, acelasi raspuns. Nu te lasi si pui mana pe cartea de telefon. Surpriza! Hotelul apare si, mai mult, are si un numar de telefon. Evrika!, iti spui in timp ce formezi numarul mult cautat. Daca ai "norocul" sa suni in timpul zilei, cineva cu o urma de disperare in glas (stiti, cred, bancul cu "sunt Gigi, m-a cautat cineva?") iti precizeaza ca ai sunat la Galgros. Si ca asta e al "tanspelea" apel Sofin pe ziua de astazi. Ceva e putred la mijloc, mai ales ca din cunostintele mele cei de la Galgros nu "cazeaza" decat... marfa. Chestia incepe sa devina ciudata si intru la idei. Sa aiba timbrul vocii mele vreo tenta de... conserva? Ma auto-incurajez (ca nu!) si ma gandesc la pasul urmator. Daca telefonul nu functioneaza, nu-mi ramane decat sa ma deplasez la fata locului.
La ora de seara la care cobor din maxi-taxi "la CEC", orasul e aproape pustiu. Poate frigul de afara, poate speranta unui castig la bingourile televizate i-a tintuit pe oameni in case. In ciuda faptului ca e duminica. Sau poate tocmai de aceea... Cert este ca pe strada e foarte, foarte putina lume. In fata mea se inalta Sofinul, cu ferestrele stralucind de... intuneric. Pornesc agale spre intrare. In parcarea din fata nu se afla decat trei masini, una singura dintre acestea, cu numar de Sibiu, parand a avea ca proprietar pe unul dintre cei cazati. Celelalte doua par sa apartina (dupa numar) cuiva din conducere si unei firme de distributie, care are probabil relatii comerciale cu Sofinul. Sau care s-a gandit ca parcarea unui hotel e un loc destul de sigur. Usile de la intrare se deschid automat in momentul in care imi "percep" apropierea. Desi la aparitia lor in Romania, cu cativa ani in urma, au fost privite ca ultimul racnet al tehnologiei, in marea lor majoritate cei care si-au montat asemenea usi n-au reusit sa le si mentina functionale, in multe cazuri fiind lipit pe geam un afis care te indeamna sa le deschizi manual. Nu e cazul Sofinului (bila alba!), unde ambele usi se dau discret in laturi in fata mea. In hol, nimeni. In dreapta, tipul de la receptie discuta ceva cu un cunoscut. In timp ce ma indrept spre el, imi vine ideea sa studiez "situatia" din interior. In cateva secunde, pana sa ajung la receptie, ma hotarasc sa fiu, pentru o noapte, client.

Discretie... publicitara

Ma apropii si intreb de o camera, cu buletinul in mana. Receptionerul se intinde dupa acte si deschide un registru ale carui pagini sunt in cea mai mare parte imaculate. Banuiesc, amintindu-mi si de geamurile la care nu se zareau decat foarte putine lumini, ca in hotel nu prea e lume. "Sase sute de mii, cea mai ieftina" sunt primele cuvinte ale receptionerului. Accept, platesc si astept sa-si completeze hartiile. Intre timp, imi arunc ochii pe tejgheaua din fata mea si apuc sa vad doi fluturasi care, cred, reprezinta "reclama" hotelului. Spun "cred" pentru ca de la formatul A6 (sau pe-aproape) al celor doua petice de hartie si pana la imensele panouri luminoase cu care este impanzit orasul e cale lunga. Da' poate ca discretia face parte din tehnica publicitara a Sofinului. Pe langa serviciile oferite, pe "cartea de vizita" erau trecute si doua numere de telefon mobil. Si-asa "enigma" din start incepe sa se explice... Cateva investigatii ulterioare m-au lamurit ca, nemultumiti de prestatia Romtelecomului, proprietarii hotelului au luat hotararea sa renunte la postul fix, procurandu-si, in schimb, doua "mobile", la care asteapta sa fie sunati de clienti. E vorba, desigur, de cei care au trecut pragul hotelului de la aceasta "inginerie" si pana in prezent, pentru ca un potential client, care n-a calcat niciodata pe la Sofin, n-are de unde sa afle cele doua numere de telefon.

Becul si restaurantul

Intre timp, trecerea mea in registru e rezolvata. Imi iau cheia si telecomanda si ma indrept spre lift. Aici marchez o alta bila alba. Ascensorul functioneaza! In urma cu cativa ani, avand treaba o perioada mai indelungata la unul dintre etajele superioare ale hotelului, am urcat de-a scari incat cred ca eram destul de bine "pregatit" pentru a participa cu succes la celebra cursa de o suta de etaje de la Empire State Building. La etajul sapte, unde ma opresc, holul pare mult mai scurt decat mi-l aminteam eu. Totul se lamureste insa repede, in momentul in care ajung la camera care-mi fusese repartizata si vad in stanga o draperie verde (foto 1) care blocheaza trecerea, cam pe la jumatatea distantei. Deschid usa, intru in camera si dau sa aprind lumina. Nu se intampla nimic. Astept putin, gandindu-ma (dupa usile cu senzori de la intrare) ca o fi vorba de vreun mecanism necunoscut mie. Tot nimic. Aprind bricheta si inaintez cativa pasi spre interior. Vad un alt intrerupator (tot clasic) si apas. Se aprinde una dintre lampile de perete, din cele doua existente. (foto 2) O noua "enigma" se lamureste. Nici vorba de ceva anormal. In hol, pur si simplu, nu este bec. Ma critic in gand. Poate ca astea sunt conditiile la "600", iar la "850" (de mii de lei) totul este OK. Incerc telecomanda. Merge! Fixez televizorul pe "muzica" si intru in baie. (foto 3) Este si apa calda. Uite ca, treptat, bilele albe le ajung din urma pe cele negre. Fac un dus si cobor. "Aveti restaurant?" fac eu pe nestiutorul in fata receptionerului. "Avem, dar momentan nu este deschis", imi explica acesta destul de amabil, recomandandu-mi chiar un loc din apropiere unde as putea manca ceva.

Retragere discreta

Ma plimb pe Brailei cateva sute de metri, privind in jur din postura unui necunoscator al zonei. Si culmea, nu-mi sare nimic in ochi in afara localului recomandat de tipul de la receptie. Toate mesele sunt insa ocupate. Ma mai invart prin zona cateva minute si ma apropii din nou. Situatia este neschimbata. Ma hotarasc sa intru, cu gandul sa obtin macar un loc la una dintre mese. Un chelner impasibil asteapta in picioare langa bar. N-apuc sa fac decat doi pasi si o tipa fardata cam strident se ridica si-mi ofera, zambind un pic tamp, un loc la masa ei. Dupa o scurta ezitare, accept si ma asez. Ma uit spre chelner, insa acesta ramane la fel de impasibil. Pe chipul din fata mea se "naste" o tentativa de zambet. Cu aceleasi atribute ca mai sus. La mesele din jur, incep chicotelile. In momentul urmator ma lamuresc. Sunt practic inconjurat de o veritabila "armada", plecata spre noi cuceriri. Cu ceea ce au de oferit insa... Renunt si ma ridic. In timp ce ma indreptam spre usa, chelnerul se trezeste parca din letargie si devine brusc interesat de persoana mea. Schiteaza un gest de parca ar vrea sa ma intrebe ceva. E prea tarziu. Dau din umeri si ies.

Singur printre etaje

Imi iau un hamburger din apropiere si ma intorc la hotel. La receptie nu-i nimeni. In partea cealalta, la bar, se aude galagie. M-apropii sa vad ce se intampla. Cativa insi se uita la televizor si rad in hohote la o emisiune umoristica (cu mai mult sau mai putin haz, depinde din ce parte a problemei sunt privite lucrurile). Imi iau o bere si ma fac ca sunt interesat de ceea ce se vede pe micul ecran. Intre timp, am vreme sa ma lamuresc de faptul ca spectatorii nu sunt clienti ai hotelului, ci prieteni sau cunostinte ale barmanului. Timpul se scurge si constat ca stau in bar de aproape o ora. Iar liftul, aflat in spatele meu, a ramas linistit in tot acest timp. In hotel nu urca si nu coboara nimeni. Ca sa nu las ascensorul sa... rugineasca, ma hotarasc sa urc eu. Pe palierul de la etajul sapte liniste. Imi fac incalzirea cu niste trepte. La opt e la fel de pustiu. Mai sus - aceeasi situatie. Par destul de obositi clientii Sofinului, incapatanandu-ma sa cred ca ei si exista. La ultimul etaj usa e incuiata, asa ca fac cale-ntoarsa. Am noroc la etajul sase. Se aude un televizor. Cineva asculta o emisiune fotbalistica. E clar, nu sunt singur. Si multumit de rezultat, intru in camera.

Sa se faca lumina!

Deschid televizorul, sting lumina si ma-ntind pe pat. Mi se face pofta de o tigara si intind mana. N-am succes. Nu mai stiu unde-am pus pachetul. Aprind veioza de la capatul patului, dar raman in intuneric. Sunt patit deja, asa ca nu insist. Ma ridic si pun in functiune lampa de perete, care stiu sigur ca merge. Imi gasesc si tigarile, ramase in buzunarul de la geaca. Revin in pat si constat ca veioza n-are bec. (foto 4) Tipic. "Cel de dinaintea
dumneavoastra a plecat cu becurile", ti se va spune in cazul unei curiozitati excesive. Am mai auzit astfel de motivatii, asa ca nu-mi propun sa merg mai departe (De altfel, la un moment dat, sa tot fie sapte opt ani de-atunci, aveam in caminul studentesc un coleg de camera, care tinea in dulap mai multe becuri. Pe care le lua cu el ori de cate ori pleca la vreo "intalnire". Nu v-am spus - desi, probabil, banuiti - ca respectivele intalniri se incheiau adesea la "Turist", asa cum se numea pe atunci Sofinul, unde cea mai acuta problema era... lipsa becurilor).
Gasesc canalul pe care se difuzeaza emisiunea pe care-am auzit-o un etaj mai jos. Interactiva. Moderatori, invitati, telespectatori se cearta cu indarjire. Se ajunge si la meciul Otelului de la Ploiesti. A fost ofsaid, n-a fost ofsaid? A fost de rosu, n-a fost de rosu, a fost numai de galben? Si tot asa, fara sa se ajunga in final la nici o concluzie.

Draperia de la miezul noptii

Intre timp, ceasul a trecut de miezul noptii. Si mi-aduc aminte de partea nevazuta a holului. Ce-o fi oare dincolo? Trebuie sa vad. Deschid usa si ma trezesc in fata draperiei. Parca era mai departe. Dar ce mai conteaza? Incerc sa vad daca se poate trece. Nu. In principiu, pentru ca la o privire mai atenta observ ca tot paravanul e prins in capse. Desfac usor cateva dintre ele, ma uit in spate sa ma asigur ca nu e nimeni si trec. Trag draperia cea verde la loc si incerc sa disting ceva pentru ca intunericul pare de nepatruns. Dupa cateva secunde ochii se obisnuiesc si contururile apar destul de clar. (foto 5) Cu putina imaginatie, este o priveliste in oglinda a jumatatii de hol de unde am venit. Numai ca totul este in stadiu de... reconstructie. Intru in cateva "camere", (foto 6) dar privelistea e dezolanta, asa ca renunt la studiu si ma intorc. In tot acest timp, singurele zgomote pe care le-am auzit, mi-au apartinut, desi m-am straduit sa nu tulbur prea tare linistea. Refac "trecerea" si pornesc pe scari in jos. Pana la cinci totul este la fel. La etajul patru, se vad schimbari. Fotoliile sunt mai... fotolii, mocheta - la fel, iar holul este... intreg. Nici vorba de draperia verde de la etajele superioare. Deduc ca aici trebuie sa fie camerele de "850". Ar fi interesant de vazut care sunt diferentele dintre cele doua tipuri de camere, dar cum n-am platit pentru o cazare de bastan sunt nevoit sa ma intorc.

Somn de voie si... atat

Dupa toata incursiunea, constat ca sunt murdar pe maini. De la peretii in lucru, probabil. Trebuie sa ma spal. Apa calda e insa rece. Ma uit la ceas si accept cu intelegere. E aproape patru dimineata. Nu-mi vine sa cred cum a trecut timpul. Gata. Trebuie sa prind si eu cateva ore de somn. (foto 7) Lenjeria de pat, destramata pe alocuri de atatea spalari, e curata, iar caloriferele - care par noi - functioneaza (bila alba!). Somn usor.
Dimineata vine repede, soarele dand navala pe geamul pe care l-am lasat cu draperiile in laturi. Deschid fereastra. Bila alba (care-or fi mai multe?)! E nou-nouta si merge bine. Fac repede un dus si imi strang lucrurile. E destul de tarziu si trebuie sa plec spre redactie. Pe hol, o usa mai de departe este deschisa si o femeie de serviciu (sa fie camerista?) ma intreaba daca plec. Dau un raspuns afirmativ si o iau spre lift. Femeia se indreapta hotarata spre camera mea, "sarind" peste celelalte (in care, probabil, nu fusese nimeni). Cobor. Predau cheia si telecomanda si intarzii putin langa receptie. "Atat" este singurul cuvant care mi se adreseaza.
Ei, atunci atat. Ies din hotel si ma indrept spre statia de autobuz. Sofinul - cu (in)certitudinile lui - ramane in urma, asteptandu-si clientii sa sune (pe telefonul mobil)...

D.C.Predescu

P.S. Un articol scris în urmă cu vreo şase ani, imediat după ce hotelul a fost preluat de o firmă moldovenească, iar "gura lumii" spunea că acolo este sediul traficului cu arme al rakeţilor din zonă. Evident, n-am descoperit nimic de genul asta, dar a ieşit un reportaj frumuşel...

P.S.2 Prin text apar câteva indicaţii de fotografii, însă din păcate nu mai am imaginile respective.