Beţia puterii naşte monştri

Acum mai bine de 2.500 de ani, Pittacus din Mytilene, unul dintre cei şapte înţelepţi ai Greciei Antice, spunea că "Dacă vrei să cunoşti un om, dă-i putere!". Iar timpul trecut de atunci ne-a demonstrat că a avut dreptate 100 la sută. Indiferent de domeniul în care activează, oamenii ajunşi să conducă se schimbă invariabil, iar acest lucru este cel mai vizibil în politică.

Mult mai aproape de zilele noastre, fenomenul a fost studiat de nenumăraţi specialişti şi chiar a căpătat un nume: sindromul Hybris sau beţia puterii. Iar studii mai recente au identificat şi caracteristicile principale ale "bolii". Printre acestea se află: autoglorificarea (lui i se cuvin toate laudele celor din jur), cultul personalităţii (predispoziţia spre acţiuni care să-i aducă beneficii de imagine), pierderea contactului cu realitatea (prin izolarea într-un "turn de fildeş"), acţiuni impulsive şi neglijente, ignorarea sfaturilor şi criticilor, discurs de deţinător al adevărului absolut, incompetenţă cauzată de excesul de încredere în sine, confundarea dorinţelor sale cu ale celor pe care-i conduce, convingerea că nu poate da socoteală decât în faţa lui Dumnezeu, etc. Trebuie menţionat faptul că semnele a doar trei dintre aceste "calităţi" îi determină pe medici, fără să mai stea pe gânduri, să pună diagnosticul de sindrom Hybris. Evident, dacă ai mai mult de trei, atunci e clar mai mult decât un "sindrom".

Cum ne aflăm în plină campanie electorală, se poate observa, cu puţină atenţie, că o mulţime de oameni politici de la noi sunt foarte bine "plasaţi" în cursa spre diagnosticul de Hybris. Indiferent că sunt conducători de mari instituţii sau au doar mici sinecuri, foarte mulţi dintre cei înscrişi în cursa electorală sunt atinşi de beţia puterii. Concret, avem candidaţi care şi-au pus poza pe toate gardurile, avem candidaţi care sunt convinşi că sunt singurii care pot face un anumit lucru, avem candidaţi pentru care orice părere contrară este determinată de o plată a adversarilor politici, avem chiar şi candidaţi care consideră că ştiu mai bine decât alegătorii ceea ce îşi doresc aceştia. Iar exemplele pot continua, aproape orice emisiune sau postare electorală din această perioadă fiind suficient de lămuritoare în acest sens.

Şi, ceea ce mi se pare mult mai grav, o mulţime de candidaţi care doar îşi doresc să ajungă la putere manifestă din plin caracteristicile sindromului Hybris, chiar dacă nu conduc încă nimic şi probabil nici pe-acasă, în faţa soţiilor, n-au prea multe de spus!