COVID-19 - întrebări (încă) fără răspuns

Pe măsură ce trece timpul, modul în care a fost abordată pandemia SARS-CoV2 naşte din ce în ce mai multe semne de întrebare. Iată câteva dintre acestea, cu menţiunea că unele pot fi considerate extrem de cinice, în condiţiile în care au murit oameni:
- De ce majoritatea focarelor sunt în spitale şi cămine de bătrâni, instituţii în care, teoretic, ar trebui respectate cele mai stricte măsuri de prevenţie şi protecţie?

- De ce sunt prezentate cifrele legate de mortalitate în aşa fel încât să genereze impresia că urmează o adevărată apocalipsă?
- De ce nu s-au consemnat focare importante acolo unde au continuat activităţile economice în toată această perioadă?
- De ce par să fi dispărut ca prin minune infecţiile nosocomiale din spitale şi toate decesele sunt raportate ca fiind cauzate de noul coronavirus?
- De ce mulţi medici consideră că boala nu a fost "atacată" corect, tratamentul aplicat vizând mai mult pneumonia decât trombozele, care se pare că reprezintă cauza principală de deces?
- Dacă virusul este nou şi imprevizibil, de ce urmează tiparul unei epidemii clasice, cu o creştere de circa 30-40 de zile, urmată de o fază de stagnare şi o scădere naturală, spre ziua 50-60, când dispare practic de la sine? Şi asta indiferent câte de dure sau relaxate sunt măsurile şi restricţiile impuse.
- De ce ţările în care nu s-au aplicat restricţii deosebite, gen Japonia sau Suedia, nu au avut probleme atât de mari pe cât se anticipa?
- Şi, nu în ultimul rând, cine şi ce a avut de câştigat, economic şi/sau politic, din furtuna mediatică referitoare la noul coronavirus?
Distanţarea socială, voluntară sau impusă, este evident prima măsură care trebuie luată în astfel de cazuri, iar populaţia în general a respectat-o. Aproape toată lumea poartă măşti pe stradă, păstrează distanţa acolo unde se formează cozi, şi-a limitat drastic ieşirile din locuinţe, a început să lucreze de acasă. Pe scurt, şi-a cam făcut treaba.
Dar nu cumva cei care au greşit strategia de abordare a pandemiei sunt chiar specialiştii în sănătate publică (nu medicii aflaţi în prima linie, la patul bolnavilor) şi autorităţile politice, a căror misiune era tocmai găsirea unei soluţii pentru protejarea populaţiei din toate punctele de vedere, nu numai împotriva îmbolnăvirii cu SARS-CoV2? Şi, în cazul ăsta, cine plăteşte? Că oameni afectaţi sunt o mulţime, de la miile de persoane care şi-au înrăutăţit starea de sănătate din cauza fricii de a se interna în spitalele-focare, la zecile de mii întreprinzători care au fost obligaţi să-şi închidă micile afaceri sau la sutele de mii de salariaţi care şi-au pierdut locurile de muncă. Îi trecem, ca întotdeauna, la "victime colaterale" ale incompetenţei şi indolenţei celor ce ne conduc? Până când?

Economia bate pandemia?

La începutul instituirii stării de urgenţă, cvasitotalitatea populaţiei României era de acord cu măsurile impuse, chiar dacă acestea erau cele mai drastice pe care majoritatea le-a trăit. Spaima de necunoscutul coronavirus i-a făcut pe cei mai mulţi să accepte fără crâcnire ordonanţele militare prin care s-au închis magazine şi s-a limitat circulaţia persoanelor, iar ca urmare au început să se închidă afaceri şi angajaţii să fie trimişi în şomaj.

După câteva săptămâni de stat în casă, din ce în mai multe voci au început să se revolte. Patroni ajunşi în prag de faliment şi angajaţi rămaşi fără slujbe şi cu perspective incerte pentru viitorul apropiat au început să conteste public restricţiile. Iar bomboana pe colivă a pus-o aglomeraţia de pe aeroportul din Cluj-Napoca, unde mii de români au stat la coadă pentru un loc de muncă în Germania, ignorând cu bună ştiinţă regulile distanţării sociale. De înţeles, în condiţiile în care statisticile oficiale anunţă deja peste un milion de şomeri, iar valul disponibilizărilor abia a început. Şi cifrele astea nu cuprind economia subterană, estimată în România la o treime din total, în care angajaţii rămaşi fără loc de muncă nu beneficiază de niciun fel de protecţie socială.

Pericolul COVID-19 a devenit astfel, pentru din ce în ce mai mulţi români, mai mic decât ceea ce se preconizează că se va întâmpla în economie. Mai ales că restricţiile multor state din Europa încep să se relaxeze treptat, în timp ce la noi urmează să se prelungească. Despre ţările care n-au luat decât măsuri care implică mai mult bunul-simţ decât obligaţii şi restricţii n-are rost să mai amintim.

Specialiştii care s-au exprimat public consideră că fiecare lună de carantină determină o pierdere de circa 3% din PIB. Astfel, numai două luni de oprire a activităţii şi alte două de recuperare, pentru că nimeni nu va putea porni cu motoarele turate la maximum, ar putea costa România cam 10% din PIB. La asta se adaugă cheltuielile specifice pe care autorităţile au fost obligate să le facă pentru a ţine piept pandemiei, care vor ajunge la aproximativ 5% din PIB. Şi să nu uităm faptul că noi plecăm deja de la un deficit de aproape 5%!

Una peste alta, grosso-modo, ajungem uşor la un deficit de 20% din PIB, respectiv cel puţin 40 miliarde de euro, în cifre absolute. O sumă uriaşă, dacă ne gândim că, pentru depăşirea crizei economice din 2008-2010, România a avut nevoie de un împrumut de "numai" 12 miliarde de euro. Iar banii de la instituţiile financiare internaţionale vin la pachet cu importante costuri sociale şi condiţionări economice. Creşteri de pensii cu 40% sau salarii bugetare duble faţă de mediul privat vor fi utopii.

Dacă economia bate sau nu pandemia ar trebui să decidă şi să acţioneze în consecinţă guvernanţii, pe care însă nu-i văd capabili de o strategie pe termen mediu şi lung. Vor încerca să facă faţă situaţiei de criză, pe care au gestionat-o onorabil până acum, dar cam atât. Ce se va întâmpla în lunile următoare şi în anii care vin, Dumnezeu cu mila...

Lupta nu e contra coronavirusului

Lupta mondială contra noului coronavirus (COVID-19) nu este de fapt contra coronavirusului în sine, ci o bătălie cu viteza lui de răspândire. Fiind extrem de contagios, în condiţiile unei imunităţi inexistente, noul coronavirus determină practic, prin numărul mare de îmbolnăviri simultane, depăşirea capacităţii spitalelor, astfel că acestea sunt sufocate de noi şi noi pacienţi, pe care nu mai au cum să-i trateze. Astfel se explică numărul foarte mare de decese din ţările puternic afectate, cei care nu mai prind un loc în secţiile de terapie intensivă fiind, practic, condamnaţi. Iar pentru cei foarte bătrâni şi cu boli grave asociate, această condamnare este egală cu moartea.
Spre exemplu, România are 2.653 de paturi la terapie intensivă şi numai 1.361 de ventilatoare pulmonare mecanice, pentru cazurile foarte grave. În momentul de faţă, doar 18 persoane sunt internate la terapie intensivă, din care numai opt sunt în stare gravă. S-ar putea spune că stăm foarte bine, numai că e clar că suntem abia la începutul răspândirii comunitare a virusului. Spitalele vor fi probabil depăşite curând de situaţie şi la noi, aşa cum se întâmplă în Italia sau Spania, iar medicii vor fi nevoiţi să aleagă între viaţă şi moarte, prin trierea pacienţilor cu şanse mici de supravieţuire. Ca exemplu pozitiv, atât cât se poate în situaţia dată, Germania are mult mai puţini morţi, tocmai datorită faptului că dispune de capacităţi tehnice mult superioare în cadrul spitalelor.
Cât va dura nebunia, e greu de spus. China pare să fi rezolvat situaţia în circa două luni, luând măsuri militare extrem de dure. Europa, care nu este obişnuită cu aşa ceva, ar putea să sufere ceva mai mult. Practic, epidemia se va opri atunci când mare parte din populaţie va fi imunizată prin... îmbolnăvire, pentru că, deşi cercetătorii din întreaga lume lucrează intens, un vaccin nu poate fi disponibil în viitorul foarte apropiat, din cauza timpului mare necesar pentru testare. Cumva liniştitor este faptul că, pentru 90 la sută din populaţie, îmbolnăvirea nu este mai periculoasă decât o gripă ceva mai severă. În cazul celor din categorii de risc, însă, care ne pot fi părinţi şi bunici, singura variantă de a reduce numărul de decese este distribuirea pe o perioadă cât mai lungă a îmbolnăvirilor grave, pentru ca toţi sau cât mai mulţi să poată fi trataţi. Iar singura soluţie raţională de a încerca limitarea vitezei de propagare a virusului este să ne reducem fiecare contactele la maximum. Aşadar, staţi în casă!

Cine va câştiga alegerile pentru Primăria Galaţi

Chiar dacă data alegerilor locale este încă incertă şi nu se ştie nici modalitatea în care se va desfăşura scrutinul, în unul sau două tururi, mi-am propus o analiză a şansele candidaţilor înscrişi în cursă pentru Primăria Galaţi, deşi nici nominalizările nu sunt foarte clare în momentul de faţă.
PSD. Partidul lui Ionuţ Pucheanu, actualul primar al Galaţiului, este creditat în municipiu, conform ultimelor două runde de alegeri (europarlamentare şi prezidenţiale), cu aproximativ 20% din voturi. În cei patru ani aflaţi la conducerea oraşului, notorietatea lui Pucheanu a crescut foarte mult, în ciuda controverselor referitoare la ne/realizările sale, astfel că el poate obţine fără probleme un scor de 30%, poate chiar ceva mai mult, în funcţie de numele contracandidaţilor importanţi pe care-i va avea. Dacă PSD nu-l va nominaliza pe Pucheanu, scorul celui desemnat (printre numele vehiculate aflându-se preşedintele Consiliului Judeţean, Costel Fotea, şi city managerul oraşului, Marius Humelnicu), mai puţin cunoscut alegătorilor decât primarul în funcţie, nu va trece probabil de 25%.
PNL. Partidul aflat acum la guvernare se află încă în căutarea candidatului ideal. Oficial, sunt în cursă consilierul local Onuţ Atanasiu, şeful filialei municipale, Alexandru Şerban, şi omul de afaceri Petrişor Potec, dar pe la colţuri sunt vehiculate şi alte nume, printre care şi cel al prefectului Gabriel Avrămescu. Niciunul dintre aceştia nu are însă notorietatea lui Klaus Iohannis, care le-a adus liberalilor din municipiu peste 30% la ultimul scrutin, aşa că scorul oricăruia dintre ei se va situa undeva la 15-20%, în marja obţinută de partid la europarlamentare.
USR-PLUS. Şi în acest caz avem o variaţie foarte mare între partidul în sine (27,5% la europarlamentare) şi liderul acestuia (17,5% la prezidenţiale), USR şi PLUS nereuşind să impună la Galaţi un nume care să fie foarte cunoscut electoratului. Cel mai probabil, la Primărie va candida Bogdan Rodeanu, şeful local al USR, iar scorul său se va situa tot în jur de 15-20%. Varianta PLUS, cu cvasinecunoscuta Flavia Susnoschi, ar putea să fie o opţiune şi mai proastă, chiar dacă respectiva doamnă se bucură de aprecieri unanime în anturajul său.
ÎPM. Candidatura lui Marius Stan va conta în proporţie de 99% în opţiunile exprimate pentru un partid nou înfiinţat, dar notorietatea sa, fără o bază reală de alegători, nu-i poate aduce mai mult de 15%, în cel mai bun caz.
PMP. Extrem de vocalul lider local Cătălin Cristache are dezavantajul de a pleca de pe poziţia unui partid care nu prea a reuşit să se desprindă de pragul de 5%, astfel că, oricât ar fi de insistent, nu poate să obţină mai mult de 10% din voturile gălăţenilor.
ProROMÂNIA. Nucleul dur al acestei formaţiuni, constituit în jurul lui Eugen Durbacă, a rezistat de-a lungul vremii şi, indiferent ce candidat va arunca în luptă - un tânăr, cel mai probabil - se va menţine la circa 10%.
ALDE. Fără alegători stabili şi fără candidat nominalizat, partidul lui Cristi Dima nu va obţine, cel mai probabil, mai mult de 5% din opţiuni.
Ceilalţi pretendenţi, pentru că sigur vor mai exista candidaţi ai partidelor mici şi temerari de gen Telegan, nu vor conta în mod real în cursă, chiar dacă vor da culoare campaniei electorale.
Punând estimările cap la cap, rezultă o victorie clară a lui Ionuţ Pucheanu, dacă alegerile se vor desfăşura într-un singur tur, şi un posibil succes al celui mai bine clasat opozant (Rodeanu, Atanasiu, Stan sau, eventual, Cristache), în cazul în care sistemul electoral va fi schimbat şi se va vota în două tururi.

Anularea pensiilor speciale, circ pentru popor

Parlamentul a aprobat, marţi, cu o majoritate covârşitoare, anularea pensiilor speciale ale magistraţilor, personalului din instanţe, aviatorilor, diplomaţilor, funcţionarilor parlamentari şi beneficiarilor Curţii de Conturi. Simplul fapt că politicienii şi-au dat mâna şi au votat în mare grabă o lege pe care românii de rând o consideră total injustă de ani de zile naşte semne de întrebare. Mai mult, toţi îşi revendică marea reuşită, ca şi când nu parlamentarii aceloraşi partide ar fi pus umărul la naşterea acestei aberaţii, care a dus la apariţia unor pensii de 70.000 de lei pe lună pentru unii români “speciali”, în timp ce oamenii de rând se chinuie să-şi drămuiască mia de lei de la o lună la alta.

Că marea realizare a parlamentarilor este doar praf în ochii electoratului poate fi demonstrat uşor cu datele publice existente. Concret, din cele 187.480 de pensii speciale aflate în plată anul trecut, nu mai puţin de 178.168 erau militare, astfel că de fapt s-au anulat doar 9.312, respectiv mai puţin de 5 la sută din total.
În plus, potrivit specialiştilor, şansele ca prevederile actului normativ să fie declarate neconstituţionale sunt practic de sută la sută. Iar asta explică totul, şi graba adoptării, şi unanimitatea, şi autolaudele în faţa poporului votant. Singura incertitudine vizează momentul când se va pronunţa Curtea Constituţională, dar la cât de politizate au fost deciziile acesteia în ultimii ani aş putea să pun pariu că răspunsul va veni fix DUPĂ alegeri, indiferent dacă acestea vor fi anticipate sau nu.
Dincolo de asta, privind problema pensiilor speciale pe fond, aceste avantaje primite de diversele categorii socio-profesionale de-a lungul vremii au distorsionat pe termen lung un sistem aflat şi-aşa în moarte clinică şi care este alimentat masiv de la bugetul de stat. S-a ajuns astfel la ieşiri la pensie la 40-45 de ani, la pensii mult mai mari decât salariul sau la declararea ca “special” a plutonierului care a schimbat toată viaţa izmene la intendenţa unităţii, a jandarmului care păzeşte intrarea într-o instituţie publică, a şoferului unui demnitar militar sau a funcţionarului care primeşte actele pentru schimbarea buletinului.
Că există şi cazuri care chiar merită astfel de pensii speciale, de la militari care au luptat efectiv în teatrele de operaţiuni la judecători care au rezolvat dosare grele de crimă organizată, nu neagă nimeni. Dar de aici până la aberaţia existentă e cale lungă…
Hei, ai auzit?, s-au anulat pensiile speciale! Uraaa! Să fie circ pentru popor, că pâine poate nu-i mai trebuie...

Ziare online pentru tot poporul

Acum câteva zile a mai apărut o publicaţie online de Galaţi, a nu ştiu câta. Am să încerc o trecere în revistă (în ordine alfabetică) a site-urilor (funcţionale) pe care pot fi găsite ştiri şi articole cu şi despre Galaţi:
Adevărul de Galaţi
Alternativa - Fără mogul
Antidotul
Express de Dunăre
Express Sud-Est
Galaţi 365
Gazeta Galaţiului
Impact Est
Imparţial
Monitorul de Galaţi
Ne Pasă de Galaţi
Presa Galaţi
Pro Lider FM (numai Facebook)
Realitatea de Galaţi
Regional Press
Reperul
Sport Galaţi
Sud-Est Forum
Ştiri de Galaţi
Viaţa liberă
Ziarul Realitatea

La numărătoare ies 21, dar probabil mai sunt şi altele. Din păcate, ziarişti nu prea mai sunt în Galaţi (s-au angajat la stat!), aşa că, în mare parte, respectivele site-uri sunt scrise de... pseudonime.

Câinele de pază al democraţiei, pus cu botul pe labe

Câinele de pază al democraţiei a fost pus cu botul pe labe de către parlamentari, printr-o simplă ridicare de mână, care a determinat asmuţirea furiei populare asupra ziariştilor, cea mai nouă categorie care beneficiază în România de scutire de impozit pe venit. Cuvintele "mită" şi "cumpăraţi" sunt acum pe buzele tuturor.
Cât de perversă este lovitura se poate demonstra uşor prin numai câteva cifre. În Galaţi, spre exemplu, nu cred că sunt mai mult de 50 de beneficiari ai acestei scutiri, iar sumele sunt minime (câteva sute, puţine, de lei), astfel că întregul "efort" financiar este mai mic decât salariul unui singur parlamentar din cei 13 pe care îi are judeţul.

În plus, menţinerea în plată a pensiei "speciale" pentru jurnalişti contribuie şi ea la decredibilizarea presei. Nu mai contează că în Galaţi sunt doar vreo 20-30 de beneficiari, dintre cei deja ieşiţi la pensie demult, pentru că generaţia activă după '90 nu prea mai ajunge (şi sunt multe exemple celebre) la vârsta de pensionare. O mare parte dintre jurnaliştii pensionari "speciali" au şi cărţi publicate, aşa că primesc sporul ca membri ai Uniunii Scriitorilor. Iar acest plus este de fapt un spor de 50% la pensia contributivă (minimă, cel mai adesea), aşa că sumele în discuţie sunt la fel de insignifiante, cam 15.000 de lei pe lună în total. Dacă am avea doar doi parlamentari mai puţin, am acoperi toate cheltuielile cu ziariştii, şi scutirea de impozit, şi sporul la pensie
Dacă parlamentarii chiar mor de grija presei, soluţii există. Se pot subvenţiona difuzarea presei şi distribuţia abonamentelor (VL şi-a închis singurul chioşc de la Tecuci pentru că nu era rentabil economic şi sunt zeci de localităţi în ţară în care nu ai de unde să cumperi un ziar, iar tirajele celor mai vândute publicaţii naţionale nu mai trec de 10.000 de exemplare). Se pot acorda facilităţi la cumpărarea de echipamente (mi-e ruşine să vă spun configuraţia calculatorului de pe care scriu acum ). Se pot elabora legi care să împiedice hărţuirea în justiţie a jurnaliştilor (personal, am avut vreo cinci procese fără să scriu un rând!). Se pot institui reguli clare de acces la informaţiile de interes public, aşa încât legile existente să nu mai poată fi interpretate după bunul plac al unui funcţionar.
Şi sunt multe, multe altele. Dar toate astea costă şi nici n-au impactul populist al pensiilor speciale şi scutirilor de impozit.