Mic îndreptar de logică electorală

Mai sunt două luni până la alegerile locale, iar candidaţii sunt în mare parte cunoscuţi. Pe ultima sută de metri, vor mai apărea, ca de obicei, câţiva "iepuraşi", dar aceştia nu contează practic în ecuaţia alegerilor. Întrebarea este ce şi cum votăm...
Cele două tabere principale, să le zicem "A" şi "B", vor fi evident în centrul atenţiei tuturor, dar pe lângă ele vom găsi pe buletinele de vot alţi 3-4 candidaţi din fiecare parte a eşichierului politic. Simplist vorbind, odată ajuns în cabina de vot, fiecare cetăţean îşi alege un preferat, îl "ştampilează" şi gata. La o privire mai atentă, însă, nu este chiar atât de uşor.
În cazul alegerilor pentru postul de primar, de exemplu, este evident că lupta se va da între cei doi favoriţi. Cei care optează pentru unul dintre cei doi au scăpat repede de griji, pentru că îşi votează preferatul. Ceilalţi, partizanii uneia dintre formaţiunile mici, se vor afla într-o mare dilemă. Practic, orice vot pentru candidatul "a", aflat în tabăra lui "A", este un vot irosit şi îi reduce şansele favoritului taberei la câştigarea mandatului de primar. Cu votul tău, candidatul "a" nu va câştiga, iar un scor de 3%, 5% sau 7% reprezintă acelaşi lucru în ecuaţia finală a alegerilor, în timp ce fără votul tău candidatul "A" ar putea pierde, cele câteva procente irosite pe "iepure" putând face diferenţa. Din acest motiv, chiar dacă "A" nu îţi place, eşti obligat moral să-l votezi, dacă vrei ca tabăra respectivă să câştige. Dacă orgoliul tău este însă atât de mare încât preferi să se impună "B" decât să-l votezi pe "A", înseamnă că de fapt nu te interesează câtuşi de puţin comunitatea, caz în care poţi să pleci liniştit în pădure, pentru că nu îţi va simţi şi nici regreta nimeni absenţa.
În cazul alegerilor pentru Consiliul Local, în schimb, situaţia se schimbă radical, dacă nu eşti partizan al unuia dintre cei doi mari. La acest scrutin, este chiar recomandat să-ţi votezi favoritul mai mic, pentru că 5%, pragul de acces în forul legislativ al oraşului, nu este deloc imposibil de obţinut. Mai mult, în componenţa CL este de preferat să fie cât mai multe voci, chiar dacă sunt din aceeaşi zonă politică. Astfel, nu vor exista doar două tabere, care să răspundă numai cu "Da" sau "Nu" la comanda şefului de partid, să treacă sau să blocheze hotărârile doar din orgoliu. Consilierii partidelor "a" pot promova proiecte benefice pentru oraş, pe care partidul "A" nu le are în vedere, iar ideile propuse de "A" pot fi dezbătute la modul real şi de multe ori îmbunătăţite, prin participarea la discuţii a mai multor tabere.
În concluzie, cea mai bună variantă de vot a partizanilor unei formaţiuni mici este cu "A" pentru primar şi cu "a" pentru Consiliul Local. Iar situaţia este, evident, similară în cazul celor două voturi pentru Consiliul Judeţean, preşedinte, respectiv, consilieri. La bună votare!

Da’ concursu’, când e concursu’?

Imediat după preluarea guvernării de către Ludovic Orban, au început în forţă schimbări de şefi în diverse instituţii, locale sau naţionale. Cum guvernarea anterioară bătuse toate recordurile în ceea ce priveşte numirea de politruci în funcţii publice de conducere, au apărut proteste vizavi de metoda "pleac-ai noştri, vin ai noştri". Explicaţia, la momentul respectiv, a fost aceea că este normal ca guvernarea să se realizeze cu oamenii partidului aflat la conducere, precizându-se că imediat ce va fi posibil se vor organiza concursuri pentru posturile respective. Toată lumea a acceptat şi a aşteptat concursurile prin care meritocraţia să fie repusă la locul pe care trebuie să-l ocupe într-o societate normală.

Au trecut de la primele numiri mai bine de opt luni şi nu s-a organizat încă niciun concurs. În schimb, numirile oamenilor "de încredere" din PNL şi PMP au continuat cu din ce în ce mai multă îndârjire. Aşa s-au schimbat conducerile locale de la Administraţia Porturilor Dunării Maritime, Administraţia Fluvială a Dunării de Jos, Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare, Sistemul de Gospodărire a Apelor, Direcţia Sanitar-Veterinară, Registrul Auto Român, Inspectoratul Teritorial de Muncă, Casa Corpului Didactic, Inspectoratul Şcolar (doi adjuncţi), Prefectură (prefect şi doi subprefecţi). Şi asta numai la Galaţi, pentru că numiri au fost destule şi la Bucureşti, cele mai importante fiind la Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie, Garda Naţională de Mediu, dar şi trei noi secretari de stat. Iar prin zecile de agenţii guvernamentale fără activitate concretă au apărut cu siguranţă o mulţime de sinecuri, pe care nu le vom afla probabil decât din întâmplare.
Când au început din nou semnele de întrebare referitoare la absenţa concursurilor, explicaţia a fost că suntem în plină pandemie de coronavirus şi e contraindicat să schimbi conduceri de instituţii într-o perioadă şi-aşa dificil de gestionat. Numai că ultimele "mutări" au demonstrat că acest lucru nu contează de fapt, atunci când trebuie să fie răsplătit cineva cu o funcţie. Aşa au fost decapitate în plină pandemie conducerile locale ale Direcţiei de Sănătate Publică (DSP) şi Ambulanţei, două dintre instituţiile implicate în gestionarea pandemiei, iar în locul unor profesionişti cu mare experienţă au ajuns în fotoliile de şefi nişte necunoscuţi fără mari tangenţe cu domeniul medical, respectiv o economistă la DSP şi o juristă la Ambulanţă.
Până la alegeri mai este destul de puţin, iar lipsa concursurilor pe bune şi continuarea numirilor politice va duce din nou scandări de genul "toate partidele, acceaşi mizerie" sau "aceeaşi Mărie cu altă pălărie", care va determina o dată în plus demobilizarea oamenilor la vot. Iar o democraţie nu poate deveni funcţională fără o prezenţă masivă la urne, care să le ofere reprezentativitate celor aleşi. Aşadar, când e concursu’?

”Lupul paznic la oi” nu este în România doar o poveste

În vara anului 1988, tânărul subinginer de CAP Niculae Bădălău a furat patru saci cu grâu, pe care i-a vândut unui localnic pentru suma de 1.200 de lei, cam jumătate din salariul lui de atunci. A fost condamnat la un an de închisoare, cu executare la locul de muncă. N-a mai apucat să-şi ispăşească pedeapsa, pentru că a beneficiat de un decret de graţiere al lui Ceauseşcu şi a intrat în democraţie cu un cazier curat şi uscat.
Revoluţie, speranţe, visuri... Duminica Orbului, 13-15 iunie, mineriade, corupţie, clanuri, găşti, sistem, stat paralel.
În anii democraţiei originale care au urmat, fostul prim-ministru Adrian Năstase a fost condamnat definitiv în două dosare penale. Lista miniştrilor condamnaţi pentru diverse infracţiuni este incredibil de lungă şi îi cuprinde, printre alţii, pe Decebal Traian Remeş, Ioan Avram Mureşan, Codruţ Şereş, Relu Fenechiu, Miron Mitrea, Monica Iacob-Ridzi. Numărul "simplilor" parlamentari trimişi după gratii este şi mai mare, iar printre cei mai cunoscuţi se află Nicolae Mischie, Cătălin Voicu, George Copos, Dan Voiculescu, Sorin Roşca Stănescu, Tudor Chiuariu, Raj Tunaru, Nati Meir. Dacă-i punem la socoteală pe primarii de mari oraşe, pe preşedinţii de consilii judeţene, pe prefecţii sau subprefecţii condamnaţi definitiv, nu ne-ar ajunge spaţiul întregului ziar nici măcar pentru a-i nominaliza. Constantin Nicolescu, Dan Ilie Morega, Sorin Apostu, Antonie Solomon ar fi cele mai reprezentative nume din aceste ultime categorii. Şi să nu-i uităm pe ai noştri: Emanoil Bocăneanu, Florin Pâslaru, Aurica Luchiniuc. Anul trecut, în vârful listei condamnaţilor s-a cocoţat însuşi Liviu Dragnea, liderul autoritar al PSD din ultima perioadă. Şi procese pe rol sunt cu duiumul, condamări în primă instanţă de asemenea, ca şi sentinţe definitive întoarse din executare de măcelărirea legilor justiţiei de către Parlamentul aflat încă în funcţie.
Marţi, 30 iunie 2020, la treizeci şi doi de ani după întâmplarea din primul paragraf, senatorul Niculae Bădălău a fost votat în Parlamentul României, cu o majoritate zdrobitoare (aproape 300 de voturi pentru din cele circa 350 exprimate), în funcţia de vicepreşedinte al Curţii de Conturi, instituţie care controlează cum se cheltuiesc banii publici ai statului român.
"Lupul paznic la oi" nu este în România doar o poveste...

Zoon politikon sau intelectuali vs. politruci

Zilele trecute şi-a anunţat intrarea în lumea politică gălăţeană unul dintre cei mai cunoscuţi profesori din oraş, intelectual de anvergură şi animator cultural de marcă. Anunţul a fost primit cu entuziasm în foarte multe medii, în ciuda faptului că experienţa administrativă a profesorului este practic inexistentă.

În acelaşi timp, în ultimele două, trei luni, mai multe personalităţi gălăţene au făcut pasul către politică. Printre acestea se numără scriitori, medici, foşti judecători sau procurori, mai toţi oameni cu o carieră importantă în domeniile în care au profesat sau încă îşi mai desfăşoară activitatea. Iar acest lucru nu poate decât să ne dea speranţe.

În momentul de faţă, politica românească în general şi cea gălăţeană în particular au nevoie de profesionişti, de oameni pe care societatea îi recunoaşte drept modele, de personalităţi care şi-au clădit cariera prin muncă şi valoare, de oratori pe care să-i asculţi cu admiraţie, nu de şmecheraşi cărora li se scrânteşte limba în direct la televizor când pronunţă orice cuvânt cu mai mult de două consoane consecutive. Când politica nu va mai fi apanajul politrucilor, amantelor, rudelor, lipitorilor de afişe, purtătorilor de servietă, pupătorilor de dosuri, poate vom avea o şansă să renaştem ca ţară/oraş.

În acest context, intrarea în arenă a unor nume importante ale oraşului poate zdruncina din temelii sistemul pilelor şi relaţiilor care s-a extins din ce în ce mai mult şi în politică. Nu contează absolut deloc partidele alese de cei nou-veniţi, pentru că toate formaţiunile politice, fie ele de stânga, de dreapta sau de centru, au nevoie de oameni de valoare, care să-i dea jos pe impostori din fotoliile pe care le ocupă de prea multă vreme. Sub conducerea acestora din urmă, rezultatele sunt submediocre la toate nivelurile, oraşul ratând, rând pe rând, atragerea de investiţii străine, demararea unor proiecte majore de infrastructură care să ne pună măcar pe harta ţării, dacă nu şi a Europei, stoparea exodului către alte ţări al forţei de muncă.

Implicarea politică a unei pleiade de oameni care au demonstrat în viaţă şi altceva decât pupincurism ar putea determina renaşterea zonei şi revenirea la gloria socio-economică din epoca porto-franco sau din perioada interbelică, la care încă ne uităm cu jind. Drum deschis tuturor către statutul de adevăraţi zoon politikon (om de bază al comunităţii, nu simplu om politic, aşa cum s-ar putea crede) ai Galaţiului!

Lunga vară fierbinte a promisiunilor politicianiste

Restricţiile determinate de pandemie n-au fost ridicate în totalitate, mulţi oameni fiind încă speriaţi de bombardamentul mediatic referitor la apocalipsa COVID-19. Mare parte dintre români umblă pe stradă cu feţele acoperite, dar cei aleşi să ne fie exemple şi-au dat deja măştile jos, la propriu şi la figurat. Tonul l-au dat chiar liderii celor mai mari două partide din ţară, Marcel Ciolacu (PSD), în Parlament, şi Ludovic Orban (PNL), în sediul Guvernului. Iar "exemplul" le-a fost preluat de mai toţi micii sau marii politicieni de pe tărâmul mioritic.
E de înţeles, oamenii se grăbesc, nu mai au timp de "prostii", vine campania electorală şi trebuie să convingă electoratul să le mai dea un mandat, în care promit să facă tot ce n-au făcut în ultimii patru ani şi încă multe în plus. Chiar dacă nu se ştie încă exact data la care vor fi organizate alegerile locale, "postacii" şi "lipitorii de afişe" s-au aliniat deja la start. Conturile false de pe reţelele de socializare se (re)activează unul după celălalt, activiştii din cartiere sunt chemaţi şi ei la ordine şi instruire, toată lumea e pregătită să servească poporului un nou calup de promisiuni electorale.
În general, ca în orice campanie electorală de pe plaiurile mioritice, la putere este defăimarea adversarului. E mult mai uşor de făcut, pentru că nu-ţi trebuie decât puţină imaginaţie, pe când explicaţiile despre ce-ai promis acum patru ani şi ai uitat încă de-atunci sunt mult mai dificil de elaborat într-o manieră convingătoare. În "greaua moştenire" nu mai crede aproape nimeni, aşa că "ba pe-a mă-tii" este argumentul suprem al politicienilor români.
Drept urmare, ne aşteaptă câteva luni în care toată lumea va bălăcări pe toată lumea, puţinele propuneri constructive urmând să se piardă în marea de defăimare. Telenovela asta nu va putea fi însă urmărită la nesfârşit de români, pentru că oamenii se vor plictisi repede de gogomăniile aruncate în piaţă. Iar în toamnă, când vom fi nevoiţi să ne alegem şefii de oraş/judeţ şi consilierii lor, o vom face la fel ca până acum, în totală necunoştinţă de cauză.
Şi dacă tot au fost discuţii aprinse, zilele astea, legate de introducerea educaţiei sexuale în şcoli, cred că noi, românii, am avea nevoie în primul rând de o educaţie politică de la o vârstă cât mai fragedă, ca să învăţăm să nu mai fim prostiţi pe faţă. Pentru că vara promisiunilor politicianiste trece repede şi ne vom trezi, ca aproape de fiecare dată, că urmează patru ani în care va trebui să decontăm cu vârf şi îndesat faptul că nu ştim să ne alegem liderii.

COVID trece, CAPVID rămâne!

COVID-19 (asta-i boala!) şi-a cam trăit traiul. În condiţiile în care medicii s-au pus de acord asupra unei scheme de tratament (antiviral + anticoagulant + antiinflamator) care dă rezultate, iar în plus există şi varianta plasmei imunizate, recoltată de la bolnavii deja vindecaţi, COVID-19 nu va mai pune presiune pe sistemul de sănătate, aşa cum s-a întâmplat la debutul său, acum 2-3 luni. Vor mai fi cu siguranţă destule decese, printre pacienţii aflaţi deja în secţiile de terapie intensivă sau care au multiple comorbidităţi, dar boala nu mai reprezintă necunoscuta care a panicat planeta până acum.

SARS-COV-2 (ăsta-i virusul care provoacă boala!), în schimb, e bine mersi şi va continua să circule prin lume o bună bucată de vreme, dar şi să revină periodic mai apoi, cu mutaţiile de rigoare. Se vorbeşte de un al doilea val epidemic în toamnă, chiar şi de un val 3 în cursul anului viitor, dar acestea sunt deocamdată doar supoziţii. La modul general, cu un tratament aproape pus la punct şi cu măsuri de protecţie adecvate, sistemele de sănătate vor face faţă cu siguranţă noilor cazuri înregistrate, mai ales că s-au şi investit sume serioase în ultimele luni, cam peste tot. Iar posibilul val 3 ar putea fi lovit chiar şi de un vaccin, la care lucrează mai toate marile corporaţii farmaceutice ale lumii.

În viitorul foarte apropiat, însă, vor apărea cu siguranţă numeroase noi îmbolnăviri, dar asta ţine de-acum de responsabilitatea individuală a fiecăruia. În România, chiar mă tem de o "explozie" de infectări, după marea relaxare de pe 15 mai, care numai cu discernământ n-a fost tratată. În condiţiile în care, practic, totul ţine numai de noi, ceea ce am văzut în ultimele zile nu îndeamnă deloc la optimism. E plin oraşul de indivizi care se "bucură" de o socializare de câteva ore, fără să realizeze riscul major de a-şi îmbolnăvi familiile, părinţi şi bunici aflaţi poate într-o stare de sănătate nu foarte bună, după zeci de ani de muncă în praf de cocs sau în vapori de vopsea la dublu fund. Dar ce mai contează pentru un astfel de CAPVID siguranţa celor dragi, când singura "mutare" logică de care este capabil e să calculeze de câte ori va mai ajunge la el sticla de rachiu care simbolizează "libertatea".

Medicii ne vor trata la nevoie, boala nu mai este necunoscuta înspăimântătoare de acum trei luni, dar cel mai bine ar fi să nu ajungem în spital. Iar pentru asta, din păcate, suntem pe cont propriu, pentru că un lucru e sigur: COVID trece, CAPVID rămâne!

COVID-19 - întrebări (încă) fără răspuns

Pe măsură ce trece timpul, modul în care a fost abordată pandemia SARS-CoV2 naşte din ce în ce mai multe semne de întrebare. Iată câteva dintre acestea, cu menţiunea că unele pot fi considerate extrem de cinice, în condiţiile în care au murit oameni:
- De ce majoritatea focarelor sunt în spitale şi cămine de bătrâni, instituţii în care, teoretic, ar trebui respectate cele mai stricte măsuri de prevenţie şi protecţie?

- De ce sunt prezentate cifrele legate de mortalitate în aşa fel încât să genereze impresia că urmează o adevărată apocalipsă?
- De ce nu s-au consemnat focare importante acolo unde au continuat activităţile economice în toată această perioadă?
- De ce par să fi dispărut ca prin minune infecţiile nosocomiale din spitale şi toate decesele sunt raportate ca fiind cauzate de noul coronavirus?
- De ce mulţi medici consideră că boala nu a fost "atacată" corect, tratamentul aplicat vizând mai mult pneumonia decât trombozele, care se pare că reprezintă cauza principală de deces?
- Dacă virusul este nou şi imprevizibil, de ce urmează tiparul unei epidemii clasice, cu o creştere de circa 30-40 de zile, urmată de o fază de stagnare şi o scădere naturală, spre ziua 50-60, când dispare practic de la sine? Şi asta indiferent câte de dure sau relaxate sunt măsurile şi restricţiile impuse.
- De ce ţările în care nu s-au aplicat restricţii deosebite, gen Japonia sau Suedia, nu au avut probleme atât de mari pe cât se anticipa?
- Şi, nu în ultimul rând, cine şi ce a avut de câştigat, economic şi/sau politic, din furtuna mediatică referitoare la noul coronavirus?
Distanţarea socială, voluntară sau impusă, este evident prima măsură care trebuie luată în astfel de cazuri, iar populaţia în general a respectat-o. Aproape toată lumea poartă măşti pe stradă, păstrează distanţa acolo unde se formează cozi, şi-a limitat drastic ieşirile din locuinţe, a început să lucreze de acasă. Pe scurt, şi-a cam făcut treaba.
Dar nu cumva cei care au greşit strategia de abordare a pandemiei sunt chiar specialiştii în sănătate publică (nu medicii aflaţi în prima linie, la patul bolnavilor) şi autorităţile politice, a căror misiune era tocmai găsirea unei soluţii pentru protejarea populaţiei din toate punctele de vedere, nu numai împotriva îmbolnăvirii cu SARS-CoV2? Şi, în cazul ăsta, cine plăteşte? Că oameni afectaţi sunt o mulţime, de la miile de persoane care şi-au înrăutăţit starea de sănătate din cauza fricii de a se interna în spitalele-focare, la zecile de mii întreprinzători care au fost obligaţi să-şi închidă micile afaceri sau la sutele de mii de salariaţi care şi-au pierdut locurile de muncă. Îi trecem, ca întotdeauna, la "victime colaterale" ale incompetenţei şi indolenţei celor ce ne conduc? Până când?