Aeroportul cu un pasager şi jumătate pe săptămână

Raportul de trafic pe aeroporturile din România în anul 2021 a scos la iveală câteva cifre care pot părea surprinzătoare. Cea mai speculată în presă a fost cea a aeroportului din Tulcea, unde s-au înregistrat, pe parcursul unui an întreg, numai 73 de pasageri. Cam un pasager şi jumătate pe săptămână! Iar pentru acest trafic "impresionant", aeroportul are 64 de angajaţi, asta fără a-i socoti pe salariaţii firmelor conexe, pentru că, evident, aeroportul nu se ocupă de pază, control de frontieră, curăţenie, vânzare de bilete şi şendvişuri etc. Pentru cine e familiarizat cât de cât cu domeniul, cei 73 de pasageri nu reprezintă însă ceva ieşit din comun, pentru că la Tulcea s-au înregistrat şi 30 de pasageri pe an (în 2020), traficul fiind de cel mult câteva sute, după ce aeroportului i-a fost retras, acum 5-6 ani, statutul de "internaţional".
Dincolo de accentele tragicomice, traficul pe aeroporturile româneşti este, în general, destul de "subţire", pandemia de COVID-19 fiind responsabilă de scăderea la jumătate a numărului de pasageri faţă de 2019. În acest context, speranţele gălăţenilor de a avea cât mai repede propriul aeroport sunt destul de firave, în ciuda promisiunilor de ani şi ani ale autorităţilor locale şi centrale. Iar cifrele de trafic înregistrate în ultimii doi ani taie şi ele din avânt. Conform studiilor comandate de Consiliul Judeţean Galaţi, un aeroport în această zonă ar putea avea circa 550.000 de pasageri într-un an normal, în condiţiile în care pragul de rentabilitate pentru un aeroport regional a fost calculat de specialişti la 800.000 de pasageri anual.
Punând toate cifrele pe masă, rezultă clar că aeroportul de la Galaţi nu se justifică din punct de vedere economic (doar cel din Cluj-Napoca are, de altfel, cifre de trafic peste pragul de rentabilitate). În aceste condiţii, singura modalitate prin care se poate construi un aeroport în zona Galaţi - Brăila este o decizie politică, prin care autorităţile naţionale să-şi asume costurile de construcţie şi o mare parte din cheltuielile ulterioare de funcţionare, în ideea de a impulsiona dezvoltarea regiunii. Şi este demonstrat că, oriunde există infrastructură foarte bine pusă la punct, apar şi o mulţime de investiţii adiacente. Cum pe rutier şi naval lucrurile au început să se mişte în regiune, iar feroviarul este foarte scump pentru România, aeroportul de la Galaţi este o investiţie de luat în seamă la Bucureşti şi pentru care n-ar fi rău ca politicienii locali să-şi unească eforturile şi să facă lobby în comun, la toate nivelurile. Nu de alta, dar s-ar putea să pierdem şi ultimul tren şi să aterizăm pe burtă.

Selecţie naturală cu măşti medicale şi ajutoare electorale

Starea de alertă, prelungită, sâmbătă, pentru încă 30 de zile, a adus câteva modificări importante în încercarea de a limita consecinţele valului 5 al pandemiei de coronavirus, cel determinat de varianta Omicron. Printre acestea se află obligaţia de a purta mască de protecţie în toate spaţiile închise sau deschise, ceea ce înseamnă, practic, că o vom putea da jos doar în propria locuinţă. Iar amenda pentru nerespectarea acestei decizii este de cel puţin 500 de lei. Limitările de participare la spectacole şi evenimente au devenit şi ele mai drastice, chiar de la o incidenţă de 1 la mie, în timp ce HoReCa a mai primit o păsuire de câteva zile, până la incidenţa de 3 la mie. S-au redus şi perioadele de carantină, semn că tulpina Omicron este ceva mai blândă, cel puţin la modul general.
Cea mai "populară" măsură este însă de departe cea a introducerii obligaţiei de a purta măşti de protecţie mai performante, "de tip medical sau FFP2", fiind eliminate astfel cele de pânză sau de plastic. De-aici încolo începe "distracţia", pentru că ar trebui ca membrii echipelor de control să fie "şcolarizaţi" serios pentru a putea face diferenţa între sutele/miile de tipuri de măşti aflate la vânzare în piaţă. Iar acest lucru este evident imposibil şi demonstrează, o dată în plus, cât de uşor este să trânteşti o lege ce nu se poate aplica.
Sigur, o parte dintre români se vor conforma, dar cred că aceşti 20-25% foloseau deja respectivele măşti. Cei 50-60% pentru care "virusul nu există" e greu de crezut că-şi vor schimba obiceiul de a umbla cu masca atârnată de urechi doar pentru a o avea la îndemână în caz de control. Despre adepţii "selecţiei naturale" nici nu mai are rost să comentăm, concepţiile care îi definesc fiind cele de prin epoca de piatră, când empatia nu exista... nici măcar în DEx.
Dincolo de asta, rămâne problema legilor elaborate pe genunchi, fără logică şi fără posibilitate de aplicare. Şi la acest capitol mai avem un exemplu recent, cel al "ajutoarelor" pentru acoperirea scumpirilor la gaze şi electricitate, care în cele din urmă au ajuns la mai puţin de un sfert dintre cei cărora le fuseseră promise cu mare tam-tam electoral. Iar de astfel de acte normative, date doar ca să fie date, nu vom scăpa prea curând, pentru că empatia guvernanţilor români faţă de popor n-a depăşit cu mult pragul de "selecţie naturală".

Nu vom scăpa cu o simplă răceală!

Varianta Omicron a coronavirusului a început să fie depistată din ce în ce mai des şi în România, după ce, în ultima lună, scăderea numărului de infectări ne-a permis să petrecem sărbătorile de iarnă în relativă linişte. Inclusiv în Galaţi avem două cazuri certe, la persoane care au revenit recent din străinătate, iar în cel mult două săptămâni vom ajunge la infectare în masă.

Din păcate, această nouă tulpină de COVID-19 este mult mai contagioasă decât varianta Delta, iar acest lucru se vede clar în recordurile de infectări înregistrate în ţările occidentale, unde au fost depăşite net cele mai sumbre previziuni. Vestea bună o reprezintă faptul că, aşa cum demonstrează studiile realizate în statele afectate, tulpina Omicron este mai "blândă" decât predecesoarea sa, care a făcut ravagii printre români în această toamnă.

Cu toate acestea, cel mai probabil, noi, românii, nu vom scăpa cu o simplă răceală, aşa cum se întâmplă în general în Occident, iar motivele sunt destul de evidente. În primul rând, rata de vaccinare este la noi la jumătate faţă de ţările din Europa de Vest, iar acest lucru va determina mult mai multe cazuri grave de îmbolnăvire. În al doilea rând, nu avem practic niciun fel de restricţii, nici măcar un control serios al celor aflaţi în carantină, în condiţiile în care peste tot în Europa au fost impuse măsuri dintre cele mai dure. Nu trebuie să mai amintesc despre nivelul de responsabilitate al românilor, care au parcă în sânge încălcarea regulilor de orice fel. Mergând mai departe, avem o populaţie îmbătrânită înainte de vreme şi măcinată de tot felul de boli, care în prezenţa coronavirusului se pot dovedi fatale. Trebuie luat în calcul şi sistemul medical românesc, unul cu mari probleme, aflat la ani buni distanţă de dotările şi terapiile existente în ţările occidentale. Putem să mai adăugăm faptul că testarea se face la noi într-un ritm extrem de scăzut, cel mai adesea doar în cazul unor simptome grave, ceea ce înseamnă că transmiterea comunitară va fi la cei mai înalţi parametri, fără să existe practic un control real.

Toate acestea mă determină să cred că acest val 5 nu va fi deloc floare la ureche în România, iar numărul de decese din următoarele 2-3 luni va fi comparabil cu cel provocat în toamnă de varianta Delta. Mai ales că românii au numeroase puseuri de originalitate, care dau de multe ori pe-afară exact când nu trebuie.

Vom avea salarii mari. Dar locuri de muncă?

S-a ajuns la un consens în Parlamentul European privind instituirea în fiecare ţară din Uniunea Europeană a unui salariu minim, care să reprezinte 60% din salariul mediu. În România, la un salariu mediu brut de 5.688 de lei (3.487 de lei net), ar rezulta un salariu minim brut de 3.412 lei (2.092 de lei net), în condiţiile în care acum se situează la nivelul de 1.386 de lei, respectiv o creştere de 50%.
La prima vedere, măsura este una excelentă din punct de vedere social, cam jumătate dintre angajaţii români, plătiţi acum cu salariul minim sau cu sume în imediata apropiere a acestuia, urmând să beneficieze de o majorare substanţială a veniturilor.
Există însă o mulţime de necunoscute care trebuie luate în calcul înainte de a afirma că totul va fi bine. În primul rând, această creştere nu va fi singulară, pentru că salariul mediu va continua să crească, atât prin majorarea impusă de Parlamentul European, cât şi prin aplicarea legislaţiei naţionale, care leagă foarte multe salarii ale bugetarilor şi indemnizaţii ale demnitarilor de salariul minim. Şi astfel, pentru a păstra proporţia de 60%, ar trebui să existe în fiecare an noi creşteri foarte importante ale salariului minim. Poate nu de 50%, ca în primul an, dar suficient de mari încât să creeze probleme. Pentru că a doua mare chestiune care trebuie luată în calcul este fragilitatea economiei româneşti, în care cel puţin o treime din firme se află la limita de subzistenţă, iar o altă treime gâfâie serios la majorări salariale de doar 100 de lei. Şi-atunci se pune întrebarea dacă vor avea oare firmele autohtone forţa de a susţine astfel de creşteri.
Cel mai probabil, economia românească va suferi serios, pericolul de a intra în colaps fiind unul major. Iar soluţia ţine de clasa politică, ale cărei preocupări nu prea sunt însă pe termen lung, ci doar până la viitoarele congrese sau următoarele alegeri. Mai concret, acestei majorări europene, căreia nu avem cum să ne opunem, ar trebui să i se negocieze o eşalonare care să dea timp economiei româneşti să se adapteze. Acest lucru nu se poate face însă decât cu o echipă de negociatori care să nu fie politicieni, ci oameni foarte buni cunoscători ai economiei reale. Pentru că altfel este posibil să avem salarii mari, dar să nu mai avem unde să muncim.

Ziua naţională a dezbinării

Astăzi, cu mic, cu mare, sărbătorim Ziua Naţională, un moment în care ar trebui să vorbim despre unitate, despre patriotism, despre românism. Din păcate, după aproape doi ani de pandemie, suntem mai dezbinaţi ca niciodată.
Din cauza nenorocitului ăsta de virus, ne-am certat cu prietenii, cu rudele, cu toţi cunoscuţii din viaţa noastră. Am ajuns să nu mai avem încredere în nimeni, să fim suspicioşi faţă de oricine şi de orice, să punem la îndoială tot ceea ce ne spun specialiştii. Dezinformarea a atins în România cote alarmante, iar rezultatul este valul uriaş de mortalitate care ne-a adus printre primii în lume în ceea ce priveşte rata deceselor cauzate de noul coronavirus. Am ajuns ca în loc de fasole cu ciolan să ingurgităm doar ştiri false, răspândite cu mult elan de indivizi pentru care morala şi discernământul sunt la cote alarmant de joase. În loc de unire, de acest 1 Decembrie "sărbătorim" dezbinare, în loc de dragoste şi înţelegere, avem parte doar de ură şi de... capra vecinului.
Cel mai trist este însă faptul că am ajuns într-un punct în care această dezbinare pe care o experimentăm zilnic se transpune în zeci de mii de morţi, decese dintre care multe puteau fi evitate prin simpla empatie faţă de cel de lângă noi. Şi avem exemple cu nemiluita în ţările ai căror locuitori au ales să se vaccineze pentru a traversa împreună cu bine cea mai neagră perioadă din istoria recentă a omenirii. Noi, românii, în schimb, am preferat să trecem prin furtuna COVID-19 fiecare pe pielea lui, cu un dispreţ suveran faţă de cel de lângă noi, clamând selecţia naturală ca mod de viaţă.
Un femur rupt şi sudat mai apoi, cândva, în epoca de piatră, dar găsit în zilele noastre de arheologi, a reprezentat, potrivit antropologului Margaret Meade, dovada supremă a primului semn de civilizaţie, pentru că un om cu piciorul rupt era fără discuţie victimă sigură a animalelor sau a vremii. Faptul că acel femur a avut timp să se sudeze înseamnă că omul respectiv a avut pe cineva aproape, care l-a hrănit, l-a îngrijit şi l-a apărat.
În contradicţie cu această mărturie, ceea ce se întâmplă astăzi în România ne demonstrează că mulţi dintre noi n-au reuşit să treacă de mentalităţile din epoca de piatră. Cum să le mai ceri atunci să sărbătorească unirea, când doar dezbinarea le mai pune sângele în mișcare?

Prezenţa la vot ne poate decide soarta

Alegerile parlamentare desfăşurate duminica trecută în Bulgaria au adus în noul legislativ trei partide cu mesaj declarat anticorupţie, unul dintre acestea, recent înfiinţat, fiind chiar câştigător al scrutinului, cu nu mai puţin de 25% din voturi. Problema de fond a vecinilor de la sud de Dunăre, pentru care au mai fost organizate alegeri anticipate în aprilie şi în iulie, rămâne însă nerezolvată. Cele trei partide anticorupţie nu pot forma o coaliţie de guvernare decât împreună cu unul dintre vechii "corupţi" (socialiştii, cel mai probabil), o alianţă total nefirească şi care nu poate fi evitată decât cu preţul unei noi runde de alegeri.
Cea mai mare problemă nu este însă asta, ci participarea la vot a bulgarilor, de numai 25,5%, procentaj care nu prea le-a sărit în ochi analiştilor politici. Şi un semnal mai grav la adresa întregii clase politice decât faptul că trei sferturi din populaţie nu mai vrea să voteze nu cred că există.
Din păcate, după "jocurile" politice din România din această toamnă, spre un asemenea absenteism masiv ne îndreptăm şi noi, pentru că multora li se pare din ce în ce mai inutil să voteze, în condiţiile în care celor ajunşi în parlament li se fâlfâie maxim de dorinţele şi aşteptările electoratului.
În acest timp, politica autohtonă pare să stea la mâna preşedintelui Iohannis, care este din ce în ce mai implicat, nefiind probabil dispus să renunţe la putere odată cu încheierea celui de-al doilea mandat de şef al statului. Iar cea mai facilă cale pare să fie apariţia unui nou partid, unul centrist, pe modelul francez patentat de Macron, care ar putea fi alcătuit din membrii mai maleabili din PNL și PSD, mai ales dacă aceştia vor reuşi să guverneze împreună până în 2024. Această "nouă" formaţiune, care l-ar putea propulsa pe Iohannis în funcţia de prim-ministru (cu puteri sporite, în cazul unei republici parlamentare cu un preşedinte mai mult decorativ), ar urma să devină principala forță politică a țării, cu vreo 30-35%. Pe lângă aceasta ar mai putea intra în parlament AUR - 15%, facțiunea conservatoare desprinsă de Orban din PNL - 10-15%, o aripă dură a PSD, condusă de Dragnea sau Adrian Năstase - 10%, plus USR - 15%, UDMR - 5% şi foarte probabil un nou partid antisistem - 10%, soluţiile pentru alcătuirea unei coaliţii de guvernare urmând să fie ceva mai multe decât în prezent. Toate aceste calcule depind însă în foarte mare măsură de prezenţa românilor la vot, iar o previzibilă scădere abruptă a interesului electoratului pentru politică ar putea aduce rezultate surprinzătoare, inclusiv pentru viitorul ţării.

Gambitul bolivian

Am scris recent despre "zugzwang" - poziţie de şah în care cel aflat la mutare pierde obligatoriu, iar protagonist era Dacian Cioloş, care nu a reuşit să obţină votul Parlamentului pentru a deveni premier. Şi dacă tot am jucat şah în copilărie şi mai am ceva noţiuni, am să vă povestesc astăzi despre gambit. În sportul minţii, gambitul este o mutare strategică făcută la început de partidă, care constă în sacrificarea unei piese de valoare mică în schimbul unui avantaj poziţional, care îţi oferă posibilitatea ca ulterior să controlezi şi să câştigi partida.

Cam aşa par să stea lucrurile în privinţa alianţei dintre PNL/UDMR şi PSD, care se prefigurează ca viitoare coaliţie de guvernare în România. Cele două partide s-au tot porcăit în ultimii ani pe toate canalele de comunicare şi, mai mult, reprezintă curente politice total opuse din punct de vedere ideologic. Ori, realizarea unei astfel de alianţe contra naturii, şi încă pe termen lung, nu poate decât să ascundă cel mai probabil un avantaj ce ar putea fi valorificat ceva mai încolo.

Ca să înţelegem mai bine situaţia, nu trebuie decât să ne uităm pe rezultatele alegerilor locale de anul trecut. Roşii (PSD) au 1.362 de primari, galbenii (PNL) au 1.232, iar verzii (UDMR) au 199, ceea ce reprezintă nu mai puţin de 88% din totalul edililor din ţară. La pasul următor, trebuie spus că în România vor intra în acest exerciţiu financiar european (2021-2027) circa 80 miliarde de euro din partea Uniunii Europene, la care se adaugă 10 miliarde de euro din bugetul naţional, prin programul de investiţii "Anghel Saligny" (PNDL3). Fără discuţie, o asemenea sumă aflată la dispoziţie poate justifica orice fel de "încuscrire" politică, inclusiv una ce pare ilogică la prima vedere.

În cele din urmă, aceşti bani vor ajunge în mare parte (mai puţin nişte sume ce se vor "sifona", aşa cum se întâmplă de 30 de ani în România) să dezvolte comunităţile locale la conducerea cărora se află în majoritate primari din cele trei partide. Astfel, s-ar putea ca acest "gambit bolivian" (Bolivia e doar prima ţară cu steag roşu-galben-verde care mi-a venit în minte, nu are altă legătură) să fie câştigător pentru cele trei formaţiuni politice. Iar imaginea foarte proastă din momentul de faţă a acestei posibile alianţe ar putea să fie sacrificiul asumat pentru avantajul de a obţine peste câţiva ani voturile celor ce vor vedea cum li se dezvoltă localităţile, pentru că oamenii simpli sunt mult mai interesaţi de asfaltul prost de pe uliţă decât de discursurile elegante de la televizor.