Mai puţini, mai săraci, mai proşti

Început în luna martie, recensământul populaţiei României se apropie de sfârşit. După ce a închis cele 12 centre de autorecenzare asistată, Primăria Galaţi a decis, la începutul acestei luni, să reînfiinţeze patru dintre ele, apoi alte două şi, imediat, încă unul, în timp ce Direcţia Judeţeană de Statistică a înfiinţat, la rândul ei, 20 de puncte fixe de recenzare în localităţile judeţului. Decizia mi-a atras atenţia din start şi m-am gândit că e ceva în neregulă. Iar cifrele date publicităţii vineri de Direcţia Judeţeană de Statistică mi-au confirmat bănuiala. Practic, numărul de gălăţeni care s-au recenzat, cu doar câteva zile înainte de finalul campaniei, este mult mai mic decât se preconiza.

Dincolo de faptul că este aşteptată o scădere a populaţiei judeţului cu aproape 50.000 de persoane (de la 536.167 de locuitori, în 2011, la 489.476, în 2022), cifrele de până acum arată faptul că suntem, de fapt, mult mai puţini. În municipiul Galaţi, unde estimarea este de 226.019 locuitori, s-au recenzat doar 177.756 de persoane, adică 78,65%. Avem, aşadar cu aproape 50.000 de locuitori mai puţin sau, în cel mai bun caz, 50.000 de oameni indiferenţi la solicitările autorităţilor. După părerea mea, mixul celor două categorii este dominat de cei plecaţi din ţară şi despre care nu se ştie nimic. Asta ca să nu mai aducem în discuţie diferenţa uriaşă până la 300.000, cifră pe care o folosesc oficialii când le convine şi care reprezintă oameni ce (încă) figurează cu domiciliul în Galaţi...

Problema care se pune în continuare este centrată pe faptul că foarte multe chestiuni care ne privesc direct sunt strâns legate de numărul populaţiei. De exemplu, alocările de fonduri de la buget şi repartizarea banilor europeni se fac în mare parte în funcţie de numărul de locuitori, aşa că mai puţini înseamnă, în acest caz, mai săraci. Mai sunt multe altele influenţate de populaţie, de la numărul de poliţişti locali sau de consilieri la rangul oraşului. Iar pragul de 200.000 de locuitori este foarte important, astfel că se justifică încercarea disperată a autorităţilor de a îngrăşa porcul în ajun. Practic, oraşele sub 200.000 de locuitori pierd calitatea de municipii de rangul I, care aduce după sine o mulţime de alte dezavantaje, printre care, de exemplu, imposibilitatea de a înfiinţa zone metropolitane sau dificultăţi de finanţare pentru instituţiile de interes naţional (universităţi, teatre, spitale).

Cât despre cel de-al treilea termen din titlu, oricât de tare ne-ar deranja, este de domeniul evidenţei că din oraş au plecat în special tinerii studenţi sau specialişti şi muncitorii calificaţi (încercaţi să găsţi un electrician sau un instalator şi o să-mi daţi dreptate!), în timp ce forţa de muncă necalificată ajunsă în Occident provine majoritar din rural.

Daea suntem fiii ploii

În romanul "Un yankeu la curtea regelui Arthur" al scriitorului american Mark Twain, un capitol important este dedicat salvării protagonistului cu ajutorul unei eclipse, despre care acesta ştia că urmează să se producă şi o "prezice", demonstrându-și astfel puterea în faţa "gazdelor" sale ignorante din Anglia secolului al VI-lea. De-a lungul istoriei, mulţi oameni politici şi nu numai au reuşit să beneficieze de pe urma fenomenelor naturale previzibile, pe care le aflau de la învăţaţii vremii, punându-le pe seama propriilor puteri magice. Au existat războaie care au început sau s-au sfârşit pe motiv de eclipse de Lună sau de Soare, decese ale unor personalităţi "anunţate" de alinieri de astre şi câte şi mai câte. Un exemplu rămas celebru este cel al lui Cristofor Columb, care în 1504 le-a "ascuns" Luna populaţiilor indigene din America abia (re)descoperită şi le-a convins să i se supună, folosind un calendar al eclipselor care în Europa era deja tipărit.
Deşi poate părea incredibil, şarlatanii de genul acesta au încă darul de a-i prosti pe naivi şi sute de ani mai târziu, după cum s-a dovedit la finele săptămânii trecute, în teritoriul păstorit de arhiepiscopul Teodosie. Având sub sutană prognoza meteo care anunţase de câteva zile ploaie pentru sâmbătă, mai marele religios al Dobrogei s-a rugat vineri după-amiază pe un câmp din apropierea Constanţei şi, ce să vezi, a doua zi chiar a plouat. De ce n-o fi făcut arhiepiscopul rugăciuni până acum şi a aşteptat să fie compromise de secetă toate culturile agricole din zonă e o "enigmă" pe care numai prognoza meteo zgârcită cu precipitaţiile anul ăsta o poate explica!
După ce Teodosie "a adus ploaia", s-a băgat în seamă şi ministrul Agriculturii, Petre Daea, care ne-a explicat doct că este de acord cu rugăciunile pentru ploaie. Dându-şi seama că este totuşi ministru în guvernul unei ţări din Uniunea Europeană a secolului 21, nea Petre ne-a servit apoi "poezia" cu refacerea sistemului de irigaţii, pe care ne-o tot recită de prin 2004, când a fost pentru dată ministru al Agriculturii. Au trecut de-atunci 18 ani şi nu s-a întâmplat mai nimic, cum nu se va întâmpla cel mai probabil nici în acest nou mandat al său, pentru că... austeritate, criză, război, pandemie, motivele "clasice" pe care le-aţi tot auzit în ultimele trei decenii.
Aşa că nu ne rămâne decât să ne rugăm în continuare pentru ploaie şi să sperăm în recolte de 25-30 de milioane de tone anual pe vreme bună. Ignorăm cu nonşalanţă, în tot acest timp, faptul că România poate produce lejer 70-80 de milioane de tone, doar cu investiţii şi organizare. Din păcate, n-o să le avem niciodată şi vom mai rămâne ani buni fiii ploii, atâta timp cât alegem să ne conducă doar impostori şi demagogi.

Împăratul e gol. Şi litoralul românesc!

Pe litoralul românesc au fost weekendul trecut în jur de 60.000 de turişti. Ţinând cont de faptul că suntem în vârf de sezon, cifra este neaşteptat de mică, în condiţiile în care în anii de dinaintea pandemiei ajungeau la mare peste 200.000 de români. Ce s-a întâmplat?

"Românii experimentează marea evadare, pentru că au acum posibilitatea de a ieşi din ţară fără restricţiile impuse de pandemia de COVID-19", este părerea reprezentanţilor federaţiei patronale din turism. O explicaţie foarte, foarte "subţire", care arată mai degrabă neputinţa şi/sau neştiinţa oamenilor de afaceri români din industria ospitalităţii de a se adapta standardelor internaţionale şi cerinţelor românilor, care au acum numeroase termene de comparaţie. Degeaba s-au plâns turiştii ani la rând de mâncarea proastă, cazarea insalubră sau costurile mult umflate. Patronii noştri par că nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase, când de fapt au profitat atâţia ani de faptul că majoritatea românilor nu ştiau cum este "afară", unde preţurile decente, servirea ireproşabilă şi curăţenia lună nu sunt opţionale, ca în majoritatea "stabilimentelor" de pe litoralul românesc. "Afaceriştii" au făcut astfel bani timp de 30 de ani din ignoranţa românilor şi din mila statului, care a inventat pentru ei vouchere de vacanţă cu destinaţie impusă, scăderi de TVA, reduceri de impozite, promovări la târguri din străinătate, investiţii în amenajarea plajelor, în timp ce ei, marii patroni, n-au mişcat un deget şi n-au făcut decât să aştepte români sosiţi la jumulit.

Ei bine, se pare că "distracţia" s-a încheiat, iar jumuliţii au învăţat că pot să-şi facă vacanţa la jumătate de preţ în alte ţări, unde, să vezi şi să nu crezi, există inclusiv respect faţă de clienţii care-ţi fac afacerea să meargă, nu este la putere sictirul suveran cu care eşti tratat în România.

Poate vă amintiţi din copilărie povestea lui Andersen despre "hainele cele noi ale împăratului" pe care le lăuda toată lumea şi a fost nevoie de inocenţa unui copil care să demaşte impostura şi să arate crudul adevăr că, de fapt, împăratul era gol. Apelul la luciditate al puştiului lui Andersen ar trebui să-i trezească la realitate şi pe patronii români de pe litoral, măcar în al 12-lea ceas, când deja se confruntă cu o problemă pe care ar fi trebuit să o rezolve de multă vreme. Altfel, asemenea împăratului din poveste, şi litoralul românesc va fi (din ce în ce mai) gol în anii ce vin.

O (mă)Ciucă la un car de români

Dacă mai aveam ceva dubii până marţi seară, acum, după ce preşedintele Iohannis a simţit nevoia să se adreseze naţiunii, chipurile, ca s-o liniştească în privinţa austerităţii ce va să vină, sunt convins că ne aşteaptă vremuri grele.

Contextul mondial, cu pandemie, război, inflaţie şi criză alimentară, este total nefavorabil, însă "performanţele" guvernului României pun aproape în fiecare zi câte-o bomboană pe colivă, prin modificări legislative care mai de care mai stupide, singurul scop al acestora fiind să mai aducă nişte bani la buget.

E mare nevoie de bani, ce-i drept, că miile de sinecuri înfiinţate lunar trebuie plătite, pensiile speciale sunt în continuare tabu, restructurarea şi eficientizarea aparatului bugetar sunt noţiuni străine social-democratului Ciucă (a, stai, că teoretic e liberal, deşi n-am văzut nicio decizie de dreapta de când conduce executivul).

Aşa că soluţia coaliţiei aflate la conducerea ţării e... mica ciupeală! Mai umblă la nişte taxe, mai aruncă bani în piaţă, ca nu cumva să slăbească inflaţia care aduce bani buni la buget prin TVA, mai modifică nişte norme de aplicare, doar, doar s-or mai acoperi găurile financiare generate de lipsa unui program de guvernare responsabil şi centrat pe dezvoltare, nu pe pomeni electorale.

Iar una dintre măsurile anunţate pentru anul care vine şi care a trecut aproape neobservată este cea a modificării sistemului de calcul al impozitului pe proprietate. Practic, valoarea impozabilă a unei case va fi dată de grila notarială, nu de Codul fiscal, ca până acum. Ca să vă daţi seama ce înseamnă asta, trebuie să punem pe masă câteva cifre. În momentul de faţă, valoarea impozabilă a unei clădiri este de 200 de euro/mp, iar cu ajustările de localitate, zonă, vechime etc. poate ajunge la 300-500 de euro/mp. La această valoare se plăteşte acum impozitul, care este cel mai adesea sub 0,1% (0,09% la Galaţi). De la 1 ianuarie anul viitor, se va trece la grila notarială, în care valoarea impozabilă la Galaţi este de 800-1.000 de euro/mp (în Bucureşti sau Cluj-Napoca este, evident, mult mai mare), iar procentajul va urca la minimum 0,1% (dar poate ajunge şi la 0,2%, prin decizie a Consiliului Local).

Vom plăti astfel impozite de cel puţin două ori mai mari decât cele din prezent. Şi dacă înmulţim cu 8-9 milioane de imobile proprietate existente în România, rezultă ceva bani pentru cheltuielile fără limită ale guvernului.

Şi chiar dacă impozitul despre care vorbim nu este venit naţional, banii respectivi pot acoperi "g(ă)urile" administraţiilor locale, la fel de flămânde ca şefii de la Bucureşti. Adaptând un pic proverbul "e suficientă o măciucă pentru a distruge un car de oale", se pare că pentru a distruge un popor e suficient un guvern (mă)Ciucă.

Stingem focul cu benzină şi inflaţia cu bani!

De când inflaţia a luat-o la galop peste tot în lume, în urma problemelor economice structurale din timpul pandemiei peste care a turnat gaz invadarea Ucrainei de către Rusia, fiecare ţară a încercat să limiteze efectele nefaste ale creşterii accelerate a preţurilor şi să ţină în frâu cât mai strâns posibil efectele colaterale, precum scăderea nivelului de trai al păturii sărace a societăţii.

Guvernul României a luat taurul de coarne din prima, dar aproape toate măsurile pe care le-a anunţat sfidează nu numai economia, ci şi bunul-simţ.

S-a început cu plafonări şi compensări la gaze şi energie electrică şi, cum-necum, românii au ieşit din iarnă destul de ok. Factura pe care o va plăti statul pentru acest lucru n-a fost făcută publică, dar cu siguranţă va costa multe investiţii sistate în educaţie, sănătate sau infrastructură.

Au urmat ajutoarele pentru cei cu venituri mici, în special pensionari, dar asta înseamnă bani (tot din redistribuiri!) aruncaţi în piaţă, măsură al cărei efect a fost tocmai continuarea presiunii inflaţioniste. Dovadă că acum inflaţia bate la porţile lui 15% şi nu se va opri aici.

După ce le-a mai închis gura şoferilor cu 50 de bani, acum se discută despre plafonarea preţului la combustibili, idee asemănătoare celebrului mercurial al vremurilor comuniste, care n-a făcut altceva decât să stabilească preţuri mici pentru produse... inexistente, determinând inclusiv apariţia celebrelor cozi, sindrom de care unii n-au scăpat nici după 30 de ani. Iar piaţa comunitară din care facem astăzi parte va accentua dispariţia produselor din galantare, pentru că marii distribuitori de carburanţi, de exemplu, sunt firme multinaţionale pe care nu le poate obliga nimeni să vândă în România la preţuri stabilite arbitrar de guvern.

Ultima tâmpenie e cea aruncată pe piaţă de Ministerul de Finanţe, care vrea să amâne plata ratelor pentru românii afectaţi de inflaţie. E extrem de "logic" să presupui că un om care nu-şi poate plăti ratele astăzi ar putea să o facă peste nouă luni, când dobânda va fi de cel puţin două ori mai mare!

La galerie se mai aruncă din când în când praf în ochii alegătorilor, cu promisiuni de supraimpozitare a veniturilor bugetare foarte mari şi a pensiilor speciale (a 100-a oară!), chestiuni populiste, cu mare priză la public, dar vădit neconstituţionale.

În rest, dacă n-a reuşit nimeni să stingă focul cu benzină, poate reuşeşte Guvernul României să stopeze inflaţia aruncând în ea cu bani. Că atunci cu mâna mea îi propun pe Ciucă şi Ciolacu la Nobelul pentru Economie, parol!

A nimerit orbul Galaţi-Brăila

De câteva luni, politicienii din arcul puterii se întrec în a arunca pe piaţă promisiuni care mai de care mai atractive pentru locuitorii din zona Galaţi - Brăila. De la podul peste Dunăre, drumul expres Galaţi - Brăila şi şoseaua ocolitoare a Galaţiului, la care deja se lucrează, până la mult-visatul aeroport sau utopicul drum expres Galaţi - Călăraşi, totul pare să fie la superlativ la Dunărea de Jos. Săptămâna asta cică s-ar putea să vedem scos la licitaţie studiul de fezabilitate al aeroportului, care pare că s-a transformat peste noapte în aeroport cargo, pasagerii fiind trecuţi în plan secund.

Dar nu asta e cel mai important, ci faptul că respectivii politicieni clamează, tot de aceleaşi câteva luni, excelenta colaborare dintre Galaţi şi Brăila, colaborare pe care societatea civilă şi locuitorii celor două oraşe le-o cer de cel puţin 20 de ani. S-au făcut zeci de întâlniri, au avut loc nenumărate şedinţe, s-au organizat proteste publice, s-au elaborat scrisori deschise, totul în speranţa că politicienii locului îşi vor da seama în cele din urmă că dezvoltarea acestei zone nu se poate realiza decât împreună.

Unde-aţi fost, domnilor, atâta amar de ani de când gălăţenii şi brăilenii vă spun că vor să lucreze împreună? La nivel naţional au mai fost rotaţii la guvernare, dar la Galaţi şi Brăila nu s-a schimbat nimic din punct de vedere politic, ne conduc aceleaşi partide şi aceiaşi oameni, parcă dintotdeauna, aşa că mi se pare foarte stranie această "descoperire" a necesităţii colaborării. "A fost <șoc și groază> pentru unii, când au văzut că Brăila și Galațiul își susțin reciproc proiectele", a declarat, spre exemplu, europarlamentarul brăilean Mihai Tudose, într-o conferinţă de presă comună cu omologul său gălăţean Dan Nica.

Nu, domnilor, a fost şoc şi groază să constatăm că v-au trebuit 20 de ani ca să vă daţi seama de o chestiune elementară, pe care oamenii simpli din această zonă au înţeles-o demult şi v-o cer an de an. A fost şoc şi groază să vedem cum orgoliile politicienilor locali au fost mai presus de aspiraţiile şi necesităţile oamenilor de la Dunărea de Jos mai bine de două decenii, probabil mai mult decât i-a luat orbului din poveste să nimerească Brăila.

Acum, dacă tot v-aţi dat seama, poate lăsaţi deoparte orgoliile şi nu mai inventaţi probleme inexistente, cum aţi făcut de fiecare dată până acum. Galaţiul şi Brăila merită cu siguranţă ceva mult mai de valoare decât le-aţi oferit în ultimii 20 de ani. Hai să fie-ntr-un ceas bun!

Am pierdut un tren, îl pierdem şi pe al doilea?

În ultimele săptămâni, Galaţiul s-a transformat într-o veritabilă Mecca a politicienilor. La fiecare 2-3 zile, vizitează zona vreun membru al guvernului sau al coaliţiei aflate la conducerea ţării. Evident, niciunul nu scapă prilejul de a ne aminti investiţiile care se derulează la Dunărea de Jos, dar şi planurile mai mult sau mai puţin utopice pe care executivul le are pentru această zonă.
Ce-i drept, de câţiva ani încoace, lucrurile s-au mai mişcat, după trei decenii în care am fost ocoliţi atât de decidenţii guvernamentali, cât şi de oamenii de afaceri de calibru. Se lucrează la podul peste Dunăre, la drumul expres spre Brăila, la Centura mică a oraşului (atât cât permit orgoliile politicienilor locali, care parcă vor să demonstreze că nu numai Bucureştiul poate să pună beţe-n roate), Centura mare are deja constructor, portul a trecut de prima licitaţie, iar aeroportul este încă în aşteptarea unei finanţări deocamdată incerte. În plus, Parcul Industrial pare deblocat, după ani de procese, Zona Liberă mai are teren disponibil, ca şi platformele industriale ale fostelor întreprinderi socialiste falimentate de businessmenii autohtoni. Iar odată ce infrastructura va începe să ne conecteze cu lumea civilizată, vor apărea şi investitorii, sunt convins de asta, chiar dacă poate startul nu se va da chiar în toamna asta, ci abia peste 2-3 ani.
După aceea, însă... Deşi Galaţiul este prezentat în toate ghidurile investiţionale drept raiul pe pământ în privinţa forţei de muncă, ieftină şi foarte calificată, lucrurile nu cred că (mai) stau chiar aşa. Iar cel mai recent exemplu l-a constituit bursa locurilor de muncă de luna trecută, unde numărul ofertelor l-a depăşit net pe cel al amatorilor de a se angaja. Da, salariile sunt de regulă foarte mici la bursele astea, mediul de lucru nu este nici el deloc atractiv, dar dacă nici nu treci să vezi cum mai stă treaba pe piaţa muncii e greu de presupus că vrei să te angajezi.
Şi-aşa pot (re)începe problemele, pentru că un eventual prim investitor sosit în zonă care nu va găsi suficienţi oameni pe care să-i angajeze va transmite un semnal foarte prost altor oameni de afaceri, ale căror planuri de a investi la Dunărea de Jos se pot schimba rapid. De unde să ştie aceştia că Galaţiul chiar a avut forţă de muncă de bună calitate, dar cei mai mulţi au părăsit zona sătui de promisiunile neonorate ale politicienilor. Iar ca să întorci pe plaiurile natale pe cineva stabilit de ani buni într-o altă zonă/ţară e aproape imposibil, chit că dorul de casă îi apasă pe mulţi. Şi tare mi-e teamă că, după ce am pierdut un prim tren, al investiţiilor, care s-au îngrămădit în Transilvania, suntem pe cale să îl pierdem şi pe cel de-al doilea, din cauză că drumurile mult-aşteptate ajung în poarta noastră când nu mai e nimeni acasă.