Anunţul Ministerului de Finanţe potrivit căruia numărul bugetarilor din România s-a redus în august cu 14.000 de persoane faţă de luna anterioară şi cu aproape 20.000 faţă de luna mai a adus zâmbete de satisfacţie în rândul celor ce consideră că bugetarii sunt în România mult prea mulţi.
Discuţia "numerologică" este evident mult mai amplă, pentru că la noi nu numărul de bugetari este problema, în condiţiile în care sunt multe ţări din Uniunea Europeană cu procentaje superioare de angajaţi plătiţi de stat din totalul angajaţilor. Ba unele chiar ne surclasează. Spre exemplu, bugetarii din Suedia şi Danemarca reprezintă circa 30% din totalul salariaţilor, în timp ce în România această rată nu depăşeşte 20%. Evident, cu procentaje între 20 şi 30% sunt o mulţime de alte state.
Revenind la anunţul Finanţelor, cine a avut răbdare să caute cifre mai detaliate a avut un şoc, pentru că în administraţia publică locală sunt cu 5.000 de angajaţi în plus faţă de luna mai, iar reducerea care a produs atâta bucurie s-a făcut de la... Educaţie, unde au dispărut în jur de 12.000 de oameni, cel mai probabil din cauza reducerii numărului de elevi! Bonus, faţă de ianuarie 2021, în ciuda scăderilor anunţate în ultimele luni şi a (pseudo)blocării angajărilor, avem cu 5.000 de bugetari în plus!
De fapt, marea problemă a României o reprezintă distribuţia bugetarilor, pentru că la noi creşte continuu schema de personal din administraţie, centrală şi locală, în timp ce învăţământul, sănătatea sau serviciile sociale, care în statele cu mulţi bugetari formează grosul angajaţilor la stat, în ţara noastră sunt "cenuşăresele" sistemului.
În plus, valul de pensionări din ultima vreme, determinat de mult trâmbiţata, dar niciodată începuta reformă a pensiilor speciale, a dus la disfuncţionalităţi şi în alte sisteme-cheie în afara celor menţionate, precum justiţie sau ordine publică, care au ajuns la deficit de personal, unele sectoare fiind într-o situaţie de-a dreptul critică.
În schimb, numărul celor din administrație se majorează lună de lună, chiar dacă serviciile pe care le oferă sunt de o calitate din ce în ce mai îndoielnică, iar informatizarea sistemului, care a înghiţit până acum multe miliarde de euro şi ar fi permis reduceri sau redistribuiri de personal, a rămas tot la stadiul de "Solitaire". Iar lucrul acesta îl simte oricine pe pielea lui, atunci când interacţionează cu oamenii din administraţie, mai vechi sau mai noi. Pentru că, vorba unor clasici în viaţă, s-au pensionat, da' s-au şi angajaaat...
joi, octombrie 20, 2022
sâmbătă, octombrie 08, 2022
Înghesuială mare la tăierea panglicii Schengen
România şi Bulgaria au îndeplinit criteriile tehnice de aderare la Spaţiul Schengen, care prevede libera circulaţie a persoanelor între statele membre, fără controale la frontieră, încă din martie 2011.
Cele două ţări n-au fost admise însă în Schengen din motive mai degrabă politice, Olanda, Germania, Finlanda sau Austria acuzând, pe rând sau toate odată, că lipsa reformelor în Justiţie şi corupţia fac din România şi Bulgaria pericole pentru libera circulaţie, mai ales în contextul imigraţiei în creştere din ultimul deceniu.
În cei 11 ani şi jumătate, au existat mai multe proteste ale politicienilor români faţă de amânarea sine die a aderării, însă suficient de anemice pentru a nu fi luate serios în seamă. Ei bine, în ultima săptămână, situaţia s-a schimbat radical. Practic, nu există politician român care să nu se bată cu pumnul în piept că este imperios ca România şi Bulgaria să fie primite în Spaţiul Schengen. Fiecare pe unde a putut, în discursuri oficiale sau la adunări populare, în comunicate de presă sau în declaraţii făcute pe coclauri, oamenii noştri politici acuză Europa, iar unii mai exaltaţi chiar o ameninţă.
Spre exemplu, miercuri, în sesiunea Parlamentului European consacrată acestui subiect, o mulţime de europarlamentari români au ţinut discursuri înflăcărate proaderare la tribuna forului în care peste zece zile este programat votul pentru o rezoluţie care să ceară admiterea celor două ţări. Respectivul vot nu înseamnă de fapt nimic, pentru că o astfel de rezoluţie a mai trecut, fără urmări, prin Parlamentul European în iulie 2021, iar Comisia Europeană s-a pronunţat favorabil pe subiect în repetate rânduri, fostul preşedinte Juncker fiind chiar un recordmen al promisiunilor. Decizia în acest caz aparţine însă Consiliului European (compus din șefii de stat sau de guvern ai statelor membre) şi Consiliului Uniunii Europene (miniștrii sau secretarii de stat ai domeniului discutat din ţările membre), ale căror viitoare întruniri nu au subiectul Schengen pe agenda de lucru.
Se naşte totuşi întrebarea de ce-au trecut politicienii români de la noncombatul din ultimul deceniu la vehemenţa din ultimele zile. Evident, contexul geopolitic continental a suferit schimbări majore după ce Rusia a atacat Ucraina. Iar în noile condiţii, acceptarea României în Schengen este cel mai probabil o chestiune de săptămâni sau luni, în funcţie doar de birocraţia bruxelleză, chitită uneori să pună beţe-n roate mai ceva ca a noastră. Şi dacă tot vom intra în Schengen foarte curând, nu-i aşa că dă bine la alegători să fie şi dragii noştri politicieni cât mai în faţă? Măcar la tăierea panglicii să fie prezenţi, dacă să pună umărul la construcţia politică necesară n-au fost în stare!
Cele două ţări n-au fost admise însă în Schengen din motive mai degrabă politice, Olanda, Germania, Finlanda sau Austria acuzând, pe rând sau toate odată, că lipsa reformelor în Justiţie şi corupţia fac din România şi Bulgaria pericole pentru libera circulaţie, mai ales în contextul imigraţiei în creştere din ultimul deceniu.
În cei 11 ani şi jumătate, au existat mai multe proteste ale politicienilor români faţă de amânarea sine die a aderării, însă suficient de anemice pentru a nu fi luate serios în seamă. Ei bine, în ultima săptămână, situaţia s-a schimbat radical. Practic, nu există politician român care să nu se bată cu pumnul în piept că este imperios ca România şi Bulgaria să fie primite în Spaţiul Schengen. Fiecare pe unde a putut, în discursuri oficiale sau la adunări populare, în comunicate de presă sau în declaraţii făcute pe coclauri, oamenii noştri politici acuză Europa, iar unii mai exaltaţi chiar o ameninţă.
Spre exemplu, miercuri, în sesiunea Parlamentului European consacrată acestui subiect, o mulţime de europarlamentari români au ţinut discursuri înflăcărate proaderare la tribuna forului în care peste zece zile este programat votul pentru o rezoluţie care să ceară admiterea celor două ţări. Respectivul vot nu înseamnă de fapt nimic, pentru că o astfel de rezoluţie a mai trecut, fără urmări, prin Parlamentul European în iulie 2021, iar Comisia Europeană s-a pronunţat favorabil pe subiect în repetate rânduri, fostul preşedinte Juncker fiind chiar un recordmen al promisiunilor. Decizia în acest caz aparţine însă Consiliului European (compus din șefii de stat sau de guvern ai statelor membre) şi Consiliului Uniunii Europene (miniștrii sau secretarii de stat ai domeniului discutat din ţările membre), ale căror viitoare întruniri nu au subiectul Schengen pe agenda de lucru.
Se naşte totuşi întrebarea de ce-au trecut politicienii români de la noncombatul din ultimul deceniu la vehemenţa din ultimele zile. Evident, contexul geopolitic continental a suferit schimbări majore după ce Rusia a atacat Ucraina. Iar în noile condiţii, acceptarea României în Schengen este cel mai probabil o chestiune de săptămâni sau luni, în funcţie doar de birocraţia bruxelleză, chitită uneori să pună beţe-n roate mai ceva ca a noastră. Şi dacă tot vom intra în Schengen foarte curând, nu-i aşa că dă bine la alegători să fie şi dragii noştri politicieni cât mai în faţă? Măcar la tăierea panglicii să fie prezenţi, dacă să pună umărul la construcţia politică necesară n-au fost în stare!
miercuri, septembrie 28, 2022
Winter is coming! Poate doar economic...
Referendumurile declanşate de Rusia în regiunile Doneţk, Lugansk, Herson şi Zaporojie sunt în plină desfăşurare, iar rezultatele sunt extrem de previzibile. Locuitorii aduşi cu forţa la urne vor vota pentru aderarea la Rusia, în proporţie de 90%. După acest simulacru de exerciţiu "democratic", nerecunoscut nici măcar de aliaţii tradiţionali ai Rusiei, Ucraina va pierde circa 15% din teritoriu, fără a socoti şi Crimeea, deja "aderată" acum opt ani.
Graba cu care au fost organizate referendumurile este justificată de contraofensiva ucraineană, care eliberează aproape zilnic teritorii pierdute la începutul războiului. Şi chiar dacă mobilizarea parţială decretată de ruşi ar putea aduce pe front încă 300.000 de soldaţi, aceştia, total nepregătiţi şi fără echipament, n-ar fi decât "carne de tun" în faţa unei armate extrem de motivate şi foarte bine înarmate.
Astfel, singura şansă a Moscovei de a păstra regiunile cucerite în primăvară o reprezintă integrarea acestora în Federaţia Rusă, integrare care vine la pachet cu un statut special, cel de a fi sub "umbrela" doctrinei militare oficiale ruse, ce permite folosirea oricărui tip de armament în cazul în care ţara este atacată, inclusiv uriaşul arsenal nuclear. Putin speră că, aflaţi sub ameninţarea nucleară directă, ucrainenii nu vor mai ataca regiunile nou "aderate", bazându-se şi pe faptul că oficialii de la Kiev s-au abţinut, în atâtea luni de război, să ia cu asalt Crimeea, zonă care beneficiază deja de protecţia "doctrinei nucleare", cel mai probabil chiar din cauza temerilor de a nu escalada conflictul la un nivel neconvenţional.
O a doua variantă, în caz că Donbasul va continua să rămână sub asediu şi după "aderare", ar fi detonarea pe teritoriul Ucrainei a unor nucleare tactice, bombe de mici dimensiuni, dar cu o putere de distrugere incomparabilă cu a armelor clasice. Practic, acestea pot rade de pe faţa pământului un întreg corp de armată sau chiar un oraş, în urma unor explozii de puterea celor de la Hiroshima şi Nagasaki, "minore" faţă de capacitatea nuclearelor actuale. Folosirea armelor atomice de către Rusia nu va rămâne, cel mai probabil, fără urmări, iar de la un răspuns de aceeaşi natură până la un război nuclear total n-ar mai fi decât un pas, pas care poate aduce, conform specialiştilor, în jur de cinci miliarde de victime directe şi instalarea unei ierni nucleare mortale pentru cei ce vor supravieţui exploziilor.
Parafrazând celebrul prim episod al serialului "Game of Thrones", "Winter is coming", să sperăm că iarna care va veni ne va lovi doar economic, pentru că de facturi şi inflaţie mai putem scăpa...
Graba cu care au fost organizate referendumurile este justificată de contraofensiva ucraineană, care eliberează aproape zilnic teritorii pierdute la începutul războiului. Şi chiar dacă mobilizarea parţială decretată de ruşi ar putea aduce pe front încă 300.000 de soldaţi, aceştia, total nepregătiţi şi fără echipament, n-ar fi decât "carne de tun" în faţa unei armate extrem de motivate şi foarte bine înarmate.
Astfel, singura şansă a Moscovei de a păstra regiunile cucerite în primăvară o reprezintă integrarea acestora în Federaţia Rusă, integrare care vine la pachet cu un statut special, cel de a fi sub "umbrela" doctrinei militare oficiale ruse, ce permite folosirea oricărui tip de armament în cazul în care ţara este atacată, inclusiv uriaşul arsenal nuclear. Putin speră că, aflaţi sub ameninţarea nucleară directă, ucrainenii nu vor mai ataca regiunile nou "aderate", bazându-se şi pe faptul că oficialii de la Kiev s-au abţinut, în atâtea luni de război, să ia cu asalt Crimeea, zonă care beneficiază deja de protecţia "doctrinei nucleare", cel mai probabil chiar din cauza temerilor de a nu escalada conflictul la un nivel neconvenţional.
O a doua variantă, în caz că Donbasul va continua să rămână sub asediu şi după "aderare", ar fi detonarea pe teritoriul Ucrainei a unor nucleare tactice, bombe de mici dimensiuni, dar cu o putere de distrugere incomparabilă cu a armelor clasice. Practic, acestea pot rade de pe faţa pământului un întreg corp de armată sau chiar un oraş, în urma unor explozii de puterea celor de la Hiroshima şi Nagasaki, "minore" faţă de capacitatea nuclearelor actuale. Folosirea armelor atomice de către Rusia nu va rămâne, cel mai probabil, fără urmări, iar de la un răspuns de aceeaşi natură până la un război nuclear total n-ar mai fi decât un pas, pas care poate aduce, conform specialiştilor, în jur de cinci miliarde de victime directe şi instalarea unei ierni nucleare mortale pentru cei ce vor supravieţui exploziilor.
Parafrazând celebrul prim episod al serialului "Game of Thrones", "Winter is coming", să sperăm că iarna care va veni ne va lovi doar economic, pentru că de facturi şi inflaţie mai putem scăpa...
joi, septembrie 15, 2022
Clauza suspensivă de prostit poporul
De câţiva ani buni încoace, în administraţia publică românească s-a "inventat" sau, mai bine zis, s-a generalizat, clauza suspensivă. Procedura în sine este una perfect legală şi permite desfăşurarea unei licitaţii înainte de a fi asigurată finanţarea pentru o lucrare sau un serviciu. Mai concret, se licitează, de exemplu, proiectarea şi/sau construcţia unui drum în avans, iar când vin banii, se trece deja la realizarea proiectului, fără a se mai pierde luni sau ani pentru desfăşurarea licitaţiei.
În principiu, iniţiativa este benefică, pentru că, din cauza birocraţiei sufocante din România, întârzierile pot ajunge atât de mari, încât există riscul ca investiţia cu pricina să nu se mai poartă încadra în termenele legale de plată sau de finanţare.
Tipic românesc, însă, de la o facilitate care poate salva o investiţie, s-a ajuns la abuz, astfel încât nu mai există, practic, licitaţie care să nu se desfăşoare fără "clauză suspensivă".
Pe de o parte, acest lucru le poate crea probleme mari constructorilor, care sunt obligaţi să liciteze "orbeşte" şi se pot trezi la un moment dat că şi-au adjudecat mai multe contracte decât au capacitatea de a realiza.
Pe de altă parte, oamenii simpli nu mai fac diferenţa dintre o lucrare pentru care există cu adevărat bani şi una pentru care se face licitaţie doar în aşteptarea unei posibile finanţări. Mai mult, reprezentanţii autorităţilor publice profită frecvent de confuzie şi prezintă proiectele cu clauză suspensivă ca fiind mari succese, deşi în multe cazuri nici măcar nu au apucat să depună dosarul de finanţare, iar respectiva investiţie este, de regulă, una extrem de îndepărtată în timp, iar uneori chiar iluzorie.
Exemple sunt nenumărate, numai în Galaţi fiind de notorietate modernizarea portului, construcţia aeroportului, a unui nou corp de clădire la Spitalul Judeţean şi a drumului expres Galaţi - Călăraşi, reabilitarea bulevardului Coşbuc şi a Falezei Dunării, numeroase modernizări de drumuri judeţene, restaurarea Palatului Gheorghiu, renovări energetice pentru o mulţime de clădiri şi alte zeci de proiecte care mai de care mai atractive şi mai... "suspensive".
Înţelege oricine că "negustorul" trebuie să-şi laude marfa pe care o pune pe taraba comunităţii, dar de la asta şi până la a-i minţi pe oameni cu nonşalanţă e o diferenţă cam mare. Şi totul ţine de bun-simţ, pe care însă politicienii îl au se pare doar cu... clauză suspensivă.
În principiu, iniţiativa este benefică, pentru că, din cauza birocraţiei sufocante din România, întârzierile pot ajunge atât de mari, încât există riscul ca investiţia cu pricina să nu se mai poartă încadra în termenele legale de plată sau de finanţare.
Tipic românesc, însă, de la o facilitate care poate salva o investiţie, s-a ajuns la abuz, astfel încât nu mai există, practic, licitaţie care să nu se desfăşoare fără "clauză suspensivă".
Pe de o parte, acest lucru le poate crea probleme mari constructorilor, care sunt obligaţi să liciteze "orbeşte" şi se pot trezi la un moment dat că şi-au adjudecat mai multe contracte decât au capacitatea de a realiza.
Pe de altă parte, oamenii simpli nu mai fac diferenţa dintre o lucrare pentru care există cu adevărat bani şi una pentru care se face licitaţie doar în aşteptarea unei posibile finanţări. Mai mult, reprezentanţii autorităţilor publice profită frecvent de confuzie şi prezintă proiectele cu clauză suspensivă ca fiind mari succese, deşi în multe cazuri nici măcar nu au apucat să depună dosarul de finanţare, iar respectiva investiţie este, de regulă, una extrem de îndepărtată în timp, iar uneori chiar iluzorie.
Exemple sunt nenumărate, numai în Galaţi fiind de notorietate modernizarea portului, construcţia aeroportului, a unui nou corp de clădire la Spitalul Judeţean şi a drumului expres Galaţi - Călăraşi, reabilitarea bulevardului Coşbuc şi a Falezei Dunării, numeroase modernizări de drumuri judeţene, restaurarea Palatului Gheorghiu, renovări energetice pentru o mulţime de clădiri şi alte zeci de proiecte care mai de care mai atractive şi mai... "suspensive".
Înţelege oricine că "negustorul" trebuie să-şi laude marfa pe care o pune pe taraba comunităţii, dar de la asta şi până la a-i minţi pe oameni cu nonşalanţă e o diferenţă cam mare. Şi totul ţine de bun-simţ, pe care însă politicienii îl au se pare doar cu... clauză suspensivă.
vineri, septembrie 02, 2022
Pseudohaiducia guvernului social-democrat
De prin secolul al XVII-lea, timp de peste 200 de ani, haiducii au fost o prezenţă constantă în ţările române. Deşi erau, în majoritate, hoţi, tâlhari şi uneori chiar criminali, haiducii au rămas în folclor ca personaje pozitive, prin legende şi balade, prin prisma faptului că furau de la cei bogaţi şi împărţeau prada cu ţăranii săraci.
În zilele noastre, guvernul coaliţiei social-liberale tocmai a decis o "haiducie", suprataxarea producătorilor şi distribuitorilor de energie cu 100% din orice câştig suplimentar care depăşeşte un profit minimal. Executivul susţine că această măsură a fost luată după ce s-a constatat că anul trecut s-au făcut tranzacţii în piaţă la preţuri şi de trei ori mai mari decât cele considerate acum decente. Întrebarea este dacă jaful de iarna trecută nu s-a desfăşurat cumva cu acordul tacit al autorităţilor, care, pentru o sumă de trei ori mai mare, au încasat de trei ori mai multe taxe, din care o foarte mică parte s-a întors la "ţărani", prin plafonarea preţurilor.
O altă "haiducie" recentă o reprezintă anunţarea creşterii salariului minim brut la 3.000 de lei. Pe scurt, 450 de lei pentru fiecare salariat sunt scoşi din buzunarul "îmbuibaţilor" de patroni, din care aproape 200 de lei ajung la stat prin taxele pe muncă, iar alţi vreo 50 de lei prin TVA. Din aceşti aproape 250 de lei, se întorc la "ţărani" cam jumătate, prin majorarea punctului de pensie, ca să aibă ce cheltui poporul pe produse şi servicii purtătoare de TVA serios umflată de inflaţie.
În general, cam toate măsurile guvernamentale luate în ultimii doi ani au acelaşi scop, acela de a găsi noi şi noi metode de a strânge cât mai mulţi bani la buget, pentru a acoperi dezmăţul salarial (cu angajări pe bandă rulantă, pe salarii duble faţă de mediul concurenţial privat) şi investiţional (de la cumpărarea de bile şi borduri la elaborarea a mii de SF-uri pentru proiecte SF) de stat, pe care coaliţa aflată la putere îl face din ce în ce mai pe faţă şi mai fără ruşine.
Din păcate, educaţia economică a marii mase a populaţiei României este suficient de precară încât să rămână cu impresia că această pseudohaiducie guvernamentală, în urma căreia poporul primeşte şi el câteva firimituri, chiar este benefică populaţiei pe termen lung şi merită o baladă şi... o ştampilă la viitoarele alegeri.
În zilele noastre, guvernul coaliţiei social-liberale tocmai a decis o "haiducie", suprataxarea producătorilor şi distribuitorilor de energie cu 100% din orice câştig suplimentar care depăşeşte un profit minimal. Executivul susţine că această măsură a fost luată după ce s-a constatat că anul trecut s-au făcut tranzacţii în piaţă la preţuri şi de trei ori mai mari decât cele considerate acum decente. Întrebarea este dacă jaful de iarna trecută nu s-a desfăşurat cumva cu acordul tacit al autorităţilor, care, pentru o sumă de trei ori mai mare, au încasat de trei ori mai multe taxe, din care o foarte mică parte s-a întors la "ţărani", prin plafonarea preţurilor.
O altă "haiducie" recentă o reprezintă anunţarea creşterii salariului minim brut la 3.000 de lei. Pe scurt, 450 de lei pentru fiecare salariat sunt scoşi din buzunarul "îmbuibaţilor" de patroni, din care aproape 200 de lei ajung la stat prin taxele pe muncă, iar alţi vreo 50 de lei prin TVA. Din aceşti aproape 250 de lei, se întorc la "ţărani" cam jumătate, prin majorarea punctului de pensie, ca să aibă ce cheltui poporul pe produse şi servicii purtătoare de TVA serios umflată de inflaţie.
În general, cam toate măsurile guvernamentale luate în ultimii doi ani au acelaşi scop, acela de a găsi noi şi noi metode de a strânge cât mai mulţi bani la buget, pentru a acoperi dezmăţul salarial (cu angajări pe bandă rulantă, pe salarii duble faţă de mediul concurenţial privat) şi investiţional (de la cumpărarea de bile şi borduri la elaborarea a mii de SF-uri pentru proiecte SF) de stat, pe care coaliţa aflată la putere îl face din ce în ce mai pe faţă şi mai fără ruşine.
Din păcate, educaţia economică a marii mase a populaţiei României este suficient de precară încât să rămână cu impresia că această pseudohaiducie guvernamentală, în urma căreia poporul primeşte şi el câteva firimituri, chiar este benefică populaţiei pe termen lung şi merită o baladă şi... o ştampilă la viitoarele alegeri.
joi, august 04, 2022
Cel alb, cel roşu, cel negru, cel galben. Apocaliptici
La început a fost "ciuma", pandemia de COVID-19, care a pus lacătul pe întreaga planetă, din primele luni ale lui 2020. Au trecut doi ani şi jumătate de la cele dintâi cazuri de infectare, iar bilanţul este terifiant: aproape 600 de milioane de îmbolnăviri (şi asta doar în ţările care au luat în serios testarea) şi 6,5 milioane de decese. Şi încă nu am scăpat, chiar dacă specialiştii consideră că boala a devenit endemică şi nu mai reprezintă un pericol planetar.
Apoi a început războiul, odată cu invadarea Ucrainei de către Rusia, în februarie anul acesta. Pe frontul din Donbas se dau lupte grele, iar confruntarea este departe de sfârşit. Mai mult, tot mai multă lume se teme că se va extinde dincolo de teritoriul Ucrainei. Iar după cum se umflă muşchii pe diverse meridiane ale globului (China - Taiwan/SUA, Israel - Iran, Serbia - Kosovo, Turcia - Kurdistan, Armenia - Azerbaidjan sau Coreea de Nord... de una singură), nu este deloc exclus să vedem noi confruntări armate, care să degenereze în final într-un adevărat război mondial. Deocamdată, populaţia afectată se numără în zeci de milioane de persoane, dar o eventuală escaladare globală ar putea urca bilanţul şi în acest caz la sute de milioane de victime.
Dincolo de pierderile umane şi materiale de pe frontul ucrainean, consecinţa cea mai importantă a conflictului pare să fie foametea, în zonele afro-asiatice sărace, dependente de exporturile de cereale ale celor două combatante din Donbas, fiind deja penurie de alimente, accentuată şi de seceta mai prezentă în lume decât oricând. Iar creşterea galopantă a preţurilor la energie a afectat inclusiv ţările europene bogate, unde o bună parte din populaţie a ajuns să se teamă serios de ziua de mâine. Şi ăsta nu este probabil decât începutul. La fel ca în primele două exemple, probabilitatea de a exista sute de milioane de oameni afectaţi este aproape certă.
Ciuma, războiul, foametea... Nu sunt eu foarte religios, dar asemănarea cu cei patru călăreţi ai Apocalipsei descrişi în Noul Testament este izbitoare. Din păcate, cel de-al patrulea cavaler care vesteşte Apocalipsa dinaintea Judecăţii de Apoi este... moartea, situaţie care, în cazul izbucnirii unui război mondial, este cât se poate de posibilă, în condiţiile în care arsenalele nucleare ale lumii au suficientă putere încât să distrugă întreaga lume de zeci sau de sute de ori. Şi nu este nevoie decât de o apăsare de buton, din greşeală sau din disperare.
Calul alb (ciuma), calul roşu (războiul) şi calul negru (foametea) galopează deja prin lume şi fac ravagii serioase. Nu ne rămâne decât să sperăm (sau să ne rugăm, în context) că armăsarul galben-vânăt (moartea) ne va ocoli. Măcar de data asta, ţinând cont că e prima oară când "cavalerii" s-au arătat omenirii atât de aproape...
Apoi a început războiul, odată cu invadarea Ucrainei de către Rusia, în februarie anul acesta. Pe frontul din Donbas se dau lupte grele, iar confruntarea este departe de sfârşit. Mai mult, tot mai multă lume se teme că se va extinde dincolo de teritoriul Ucrainei. Iar după cum se umflă muşchii pe diverse meridiane ale globului (China - Taiwan/SUA, Israel - Iran, Serbia - Kosovo, Turcia - Kurdistan, Armenia - Azerbaidjan sau Coreea de Nord... de una singură), nu este deloc exclus să vedem noi confruntări armate, care să degenereze în final într-un adevărat război mondial. Deocamdată, populaţia afectată se numără în zeci de milioane de persoane, dar o eventuală escaladare globală ar putea urca bilanţul şi în acest caz la sute de milioane de victime.
Dincolo de pierderile umane şi materiale de pe frontul ucrainean, consecinţa cea mai importantă a conflictului pare să fie foametea, în zonele afro-asiatice sărace, dependente de exporturile de cereale ale celor două combatante din Donbas, fiind deja penurie de alimente, accentuată şi de seceta mai prezentă în lume decât oricând. Iar creşterea galopantă a preţurilor la energie a afectat inclusiv ţările europene bogate, unde o bună parte din populaţie a ajuns să se teamă serios de ziua de mâine. Şi ăsta nu este probabil decât începutul. La fel ca în primele două exemple, probabilitatea de a exista sute de milioane de oameni afectaţi este aproape certă.
Ciuma, războiul, foametea... Nu sunt eu foarte religios, dar asemănarea cu cei patru călăreţi ai Apocalipsei descrişi în Noul Testament este izbitoare. Din păcate, cel de-al patrulea cavaler care vesteşte Apocalipsa dinaintea Judecăţii de Apoi este... moartea, situaţie care, în cazul izbucnirii unui război mondial, este cât se poate de posibilă, în condiţiile în care arsenalele nucleare ale lumii au suficientă putere încât să distrugă întreaga lume de zeci sau de sute de ori. Şi nu este nevoie decât de o apăsare de buton, din greşeală sau din disperare.
Calul alb (ciuma), calul roşu (războiul) şi calul negru (foametea) galopează deja prin lume şi fac ravagii serioase. Nu ne rămâne decât să sperăm (sau să ne rugăm, în context) că armăsarul galben-vânăt (moartea) ne va ocoli. Măcar de data asta, ţinând cont că e prima oară când "cavalerii" s-au arătat omenirii atât de aproape...
sâmbătă, iulie 30, 2022
Cine sapă groapa altuia...
Ajuns în ziua 156, războiul din Ucraina nu dă niciun semn că s-ar putea încheia curând. Şi chiar dacă Rusia a cucerit aproape întregul Lugansk şi mare parte din Doneţk, ca să nu mai punem la socoteală Crimeea, Ucraina rezistă şi pare net favorită, în condițiile în care resursele ruşilor au început să se împuţineze. Armata lui Putin scoate deja din depozite arme foarte vechi, iar în ceea ce priveşte oamenii are clar probleme.
Cecenii s-au retras în munţii lor, după ce s-au războit mai mult pe reţelele de socializare decât pe front, iar acum visează la arme sofisticate pentru a-şi apăra râul şi ramul pe care nu le atacă nimeni. Buriaţii, aflaţi multă vreme în prima linie a ostilităților, au fost trimişi la odihnă, iar acum nu mai vor să se întoarcă şi să fie carne de tun, mai ales că la împărţirea bunurilor furate din Ucraina n-au prea fost luaţi în calcul.
În plus, economia rusă este anesteziată de sancţiuni şi va face implozie curând, în ciuda optimismului afişat de oficiali, iar nemulțumirile populare nu vor întârzia să apară, chiar dacă pe la colţuri la început, ca-n orice regim totalitar.
În condițiile în care ucrainenii sunt gata de contraofensivă, războiul s-ar putea prelungi serios. Cum pierderile Rusiei sunt deja uriaşe, încă un an sau doi de război ar putea reduce dramatic puterea militară a Rusiei, iar armata nu va mai putea controla uriaşul teritoriu al ţării, pe fondul problemelor sociale. Dacă şi "ţarul "Putin" va fi obligat să cedeze puterea unui lider necunoscut, "imperiul" s-ar putea face ţăndări la fel de rapid precum "cortina de fier" în 1989.
Într-o astfel de situaţie, "noua" Rusie va fi probabil o ţară cu o treime, cel mult jumătate din suprafaţa actuală, concentrată în jurul Moscovei, relativ bine industrializată, dar fără resurse semnificative, astfel că din punct de vedere economic ar fi cam de talia statelor est-europene foste comuniste, numai bună de piaţă de desfacere pentru China şi Occident. Hălci mari din "imperiu", gen Siberia (centru), Iacuţia (est) sau Neneţia (nord), ar putea deveni republici de sine stătătoare, iar resursele naturale uriaşe de care dispun le-ar asigura un nivel de trai comparabil cu al Europei de Vest, evident dacă vor avea şansa unor "despoți luminaţi", nu a unor satrapi, pentru că un regim democratic e greu de instaurat din prima. Ar fi posibilă şi desprinderea unor ţări mai mici, unde populaţiile neruse sunt semnificative şi afişează un naţionalism bine dezvoltat - gen Tatarstan, Başchiria, Buriaţia, Karelia sau chiar o federaţie de republici caucaziene, în frunte cu cecenii lui Kadîrov.
Şi chiar dacă ruşii au plecat la război ca să împartă Ucraina, n-ar fi deloc exclus ca ei să fie în cele din urmă cei împărţiţi.
Cecenii s-au retras în munţii lor, după ce s-au războit mai mult pe reţelele de socializare decât pe front, iar acum visează la arme sofisticate pentru a-şi apăra râul şi ramul pe care nu le atacă nimeni. Buriaţii, aflaţi multă vreme în prima linie a ostilităților, au fost trimişi la odihnă, iar acum nu mai vor să se întoarcă şi să fie carne de tun, mai ales că la împărţirea bunurilor furate din Ucraina n-au prea fost luaţi în calcul.
În plus, economia rusă este anesteziată de sancţiuni şi va face implozie curând, în ciuda optimismului afişat de oficiali, iar nemulțumirile populare nu vor întârzia să apară, chiar dacă pe la colţuri la început, ca-n orice regim totalitar.
În condițiile în care ucrainenii sunt gata de contraofensivă, războiul s-ar putea prelungi serios. Cum pierderile Rusiei sunt deja uriaşe, încă un an sau doi de război ar putea reduce dramatic puterea militară a Rusiei, iar armata nu va mai putea controla uriaşul teritoriu al ţării, pe fondul problemelor sociale. Dacă şi "ţarul "Putin" va fi obligat să cedeze puterea unui lider necunoscut, "imperiul" s-ar putea face ţăndări la fel de rapid precum "cortina de fier" în 1989.
Într-o astfel de situaţie, "noua" Rusie va fi probabil o ţară cu o treime, cel mult jumătate din suprafaţa actuală, concentrată în jurul Moscovei, relativ bine industrializată, dar fără resurse semnificative, astfel că din punct de vedere economic ar fi cam de talia statelor est-europene foste comuniste, numai bună de piaţă de desfacere pentru China şi Occident. Hălci mari din "imperiu", gen Siberia (centru), Iacuţia (est) sau Neneţia (nord), ar putea deveni republici de sine stătătoare, iar resursele naturale uriaşe de care dispun le-ar asigura un nivel de trai comparabil cu al Europei de Vest, evident dacă vor avea şansa unor "despoți luminaţi", nu a unor satrapi, pentru că un regim democratic e greu de instaurat din prima. Ar fi posibilă şi desprinderea unor ţări mai mici, unde populaţiile neruse sunt semnificative şi afişează un naţionalism bine dezvoltat - gen Tatarstan, Başchiria, Buriaţia, Karelia sau chiar o federaţie de republici caucaziene, în frunte cu cecenii lui Kadîrov.
Şi chiar dacă ruşii au plecat la război ca să împartă Ucraina, n-ar fi deloc exclus ca ei să fie în cele din urmă cei împărţiţi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
1.jpg)
mic.jpg){kind=small}
