Să fim nu numai mai buni, ci şi mai sănătoşi!

Ministrul Sănătăţii, Alexandru Rafila, prezent săptămâna trecută la Galaţi, ne-a tuflit visul de a avea un nou (corp de) spital la standarde moderne, motivând că proiectul gălăţean nu se află pe lista celor 49 aprobată de Comisia Europeană în cadrul Planului Naţional de Redresare şi Rezilienţă (PNRR), din care oricum nu vor primi finanţare decât jumătate.

Anunţat cu surle şi trâmbiţe în ultimul an de autorităţile judeţene, noul spital rămâne astfel la stadiul de intenţie, pentru că soluţia ministerială, de a apela la un împrumut la Banca Europeană de Investiţii (BEI), nu este una realistă nici în condiţiile unor dobânzi preferenţiale sau ale unor garanţii guvernamentale, pentru că 180-200 de milioane de euro reprezintă o sumă mult prea mare şi pentru bugetul unui judeţ mai bogat. De altfel, investiţia de la Galaţi ar fi consumat mai bine de 10% din întreaga sumă alocată Sănătăţii prin PNRR. Iar trimiterea directă la BEI, deşi există şi alte fonduri europene în afară de PNRR, precum şi diverse resurse guvernamentale echivalează cu un refuz categoric al Bucureştiului de a finanţa construirea unui spital nou la Galaţi.

De fapt, "aventura" construirii unui spital modern la Galaţi a început acum vreo 15 ani, cu discuţiile despre de-acum faimosul spital regional din cartierul Cantemir, despre care autorităţile judeţene de atunci spuneau că va avea 800-1.000 de paturi şi va începe să fie construit în 2009. Vremea a trecut, fiecare guvern a făcut şi a desfăcut listele, care cuprindeau iniţial opt spitale, apoi 15, după aceea 6, reduse la 5, apoi la 3 şi tot aşa... până în anul 2020, înainte de alegeri, când ni s-a spus ba că proiectul a ajuns deja la Bruxelles pentru aprobare, ba că se doreşte finanţarea printr-un utopic parteneriat public-privat, dar, de fapt, a fost îngropat definitiv.

După alegeri, am luat-o de la capăt cu proiectul, redus ca dimensiune la jumătate, deşi între timp s-au vehiculat în zonă şi alte câteva spitale mai mici, municipale sau pe diverse specialităţi, rămase şi ele tot la stadiul de idee.

BEI-ul lui Rafila ne-a făcut însă praf toate speranţele, aşa că nu ne rămâne decât să cârpim ceea ce avem, să încercăm să aducem doctori şi echipamente, să mai distrugem din nosocomiale şi să dăm câte o mână de var, pentru că un spital nou la Galaţi a devenit deja un vis prea îndepărtat. Iar de Crăciun, ideal ar fi să fim nu numai mai buni, ci şi mai sănătoşi, dacă de spitale tot n-avem parte!

De la Viena la Budapesta, via strada Universităţii nr. 6

Am fost ocupaţi întreaga săptămână cu discuţii despre respingerea admiterii României în Spaţiul Schengen. Trebuie spus de la bun început că tratamentul pe care Austria l-a aplicat ţării noastre a fost unul profund incorect, pentru că argumentul cu nefuncţionalitatea zonei de liberă circulaţie nu stă în picioare, în condiţiile în care a votat pentru admiterea Croaţiei. Diplomaţia românească a reacţionat corect şi raţional, prin retragerea ambasadorului de la Viena şi mesaje adresate instituţiilor europene importante. Deliciul protestelor anti-austriece a fost făcut însă de reacţiile populare. Printre acestea am regăsit oameni care n-au fost în viaţa lor mai departe de Lacu Sărat sau Amara şi s-au jurat că nu se vor duce la schi în Austria, manelişti care au promis că nu vor asculta Mozart, salariaţi care şi-au tăiat live pe Facebook cardurile la băncile austriece pe care n-aveau decât resturile ultimei chenzine, apeluri la boicotarea benzinăriilor cu acţionariat austriac din partea unor indivizi care n-au avut niciodată maşină şi câte şi mai câte. De şniţelul vienez, valsul vienez, Târgul de Crăciun de la Viena şi Concertul de Anul Nou nu-mi mai permite spaţiul să detaliez.
În toată această campanie, uneori exagerat de diplomatică, alteori bazată pe strămoşescul "răzbunarea e arma prostului", a intrat cu picioarele, sâmbătă, PNL Galaţi, al cărui Comitet de Coordonare Județean a votat în unanimitate o rezoluţie prin care cere scoaterea UDMR de la guvernare. Liderul liberalilor gălăţeni, deputatul George Stângă, şi-a argumentat demersul prin faptul că acțiunile UDMR îi jignesc pe români, acuzând numeroase acţiuni anti-româneşti din partea partenerilor de coaliţie.
În definitiv, sentimentele anti-orice ale românilor vor fi surclasate întotdeauna de cele anti-maghiare, aşa că actualul val popular de ură ar putea fi uşor deturnat de suprinzătoarea mişcare a gălăţenilor. Şi cum ratarea Schengenului a exacerbat reacţiile anti-europene ale românilor, iar AUR nu este totuşi o opţiune pentru o mare parte a electoratului, aripa cu vederi naţionaliste din PNL ar putea atrage o mulţime de nemulţumiţi, pentru care problemele economice contează mai puţin decât sentimentele. Iar alegerile multiple din 2024 nu sunt deloc departe.
În plus, liderul liberalilor gălăţeni vizează de multă vreme un fotoliu ministerial, iar o eventuală reuşită în scoaterea de la guvernare a UDMR ar lăsa libere portofoliile de la Mediu (exact poziţia pe care o are în vedere George Stângă de ani buni) şi Sport (post compatibil cu studiile deputatului de Galaţi).
Dacă iniţiativa lui Stângă nu va fi câştigătoare, pierderea de imagine a PNL nu va fi foarte mare, pentru că se va pune totul în cârca filialei gălăţene, a cărei influenţă la nivel naţional este minoră. Dacă însă va avea succes, cota lui Stângă va creşte spectaculos, iar mult-doritul post de ministru nu va mai fi un vis atât de îndepărtat.

Cine n-are democraţia în sânge mai are de aşteptat

Primele meciuri din optimile de finală ale Campionatului Mondial de fotbal s-au încheiat cu calificarea a patru dintre naţionalele de top ale lumii, care s-au impus fără drept de apel. În grupe, toate au ratat câte un meci, dar în acea fază nu exista presiunea eliminării din competiţie. Odată apărută această posibilitate, granzii şi-au scos din program "floricelele", improvizaţiile, experimentele. Iar rezultatele au fost convingătoare. Echipele adverse, cu toate că au şi ele în componenţă jucători de mare valoare, n-au mai făcut faţă şi au cedat categoric. Iar diferenţa s-a făcut exact la capitolul mentalitate. O echipă cu jucători foarte buni şi-atât nu va reuşi să învingă decât în rare situaţii o formaţie care dincolo de valoarea individuală are o tradiţie, un palmares, un "pedigree" sportiv, indiferent de investiţiile sau bazinul de talente pe care nou-veniţii le pun la bătaie. Iar demonstraţia, cel puţin în fotbal, nici nu mai trebuie făcută, este dovedită din plin de cele numai opt ţări care au câştigat titlul mondial, în aproape 100 de ani de istorie, timp în care s-au aliniat la start peste 200 de selecţionate naţionale. Granzii sunt permanent în luptă pentru trofeu, cinci dintre cei opt sunt în cursă şi de această dată şi, mai mult ca sigur, unul dintre ei va câştiga şi ediţia 2022.

Fotbalul nu este însă o excepţie, tradiţia contează în toate domeniile, de la artă (imaginaţi-vă un Leonardo din Vanuatu!) la economie (spre exemplu, în ciuda faptului că pare să poată produce orice, China n-are decât un portavion, şi ăla cumpărat de la SH). Iar unul dintre domenii este chiar democraţia, pe care societatea românească o tot invocă de 30 de ani încoace, dar pe care nu reuşeşte să o aplice decât parţial, pe ici, pe colo, pe unde nu-i deranjează pe mai-marii zilei, sau cu variante autohtone "originale", adaptate la propriile năravuri. Şi nici nu-i de mirare, pentru că întotdeauna ne-a plăcut "tătucul" (fie el domnitor luminat sau dictator sinistru), sub conducerea căruia ne puteam ascunde la bine şi la greu, iar democraţia nu ne convine decât atunci când ieşim în câştig, într-un fel sau altul. Facem legi cu "portiţe" pentru eventualii infractori, facem investiţii fără strategie, doar cu gândul la câştigurile imediate, facem politică de azi pe mâine, cât să ne punem la adăpost pe noi şi pe-ai noştri. Ei bine, toate micile golănii de genul "merge şi-aşa" ne ţin pe loc de 30 de ani şi ne vor ţine multă vreme de-acum încolo în ceea ce priveşte instaurarea unei democraţii adevărate. Exact cum se întâmplă în fotbal cu echipele fără tradiţie, care n-ajung niciodată la titlu...

Bucuraţi-vă de eliminarea MCV, Schengenul vine mai încolo!

Consiliul JAI, care reuneşte miniștrii de Justiție și de Afaceri Interne din toate statele membre ale Uniunii Europene, se va întruni, în luna decembrie, pentru a decide aderarea Croaţiei, României şi Bulgariei la spaţiul european de liberă circulaţie.

Pe măsură ce se apropie întâlnirea, politicienii autohtoni au început s-o scalde în privinţa unui vot care să confere României statutul de ţară membră a Spaţiului Schengen, deşi în ultimele 2-3 luni au fost foarte vocali şi categorici. Cel mai probabil, veştile care circulă "pe surse" prin cancelariile occidentale nu sunt tocmai favorabile României, chiar dacă la nivel oficial optimismul alor noştri este la cote destul de înalte. Unii politicieni consideră chiar că România ar putea fi decuplată de Bulgaria şi premiată cu admiterea, în timp ce vecinii de la sud ar trebui să mai aştepte. Această variantă este însă foarte puţin probabilă, pentru că Europa ne-a tratat întotdeauna "la pachet", încă de la intrarea în Uniune, în 2007.

Avem, ce-i drept, o recomandare a Comisiei Europene (nici nu se mai ştie a câta), politicianistă până-n măduva oaselor, dar şi două state, Suedia şi Austria, care s-au alăturat între timp "duşmanului de clasă" Olanda. Situaţia este expusă sec în cel mai nou banc din spaţiul mioritic, în care este "lăudată" intensa activitate a diplomaţiei româneşti, al cărei lobby a dus la... triplarea numărului de state care nu ne vor în Schengen.

Între timp, cum orizontul liberei circulaţii se îndepărtează vizibil de România şi Bulgaria, Comisia Europeană a scos din traista cu daruri de Crăciun eliminarea MCV (Mecanismul de Cooperare şi Verificare) pentru cele două ţări, chiar dacă nici de data aceasta decizia nu este una finală. Măcar să avem şi noi o bucurie în luna cadourilor, că ni s-au lungit urechile de când aşteptăm cuminţi în banca a doua să ne bage şi pe noi în seamă premianţii Europei.

Şi-avem mare nevoie de bucuria asta mică şi platonică, pentru că iarna care vine nu se anunţă deloc uşoară, cu o criză economică pe care abia de-acum o vom simţi (scăderea puterii de cumpărare va începe să genereze şomaj cât de curând), un război la graniţă căruia nu i se întrevede un final în viitorul apropiat, la care se adaugă "reuşitele" guvernamentale ce vor ţine inflaţia la două cifre cel puţin încă un an şi vor încetini absorbţia fondurilor europene prin încăpăţânarea cu care se agaţă de pensiile speciale, cele "eliminate" în 30 de zile în fiecare campanie electorală...

Spune-mi cine-ţi sunt rechinii imobiliari, ca să-ţi spun dacă eşti tigru economic sau pisică maidaneză!

Cu cinci ani în urmă, Primăria Galaţi se muta într-un nou sediu, construit pe fundaţia unei clădiri abandonate în 1989 ("Casa aplaudacilor"), care a scos din bugetul local peste 25 milioane de lei doar până la inaugurare, pentru că ulterior au existat multe alte cheltuieli.

Acum doi ani, Universitatea "Dunărea de Jos" a cumpărat clădirea în care funcţiona "motorul tehnologic al oraşului", căzut la datorie sub "competentă" administrare politică, în condiţiile în care sectorul IT din alte oraşe a înflorit. Parcul de Soft, primul inaugurat în ţară şi tot primul falimentat, s-a transformat astfel în Facultatea de Medicină, după 6,5 milioane de lei cheltuiţi pentru clădire şi dotări, în primă fază.

În această toamnă, impozantul sediu al BCR de pe strada Brăilei a fost cumpărat de municipalitate contra sumei de 6,5 milioane de lei, fără a lua în calcul cheltuielile ce urmează să fie făcute după mutarea efectivă în fosta bancă a Direcţiei de Taxe şi Impozite a Primăriei.
La începutul acestei săptămâni, Senatul Universităţii gălăţene a aprobat deblocarea sumei de 12,5 milioane de lei pentru a începe demersurile de cumpărare a fostului sediu al Primăriei, aflat acum în proprietate privată.
Cel mai probabil, Primăria şi Universitatea chiar aveau nevoie de aceste spaţii, dar am trecut în revistă tranzacţiile, cele mai mari din ultimii ani, pentru a arăta cine sunt cei mai importanţi investitori imobiliari din Galaţi. Vorbim despre două instituţii bugetare, cu un număr de salariaţi care le situează şi printre cei mai mari angajatori ai Galaţiului.

Nici vorbă de vreun investitor privat important care să-şi facă intrarea în oraş în această perioadă. Au existat, evident, câteva preluări de imobile, dar niciuna dintre tranzacţii nu (cred că) s-a ridicat la nivelul celor patru menţionate, ele fiind mai degrabă investiţii imobiliare clasice ale unor oameni de afaceri locali care (nici ei) n-au (mai) avut curajul să se lanseze în noi businessuri la Galaţi. Ar mai fi terenul Mehid, dar acolo e clar că e vorba de un intermediar, nu de un investitor.

Şi chiar dacă drumurile de legătură cu lumea, care ne lipsesc enorm, au început să se construiască, gălăţenii s-au plictisit să le aştepte şi au tot părăsit oraşul. O simplă plimbare pe străzile principale, împânzite de anunţuri de angajare şi de spaţii scoase la vânzare/închiriere, demonstrează din plin acest lucru. Iar când singurii mari investitori imobiliari ai oraşului, aşa-zişii "rechini", sunt Primăria şi Universitatea, e clar că la nivel macro ceva scârţâie serios în economia gălăţeană, care tot aşteaptă să se transforme în tigru de 30 de ani încoace, dar miaună din ce în ce mai stins.

Dovada unei pieţe a muncii disfuncţionale

Conform Institutului Naţional de Statistică, salariul mediu brut era în România, la finele primului semestru al anului, de 6.413 lei, corespunzător unui salariu mediu net de 3.977 de lei. Concret, nu mai puţin de 38% din veniturile salariale ale unui angajat din România reprezintă dări la stat, şi asta doar în primă fază, fără a lua în calcul diverse alte impozite ulterioare, cum ar fi cele pe proprietate, sau taxa pe valoarea adăugată. De inflaţia din ultima perioadă nici nu mai are rost să discutăm. De aici rezultă o primă problemă a economiei româneşti, respectiv taxarea excesivă a muncii, care nu permite consolidarea unei clase de mijloc, clasă care reprezintă "motorul" oricărei economii dezvoltate.

Un alt indicator salarial relevant pentru o economie este salariul median, care reprezintă nivelul față de care jumătate dintre salariaţi câştigă mai puţin, iar cealaltă jumătate mai mult. În România, conform unor calcule realizate de site-ul cursdeguvernare.ro, acest salariu median era, la aceeaşi dată ca mai sus (30 iunie), de circa 3.400 de lei brut, ceea ce corespunde unui salariu net de aproximativ 2.000 de lei, sumă câştigată de 55% dintre salariaţii români.

În acelaşi timp, mai puţin de 15% dintre români sunt plătiţi cu sume mai mari decât salariul mediu.

Într-o economie funcţională, diferenţa dintre cele două salarii (mediu şi median) este în general relativ mică, în favoarea salariului mediu. Inclusiv salariul minim european, adoptat recent de Parlamentul European, prevede că acesta trebuie să fie 50% din salariul mediu sau 60% din salariul median, această proporţie fiind considerată una standard. Concret, la un salariu mediu de 6.500 de lei brut ar trebui să corespundă un salariu median de 5.400 de lei brut. Or, în România, acesta este de numai 3.400 de lei brut, adică mai puţin de două treimi decât ar fi normal!

Această diferenţă uriaşă dintre salariul median şi salariul mediu este încă o dovadă că piaţa muncii din România este profund disfuncţională, iar cauzele nu pot fi decât măsurile populiste pe care le-au luat politicienii noştri de-a lungul anilor, prin creşteri din pix ale salariilor unor categorii sociale (bugetari, în special, dar nu numai), necorelate absolut deloc cu eficienţa şi productivitatea muncii. Iar asta a dus la o emigraţie excesivă şi la o criză accentuată în ţară de oameni calificaţi, situaţie care influenţează negativ din ce în ce mai mult întreaga economie românească şi se va perpetua pe termen lung, pentru că acum este foarte greu de corectat fără a genera probleme sociale majore.

S-au pensionat, da' s-au şi angajaaat

Anunţul Ministerului de Finanţe potrivit căruia numărul bugetarilor din România s-a redus în august cu 14.000 de persoane faţă de luna anterioară şi cu aproape 20.000 faţă de luna mai a adus zâmbete de satisfacţie în rândul celor ce consideră că bugetarii sunt în România mult prea mulţi.

Discuţia "numerologică" este evident mult mai amplă, pentru că la noi nu numărul de bugetari este problema, în condiţiile în care sunt multe ţări din Uniunea Europeană cu procentaje superioare de angajaţi plătiţi de stat din totalul angajaţilor. Ba unele chiar ne surclasează. Spre exemplu, bugetarii din Suedia şi Danemarca reprezintă circa 30% din totalul salariaţilor, în timp ce în România această rată nu depăşeşte 20%. Evident, cu procentaje între 20 şi 30% sunt o mulţime de alte state.

Revenind la anunţul Finanţelor, cine a avut răbdare să caute cifre mai detaliate a avut un şoc, pentru că în administraţia publică locală sunt cu 5.000 de angajaţi în plus faţă de luna mai, iar reducerea care a produs atâta bucurie s-a făcut de la... Educaţie, unde au dispărut în jur de 12.000 de oameni, cel mai probabil din cauza reducerii numărului de elevi! Bonus, faţă de ianuarie 2021, în ciuda scăderilor anunţate în ultimele luni şi a (pseudo)blocării angajărilor, avem cu 5.000 de bugetari în plus!

De fapt, marea problemă a României o reprezintă distribuţia bugetarilor, pentru că la noi creşte continuu schema de personal din administraţie, centrală şi locală, în timp ce învăţământul, sănătatea sau serviciile sociale, care în statele cu mulţi bugetari formează grosul angajaţilor la stat, în ţara noastră sunt "cenuşăresele" sistemului.

În plus, valul de pensionări din ultima vreme, determinat de mult trâmbiţata, dar niciodată începuta reformă a pensiilor speciale, a dus la disfuncţionalităţi şi în alte sisteme-cheie în afara celor menţionate, precum justiţie sau ordine publică, care au ajuns la deficit de personal, unele sectoare fiind într-o situaţie de-a dreptul critică.

În schimb, numărul celor din administrație se majorează lună de lună, chiar dacă serviciile pe care le oferă sunt de o calitate din ce în ce mai îndoielnică, iar informatizarea sistemului, care a înghiţit până acum multe miliarde de euro şi ar fi permis reduceri sau redistribuiri de personal, a rămas tot la stadiul de "Solitaire". Iar lucrul acesta îl simte oricine pe pielea lui, atunci când interacţionează cu oamenii din administraţie, mai vechi sau mai noi. Pentru că, vorba unor clasici în viaţă, s-au pensionat, da' s-au şi angajaaat...