Majorarea pensiilor în septembrie, între promisiuni şi calcule

De câteva săptâmâni bune, aproape că nu există zi în care reprezentanţi ai Ministerului Muncii să nu se laude cu majorarea pensiilor din luna septembrie, prin intrarea în vigoare a punctelor de stabilitate. Date de aplicare sigure, exemple de calcul din care reies cifre neverosimile, o altă indexare importantă în ianuarie 2025 şi multe alte promisiuni care mai de care mai spectaculoase, toate fac parte din "arsenalul" scos la bătaie odată cu intrarea guvernanţilor în campania electorală.

În teorie, noul sistem al punctelor de stabilitate este o măsură bună, care oferă un bonus, foarte important în cazul pensiilor mici, celor care au muncit mai mult de 25 de ani, şi aduce în prim-plan principiul contributivităţii, avantajându-i pe cei ce au cotizat efectiv perioade îndelungate de timp. Tot în teorie, din cele 4,7 milioane de pensii aflate în plată, circa 3 milioane ar trebui să fie majorate în septembrie, ceea ce presupune un efort suplimentar major pentru bugetul de stat, aflat într-o situaţie nu tocmai fericită, cu un deficit care se adânceşte de la an la an, în ciuda creşterii economice. Trebuie precizat, în context, că bugetul asigurărilor sociale (cel din care teoretic se plătesc pensiile) nu acoperă în acest an nici măcar creşterea acordată în ianuarie 2024.

Presiuni pentru reducerea deficitului bugetar există din partea tuturor partenerilor instituţionali externi, iar guvernul şi-a luat angajamente ferme în acest sens în faţa Comisiei Europene, astfel că promisiunile de majorare a pensiilor cu încă 25-30% sunt extrem de greu de realizat, mai ales într-un an electoral. Fondul Monetar Internaţional a atras atenţia încă din ianuarie că majorarea din septembrie nu se va putea face decât cel mult parţial şi va trebui etapizată. Şi Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică a tras un semnal de alarmă, recomandând eliminarea scutirilor fiscale şi trecerea graduală la impozitarea progresivă. De asemenea, agenţiile de rating stau permanent la cotitură, cu ameninţarea retrogradării României în categoria "junk", în cazul în care deficitul va fi scăpat de sub control. Alte soluţii vehiculate în spaţiul public sunt amânarea integrală (sine die) a majorării din septembrie sau introducerea de impozite suplimentare pe pensiile şi salariile ce vor depăşi un anumit nivel, deocamdată neprecizat. Nu trebuie ignorat nici articolul din lege care stipulează că "majorarea pensiilor va fi corelată cu creșterea veniturilor la bugetul asigurărilor sociale", un adevărat "colac de salvare" al guvernanţilor.

Iar în disputa asta acerbă dintre promisiuni iluzorii şi calcule realiste, bomboana pe coliva speranţelor a pus-o economistul-şef al BNR, Valentin Lazea, care, într-un cadru nu tocmai oficial, i-a avertizat pe români să nu se mai aștepte la creşteri ale nivelului de trai, pentru că trăiesc deja cu mult peste posibilități.

Din ce în ce mai aproape de război

În ultima perioadă, mulţi oficiali europeni se referă din ce în ce mai des la posibilitatea unui război Rusia - Europa, într-un viitor care nu pare deloc îndepărtat. Potrivit unor rapoarte interne ale serviciilor germane de informaţii, Rusia ar putea ataca teritorii NATO "după 2026", creşterea producţiei de arme a Moscovei şi desfăşurarea de rachete în vestul ţării şi în Belarus indicând, în opinia analiştilor, pregătirea unui conflict major cu Occidentul. Inclusiv ministrul german al Apărării a avertizat că Putin ar putea invada o țară NATO "peste 5-8 ani". Vizate de un eventual atac vor fi, în opinia germanilor, ţările baltice şi Finlanda.

La rândul său, preşedintele francez Emmanuel Macron a invitat naţiunile europene să trimită trupe în Ucraina, "pentru a ne asigura că Rusia nu câştigă războiul", deşi a avertizat că nu există consens asupra acestui subiect, iar alţi lideri europeni importanţi au negat ulterior astfel de intenţii.

Peste Ocean, o eventuală alegere a lui Donald Trump ar face praf unitatea de care (încă) se bucură blocul militar nord-atlantic. Mai mult, generalul David Petraeus, care a condus războaiele din Irak și Afganistan, iar apoi a fost director al CIA, consideră că "America trebuie să rămână întotdeauna în Orientul Mijlociu", apărarea Europei trecând astfel pe plan secund pentru SUA. În opinia lui Petraeus, următoarele ţinte ale lui Putin vor fi Moldova şi Lituania.

Inclusiv Mircea Geoană, secretarul general adjunct al NATO, a declarat că trebuie să ne pregătim pentru câţiva ani de relaţii tensionate cu Moscova.

Din păcate, după cum arată scena politică euro-atlantică, măcinată de dispute electorale interne şi de o fobie de migranţi dusă la extrem, pericolul unui război este unul major. Ucraina a fost lăsată din ce în ce mai singură în ultimele luni, fără suficiente arme şi muniţii, iar oamenii lui Zelenski nu vor putea rezista la infinit doar cu declaraţii de sprijin, în condiţiile în care tunurile le vor rămâne fără obuze. Şi, cu siguranţă, Putin, care visează "de mic copil" la o renaştere a fostei Uniuni Sovietice, nu va ezita prea mult, poate doar o scurtă perioadă de refacere a forţelor, până să atace ţările mici de la marginea "imperiului" său. Astfel, dacă Europa nu se trezeşte şi continuă să dea semne de slăbiciune cu fiecare ocazie, ne-am putea trezi implicaţi în câţiva ani într-un al treilea război mondial. Un conflict de proporţii poate fi încă prevenit, dar numai dacă atitudinea demagogică a liderilor Europei se va schimba radical, în sensul renunţării la declaraţii politicianiste şi trecerii la acţiuni concrete.

Nu deschideţi şampania, tezaurul e tot la Moscova!

Parlamentul European a solicitat Federației Ruse, printr-o rezoluţie adoptată joi, la Strasbourg, să returneze integral României tezaurul național, sechestrat de Moscova în perioada 1916-1917. "Parlamentul regretă că Rusia nu a restituit integral României tezaurul său național, ceea ce reprezintă o încălcare a normelor și cutumelor internaționale", a precizat Parlamentul European, în declaraţia votată cu o largă majoritate.

În timpul Primului Război Mondial, România a trimis în Rusia 91,5 tone de aur, care făceau parte din rezerva Băncii Naționale, colecții de bijuterii și monede rare, precum și bunuri de importanță culturală și istorică, precum arhive de stat, documente, manuscrise istorice, picturi de patrimoniu, cărți rare și colecții ale mai multor instituții. După instalarea la putere a regimului comunist, Rusia a sechestrat tezaurul și a refuzat înapoierea acestuia, chiar dacă a acceptat în timpul discuţiilor bilaterale de după 1989 că aurul românesc a ajuns la Moscova. Trebuie precizat că au revenit totuşi în România, după cel de-Al Doilea Război Mondial, o parte din tezaurul "Cloșca cu puii de aur", câteva zeci de tablouri ale lui Grigorescu şi o serie de obiecte de patrimoniu, în special de natură religioasă.

Rezoluţia adoptată de europarlamentari este un semnal important, fără discuţie, care pune pe agenda internaţională o problemă viu dezbătută de societatea românească de la Revoluţie încoace. Practic, Uniunea Europeană şi-a confirmat astfel sprijinul pentru România în demersurile pe care ţara noastră le va face în această chestiune.

Până la recuperarea integrală a tezaurului e însă o cale foarte lungă. Teoretic, cea mai accesibilă variantă este acum cea de a impune returnarea tezaurului românesc printre condiţiile obligatorii pentru demararea discuţiilor ce vor urma după încheierea războiului din Ucraina, în cadrul cărora Moscova va solicita cu siguranţă băncilor occidentale deblocarea activelor ruseşti, estimate la circa 300 miliarde de euro. În comparaţie cu această sumă uriaşă, valoarea tezaurului României, de 5-7 miliarde de euro, este un mizilic.

Numai că, pentru a include problema tezaurului în negocierile de reluare a relaţiilor Europa - Rusia, România ar trebui să aibă un cuvânt mult mai greu de spus în forurile executive de la Bruxelles şi Strasbourg decât în momentul de faţă. Iar printr-o simplă rezoluţie, care este de fapt o declaraţie politică fără efecte juridice, nu se va întâmpla nimic, în condiţiile în care Parlamentul European adoptă sute de astfel de documente într-o singură legislatură (numai joi, 14 martie 2024, au fost votate zece rezoluţii!). Aşa că nu deschideţi deocamdată şampania, tezaurul e tot la Moscova!

Garcea, alegerile şi primarii

Au apărut primele sondaje după decizia de comasare a alegerilor europarlamentare cu scrutinul pentru locale şi hotărârea ca partidele din coaliţia de guvernare să candideze pe liste comune pentru Parlamentul European. Aşa cum era de aşteptat, intenţiile de vot de până acum au fost date peste cap, Garcea, Piperea & comp, reprezentanţii AUR, care ar fi dominat alegerile europene desfăşurate independent, fiind depăşiţi net de candidaţii PSD-PNL.

Din punctul de vedere al partidelor de la guvernare, comasarea alegerilor a reprezentat probabil singura soluţie de a contracara avântul luat în ultima vreme de grupările naţionaliste, în condiţiile în care politicienii aflaţi pe listele formaţiunilor tradiţionale se bucură de o notorietate mult mai mică în comparaţie cu "vedetele" AUR. Implicarea primarilor, prin intrarea lor în cursă în acelaşi timp, va duce probabil la răsturnarea rezultatelor la europarlamentare, aşa cum indică şi aceste prime sondaje, în condiţiile în care majoritatea celor aflaţi în fruntea localităţilor din România sunt înregimentaţi în cele două partide aflate la conducerea ţării, iar influenţa lor la nivel local va determina o creştere substanţială a prezenţei la vot, aflux ce va duce la un cu totul alt rezultat al alegerilor europene decât cel obţinut în cazul unui scrutin "independent", la care românii, tradiţional, nu prea se înghesuie să participe.

A doua decizie luată de coaliţia guvernamentală, cea de participare pe liste comune la europarlamentare, este una proastă din start, pentru că, întotdeauna, voturile adunate de două partide aflate în alianţă electorală vor fi mai puţine decât cele ce pot fi obţinute separat. Cu toate acestea, se pare că PSD şi PNL au hotărât să sacrifice 2-3 europarlamentari pentru a stopa ascensiunea AUR şi a vedea dacă o astfel de coaliţie poate fi viabilă şi în perspectiva alegerilor din toamnă, parlamentare şi, mai ales, prezidenţiale.

Miza majoră este un candidat comun pentru preşedinţie, variantă care le-ar da posibilitatea social-democraţilor să obţină o funcţie la care râvnesc de 20 de ani, de la Ion Iliescu încoace. Cel mai probabil, pentru a-i determina pe liberali să renunţe la un candidat propriu pentru şefia statului, Ciolacu va sacrifica inclusiv câteva zeci de senatori şi deputaţi, oferindu-le celor de la PNL o reprezentare mai bună decât cea din sondaje pe eventualele liste comune pentru Parlament. Deşi par cam multe compromisuri pentru un partid aflat detaşat în fruntea opţiunilor alegătorilor, dezideratul de a fi cinci (sau chiar zece ani) preşedinte al României probabil că merită...

Ce post vizează Iohannis prin candidatura la şefia NATO

Deşi "în secret" i se pregăteşte o vilă de retragere, pentru modernizarea căreia statul român a alocat circa 7 milioane de euro, Klaus Iohannis nu pare să aibă de gând să stea pe-acasă nici după încheierea celui de-al doilea (şi ultim) mandat prezidenţial. Chiar dacă, potrivit comunicărilor oficiale, şeful statului nu a avut nici măcar o zi de concediu de odihnă în aceşti zece ani, impresia generală lăsată este că preşedintele abia se întorcea din vacanţă pentru a pleca imediat în alt sejur.

La nivel diplomatic, această activitate "intensă" a dat, se pare, roade, pentru că Iohannis este foarte bine văzut în cercurile politice înalte ale Europei. În acest context, ultima "mutare", cea de a-şi anunţa candidatura pentru şefia NATO, nu a fost o surpriză pentru aproape nimeni şi a fost primită fără prea mari rezerve la Bruxelles.

Intrarea "în piaţă" a fost făcută anul acesta la dezbaterea Parlamentului European de la Bruxelles de la începutul lui februarie, unde Klaus Iohannis a fost prezentat elogios chiar de liderul popularilor europeni, Manfred Werner, cel mai puternic om politic de pe continent. Înscrierea în cursa pentru preşedinţia Alianţei Nord-Atlantice a reprezentat astfel o continuare firească. Deşi această funcţie pare antamată de olandezul Mark Rutte, în favoarea căruia s-au pronunţat deja toate cele trei puteri nucleare din NATO - SUA, Marea Britanie şi Franţa -, a căror influenţă va fi evident decisivă, intrarea lui Iohannis în cursă nu face decât să-i crească cota şefului statului român.

Care ar fi miza, în condiţiile în care şefia NATO pare de neatins? E simplu! Noul portofoliu de comisar european pentru Apărare, care va fi înfiinţat în viitorul cabinet comunitar, după alegerile din luna iunie, ca răspuns la pericolul în creştere reprezentat de Rusia pentru securitatea continentului. Cum pentru poziţia de lider al Alianţei este nevoie de consens, Iohannis are toate şansele să fie "recompensat" pentru o eventuală retragere strategică din cursă cu noua funcţie, pe care actuala (şi probabil viitoarea) preşedintă a Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a promis că o va înfiinţa în noul mandat şi o va încredinţa unei personalităţi din Europa de Est.

Iar mai bine decât Klaus Iohannis nu este nimeni poziţionat, deşi s-au mai vehiculat nume foarte interesante din Polonia (ministrul de Externe Radoslaw Sikorski) şi Estonia (prim-ministrul Kaja Kallas). La urma urmelor, de ce n-ar avea şi România un post de mare importanţă în politica europeană, mai ales că în ultimele comisii n-am prea fost băgaţi în seamă la împărţirea funcţiilor de top?

Ce poate face un popor fericit

Imaginaţi-vă o ţară în care poliţia ridică oamenii de pe stradă şi îi bagă la închisoare fără explicaţii şi fără să le permită accesul la apărare. Şi că în ultimii doi ani cam 2% din populaţia adultă a ţării a ajuns după gratii, iar o bună parte dintre cei arestaţi sunt total nevinovaţi. Drepturile omului, libertăţile civile, democraţia sunt, evident, simple "glume" în această ţară, iar ceea ce se întâmplă acolo pare de coşmar pentru cineva obişnuit cu modelul european de viaţă.

Şi totuşi, cel care a "reuşit" să transforme această ţară într-o dictatură sinistră în numai câţiva ani este adulat de popor şi tocmai a (re)câştigat alegerile prezidenţiale cu 85% din voturi. Explicaţia e simplă. Omul a recurs la metode poliţieneşti pentru a elimina criminalitatea care sufoca ţara de multe decenii, iar populaţia îi este alături, în ciuda practicilor total nedemocratice pe care dictatorul le aplică. Cert este că locuitorii ţării se pot plimba acum în voie prin cartiere unde acum câţiva ani nu scăpai neînjunghiat sau erai măcar tâlhărit şi bătut bine. Mai mult, alte câteva ţări din zonă se uită cu interes la "metodele" preşedintelui din Salvador şi sunt gata să le aplice.

Am făcut această lungă introducere ca să demonstrez faptul că oamenii apreciază exact ceea ce le lipseşte mai mult. Salvadorienii suferă în continuare de foame, n-au locuri de muncă şi nici o infrastructură decentă, sunt privaţi de o mulţime de alte chestii, însă sunt fericiţi pentru că li s-a rezolvat problema care îi durea cel mai tare.

Dincoace de Ocean, la malul Dunării, câteva zeci de oameni sunt fericiţi că un loc de joacă pentru copii aflat în apropierea ferestrelor lor va fi desfiinţat, în timp ce un întreg oraş îi blamează că sunt insensibili şi nu se gândesc la copii. Chiar dacă situaţia diferă extrem de mult, locatarii din Siderurgiştilor Vest sunt practic în poziţia celor din Salvador, au obţinut ceea ce şi-au dorit mai mult, iar acest lucru eclipsează toate celelalte probleme pe care le au.

La modul concret, însă, nu copiii au reprezentat principala cauză a acţiunii în justiţie, ci găştile de cartier, formate în general de tineri şi adolescenţi, care terorizează multe zone din oraş până dincolo de miezul nopţii, nederanjate de nimeni. Poliţiştii le raportează an de an ca fiind aflate sub control, însă acest control se rezumă de obicei la o privire aruncată din maşina de patrulare, pe care oricum băieţii de după blocuri o observă din timp sau chiar îi cunosc traseul şi orarul. Poate că n-ar strica nişte acţiuni ceva mai "salvadoriene" prin respectivele zone, cu amenzi usturătoare şi chiar câte-o noapte la bulău pentru cei mai recalcitranţi. Mai ales că vin alegerile şi la noi, iar 85% ar putea să fie un procentaj tentant!

Mai merge aeroportul o tură?

Cu o mulţime de proiecte nefinalizate pe masă şi o altă mulţime de studii de fezabilitate fără şanse reale de finanţare în portofoliu, politicienii gălăţeni au intrat abrupt în campanie electorală, alarmaţi de faptul că alegerile locale s-ar putea desfăşura mult mai devreme decât era prevăzut, respectiv la începutul lunii iunie, odată cu europarlamentarele, nu tocmai în toamnă, cum se preconiza iniţial. Şi cum timpul presează, au (re)început în forţă promisiunile.

Faptul că nu prea avem noroc la proiecte majore este deja de notorietate. Sistemul de management al deşeurilor, ale cărui prime hârtii datează de prin 2012, nu este încă gata, la drumul de centură se tot lucrează, deşi au trecut doi ani de când trebuia finalizat, centura ocolitoare tocmai şi-a pierdut constructorul şi a devenit incertă pentru viitorul apropiat, în ciuda faptului că are finanţarea asigurată, la noul sediu al Muzeului de Artă Vizuală nu s-a mai mişcat nimic de ani buni, pentru fabrica de baterii nu s-au găsit încă bani în aproape un an de căutări, de hydrogen valley deja nu-şi mai aduce nimeni aminte...

Peste toate acestea, însă, "domneşte" aeroportul, pe mâna căruia s-a mai câştigat o rundă de alegeri, după ce o armată de politicieni s-au pozat, în 2019, în plin câmp, cu harta detaliată a "minunii" întinsă pe capota unei maşini.

După ce s-a comandat studiul de fezabilitate, în decembrie 2022, timp de mai bine de zece luni n-a mai scos nimeni o vorbă, iar ulterior au apărut câteva explicaţii timide despre faptul că proiectul nu este gata, deşi termenul-limită a fost depăşit. Odată cu pericolul de a-i prinde alegerile locale cu pantalonii în vine, oamenii politici au scos din nou pe tarabă aeroportul. În noile angajamente, foarte interesante sunt sumele necesare, care au crescut de vreo 5-6 ori faţă de previziunile iniţiale, ceea ce face mult mai dificilă obţinerea unei finanţări, precum şi legarea proiectului de un altul, cel al extinderii poligonului de la Smârdan. Această extindere, deşi nu s-a spus concret, este o lucrare de anvergură, iar dacă se va urma "scenariul" de la Kogălniceanu, unde proiectul, deja lansat, se întinde pe... 20 de ani, perspectivele de a se construi un aeroport în proximitatea Smârdanului ajung să ţină de viitorul foarte îndepărtat.

Dar, hei, important este că aeroportul se va construi, ce mai contează când! În definitiv, alegeri locale mai sunt şi în 2028, şi în 2032, ba chiar şi în 2036 și 2040, dacă până atunci nu dă peste noi vreo rachetă putinistă sau cutremurul ăla mare pe care-l tot anunţă Mărmureanu!