În aşteptarea luptei „indiencelor” pentru Casa Albă

Retragerea lui Joe Biden din cursa pentru preşedinţia SUA şi nominalizarea iminentă a vicepreşedintei Kamala Harris schimbă total bătălia pentru câştigarea poziţiei de lider al celei mai puternice naţiuni din lume

Apăsat de problemele vârstei, relevate din plin în prima dezbatere televizată a candidaţilor, Biden ar fi pierdut probabil lupta cu Trump, republicanul fiind avantajat şi de glonţul care i-a trecut recent pe la ureche, însă la un scor onorabil. În schimb, Kamala Harris are şi şanse de a câştiga fotoliul de la Casa Albă, dar şi posibilitatea de a pierde la diferenţă mare de scor. Totul depinde de strategia pe care cele două mari partide americane o vor adopta în cele câteva luni rămase, mai ales că sistemul electoral din SUA este foarte diferit de ceea ce înţelegem noi prin alegeri.

Primele impresii sunt că democraţii au pornit pe un drum greşit, încercând să mute disputa pe subiecte preponderent juridice, care o avantajează clar pe fosta procuroare Kamala Harris, dar n-au mare relevanţă pentru marea masă a votanţilor.

Şi atâta timp cât americanii, pe care îi dor inflaţia şi imigraţia, temele predilecte ale lui Trump, nu vor primi răspunsuri din partea democraţilor la aceste probleme, nu-şi vor schimba radical opţiunile de vot. În definitiv, este destul de uşor să explici că inflaţia mare şi imigraţia masivă nu au fost determinate de politicile lui Biden şi ale vicepreşedintei sale, aşa cum susţin republicanii, ci sunt probleme care afectează întreaga lume şi au cu totul alte cauze.

Mai mult, MAGA ("Make America Great Again"/ "Să facem America mare din nou") lui Trump este o lozincă populistă lipsită total de conţinut în momentul de faţă, în condiţiile în care America este într-o poziţie excelentă în lume, cu o Chină a cărei economie este în curs de prăbuşire, cu o Rusie distrusă economic de război şi cu o Europă care a devenit conştientă că este dependentă de SUA în materie de apărare şi e dispusă la multe concesii. Aceste lucruri trebuie explicate pe înţelesul oamenilor, însă senzaţia din aceste prime zile este că democraţii fug de o luptă directă.

Un alt atu important al Kamalei Harris îl reprezintă grupurile demografice, originile sale afro-latino-indiene şi soţul evreu putându-i aduce puncte electorale importante în cazul unei campanii conduse profesionist. Vârsta înaintată a contracandidatului trebuie şi ea speculată din plin, mai ales că Biden se împiedica inofensiv de scara avionului, în timp ce Trump s-ar putea împiedica de... butonul nuclear, chiar dacă valiza aia este cel mai probabil o butaforie.

Totul va depinde însă de strategia partidului, iar primii paşi nu par deloc favorabili Kamalei. În cazul unei repoziţionări inspirate a democraţilor, şi timp mai este, ar fi de-a dreptul spectaculos duelul pentru Casa Albă din... 2028 dintre "indiencele" Kamala Harris şi Nikki Haley. În caz contrar, Dumnezeu cu mila! Din punctul de vedere al europenilor, evident, pentru că în SUA nu se va schimba nimic radical după aceste alegeri.

Pacea olimpică, un concept rămas fără adepţi

Vineri, 26 iulie, va avea loc ceremonia de deschidere a celei de-a 33-a ediţii a Jocurilor Olimpice de vară, competiţie care se va desfăşura pentru a treia oară la Paris. Şi-au anunţat participarea peste 10.500 de sportivi din circa 200 de state, care se vor întrece la 32 de sporturi. Disputele au început de fapt de miercuri, 24 iulie, pentru că unele discipline nu s-ar fi putut încadra în cele 17 zile ale Olimpiadei.

Olimpiada reprezenta de fapt, în viziunea anticilor, intervalul de patru ani dintre două ediţii ale Jocurilor Olimpice, însă astăzi cei doi termeni au devenit cumva sinonimi. În Antichitate, cu o lună înainte de începerea jocurilor, încetau toate conflictele politice şi militare între oraşe (instituindu-se aşa-numita "pace olimpică"), regulă care s-a respectat cu sfinţenie aproape 1.200 de ani (776 î.C - 393 d.C.), cât timp s-au desfăşurat fără întrerupere Jocurile Olimpice în Grecia Antică, adică de-a lungul a nu mai puţin de 293 de ediţii. Mai mult, ritualul Jurământului garanta pedepsirea celor care nu respectau "pacea olimpică", însă nu există dovezi că acest concept a fost încălcat vreodată.

Pe lângă perioada antică, cei 128 de ani de întreceri moderne (33 de ediţii) par o glumă, la nivelul istoriei. Şi totuşi, principala regulă a Jocurilor Olimpice, cea de a fi oprite războaiele de orice fel, nu se mai aplică în vremurile noastre. Dovadă că ne-am "modernizat", nu-i aşa? Ba chiar, în acest scurt interval, trei ediţii ale Olimpiadei (cele din 1916, 1940 şi 1944) au fost anulate din cauza războaielor. Multe altele au "beneficiat" de boicoturi (1956, 1976, 1980, 1984), unele masive, tot din cauza conflictelor armate de pe glob. În plus, au existat episoade de violenţă extremă şi chiar atentate sângeroase (1972, 1996), care au îndoliat un eveniment ce prin tradiţie este menit să celebreze pacea.

Iar Olimpiada din 2024 se desfăşoară tot într-o lume aflată în război. Invazia Ucrainei de către Rusia şi războiul dintre Israel şi palestinieni sunt cele mai mediatizate, dar conflicte mai mult sau mai puţin mocnite mai sunt destule pe glob (Siria, Yemen, Africa), aşa că dictonul roman "Când armele vorbesc, muzele tac" pare mult mai potrivit pentru aceste Jocuri decât "învechita" pace olimpică.

Şi totuşi, ediţie după ediţie, omenirea speră că flacăra olimpică ne va lumina calea spre o lume mai paşnică şi vom reuşi cândva să revenim la vechea tradiţie a armistiţiului olimpic. Organizaţia Naţiunilor Unite a impus chiar, în 1993, reintroducerea acestui concept pe perioada Jocurilor Olimpice moderne, însă iniţiativa a rămas fără ecou. Poate din 2028...

Copiii de 10 care nu ştiu cât fac 2+2

Absolvenţii claselor a VIII-a au susţinut examenele contând pentru Evaluarea Naţională, rata de promovare fiind în judeţul Galaţi de 79,2%. În cifre absolute, 3.054 de elevi gălăţeni au luat cel puţin media 5.00, din cei 3.854 prezenţi la examene (şi 4.069 care au finalizat cursurile gimnaziale). Rezultatul este unul bun, care ne plasează printre cele mai bune judeţe din ţară.

Cu toate acestea, la o simplă parcurgere a rezultatelor afişate de Ministerul Educaţiei, sar în ochi diferenţele foarte mari dintre mediile obţinute la clasă în timpul gimnaziului şi notele de la examenele de Evaluare. Şi nu sunt excepţii, ca să poţi presupune că unii elevi s-au pierdut cu firea în faţa foii de examen şi n-au reuşit să se ridice la nivelul de la clasă. Nu, anomaliile sunt atât de multe - sute, dacă nu mii! - încât singura explicaţie este că notarea de la clasă este mult, mult umflată faţă de ceea ce ştiu de fapt elevii.

Iată câteva exemple luate pur şi simplu la întâmplare. Elevii cu media de la Evaluare 6.20 au obţinut în cei patru ani de gimnaziu medii de 9.79, 9.50, 9.43, 9.41, 9.24, 9.02, 8.98, 8.96 şi aşa mai departe. A doua pagină pe care am nimerit-o a fost cea cu media de examen 4.92, deci elevi care nu au obţinut note de trecere. Aceştia au mediile din gimnaziu 8.99, 8.89, 8.83, 8.48, 8.39, 8.30 şi 8.20. Note de elevi buni şi foarte buni, nu-i aşa? Iar exemplele pot continua cu zeci de pagini în care situaţia este asemănătoare, cu diferenţe "normale" de 3-4 puncte între media din gimnaziu şi nota de la Evaluare. Şi nu, copiii nu sunt preponderent de la ţară, aşa cum aţi putea presupune, cel puţin jumătate sunt de la şcoli din oraş. De altfel, o profesoară îmi mărturisea recent că directoarea nu le dă voie să pună note sub 8, ca "să nu strice prestigiul" şcolii.

Ministerul a sesizat această situaţie anormală, care ducea la perturbări grave ale ierarhiei de admitere la liceu, astfel că a renunţat, de anul trecut, la media din gimnaziu, iar repartizarea la clasa a IX-a se face acum doar pe baza notelor de la Evaluare. Asta a rămas însă singura măsură, pentru că notele de la clasă continuă să crească precum Făt-Frumos, în timp ce primul examen îi dărâmă rapid de pe soclu pe elevii "eminenţi" care nu ştiu cât fac 2+2, pentru că, între timp, şi dificultatea subiectelor de examen s-a redus atât de mult încât pentru obţinerea unei note de 5 trebuie să ai cunoştinţe cam de nivelul clasei a IV-a.

Ne mirăm apoi că suntem ultimii în Europa la testele PISA, care demonstrează fără dubii că jumătate dintre elevii români de clasa a VIII-a sunt analfabeţi funcţional şi n-au nici urmă de raţionament logic. Oare cui foloseşte această raportare de elevi geniali la hectar, când de fapt adevărul e mai mult decât sumbru?

Cum creşte speculativ preţul locuinţelor în România

Bulele imobiliare au început să se spargă în Europa, rând pe rând, Germania (-15,0%), Finlanda (-12,6%), Suedia (-10,3%), Austria (-9,6%), Franța, Danemarca şi Luxemburg raportând scăderi importante ale preţurilor locuinţelor, după ce multiplele crize determinate de războiul din Ucraina au majorat costul vieţii în multe state occidentale în special din zona euro şi, implicit, au afectat sectorul imobiliar.

În România, însă, evoluția este una diferită, prețurile locuinţelor continuând să crească, avansul de 3,7% din ultimul trimestru al anului trecut fiind urmat de un plus 5,5% în primul trimestru din 2024.

Ce ne face atât de speciali încât să mergem împotriva curentului? În primul rând, ponderea de peste 90% a locuinţelor deţinute în proprietate, în al doilea rând banii negri care există din belşug în piaţă, iar în al treilea rând lipsa cunoştinţelor financiare.

Conform datelor Oficiului de Cadastru, în România se tranzacţionează anual circa 600.000 de locuinţe, iar aceste cifre sunt în creştere de la an la an.

Aşa cum am spus, în marea lor majoritate, familiile româneşti au în proprietate o locuinţă. Astfel, nevoia de a achiziţiona una nouă există doar la generaţiile de tineri care pleacă din casa părintească, iar numărul acestora este de circa 75.000 de familii anual. Putem presupune că, odată cu stabilizarea unei cariere şi apariţia copiilor, tinerii respectivi au nevoie de o locuinţă mai spaţioasă şi mai confortabilă, astfel că mai putem adăuga 75.000 de familii care îşi cumpără case. Ajungem astfel la 150.000 de locuinţe cumpărate anual de nevoie (acesta este şi numărul de locuinţe noi care se construiesc în fiecare an). Şi restul până la 600.000? Ei bine, restul - adică nu mai puţin de 75% - sunt pur şi simplu investiţii speculative!

E clar că în piaţă există foarte mulţi bani negri (unele estimări indicând circa 40% din total). În acelaşi timp, cunoştinţele economice ale românilor sunt minime, astfel că, dincolo de saltea şi "caritasuri", instrumentul financiar cel mai utilizat este cel al cumpărării unei proprietăţi, cu impresia total greşită că aceasta este o investiţie foarte rentabilă (de fapt, randamentul unei investiţii imobiliare este mult mai redus decât al acţiunilor la bursă, ba chiar şi decât al titlurilor de stat). Drept urmare, cine are bani (fiscalizaţi sau nu) cumpără o casă, pe care o scoate imediat la vânzare cu un preţ mult mai mare, în speranţa unui câştig major. Iar această "morişcă" repetată an de an creşte artificial atât numărul de tranzacţii, cât şi preţurile locuinţelor. Şi chiar dacă piaţa imobiliară din Europa dă semne de oboseală de ceva vreme, în România va continua să crească, atâta timp cât noi şi noi bani negri vor intra în circuit.

Fără investiţii, ne ducem... de suflet

Generaţia de suflet, aşa cum şi-a numit antrenorul Edi Iordănescu echipa, a avut un parcurs peste aşteptări la Campionatul European de fotbal. România a contabilizat o victorie, un egal şi două înfrângeri, care i-au adus o calificare în primele 16 echipe ale continentului (locul 13 în clasamentul final), rezultat ce poate fi considerat pozitiv, în condiţiile în care în momentul de faţă suntem pe locul 24 în ierarhia europeană, iar la turneul final am fost echipa cu lotul cel mai slab din punct de vedere valoric.

Tricolorii au reuşit toate acestea dându-şi sufletul pe teren, iar ambiţia şi determinarea lor de a juca de la egal la egal cu mai-marii lumii au fost răsplătite cu o emulaţie în jurul echipei naţionale cum n-am mai văzut de mult. Sute de mii de români şi-au întors faţa către fotbal, zeci de mii au ajuns pe stadioanele din Germania, iar susţinerea, necondiţionată de rezultate, de care s-a bucurat generaţia de suflet a depăşit toate aşteptările.

Cu toate acestea, în meciurile jucate cu echipele mari, Belgia şi Olanda, s-a văzut clar diferenţa de valoare dintre ai noştri şi ai lor, decalaj care până la urmă n-a putut fi compensat de... suflet, oricât de mult au încercat jucătorii români. Chiar şi cei mai fanatici suporteri au fost nevoiţi să accepte realitatea că suntem foarte departe de ce se joacă în marile campionate ale Europei.

Şi, din păcate, vom fi din ce în ce mai departe, pe măsură ce trec anii şi aşteptăm să apară noi Hagi, noi Dobrini, noi Dudu Georgescu, fără să facem nimic. Fotbalul şi, în general, toate sporturile cu priză la public au devenit o industrie, iar industria are nevoie de investiţii substanţiale.

În sporturile individuale este posibil să mai apară câte-un David Popovici, dar la echipe (de la baschet la rugby, nu numai despre fotbal e vorba) nu se (mai) poate fără o bază de selecţie susţinută financiar. E nevoie de o strategie naţională pe termen lung, cu investiţii masive în centrele de copii şi juniori, care să le permită acestora să descopere, să crească şi să livreze jucători de valoare într-un campionat care s-a umplut de fotbalişti de mâna a doua de prin Portugalia sau Balcani, tocmai pentru că nu există suficienţi români de nivel acceptabil. Pe termen scurt, e mai profitabil să-ţi faci treaba cu un străin, pe termen lung, însă, rezultatele sunt dezastruoase şi au început deja să se vadă.

Cei mai buni români au ajuns să joace doar prin diviziile secunde ale campionatelor mari sau în anonimele competiţii din ţările arabe. Iar la echipa naţională, când mai prindem câte-o calificare (la Mondiale n-am mai fost din 1998!), este din ce în ce mai clar că nu ne putem ridica la nivelul celor ce învaţă fotbalul într-o academie, nu pe maidan, oricât suflet ar pune jucătorii în meciuri şi oricât de entuziaşti ar fi suporterii în tribune.

Când faci o mutare de geniu şi lumea n-o înţelege

Imediat după alegerile europarlamentare din Franţa, câştigate clar de partidul de extremă dreapta, cu 32% din voturi, preşedintele Emmanuel Macron a surprins pe toată lumea anunțând dizolvarea Parlamentului și convocarea rapidă a alegerilor parlamentare anticipate, pe 30 iunie şi 7 iulie. De atunci au trecut mai bine de două săptămâni şi mai toţi analiştii comentează despre haosul politic din Franţa şi despre ce dezastru se va întâmpla când legislativul va fi dominat de extremişti, unii anticipând chiar o majoritate a partidului fondat şi condus dinastic de familia Le Pen.

Aceste păreri catastrofice denotă, însă, o necunoaştere totală a sistemului electoral francez şi a tradiţiei alegerilor din Hexagon, pentru că, de fapt, mişcarea lui Macron este una care poate fi considerată genială. Practic, aceste alegeri anticipate nu vor confirma ascensiunea extremiştilor, ci o vor stopa, tăindu-le din avântul luat după rezultatul foarte bun de la europarlamentare.

Concret, alegerile parlamentare franceze se desfăşoară în două tururi, în fiecare din cele peste 500 de circumscripţii înfruntându-se în turul al doilea primii doi clasaţi în primul tur. Ultimele sondaje indică circa 35% pentru extremişti, care vor fi urmaţi de alianţa de stânga, cu 30%, şi abia în poziţia a treia de alianţa centristă a lui Macron, cu 20%. Evident, cu un scor estimat de 35%, extremiştii vor avea reprezentanţi în foarte multe din disputele din turul al doilea. Dar aici începe... politica.

În mod tradiţional, celelalte partide, indiferent dacă sunt de dreapta, de stânga sau de centru, se aliază şi susţin contracandidatul extremistului, astfel încât în parlament ajung mult mai puţini "lepenişti" decât ar sugera procentajul de 35%. Mai mult, şi alegătorii apolitici vor refuza un candidat cu un profil mult diferit de cel al noului lider extremist Bardella, în favoarea unui politician "normal", fie el de stânga, de dreapta sau de centru. Chiar au existat în istorie situaţii în care nici măcar un candidat extremist nu a ajuns în legislativ, deşi în primul tur partidul obţinuse 15-20%. Evident, situaţia s-a schimbat în ultimii ani şi e clar că extremiştii vor avea reprezentanţi la Paris, dar nu la nivelul de o treime, cât indică acum sondajele. Or, o reducere la jumătate a reprezentării înseamnă de fapt un scor similar (15%) celui de la alegerile din 2022, care menţine extrema dreaptă la un nivel acceptabil şi îi frânează ambiţiile de partid dominant.

Este foarte posibil ca perdantul acestei mişcări strategice să fie chiar partidul lui Macron, dar preşedintele francez nu mai are nevoie de acesta, pentru că nu va mai putea candida pentru un al treilea mandat, astfel că probabil îşi va continua cariera la nivel european. Iar mişcarea asta, pe care multă lume o fluieră acum, nu face decât să-i confirme valoarea ca om politic şi să-l propulseze ca favorit pentru un post de top.

De la 70.000 de voturi la 700 sau când nu ştii să te retragi

Cei mai mulţi dintre foştii lideri politici români îşi continuă cariera până ajung să se... facă de râs. Multora le e greu să accepte faptul că şi cariera politică are un sfârşit, ca orice fel de carieră profesională, de altfel, şi se încăpăţânează să rămână în lumina reflectoarelor, ignorând faptul că vârsta nu iartă pe nimeni. Sunt foarte multe exemple în România în aceşti 35 de ani de democraţie, printre aceştia numărându-se Călin Popescu Tăriceanu, Mircea Geoană, Victor Ponta sau Liviu Dragnea, ca să dăm doar câteva nume de lideri care au ajuns vremelnic şefi şi au avut impresia că fără ei la conducere nu se va mai învârti planeta...

La alegerile locale de anul acesta, doi gălăţeni "foşti" au demonstrat şi ei din plin acest lucru: Eugen Durbacă şi Nicolae Bacalbaşa.

Acum în vârstă de 81 de ani, Eugen Durbacă are în palmares funcţiile de primar al municipiului Galaţi (1992-1996 şi 1996-200), preşedinte al Consiliului Judeţean (2004-2008), senator (2012-2016) şi deputat (2016-2020). Când era pe val, Durbacă a obţinut în Galaţi peste 70.000 de voturi (70.657 mai exact, reprezentând 54,86 la sută, în primul tur al alegerilor pentru Primăria Galaţi din 1996), iar anul acesta a reuşit să strângă abia puţin peste 700. Adică 1% din cele de acum aproape 30 de ani.

La rândul său, Nicolae Bacalbaşa, în vârstă de "numai" 80 de ani, a obţinut în cursa pentru preşedinţia Consiliului Judeţean circa 1.200 de voturi. Intrat în politică destul de târziu, după ce s-a făcut cunoscut prin "spectacolele" făcute la televiziune, Bacalbașa a fost președinte al Consiliului Județean în perioada 2012-2016, apoi deputat, în legislatura 2016-2020.

Scoşi pe tuşă de partidele pe care le-au reprezentat până în 2020, cei doi au candidat în 2024 sub umbrela Partidului Conservator Democrat (PCD), un partid creat în urmă cu doi ani, special pentru fostul primar al Galaţiului, chiar de fiica acestuia. De altfel, Durbacă deţine recordul naţional al formaţiunilor prin care a trecut în cariera sa politică, bifând nu mai puţin de 16: PCR, PSM, PSD, USD, PDAR, PDSR, PDC, ApR, PD, PUR-SL, PC, USL, ALDE, ProRomânia, PPU-SL şi PCD.

Această beţie a puterii, care-i face pe cei mai mulţi lideri să se considere adevăraţi "mesia" şi să creadă că nimic nu se poate face fără contribuţia lor, este de fapt... o boală, iar cel puţin Bacalbaşa, fost medic, ar trebui să o cunoască. Printre manifestările "sindromului Hybris" se numără: autoglorificarea, cultul personalităţii, pierderea contactului cu realitatea sau discurs de deţinător al adevărului absolut.

Adevărul absolut îl deţin însă doar alegătorii, iar aceştia au demonstrat pe 9 iunie că politicienii Durbacă şi Bacalbaşa sunt de domeniul trecutului.