Regele găinilor

Regele gainilor
- O poveste despre economia absurda -

"Vreti sa lucrati? Ati innebunit? BRAIGAL - mare producator de datorii. Noduri in papura. Interese bizare. "Noi suntem romani, noi suntem romani"...
AVICOLA este una dintre societatile cu cele mai mari probleme din Galati. Asocierea in cadrul holdingului BRAIGAL a fost, se pare, cauza acestei situatii. Tot ceea ce a "produs" holdingul, in cei cativa ani de existenta, au fost datoriile. Iar aceste datorii - imense - au facut ca in societate sa nu se mai poata lucra decat intr-una din cele cinsprezece ferme aflate in patrimoniu. Asa incat jumatate din angajatii care au mai ramas la AVICOLA sunt pe post de paznici. In aceste conditii, singura posibilitate de redresare era privatizarea.
Activitate pentru o perioada "moarta"
In cunostinta de cauza, firma galateana SIREG (societate desprinsa din fosta Antrepriza 4 Instalatii-T.A.G.C.M., privatizata prin MEBO, in 1994) si-a propus sa cumpere o parte dintre activele AVICOLA. Motivatia alegerii a fost extrem de simpla: SIREG-ul, firma de constructii, in care activitatea este conditionata, in mare parte, de conditiile meteorologice, avea o nevoie stringenta sa poata da de lucru angajatilor si pe timp de iarna. "Datorita perioadei cand in constructii nu se lucreaza, ne-am gandit sa ne extindem activitatea, ca sa nu trimitem oamenii in somaj", afirma directorul adjunct al SIREG, dna Dumitra Viorica. Asa ca, prin Adresa nr.56/2.03.'98, SIREG inainteaza catre Fondul Proprietatii de Stat (FPS) Bucuresti oferta de a cumpara "trei ferme de pasari din cadrul AVICOLA Galati si clocitoarea". De la Bucuresti, oferta este trimisa la FPS Braila si la SC AVICOLA Galati (pentru a fi supusa aprobarii Adunarii Generale a Actionarilor). Ulterior (8.04.'98), insa, FPS-ul revine si face precizarea ca, datorita faptului "ca SC BRAIGAL SA Braila se afla in procedura de lichidare administrativa, nu poate vinde din active". SIREG isi reafirma dorinta de a cumpara activele (Adresa 1037/23.11.98) si cere, pana la ivirea posibilitatii legale a achizitionarii lor, sa-i fie inchiriate "spatii necesare cresterii a 100.000 pui, in vederea comercializarii lor pe piata din Galati".
Dupa luni de alergatura, se semneaza contractul
In luna decembrie, se ajunge la un acord si AVICOLA inchiriaza, pe timp de un an, ferma de incubatie si doua hale situate in incinta fermei "parinti 1" firmei SIGED-SYR (societate "sora" cu SIREG, avand aceeasi conducere si aceiasi angajati), in timp ce alte doua hale de la ferma "parinti 3" sunt inchiriate in aceleasi conditii firmei SIREG (director - Anton Bociar). Pretul chiriei a fost stabilit la 1.357 dolari SUA/luna. In urma acestei decizii (contractele de inchiriere nr.5202/18.12.98, 5203/18.12.98 si 5227/22.12.98), SIREG-ul (si SIGED-SYR) se apuca de lucru, cu intentia declarata de a pune in functiune incubatorul, cel mai tarziu pe 20 februarie a.c., fermele urmand sa intre in activitate pe 10 martie.
Investitii de patru miliarde de lei
Incep investitiile (aprobate si ele de directorul general al BRAIGAL) prin executia a trei centrale termice si a unei instalatii de producere si distributie aer sub presiune. S-au montat trei kilometri de conducte de gaz, s-au achizitionat centrale termice Wiessmann si arzatoare Big Dutchman, iar un numar de 64 de oameni (instalatori, sudori, mecanici, soferi) au lucrat in aceasta perioada la AVICOLA. Utilajele (toate din import) si modernizarile aduse (in respectivele active nu se mai lucrase de doi ani, totul fiind intr-o stare jalnica) au costat SIREG-ul circa patru miliarde de lei. La data documentarii noastre (30 martie a.c.), am putut vedea instalatiile noi (la multe se lucra inca), dar si ceea ce fusese inlocuit (tevi crapate sau, pur si simplu, explodate si multe, multe instalatii - de diverse tipuri - defecte). In zona activelor inchiriate de SIREG si SIGED-SYR, nu am intalnit decat doi angajati ai AVICOLA. Unul dintre acestia ne-a spus, cu naduf, ca nu-si luase salariul de doua luni, iar celalalt (mai mare in functie, se pare) oprise orice activitate, motivand ca "asa a venit ordinul". Restul oamenilor (care se plangeau ca nu sunt lasati sa lucreze) apartineau celor doua firme chiriase.
Rea-vointa sau un alt fel de interese?
De pe 22 martie a.c. AVICOLA are o noua conducere. Iar prima masura luata de aceasta a fost marirea chiriei (incepand cu 1 martie!) pentru activele inchiriate SIREG si SIGED-SYR, prin Adresa 1291/26.03.98. Asta in ciuda faptului ca in contractele de inchiriere se precizeaza ca "locatorul are dreptul sa modifice chiria, ca urmare a modificarii unor parametri ce au stat la baza calcularii ei, aducand la cunostinta locatarului noua valoare cu cinci zile inainte". In afara acestei majorari retroactive, conducerea celor doua firme mai are si o alta nelamurire: "care este motivul care a stat la baza recalcularii, in conditiile in care plata se face in dolari? In plus, noi am platit chiria in avans, pana in luna aprilie, inclusiv". "Pana acum, am colaborat foarte bine cu AVICOLA si BRAIGAL. Ni s-a acordat chiar asistenta de specialitate, noi nefiind foarte bine familiarizati cu acest domeniu. Noua conducere, insa, ne pune diverse piedici pe care, pur si simplu, nu le intelegem", precizeaza dl Bociar. "Se doreste oare, cu adevarat, privatizarea? Mai nou, am fost anuntati ca urmeaza sa aiba loc o noua licitatie pentru inchirierea activelor. Contractul meu este, insa, valabil, pana in luna decembrie. Toata tracasarea asta trebuie sa aiba o cauza. Si nu pot decat sa ajung la concluzia ca nu se doreste ca SIREG-ul sa cumpere, pentru a nu strica afacerile altcuiva", a incheiat dl Bociar.
Chiar, ne intrebam si noi. Cine si ce interese are ca la AVICOLA sa nu se lucreze, in conditiile in care, exemplul il aveti mai sus, exista oameni care vor sa o faca? Cert este ca, in prima saptamana din luna aprilie, in aceste ferme se vor produce primii pui, dupa o lunga perioada de inactivitate. (Ca o paranteza, uneori demna de luat in seama, cainii - destul de multi - aciuati pe langa cele cateva cladiri s-au bucurat asa de tare la sosirea masinii dlui Bociar, incat au insotit-o, latrand si dand din coada, cateva sute de metri.)

N.A. Dupa redactarea acestui articol, un telefon primit de la dna Viorica ne anunta ca, in urma unui fax expediat de FPS Galati, cele doua firme sunt solicitate sa intrerupa toate lucrarile de investitii incepute, din cauza faptului ca, la incheierea contractului, nu s-a respectat legislatia in vigoare...
Sa cantam deci in cor: Noi suntem romani, noi suntem romani"...

Când se va redeschide bazinul de la Baia Comunală?

---

Cinci ani de cand a devenit inutilizabil

Lacatul de pe usa Baii Comunale va ajunge, in curand, la... apreciabila varsta de cinci ani! Ramane inca in suspans raspunsul la intrebarea de ce a trebuit sa traga obloanele o adevarata bijuterie arhitecturala, una dintre mandriile Galatiului interbelic. Explicatia este una mai mult decat simpla. Inaugurata in 1926, cand era considerata cea mai moderna baza de inot din tara, cladirea a avut nevoie, dupa 1990, de reparatii capitale, care sa o consolideze si sa-i permita functionarea in conditii de siguranta. Numai ca, in lunga noastra perioada de tranzitie, bugetele alocate acestui gen de activitati au fost reduse an de an, pana cand s-au apropiat de zero absolut. Astfel ca bani pentru readucerea in circuitul public si sportiv al respectivului obiectiv nu s-au gasit, in ciuda eforturilor celor interesati.
In plus, Baia Comunala are... doi stapani! Situatie care face foarte dificila alocarea unor fonduri, pentru ca, normal, nimeni nu este dispus sa investeasca intr-o cladire despre care nu stie sigur ca ii apartine. Cum s-a ajuns, insa, la aceasta situatie? Bazinul "Tineretului" (denumirea sa din documente) a fost construit din fonduri publice si a ramas in administrarea autoritatilor locale pana in iulie 1969, cand, prin Hotararea CNEFS nr. 386 (emisa pe baza Decretului nr. 512), spatiul din strada Traian nr. 175, in suprafata totala de 1.196 mp, a trecut in proprietatea CJEFS Galati. De unde n-a mai plecat niciodata, astfel ca figureaza si astazi in scriptele MTS, care a preluat, dupa 1990, activele respective. Pe de alta parte, insa, dupa Revolutie, zelul unor functionari din Primarie a determinat inscrierea Baii Comunale si pe lista proprietatilor acestei institutii. Asa au aparut cei doi stapani, care n-au reusit sa se hotarasca mult timp cine ar trebui sa intretina cladirea aflata in discutie.
La un moment dat, insa, dupa ce sectia de inot a CSS Galati - singura care utiliza bazinul din punct de vedere sportiv - a intrat in imposibilitate de plata (ea are si acum datorii la DJTS, datand din acea perioada, de circa 50 de milioane de lei), furnizorii de facilitati au executat Directia (titularul de contract), iar bazinul a trebuit sa fie inchis. Trebuie precizat ca multi ani inainte de a trage obloanele (sfarsitul anului 1998), bazinul a rezistat cu foarte mare greutate. In fapt, dupa cum ne-a declarat dl Marin Petrescu, directorul adjunct al DJTS, "bazinul n-a fost niciodata rentabil. El nu se putea sustine din incasarile proprii, astfel ca era "ajutat" cu banii proveniti din exploatarea Salii Sporturilor".
Dupa inchiderea Salii Sporturilor, in primavara lui 2000, nemaiexistand nici o speranta, DJTS a propus Ministerului cedarea bazinului catre Primarie, singura care, se pare, poate asigura reabilitarea si repunerea sa in circuit. Ministrul Georgiu Gingaras si-a dat acceptul in acest sens, in iunie 2001, intr-una din vizitele sale la Galati. Primarul Dumitru Nicolae s-a declarat de acord ca Primaria sa preia bazinul, s-au facut si actele necesare, insa de atunci hartiile s-au ratacit prin sertarele de la "centru". Zilele acestea, insa, se pare ca documentele au iesit la suprafata, iar "tranzactia" se va face in curand. Este necesara, mai intai, o "radiere" din scriptele Primariei galatene si, apoi, o hotarare de guvern de trecere a bazinului de la MTS la... Primarie.
Numai ca de la preluarea (pe hartie) si pana la reinaugurarea oficiala va trece o perioada de cel putin doi ani. Pentru ca starea in care se afla bazinul la ora actuala este jalnica, iar lucrarile trebuie sa inceapa chiar cu reabilitarea structurii de rezistenta, urmata de celelalte reparatii necesare. Si sunt foarte multe de facut, pentru ca la bazin nu "s-a mai batut un cui" de aproximativ 30 de ani!
Cat de necesar este bazinul pentru Galati e de prisos sa mai spunem. Este de-ajuns, credem, sa inseram o declaratie a dlui Marin Petrescu, care a tinut sa sublinieze rolul social pe care l-a avut bazinul in viata comunitatii locale: "Inchiderea bazinului are efecte negative nu numai asupra sportului de performanta, care se poate salva prin sistemul de pregatire intr-un centru olimpic a inotatorilor de perspectiva. Principala functie a acestei institutii a fost si trebuie sa ramana aceea de a permite copiilor unei comunitati inconjurate de ape sa invete sa inoate". Si e pacat ca o astfel de oportunitate sa nu fie pe deplin folosita.

P.S. Situatia este aceeaşi şi astăzi, chiar dacă de la publicarea articolului au trecut patru ani...

IRIS - pentru prima oara in acest an la Galati

Ca sa asculti ce muzica vrei trebuie sa stii ca ea exista
Fenomenul IRIS, pentru ca trupa IRIS este un fenomen in lumea muzicala romaneasca, evoluand la cel mai inalt nivel de aproape un sfert de veac, va putea fi urmarit din nou la noi acasa. Vineri seara, in discoteca studenteasca "Club S", IRIS va canta pentru prima oara in acest an la Galati, ultima lor prezenta in oras fiind consemnata in decembrie 2000. Trebuie precizat ca IRIS revine la "Club S" la exact un an de la precedenta aparitie (20 mai 2000).
Pe de alta parte, putem spune ca in contextul in care muzica romaneasca actuala da vadite semne de oboseala subculturala, iar melodiile proaste isi fac loc cu pumnii si picioarele in viata noastra de zi cu zi, initiativa celor de la "Club S", de a aduce saptamanal (de regula, vinerea) in fata propriului public cele mai cunoscute formatii autohtone, merita apreciata. Si asta in conditiile in care la aceste seri (cu invitati de renume) numarul celor prezenti este de circa patru ori mai mic decat la discotecile "normale". Acum cativa ani, era in voga un cantec (cam prea moralizator pe alocuri, ce-i drept), care avea doua versuri extrem de actuale: "Si daca nu vom face cultura pentru ei / Si-o vor lua-o singuri de prin strainatate". Cam asta se intampla in Romania in momentul de fata, cu precizarea ca "strainatatea" este de multe ori chiar in preajma noastra, si cu un "plus" la capitolul "asta ni se da, asta luam" (sa amintim, in acest context, exemplul unui copil de 6-7 ani, care dansa prin casa pe melodiile ce spargeau linistea cartierului, ramanand "siderat" in momentul in care a ascultat prima oara o piesa clasica). Muzica exista, si inca foarte multa, dar in conditiile in care ea nu este cunoscuta, nu are cum sa se impuna ("Trebuie sa le multumesc parintilor mei, care, rockeri fiind, mi-au dat posibilitatea de mica sa ascult muzica, pentru ca altfel ajungeam ca astia", mi-a spus de curand, intr-o discoteca, o fata de-abia trecuta de 20 de ani, facand semn spre un grup din apropiere, care se dadea de ceasul mortii pe lamentarile unui tip mic, negru si cu o mare durere de inima). Deviza "Asculti ce vrei", pe care-am auzit-o la un post de radio, nu functioneaza decat daca respectivul ascultator chiar stie ce vrea, altfel el "inghite" fara sa cracneasca ceea ce i se ofera. Si, in Romania, in loc sa se diversifice, oferta a inceput sa devina extrem de unilaterala.
Revenind, trebuie precizat ca, numai in ultimul an, au cantat la "Club S" trupe care au ceva de spus si care, chiar daca (o parte dintre ele) apartin unor curente neapreciate de toata lumea, fac totusi muzica. Printre acestea se numara Voltaj, Parazitii, Spitalul de Urgenta, Sing Sing BB, Double D, Cassa Loco, Ro-mania, Class, Body&Soul, precum si multe alte formatii galatene, aflate in cautarea unei identitati muzicale proprii.
Noua serie de turnee a trupei IRIS, care include si acest concert de la Galati, se desfasoara sub genericul "Tribute to AC/DC", fiind un omagiu adus unei formatii care a revolutionat muzica mondiala a ultimului sfert de veac. Grupul IRIS s-a format in 1977, evoluand ca trio, in formula Nutu Olteanu, Emil Lechinteanu, Nelu Dumitrescu. De-a lungul timpului, formatia a fost urmarita permanent de "valul schimbarilor" de... componenta, dintre fondatori ramanand in trupa doar Nelu Dumitrescu. De ceva vreme, IRIS da semne de stabilitate la capitolul componenta, cei patru actuali componenti ai grupului fiind Cristi Minculescu (voce), Valter Popa (chitara solo), Doru Borobeica ("Boro", bass) si Nelu Dumitrescu (baterie). Formatia IRIS a evoluat, pana acum, in circa 4.500 de concerte, fiind urmarita de peste opt milioane de spectatori.

P.S. Articol scris în 2001

GIMI, MOTANUL FĂRĂ FRICĂ

Mă cheamă Gimi şi sunt berbec. Ca zodie, evident, pentru că din poze se vede probabil că sunt motan. M-am născut acum vreo zece luni, într-un şifonier. Îmi amintesc destul de vag de mama Bandi(ta), pentru că nu ieşisem încă în lume când Ea m-a luat şi m-a adus Acasă. Primii paşi i-am făcut mai mult târâş pe burtă, pentru că nu puteam să stau foarte bine pe picioare. Semănam cu un crocodil, zicea El. Şi cum eram obişnuit cu întunericul din şifonierul în care m-am născut "fugeam" cât puteam eu de repede sub pat sau unde găseam un loc mai întunecat. De aici mi s-a tras prima poreclă, Gimi Tunel.
Da� am uitat să vă spun de ce mă cheamă Gimi. De fapt nici nu ştiu prea bine, însă am auzit nişte poveşti cu un şofer de camion care avea în geam un afiş în care se lăuda cu numele asta. Român neaoş, căruia Jimmy i se părea dificil de scris. Aşa că Ea şi El au decis să-mi spună aşa. A, nu v-am spus, în vremea asta eu eram într-o sacoşă, în drum spre casă, după ce fusesem luat de la Bandi.
Între timp am crescut şi nu-mi mai este frică de întuneric. Apropo, ştiaţi că cele zece luni ale mele echivalează cu aproape 15 de ani de-ai voştri? Pe El îmi place să-l aştept lângă uşă şi apoi să mâncăm împreună, deşi mie nu mi-e foame de obicei la ora aia. Mai fac plimbări şi pe pervaz şi încă mai sper să prind şi eu o vrăbiuţă, că doar sunt neam de prădător, nu? Când eram mai mic şi aveam loc să trec la vecini, mai "prădam" câte un burete de vase, ca să nu vin acasă cu mâna goală. Şi, culmea, nimeni nu mă aprecia pentru asta. Ba chiar eram certat. Dar cel mai tare am fost certat la Crăciun, când mă jucam cât era ziua de mare în brad. E drept că pomul stătea mai mult pe jos. Eu vroiam doar să ajung în vârf şi, de obicei, bradul cădea, dar în rest nu făceam nimic rău. Chiar nu ştiu de ce Ei s-au supărat şi au urcat bradul pe dulapul din hol. Oricum, acolo este unul dintre locurile mele favorite. Numai că acum bradul nu mai are globuri şi n-am cu ce să mă joc. Ca un berbec care se respectă, alerg toată ziulica. Sunt în picioare de la prima oră şi fac pe deşteptătorul familiei. Îl trezesc de regulă pe El, pentru că ştiu că trebuie să plece mai devreme şi nici nu trebuie să "muncesc" prea mult. Iar după ce pleacă şi Ea, rămân singur şi mă odihnesc după atâta alergătură, iar din când în când mai scriu câte-o poveste...

HATTRICK - jocul in care 100.000 de "manageri" cauta gloria

V-ati saturat de aranjamentele, reciprocitatile si suspiciunile care exista in campionatul romanesc de fotbal? Vreti sa va conduceti propria echipa spre marea performanta? Nimic mai simplu. Va trebuie doar, din cand in cand, un calculator conectat la internet. Iar www.hattrick.org va ofera aceasta sansa.
Sa punctam cateva dintre posibilitatile pe care le ofera acest joc, la care participa aproape 100.000 de "manageri" din peste 50 de tari ale lumii.
Hattrick este un joc gratuit de fotbal pe internet in care trebuie sa conduci o echipa de fotbal, la concurenta cu participanti din toata lumea. Esti, in acelasi timp, director de club si manager. Cumperi si vinzi jucatori. Investesti banii clubului in extinderea stadionului sau in scoala de juniori, alegi echipa care urmeaza sa joace in functie de caracteristicile si forma jucatorilor, decizi tactica, stabilesti tipurile de antrenament si multe altele (practicantii jocurilor de fotbal de tip manager - din seria CM, de exemplu - stiu foarte bine despre ce e vorba). Hattrick-ul se desfasoara, insa, in... timp real. Meciurile de campionat se desfasoara sambata sau duminica, pe parcursul a 90 de minute, miercurea fiind programata Cupa sau, dupa eliminarea din Cupa, un joc amical (optional). O alta diferenta majora (si extrem de atractiva) fata de seria CM este faptul ca esti obligat sa incepi de jos, din ultima divizie, astfel ca pana la promovarea in primul esalon este cale lunga. Odata cunoscut poti aspira si la postul de antrenor al nationalei, care este ales prin vot de participanti. Exista insa si posibilitatea (foarte amenintatoare la inceput) de a da... faliment, in cazul in care nu administrezi bine finantele clubului (situatie in care te poti reinscrie, insa doar in ultima divizie).
Jocul este dezvoltat de suedezi si are peste sase ani de existenta. In Romania, hattrick-ul a patruns in urma cu circa doi ani, la ora actuala in baza de date a jocului fiind inscrisi circa 4.000 de participanti. Incepand din acest sezon (cel de-al saptelea pentru Romania si al 19-lea in Suedia), datorita numarului foarte mare de solicitari, tara noastra a "primit" divizia a VI-a. Un sezon hattrick dureaza 16 saptamani (intr-un an calendaristic se desfasoara, asadar, trei sezoane), iar sezonul cu numarul 7 va debuta sambata (5 aprilie). Asadar, timp mai este pentru a va inscrie, iar divizia a VI-a este foarte primitoare (peste 8.000 de locuri, din care nu s-au ocupat decat circa 1.500). Inscrierea este foarte simpla, si se face prin completarea unui scurt formular la adresa mentionata - www.hattrick.org.
In hattrick, exista o prima divizie (A) - cu opt echipe, divizia a II-a cuprinde 4 serii de cate 8, a III-a are 16 serii, a IV-a - 64 de serii, a V-a - 256 de serii, iar a VI-a - 1024 de serii. Toate seriile au cate opt echipe, care joaca fiecare cu fiecare, de doua ori (tur-retur). Dintre echipele clasate pe primul loc in serie, jumatate (in functie de punctele acumulate) promoveaza direct, in locul formatiilor de pe locurile 7-8 din divizia superioara, iar celelalte sustin un joc de baraj (in saptamana a 15-a a sezonului) cu o echipa clasata pe locurile 5-6 in divizia superioara.
Multe alte detalii (foarte necesare in cazul va hotarati sa va inscrieti) puteti afla pe site-urile dedicate jocului: www.hattrick.ro si computergames.ro/forum. Si inca o mentiune. Nu va asteptati la minuni "grafice" de la acest joc. In schimb, partea tactica a hattrickului este atat de dezvoltata (si in continuu progres), incat va poate tine in suspans saptamana de saptamana, ani de-a randul. Succes!
dcp100168 (V.111)

P.S.Articol scris în anul 2003.

Turist la Sofin

O noapte la hotelul... fara telefon!

Intr-o perioada in care informatia si comunicarea stau la baza oricarei afaceri si intreaga lume incearca sa se faca remarcata, intr-un fel sau altul, exista totusi si unii care procedeaza exact invers. Ati observat cu siguranta ca ofertele agentiilor de turism, ale hotelurilor si restaurantelor impanzesc rubricile de publicitate ale ziarelor. Mai ales ca sezonul estival se apropie cu repeziciune. Reclame viu colorate, adrese, pagini pe internet (ultimul racnet in materie!), totul pentru a-l atrage pe "maria-sa, clientul". Cei mai "saraci", care nu-si permit calupuri mai serioase de reclama, isi dau numele si un numar de telefon, in speranta ca, doar, doar, o ramane ceva si pentru ei. Ei bine, in aceasta disputa teribila pentru atragerea posibililor clienti, exista un hotel care "lupta"... fara telefon! Poate nu va vine sa credeti sau il considerati o darapanatura intr-un colt de orasel, in care oricum nu vine niciodata nimeni decat in caz de forta majora. Va asigur ca faceti o mare greseala, pentru ca hotelul cu pricina se afla in plin centrul unui oras cu 400.000 de locuitori, iar numele lui este... Sofin, fostul hotel galatean Turist.

Dincolo de usile automate

In cautarea unui loc de tras peste noapte, primul lucru pe care il faci este sa suni la "informatii". Ti se spune sec si fara alte comentarii ca numele Sofin "nu figureaza". Iti zici ca e o greseala si incerci din nou. O alta voce, acelasi raspuns. Nu te lasi si pui mana pe cartea de telefon. Surpriza! Hotelul apare si, mai mult, are si un numar de telefon. Evrika!, iti spui in timp ce formezi numarul mult cautat. Daca ai "norocul" sa suni in timpul zilei, cineva cu o urma de disperare in glas (stiti, cred, bancul cu "sunt Gigi, m-a cautat cineva?") iti precizeaza ca ai sunat la Galgros. Si ca asta e al "tanspelea" apel Sofin pe ziua de astazi. Ceva e putred la mijloc, mai ales ca din cunostintele mele cei de la Galgros nu "cazeaza" decat... marfa. Chestia incepe sa devina ciudata si intru la idei. Sa aiba timbrul vocii mele vreo tenta de... conserva? Ma auto-incurajez (ca nu!) si ma gandesc la pasul urmator. Daca telefonul nu functioneaza, nu-mi ramane decat sa ma deplasez la fata locului.
La ora de seara la care cobor din maxi-taxi "la CEC", orasul e aproape pustiu. Poate frigul de afara, poate speranta unui castig la bingourile televizate i-a tintuit pe oameni in case. In ciuda faptului ca e duminica. Sau poate tocmai de aceea... Cert este ca pe strada e foarte, foarte putina lume. In fata mea se inalta Sofinul, cu ferestrele stralucind de... intuneric. Pornesc agale spre intrare. In parcarea din fata nu se afla decat trei masini, una singura dintre acestea, cu numar de Sibiu, parand a avea ca proprietar pe unul dintre cei cazati. Celelalte doua par sa apartina (dupa numar) cuiva din conducere si unei firme de distributie, care are probabil relatii comerciale cu Sofinul. Sau care s-a gandit ca parcarea unui hotel e un loc destul de sigur. Usile de la intrare se deschid automat in momentul in care imi "percep" apropierea. Desi la aparitia lor in Romania, cu cativa ani in urma, au fost privite ca ultimul racnet al tehnologiei, in marea lor majoritate cei care si-au montat asemenea usi n-au reusit sa le si mentina functionale, in multe cazuri fiind lipit pe geam un afis care te indeamna sa le deschizi manual. Nu e cazul Sofinului (bila alba!), unde ambele usi se dau discret in laturi in fata mea. In hol, nimeni. In dreapta, tipul de la receptie discuta ceva cu un cunoscut. In timp ce ma indrept spre el, imi vine ideea sa studiez "situatia" din interior. In cateva secunde, pana sa ajung la receptie, ma hotarasc sa fiu, pentru o noapte, client.

Discretie... publicitara

Ma apropii si intreb de o camera, cu buletinul in mana. Receptionerul se intinde dupa acte si deschide un registru ale carui pagini sunt in cea mai mare parte imaculate. Banuiesc, amintindu-mi si de geamurile la care nu se zareau decat foarte putine lumini, ca in hotel nu prea e lume. "Sase sute de mii, cea mai ieftina" sunt primele cuvinte ale receptionerului. Accept, platesc si astept sa-si completeze hartiile. Intre timp, imi arunc ochii pe tejgheaua din fata mea si apuc sa vad doi fluturasi care, cred, reprezinta "reclama" hotelului. Spun "cred" pentru ca de la formatul A6 (sau pe-aproape) al celor doua petice de hartie si pana la imensele panouri luminoase cu care este impanzit orasul e cale lunga. Da' poate ca discretia face parte din tehnica publicitara a Sofinului. Pe langa serviciile oferite, pe "cartea de vizita" erau trecute si doua numere de telefon mobil. Si-asa "enigma" din start incepe sa se explice... Cateva investigatii ulterioare m-au lamurit ca, nemultumiti de prestatia Romtelecomului, proprietarii hotelului au luat hotararea sa renunte la postul fix, procurandu-si, in schimb, doua "mobile", la care asteapta sa fie sunati de clienti. E vorba, desigur, de cei care au trecut pragul hotelului de la aceasta "inginerie" si pana in prezent, pentru ca un potential client, care n-a calcat niciodata pe la Sofin, n-are de unde sa afle cele doua numere de telefon.

Becul si restaurantul

Intre timp, trecerea mea in registru e rezolvata. Imi iau cheia si telecomanda si ma indrept spre lift. Aici marchez o alta bila alba. Ascensorul functioneaza! In urma cu cativa ani, avand treaba o perioada mai indelungata la unul dintre etajele superioare ale hotelului, am urcat de-a scari incat cred ca eram destul de bine "pregatit" pentru a participa cu succes la celebra cursa de o suta de etaje de la Empire State Building. La etajul sapte, unde ma opresc, holul pare mult mai scurt decat mi-l aminteam eu. Totul se lamureste insa repede, in momentul in care ajung la camera care-mi fusese repartizata si vad in stanga o draperie verde (foto 1) care blocheaza trecerea, cam pe la jumatatea distantei. Deschid usa, intru in camera si dau sa aprind lumina. Nu se intampla nimic. Astept putin, gandindu-ma (dupa usile cu senzori de la intrare) ca o fi vorba de vreun mecanism necunoscut mie. Tot nimic. Aprind bricheta si inaintez cativa pasi spre interior. Vad un alt intrerupator (tot clasic) si apas. Se aprinde una dintre lampile de perete, din cele doua existente. (foto 2) O noua "enigma" se lamureste. Nici vorba de ceva anormal. In hol, pur si simplu, nu este bec. Ma critic in gand. Poate ca astea sunt conditiile la "600", iar la "850" (de mii de lei) totul este OK. Incerc telecomanda. Merge! Fixez televizorul pe "muzica" si intru in baie. (foto 3) Este si apa calda. Uite ca, treptat, bilele albe le ajung din urma pe cele negre. Fac un dus si cobor. "Aveti restaurant?" fac eu pe nestiutorul in fata receptionerului. "Avem, dar momentan nu este deschis", imi explica acesta destul de amabil, recomandandu-mi chiar un loc din apropiere unde as putea manca ceva.

Retragere discreta

Ma plimb pe Brailei cateva sute de metri, privind in jur din postura unui necunoscator al zonei. Si culmea, nu-mi sare nimic in ochi in afara localului recomandat de tipul de la receptie. Toate mesele sunt insa ocupate. Ma mai invart prin zona cateva minute si ma apropii din nou. Situatia este neschimbata. Ma hotarasc sa intru, cu gandul sa obtin macar un loc la una dintre mese. Un chelner impasibil asteapta in picioare langa bar. N-apuc sa fac decat doi pasi si o tipa fardata cam strident se ridica si-mi ofera, zambind un pic tamp, un loc la masa ei. Dupa o scurta ezitare, accept si ma asez. Ma uit spre chelner, insa acesta ramane la fel de impasibil. Pe chipul din fata mea se "naste" o tentativa de zambet. Cu aceleasi atribute ca mai sus. La mesele din jur, incep chicotelile. In momentul urmator ma lamuresc. Sunt practic inconjurat de o veritabila "armada", plecata spre noi cuceriri. Cu ceea ce au de oferit insa... Renunt si ma ridic. In timp ce ma indreptam spre usa, chelnerul se trezeste parca din letargie si devine brusc interesat de persoana mea. Schiteaza un gest de parca ar vrea sa ma intrebe ceva. E prea tarziu. Dau din umeri si ies.

Singur printre etaje

Imi iau un hamburger din apropiere si ma intorc la hotel. La receptie nu-i nimeni. In partea cealalta, la bar, se aude galagie. M-apropii sa vad ce se intampla. Cativa insi se uita la televizor si rad in hohote la o emisiune umoristica (cu mai mult sau mai putin haz, depinde din ce parte a problemei sunt privite lucrurile). Imi iau o bere si ma fac ca sunt interesat de ceea ce se vede pe micul ecran. Intre timp, am vreme sa ma lamuresc de faptul ca spectatorii nu sunt clienti ai hotelului, ci prieteni sau cunostinte ale barmanului. Timpul se scurge si constat ca stau in bar de aproape o ora. Iar liftul, aflat in spatele meu, a ramas linistit in tot acest timp. In hotel nu urca si nu coboara nimeni. Ca sa nu las ascensorul sa... rugineasca, ma hotarasc sa urc eu. Pe palierul de la etajul sapte liniste. Imi fac incalzirea cu niste trepte. La opt e la fel de pustiu. Mai sus - aceeasi situatie. Par destul de obositi clientii Sofinului, incapatanandu-ma sa cred ca ei si exista. La ultimul etaj usa e incuiata, asa ca fac cale-ntoarsa. Am noroc la etajul sase. Se aude un televizor. Cineva asculta o emisiune fotbalistica. E clar, nu sunt singur. Si multumit de rezultat, intru in camera.

Sa se faca lumina!

Deschid televizorul, sting lumina si ma-ntind pe pat. Mi se face pofta de o tigara si intind mana. N-am succes. Nu mai stiu unde-am pus pachetul. Aprind veioza de la capatul patului, dar raman in intuneric. Sunt patit deja, asa ca nu insist. Ma ridic si pun in functiune lampa de perete, care stiu sigur ca merge. Imi gasesc si tigarile, ramase in buzunarul de la geaca. Revin in pat si constat ca veioza n-are bec. (foto 4) Tipic. "Cel de dinaintea
dumneavoastra a plecat cu becurile", ti se va spune in cazul unei curiozitati excesive. Am mai auzit astfel de motivatii, asa ca nu-mi propun sa merg mai departe (De altfel, la un moment dat, sa tot fie sapte opt ani de-atunci, aveam in caminul studentesc un coleg de camera, care tinea in dulap mai multe becuri. Pe care le lua cu el ori de cate ori pleca la vreo "intalnire". Nu v-am spus - desi, probabil, banuiti - ca respectivele intalniri se incheiau adesea la "Turist", asa cum se numea pe atunci Sofinul, unde cea mai acuta problema era... lipsa becurilor).
Gasesc canalul pe care se difuzeaza emisiunea pe care-am auzit-o un etaj mai jos. Interactiva. Moderatori, invitati, telespectatori se cearta cu indarjire. Se ajunge si la meciul Otelului de la Ploiesti. A fost ofsaid, n-a fost ofsaid? A fost de rosu, n-a fost de rosu, a fost numai de galben? Si tot asa, fara sa se ajunga in final la nici o concluzie.

Draperia de la miezul noptii

Intre timp, ceasul a trecut de miezul noptii. Si mi-aduc aminte de partea nevazuta a holului. Ce-o fi oare dincolo? Trebuie sa vad. Deschid usa si ma trezesc in fata draperiei. Parca era mai departe. Dar ce mai conteaza? Incerc sa vad daca se poate trece. Nu. In principiu, pentru ca la o privire mai atenta observ ca tot paravanul e prins in capse. Desfac usor cateva dintre ele, ma uit in spate sa ma asigur ca nu e nimeni si trec. Trag draperia cea verde la loc si incerc sa disting ceva pentru ca intunericul pare de nepatruns. Dupa cateva secunde ochii se obisnuiesc si contururile apar destul de clar. (foto 5) Cu putina imaginatie, este o priveliste in oglinda a jumatatii de hol de unde am venit. Numai ca totul este in stadiu de... reconstructie. Intru in cateva "camere", (foto 6) dar privelistea e dezolanta, asa ca renunt la studiu si ma intorc. In tot acest timp, singurele zgomote pe care le-am auzit, mi-au apartinut, desi m-am straduit sa nu tulbur prea tare linistea. Refac "trecerea" si pornesc pe scari in jos. Pana la cinci totul este la fel. La etajul patru, se vad schimbari. Fotoliile sunt mai... fotolii, mocheta - la fel, iar holul este... intreg. Nici vorba de draperia verde de la etajele superioare. Deduc ca aici trebuie sa fie camerele de "850". Ar fi interesant de vazut care sunt diferentele dintre cele doua tipuri de camere, dar cum n-am platit pentru o cazare de bastan sunt nevoit sa ma intorc.

Somn de voie si... atat

Dupa toata incursiunea, constat ca sunt murdar pe maini. De la peretii in lucru, probabil. Trebuie sa ma spal. Apa calda e insa rece. Ma uit la ceas si accept cu intelegere. E aproape patru dimineata. Nu-mi vine sa cred cum a trecut timpul. Gata. Trebuie sa prind si eu cateva ore de somn. (foto 7) Lenjeria de pat, destramata pe alocuri de atatea spalari, e curata, iar caloriferele - care par noi - functioneaza (bila alba!). Somn usor.
Dimineata vine repede, soarele dand navala pe geamul pe care l-am lasat cu draperiile in laturi. Deschid fereastra. Bila alba (care-or fi mai multe?)! E nou-nouta si merge bine. Fac repede un dus si imi strang lucrurile. E destul de tarziu si trebuie sa plec spre redactie. Pe hol, o usa mai de departe este deschisa si o femeie de serviciu (sa fie camerista?) ma intreaba daca plec. Dau un raspuns afirmativ si o iau spre lift. Femeia se indreapta hotarata spre camera mea, "sarind" peste celelalte (in care, probabil, nu fusese nimeni). Cobor. Predau cheia si telecomanda si intarzii putin langa receptie. "Atat" este singurul cuvant care mi se adreseaza.
Ei, atunci atat. Ies din hotel si ma indrept spre statia de autobuz. Sofinul - cu (in)certitudinile lui - ramane in urma, asteptandu-si clientii sa sune (pe telefonul mobil)...

D.C.Predescu

P.S. Un articol scris în urmă cu vreo şase ani, imediat după ce hotelul a fost preluat de o firmă moldovenească, iar "gura lumii" spunea că acolo este sediul traficului cu arme al rakeţilor din zonă. Evident, n-am descoperit nimic de genul asta, dar a ieşit un reportaj frumuşel...

P.S.2 Prin text apar câteva indicaţii de fotografii, însă din păcate nu mai am imaginile respective.

Pseudomotivaţie

Nu sunt un fan al blogurilor, însă cum "moda" este din ce în ce mai răspândită, m-am decis să-mi creez şi eu unul. Nu ştiu dacă mă voi ţine de treabă, actualizând periodic acest jurnal, dar este clar că începutul - ceea ce era mai greu - a fost făcut. De-acum, vom trăi şi vom vedea...
D.C.Predescu