”Lupul paznic la oi” nu este în România doar o poveste

În vara anului 1988, tânărul subinginer de CAP Niculae Bădălău a furat patru saci cu grâu, pe care i-a vândut unui localnic pentru suma de 1.200 de lei, cam jumătate din salariul lui de atunci. A fost condamnat la un an de închisoare, cu executare la locul de muncă. N-a mai apucat să-şi ispăşească pedeapsa, pentru că a beneficiat de un decret de graţiere al lui Ceauseşcu şi a intrat în democraţie cu un cazier curat şi uscat.
Revoluţie, speranţe, visuri... Duminica Orbului, 13-15 iunie, mineriade, corupţie, clanuri, găşti, sistem, stat paralel.
În anii democraţiei originale care au urmat, fostul prim-ministru Adrian Năstase a fost condamnat definitiv în două dosare penale. Lista miniştrilor condamnaţi pentru diverse infracţiuni este incredibil de lungă şi îi cuprinde, printre alţii, pe Decebal Traian Remeş, Ioan Avram Mureşan, Codruţ Şereş, Relu Fenechiu, Miron Mitrea, Monica Iacob-Ridzi. Numărul "simplilor" parlamentari trimişi după gratii este şi mai mare, iar printre cei mai cunoscuţi se află Nicolae Mischie, Cătălin Voicu, George Copos, Dan Voiculescu, Sorin Roşca Stănescu, Tudor Chiuariu, Raj Tunaru, Nati Meir. Dacă-i punem la socoteală pe primarii de mari oraşe, pe preşedinţii de consilii judeţene, pe prefecţii sau subprefecţii condamnaţi definitiv, nu ne-ar ajunge spaţiul întregului ziar nici măcar pentru a-i nominaliza. Constantin Nicolescu, Dan Ilie Morega, Sorin Apostu, Antonie Solomon ar fi cele mai reprezentative nume din aceste ultime categorii. Şi să nu-i uităm pe ai noştri: Emanoil Bocăneanu, Florin Pâslaru, Aurica Luchiniuc. Anul trecut, în vârful listei condamnaţilor s-a cocoţat însuşi Liviu Dragnea, liderul autoritar al PSD din ultima perioadă. Şi procese pe rol sunt cu duiumul, condamări în primă instanţă de asemenea, ca şi sentinţe definitive întoarse din executare de măcelărirea legilor justiţiei de către Parlamentul aflat încă în funcţie.
Marţi, 30 iunie 2020, la treizeci şi doi de ani după întâmplarea din primul paragraf, senatorul Niculae Bădălău a fost votat în Parlamentul României, cu o majoritate zdrobitoare (aproape 300 de voturi pentru din cele circa 350 exprimate), în funcţia de vicepreşedinte al Curţii de Conturi, instituţie care controlează cum se cheltuiesc banii publici ai statului român.
"Lupul paznic la oi" nu este în România doar o poveste...

Zoon politikon sau intelectuali vs. politruci

Zilele trecute şi-a anunţat intrarea în lumea politică gălăţeană unul dintre cei mai cunoscuţi profesori din oraş, intelectual de anvergură şi animator cultural de marcă. Anunţul a fost primit cu entuziasm în foarte multe medii, în ciuda faptului că experienţa administrativă a profesorului este practic inexistentă.

În acelaşi timp, în ultimele două, trei luni, mai multe personalităţi gălăţene au făcut pasul către politică. Printre acestea se numără scriitori, medici, foşti judecători sau procurori, mai toţi oameni cu o carieră importantă în domeniile în care au profesat sau încă îşi mai desfăşoară activitatea. Iar acest lucru nu poate decât să ne dea speranţe.

În momentul de faţă, politica românească în general şi cea gălăţeană în particular au nevoie de profesionişti, de oameni pe care societatea îi recunoaşte drept modele, de personalităţi care şi-au clădit cariera prin muncă şi valoare, de oratori pe care să-i asculţi cu admiraţie, nu de şmecheraşi cărora li se scrânteşte limba în direct la televizor când pronunţă orice cuvânt cu mai mult de două consoane consecutive. Când politica nu va mai fi apanajul politrucilor, amantelor, rudelor, lipitorilor de afişe, purtătorilor de servietă, pupătorilor de dosuri, poate vom avea o şansă să renaştem ca ţară/oraş.

În acest context, intrarea în arenă a unor nume importante ale oraşului poate zdruncina din temelii sistemul pilelor şi relaţiilor care s-a extins din ce în ce mai mult şi în politică. Nu contează absolut deloc partidele alese de cei nou-veniţi, pentru că toate formaţiunile politice, fie ele de stânga, de dreapta sau de centru, au nevoie de oameni de valoare, care să-i dea jos pe impostori din fotoliile pe care le ocupă de prea multă vreme. Sub conducerea acestora din urmă, rezultatele sunt submediocre la toate nivelurile, oraşul ratând, rând pe rând, atragerea de investiţii străine, demararea unor proiecte majore de infrastructură care să ne pună măcar pe harta ţării, dacă nu şi a Europei, stoparea exodului către alte ţări al forţei de muncă.

Implicarea politică a unei pleiade de oameni care au demonstrat în viaţă şi altceva decât pupincurism ar putea determina renaşterea zonei şi revenirea la gloria socio-economică din epoca porto-franco sau din perioada interbelică, la care încă ne uităm cu jind. Drum deschis tuturor către statutul de adevăraţi zoon politikon (om de bază al comunităţii, nu simplu om politic, aşa cum s-ar putea crede) ai Galaţiului!

Lunga vară fierbinte a promisiunilor politicianiste

Restricţiile determinate de pandemie n-au fost ridicate în totalitate, mulţi oameni fiind încă speriaţi de bombardamentul mediatic referitor la apocalipsa COVID-19. Mare parte dintre români umblă pe stradă cu feţele acoperite, dar cei aleşi să ne fie exemple şi-au dat deja măştile jos, la propriu şi la figurat. Tonul l-au dat chiar liderii celor mai mari două partide din ţară, Marcel Ciolacu (PSD), în Parlament, şi Ludovic Orban (PNL), în sediul Guvernului. Iar "exemplul" le-a fost preluat de mai toţi micii sau marii politicieni de pe tărâmul mioritic.
E de înţeles, oamenii se grăbesc, nu mai au timp de "prostii", vine campania electorală şi trebuie să convingă electoratul să le mai dea un mandat, în care promit să facă tot ce n-au făcut în ultimii patru ani şi încă multe în plus. Chiar dacă nu se ştie încă exact data la care vor fi organizate alegerile locale, "postacii" şi "lipitorii de afişe" s-au aliniat deja la start. Conturile false de pe reţelele de socializare se (re)activează unul după celălalt, activiştii din cartiere sunt chemaţi şi ei la ordine şi instruire, toată lumea e pregătită să servească poporului un nou calup de promisiuni electorale.
În general, ca în orice campanie electorală de pe plaiurile mioritice, la putere este defăimarea adversarului. E mult mai uşor de făcut, pentru că nu-ţi trebuie decât puţină imaginaţie, pe când explicaţiile despre ce-ai promis acum patru ani şi ai uitat încă de-atunci sunt mult mai dificil de elaborat într-o manieră convingătoare. În "greaua moştenire" nu mai crede aproape nimeni, aşa că "ba pe-a mă-tii" este argumentul suprem al politicienilor români.
Drept urmare, ne aşteaptă câteva luni în care toată lumea va bălăcări pe toată lumea, puţinele propuneri constructive urmând să se piardă în marea de defăimare. Telenovela asta nu va putea fi însă urmărită la nesfârşit de români, pentru că oamenii se vor plictisi repede de gogomăniile aruncate în piaţă. Iar în toamnă, când vom fi nevoiţi să ne alegem şefii de oraş/judeţ şi consilierii lor, o vom face la fel ca până acum, în totală necunoştinţă de cauză.
Şi dacă tot au fost discuţii aprinse, zilele astea, legate de introducerea educaţiei sexuale în şcoli, cred că noi, românii, am avea nevoie în primul rând de o educaţie politică de la o vârstă cât mai fragedă, ca să învăţăm să nu mai fim prostiţi pe faţă. Pentru că vara promisiunilor politicianiste trece repede şi ne vom trezi, ca aproape de fiecare dată, că urmează patru ani în care va trebui să decontăm cu vârf şi îndesat faptul că nu ştim să ne alegem liderii.

COVID trece, CAPVID rămâne!

COVID-19 (asta-i boala!) şi-a cam trăit traiul. În condiţiile în care medicii s-au pus de acord asupra unei scheme de tratament (antiviral + anticoagulant + antiinflamator) care dă rezultate, iar în plus există şi varianta plasmei imunizate, recoltată de la bolnavii deja vindecaţi, COVID-19 nu va mai pune presiune pe sistemul de sănătate, aşa cum s-a întâmplat la debutul său, acum 2-3 luni. Vor mai fi cu siguranţă destule decese, printre pacienţii aflaţi deja în secţiile de terapie intensivă sau care au multiple comorbidităţi, dar boala nu mai reprezintă necunoscuta care a panicat planeta până acum.

SARS-COV-2 (ăsta-i virusul care provoacă boala!), în schimb, e bine mersi şi va continua să circule prin lume o bună bucată de vreme, dar şi să revină periodic mai apoi, cu mutaţiile de rigoare. Se vorbeşte de un al doilea val epidemic în toamnă, chiar şi de un val 3 în cursul anului viitor, dar acestea sunt deocamdată doar supoziţii. La modul general, cu un tratament aproape pus la punct şi cu măsuri de protecţie adecvate, sistemele de sănătate vor face faţă cu siguranţă noilor cazuri înregistrate, mai ales că s-au şi investit sume serioase în ultimele luni, cam peste tot. Iar posibilul val 3 ar putea fi lovit chiar şi de un vaccin, la care lucrează mai toate marile corporaţii farmaceutice ale lumii.

În viitorul foarte apropiat, însă, vor apărea cu siguranţă numeroase noi îmbolnăviri, dar asta ţine de-acum de responsabilitatea individuală a fiecăruia. În România, chiar mă tem de o "explozie" de infectări, după marea relaxare de pe 15 mai, care numai cu discernământ n-a fost tratată. În condiţiile în care, practic, totul ţine numai de noi, ceea ce am văzut în ultimele zile nu îndeamnă deloc la optimism. E plin oraşul de indivizi care se "bucură" de o socializare de câteva ore, fără să realizeze riscul major de a-şi îmbolnăvi familiile, părinţi şi bunici aflaţi poate într-o stare de sănătate nu foarte bună, după zeci de ani de muncă în praf de cocs sau în vapori de vopsea la dublu fund. Dar ce mai contează pentru un astfel de CAPVID siguranţa celor dragi, când singura "mutare" logică de care este capabil e să calculeze de câte ori va mai ajunge la el sticla de rachiu care simbolizează "libertatea".

Medicii ne vor trata la nevoie, boala nu mai este necunoscuta înspăimântătoare de acum trei luni, dar cel mai bine ar fi să nu ajungem în spital. Iar pentru asta, din păcate, suntem pe cont propriu, pentru că un lucru e sigur: COVID trece, CAPVID rămâne!

COVID-19 - întrebări (încă) fără răspuns

Pe măsură ce trece timpul, modul în care a fost abordată pandemia SARS-CoV2 naşte din ce în ce mai multe semne de întrebare. Iată câteva dintre acestea, cu menţiunea că unele pot fi considerate extrem de cinice, în condiţiile în care au murit oameni:
- De ce majoritatea focarelor sunt în spitale şi cămine de bătrâni, instituţii în care, teoretic, ar trebui respectate cele mai stricte măsuri de prevenţie şi protecţie?

- De ce sunt prezentate cifrele legate de mortalitate în aşa fel încât să genereze impresia că urmează o adevărată apocalipsă?
- De ce nu s-au consemnat focare importante acolo unde au continuat activităţile economice în toată această perioadă?
- De ce par să fi dispărut ca prin minune infecţiile nosocomiale din spitale şi toate decesele sunt raportate ca fiind cauzate de noul coronavirus?
- De ce mulţi medici consideră că boala nu a fost "atacată" corect, tratamentul aplicat vizând mai mult pneumonia decât trombozele, care se pare că reprezintă cauza principală de deces?
- Dacă virusul este nou şi imprevizibil, de ce urmează tiparul unei epidemii clasice, cu o creştere de circa 30-40 de zile, urmată de o fază de stagnare şi o scădere naturală, spre ziua 50-60, când dispare practic de la sine? Şi asta indiferent câte de dure sau relaxate sunt măsurile şi restricţiile impuse.
- De ce ţările în care nu s-au aplicat restricţii deosebite, gen Japonia sau Suedia, nu au avut probleme atât de mari pe cât se anticipa?
- Şi, nu în ultimul rând, cine şi ce a avut de câştigat, economic şi/sau politic, din furtuna mediatică referitoare la noul coronavirus?
Distanţarea socială, voluntară sau impusă, este evident prima măsură care trebuie luată în astfel de cazuri, iar populaţia în general a respectat-o. Aproape toată lumea poartă măşti pe stradă, păstrează distanţa acolo unde se formează cozi, şi-a limitat drastic ieşirile din locuinţe, a început să lucreze de acasă. Pe scurt, şi-a cam făcut treaba.
Dar nu cumva cei care au greşit strategia de abordare a pandemiei sunt chiar specialiştii în sănătate publică (nu medicii aflaţi în prima linie, la patul bolnavilor) şi autorităţile politice, a căror misiune era tocmai găsirea unei soluţii pentru protejarea populaţiei din toate punctele de vedere, nu numai împotriva îmbolnăvirii cu SARS-CoV2? Şi, în cazul ăsta, cine plăteşte? Că oameni afectaţi sunt o mulţime, de la miile de persoane care şi-au înrăutăţit starea de sănătate din cauza fricii de a se interna în spitalele-focare, la zecile de mii întreprinzători care au fost obligaţi să-şi închidă micile afaceri sau la sutele de mii de salariaţi care şi-au pierdut locurile de muncă. Îi trecem, ca întotdeauna, la "victime colaterale" ale incompetenţei şi indolenţei celor ce ne conduc? Până când?

Economia bate pandemia?

La începutul instituirii stării de urgenţă, cvasitotalitatea populaţiei României era de acord cu măsurile impuse, chiar dacă acestea erau cele mai drastice pe care majoritatea le-a trăit. Spaima de necunoscutul coronavirus i-a făcut pe cei mai mulţi să accepte fără crâcnire ordonanţele militare prin care s-au închis magazine şi s-a limitat circulaţia persoanelor, iar ca urmare au început să se închidă afaceri şi angajaţii să fie trimişi în şomaj.

După câteva săptămâni de stat în casă, din ce în mai multe voci au început să se revolte. Patroni ajunşi în prag de faliment şi angajaţi rămaşi fără slujbe şi cu perspective incerte pentru viitorul apropiat au început să conteste public restricţiile. Iar bomboana pe colivă a pus-o aglomeraţia de pe aeroportul din Cluj-Napoca, unde mii de români au stat la coadă pentru un loc de muncă în Germania, ignorând cu bună ştiinţă regulile distanţării sociale. De înţeles, în condiţiile în care statisticile oficiale anunţă deja peste un milion de şomeri, iar valul disponibilizărilor abia a început. Şi cifrele astea nu cuprind economia subterană, estimată în România la o treime din total, în care angajaţii rămaşi fără loc de muncă nu beneficiază de niciun fel de protecţie socială.

Pericolul COVID-19 a devenit astfel, pentru din ce în ce mai mulţi români, mai mic decât ceea ce se preconizează că se va întâmpla în economie. Mai ales că restricţiile multor state din Europa încep să se relaxeze treptat, în timp ce la noi urmează să se prelungească. Despre ţările care n-au luat decât măsuri care implică mai mult bunul-simţ decât obligaţii şi restricţii n-are rost să mai amintim.

Specialiştii care s-au exprimat public consideră că fiecare lună de carantină determină o pierdere de circa 3% din PIB. Astfel, numai două luni de oprire a activităţii şi alte două de recuperare, pentru că nimeni nu va putea porni cu motoarele turate la maximum, ar putea costa România cam 10% din PIB. La asta se adaugă cheltuielile specifice pe care autorităţile au fost obligate să le facă pentru a ţine piept pandemiei, care vor ajunge la aproximativ 5% din PIB. Şi să nu uităm faptul că noi plecăm deja de la un deficit de aproape 5%!

Una peste alta, grosso-modo, ajungem uşor la un deficit de 20% din PIB, respectiv cel puţin 40 miliarde de euro, în cifre absolute. O sumă uriaşă, dacă ne gândim că, pentru depăşirea crizei economice din 2008-2010, România a avut nevoie de un împrumut de "numai" 12 miliarde de euro. Iar banii de la instituţiile financiare internaţionale vin la pachet cu importante costuri sociale şi condiţionări economice. Creşteri de pensii cu 40% sau salarii bugetare duble faţă de mediul privat vor fi utopii.

Dacă economia bate sau nu pandemia ar trebui să decidă şi să acţioneze în consecinţă guvernanţii, pe care însă nu-i văd capabili de o strategie pe termen mediu şi lung. Vor încerca să facă faţă situaţiei de criză, pe care au gestionat-o onorabil până acum, dar cam atât. Ce se va întâmpla în lunile următoare şi în anii care vin, Dumnezeu cu mila...

Lupta nu e contra coronavirusului

Lupta mondială contra noului coronavirus (COVID-19) nu este de fapt contra coronavirusului în sine, ci o bătălie cu viteza lui de răspândire. Fiind extrem de contagios, în condiţiile unei imunităţi inexistente, noul coronavirus determină practic, prin numărul mare de îmbolnăviri simultane, depăşirea capacităţii spitalelor, astfel că acestea sunt sufocate de noi şi noi pacienţi, pe care nu mai au cum să-i trateze. Astfel se explică numărul foarte mare de decese din ţările puternic afectate, cei care nu mai prind un loc în secţiile de terapie intensivă fiind, practic, condamnaţi. Iar pentru cei foarte bătrâni şi cu boli grave asociate, această condamnare este egală cu moartea.
Spre exemplu, România are 2.653 de paturi la terapie intensivă şi numai 1.361 de ventilatoare pulmonare mecanice, pentru cazurile foarte grave. În momentul de faţă, doar 18 persoane sunt internate la terapie intensivă, din care numai opt sunt în stare gravă. S-ar putea spune că stăm foarte bine, numai că e clar că suntem abia la începutul răspândirii comunitare a virusului. Spitalele vor fi probabil depăşite curând de situaţie şi la noi, aşa cum se întâmplă în Italia sau Spania, iar medicii vor fi nevoiţi să aleagă între viaţă şi moarte, prin trierea pacienţilor cu şanse mici de supravieţuire. Ca exemplu pozitiv, atât cât se poate în situaţia dată, Germania are mult mai puţini morţi, tocmai datorită faptului că dispune de capacităţi tehnice mult superioare în cadrul spitalelor.
Cât va dura nebunia, e greu de spus. China pare să fi rezolvat situaţia în circa două luni, luând măsuri militare extrem de dure. Europa, care nu este obişnuită cu aşa ceva, ar putea să sufere ceva mai mult. Practic, epidemia se va opri atunci când mare parte din populaţie va fi imunizată prin... îmbolnăvire, pentru că, deşi cercetătorii din întreaga lume lucrează intens, un vaccin nu poate fi disponibil în viitorul foarte apropiat, din cauza timpului mare necesar pentru testare. Cumva liniştitor este faptul că, pentru 90 la sută din populaţie, îmbolnăvirea nu este mai periculoasă decât o gripă ceva mai severă. În cazul celor din categorii de risc, însă, care ne pot fi părinţi şi bunici, singura variantă de a reduce numărul de decese este distribuirea pe o perioadă cât mai lungă a îmbolnăvirilor grave, pentru ca toţi sau cât mai mulţi să poată fi trataţi. Iar singura soluţie raţională de a încerca limitarea vitezei de propagare a virusului este să ne reducem fiecare contactele la maximum. Aşadar, staţi în casă!