Galaţiul are cel mai curat aer din România a anunţat, recent, Agenţia Europeană de Mediu, plasând oraşul nostru pe locul 21 într-un top european care cuprinde 375 de localităţi. Cel mai probabil, închiderea Cocseriei din Combinatul siderurgic a fost momentul de cotitură pentru atmosfera unui oraş care până atunci era printre cele mai poluate din ţară, lucru certificat de includerea sa printre localităţile în care cei care au trăit vreme de 30 de ani beneficiază de reducerea cu doi ani a vârstei de pensionare. Fără cocs, ne mai poluează astăzi doar ţevile de eşapament ale maşinilor, însă acest lucru se întâmplă în mai toate oraşele luate în considerare în studiu. Iar vântul de Galaţi, pe care specialiştii în eoliene îl consideră cel mai bun din ţară, face probabil curăţenie serioasă în poluarea auto.
De altfel, în ultimii ani, Galaţiul a fost recompensat cu diverse alte premii naţionale, cel puţin intrigante pentru oamenii de rând. Au fost premiate centrele de permanenţă, deşi n-au reuşit câtuşi de puţin să degreveze unităţile de primiri urgenţe ale spitalelor, aşa cum era ideea. A fost premiată regenerarea urbană, chiar dacă cetăţenii protestează zilnic faţă de excesul de betoane şi multitudinea de copaci tăiaţi. Recompensa pentru transport public să spunem că este parţial justificată prin faptul că s-a înnoit în mare parte parcul auto al Transurb, chiar dacă oamenii acuză în continuare disfuncţionalităţi, cu referire mai ales la aglomeraţia excesivă şi traseele inadecvate. De perspectivă poate fi considerat premiul pentru staţiile de încărcare pentru maşini electrice, în condiţiile în care acestea nu prea se înghesuie (încă) pe străzile Galaţiului. Cât despre "smart city", numai de... bine, aparatura instalată şi premiată fiind deja în mare parte nefuncţională.
Pe de altă parte, Galaţiul figurează, într-un alt top european, pe locul 3 printre oraşele care s-au depopulat cel mai mult în perioada 2015-2020, după Messina (Italia) şi Ploieşti. Faptul că din oraş se pleacă pe capete nu mai este un secret pentru nimeni, fiecare dintre noi având rude sau prieteni care au decis în anii din urmă să părăsească Galaţiul şi să se stabilească în alte zone din ţară sau de pe continent.
Şi-atunci cum rămâne cu premiile de excelenţă pe care municipiul le primeşte cam în fiecare an? Oare chiar nu le place gălăţenilor aerul curat? Nici autobuzele noi, nici modernizarea reţelei sanitare, nici parcările sub- şi supraterane, nici facilităţile induse de smart city? Sau primim recompense pentru realizări care pentru oameni sunt inutile sau cel mult secundare, iar aşteptările şi dorinţele gălăţenilor sunt cu totul altele?
joi, mai 11, 2023
vineri, mai 05, 2023
Regionalizarea, îngropată de tăietorii de frunze la câini
De ceva vreme, au revenit în spaţiul public discuţiile despre o nouă împărţire administrativ-teritorială a României. Nu e prima oară şi, probabil, nu va fi nici ultima când se vorbeşte despre o regionalizare a ţării, cu judeţe mai mari şi mai puţine, cu oraşe şi comune stabilite în funcţie de numărul de locuitori.
Numai dacă ne uităm la judeţul Galaţi, observăm că am rămâne cu doar două oraşe în loc de patru (Bereşti şi Tg. Bujor sunt departe de pragul de 10.000 de locuitori), dar şi cu numai jumătate din cele peste 60 de comune (doar 17 au peste 5.000 de locuitori, iar celelalte ar rezulta prin comasare). Avem, e drept, şi câteva comune cu populaţie de oraş (Matca şi Pechea, în primul rând), dar nu cred că statutul urban le-ar aduce mari avantaje, aşa că e puţin probabil să-şi dorească schimbarea.
Indiferent dacă numărul judeţelor ar fi 15 (ca în propunerea Camerei de Comerţ) sau 12 (ca în proiectul depus în Parlament de un deputat USR), Galaţiul ar fi probabil capitală regională, cu Brăila şi Vrancea în subordine (în primul caz), la care se adaugă Buzăul (în varianta a doua), aşa că ar putea fi avantajat.
Ca principiu, o regionalizare de acest tip ar fi necesară, pentru că am ajuns în situaţia în care o mulţime de comune nu fac faţă cheltuielilor curente şi trebuie să li se aloce permanent bani pentru a subzista. O administraţie mai suplă ar putea să facă faţă cu siguranţă tuturor sarcinilor, pentru că actualele scheme de personal sunt umflate cu rude, pile şi tăietori de frunze la câini, la care se poate renunţa fără probleme. Ba chiar profesioniştii din sistem ar putea să se mişte mai repede, pentru că nu le-ar mai pune beţe în roate diverşi neaveniţi.
Numai că aceste comune reprezintă vectori importanţi în alegeri, mai ales în cele locale, unde primarii şi oamenii pe care-i au sub control sunt determinanţi de cele mai multe ori pentru rezultatul unui scrutin. Iar în pragul unui an electoral e foarte puţin probabil să se schimbe ceva, mai ales că numărul de sinecuri creşte în România pe zi ce trece, mai ceva decât Făt-Frumos.
În aceste condiţii, visul de regionalizare va mai rămâne multă vreme la acest stadiu, cu scuza bine cunoscută de-acum că presupune un proces de lungă durată care necesită inclusiv schimbarea Constituţiei. Singura şansă ar fi, poate, o condiţie din partea instituţiilor europene legată de vreo finanţare majoră (PNRR, de exemplu), dar sunt convins că şi-atunci vor găsi politicienii noştri o "soluţie", aşa cum se întâmplă acum în cazul pensiilor speciale sau în trecut cu regiunile de dezvoltare, care s-au dovedit structuri total ineficiente, din cauza modului politicianist în care au fost realizate. Eventual, s-ar putea "inventa" o supraconducere fără desfiinţarea celor judeţene, ca să mai poată fi angajaţi nişte sinecurişti în plus. Iar până atunci se poate "distruge" ideea, învrăjbind poporul cu stupizenii din categoria asupririi brăilenilor de către gălăţeni...
Numai dacă ne uităm la judeţul Galaţi, observăm că am rămâne cu doar două oraşe în loc de patru (Bereşti şi Tg. Bujor sunt departe de pragul de 10.000 de locuitori), dar şi cu numai jumătate din cele peste 60 de comune (doar 17 au peste 5.000 de locuitori, iar celelalte ar rezulta prin comasare). Avem, e drept, şi câteva comune cu populaţie de oraş (Matca şi Pechea, în primul rând), dar nu cred că statutul urban le-ar aduce mari avantaje, aşa că e puţin probabil să-şi dorească schimbarea.
Indiferent dacă numărul judeţelor ar fi 15 (ca în propunerea Camerei de Comerţ) sau 12 (ca în proiectul depus în Parlament de un deputat USR), Galaţiul ar fi probabil capitală regională, cu Brăila şi Vrancea în subordine (în primul caz), la care se adaugă Buzăul (în varianta a doua), aşa că ar putea fi avantajat.
Ca principiu, o regionalizare de acest tip ar fi necesară, pentru că am ajuns în situaţia în care o mulţime de comune nu fac faţă cheltuielilor curente şi trebuie să li se aloce permanent bani pentru a subzista. O administraţie mai suplă ar putea să facă faţă cu siguranţă tuturor sarcinilor, pentru că actualele scheme de personal sunt umflate cu rude, pile şi tăietori de frunze la câini, la care se poate renunţa fără probleme. Ba chiar profesioniştii din sistem ar putea să se mişte mai repede, pentru că nu le-ar mai pune beţe în roate diverşi neaveniţi.
Numai că aceste comune reprezintă vectori importanţi în alegeri, mai ales în cele locale, unde primarii şi oamenii pe care-i au sub control sunt determinanţi de cele mai multe ori pentru rezultatul unui scrutin. Iar în pragul unui an electoral e foarte puţin probabil să se schimbe ceva, mai ales că numărul de sinecuri creşte în România pe zi ce trece, mai ceva decât Făt-Frumos.
În aceste condiţii, visul de regionalizare va mai rămâne multă vreme la acest stadiu, cu scuza bine cunoscută de-acum că presupune un proces de lungă durată care necesită inclusiv schimbarea Constituţiei. Singura şansă ar fi, poate, o condiţie din partea instituţiilor europene legată de vreo finanţare majoră (PNRR, de exemplu), dar sunt convins că şi-atunci vor găsi politicienii noştri o "soluţie", aşa cum se întâmplă acum în cazul pensiilor speciale sau în trecut cu regiunile de dezvoltare, care s-au dovedit structuri total ineficiente, din cauza modului politicianist în care au fost realizate. Eventual, s-ar putea "inventa" o supraconducere fără desfiinţarea celor judeţene, ca să mai poată fi angajaţi nişte sinecurişti în plus. Iar până atunci se poate "distruge" ideea, învrăjbind poporul cu stupizenii din categoria asupririi brăilenilor de către gălăţeni...
luni, mai 01, 2023
Supremaţia nătângilor, faza pe module
Ştiţi cu toţii "legenda" că 40% din populaţia României este analfabetă funcţional. Am pus ghilimele pentru că respectivul procentaj, rezultat în urma unui test PISA de acum vreo zece ani, este făcut praf de realitate. Este suficient să te uiţi în jur ceva mai atent şi vei da nas în nas cu o mulţime de oameni care nu sunt în stare să lege două idei sau să facă diverse corelaţii. Rezultatele ultimului test PISA, de acum câţiva ani, n-au mai fost făcute publice oficial, dar s-a vehiculat că rata de analfabetism funcţional a urcat spre 60-70%.
Iar un recent raport naţional a ajuns, zilele trecute, la concluzia că doar 11% dintre elevii români se pot încadra în categoria "funcţional", în timp ce 42% sunt catalogaţi "nefuncţional", iar 47% sunt incluşi la "minim funcţional", jumătate dintre aceştia din urmă fiind la limita de jos a categoriei, adică mai degrabă spre "nefuncţional", ceea ce ne duce exact la rezultatul dezastruos al ultimului test PISA. În cifre concrete, doar 330.000 din cei 3 milioane de copii sunt în stare să înţeleagă un text simplu.
În tot acest timp, şcoala românească se complace în (re)forme fără fond, schimbând trimestre în semestre şi module, complicând manualele până dincolo de puterea de înţelegere a unui copil normal, menţinând la catedră profesori slab pregătiţi sau cu probleme psihice, schimbând legi şi miniştri în fiecare an, "centrează" învăţământul pe elev până-i elimină pe copii din ecuaţie, face strategii inepte sau imposibil de aplicat, tolerează scandalurile în şcoală de toate felurile, pune mai mult accent pe hârţogăraie decât pe pedagogie ş.a.m.d.
Iar rezultatele sunt evidente pentru oricine vrea să vadă, chiar dincolo de concluziile acestor teste. Avem o mulţime de absolvenţi de liceu sau chiar de facultate care nu sunt în stare să lege două fraze coerente şi n-au cunoştinţe generale nici măcar la nivel minim, dar au patalama la mână, unii chiar mai multe, pentru că "fabrica de diplome" pare să fi fost singura "instituţie" care a funcţionat în România la parametri optimi în perioada scursă de la Revoluţie.
În condiţiile date, ni se prefigurează un viitor fix ca în cunoscutul film "Idiocracy", tradus în româneşte "Supremaţia nătângilor", în care personajul principal, destul de modest "mobilat" intelectual, se trezeşte într-o societate a viitorului în care este de-a dreptul genial comparativ cu majoritatea. Iar când vedem la televizor câţi nătângi ajung în posturi-cheie prin ministere şi administraţie, acest viitor sumbru nu pare deloc departe...
Iar un recent raport naţional a ajuns, zilele trecute, la concluzia că doar 11% dintre elevii români se pot încadra în categoria "funcţional", în timp ce 42% sunt catalogaţi "nefuncţional", iar 47% sunt incluşi la "minim funcţional", jumătate dintre aceştia din urmă fiind la limita de jos a categoriei, adică mai degrabă spre "nefuncţional", ceea ce ne duce exact la rezultatul dezastruos al ultimului test PISA. În cifre concrete, doar 330.000 din cei 3 milioane de copii sunt în stare să înţeleagă un text simplu.
În tot acest timp, şcoala românească se complace în (re)forme fără fond, schimbând trimestre în semestre şi module, complicând manualele până dincolo de puterea de înţelegere a unui copil normal, menţinând la catedră profesori slab pregătiţi sau cu probleme psihice, schimbând legi şi miniştri în fiecare an, "centrează" învăţământul pe elev până-i elimină pe copii din ecuaţie, face strategii inepte sau imposibil de aplicat, tolerează scandalurile în şcoală de toate felurile, pune mai mult accent pe hârţogăraie decât pe pedagogie ş.a.m.d.
Iar rezultatele sunt evidente pentru oricine vrea să vadă, chiar dincolo de concluziile acestor teste. Avem o mulţime de absolvenţi de liceu sau chiar de facultate care nu sunt în stare să lege două fraze coerente şi n-au cunoştinţe generale nici măcar la nivel minim, dar au patalama la mână, unii chiar mai multe, pentru că "fabrica de diplome" pare să fi fost singura "instituţie" care a funcţionat în România la parametri optimi în perioada scursă de la Revoluţie.
În condiţiile date, ni se prefigurează un viitor fix ca în cunoscutul film "Idiocracy", tradus în româneşte "Supremaţia nătângilor", în care personajul principal, destul de modest "mobilat" intelectual, se trezeşte într-o societate a viitorului în care este de-a dreptul genial comparativ cu majoritatea. Iar când vedem la televizor câţi nătângi ajung în posturi-cheie prin ministere şi administraţie, acest viitor sumbru nu pare deloc departe...
joi, aprilie 27, 2023
Ne vom alege (iar) cu mult praf în ochi
De săptămâni bune, de când a scăpat în spaţiul public informaţia că bugetul pe 2023 are o gaură de 20 de miliarde de lei, cauzată de supraestimarea veniturilor, guvernanţii se tot chinuie să găsească o soluţie de redresare. Rând pe rând, însă, tot ce s-a vehiculat a picat cu brio la testul politicianismului, devenit în ultimii ani o doctrină specific românească de prostit poporul.
S-a vorbit la început despre reducerea salariilor bugetarilor, decizie pe care nu va avea nimeni curaj să o ia înainte de un an electoral cu patru rânduri de alegeri (europarlamentare, locale, parlamentare şi prezidenţiale). S-a amintit apoi de posibile concedieri în uriaşul aparat birocratic de stat, în care jumătate dintre angajaţi taie frunză la câini pe (mulţi) bani publici, dar şi măsura asta e greu de luat în condiţiile în care alegerile bat la uşă. A venit la rând interzicerea cumulului pensie - salariu la stat. Cum acest lucru se întâmplă în general în cazul sinecuriştilor care ies la pensie la 50 de ani şi îşi continuă activitatea în aceeaşi instituţie sau în una "soră", au apărut din nou probleme de "conştiinţă" şi s-a renunţat.
A trecut testul, se pare, ideea de a "îngheţa" angajările la stat, dar acest lucru s-a încercat de multe ori în ultima vreme, însă mulţimea de excepţii introduse ulterior a dus la un rezultat total opus, iar aparatul birocratic a crescut an de an. A fost aprobată, de asemenea, interdicţia de a face parte din mai multe consilii de administraţie, dar de aici nu rezultă nicio economie, ci doar mai mulţi sinecurişti.
În ultimele zile s-a readus pe tapet supraimpozitarea veniturilor bugetarilor care câştigă mai mult decât preşedintele României, însă nici aceasta nu este la prima reglementare, iar rezultatele au demonstrat că de fapt se întâmplă contrariul, respectiv creşte numărul celor plătiţi foarte bine, singura "realizare" fiind că salariul nu se mai numeşte în totalitate salariu. În plus, o măsură care se va aplica doar unui grup de angajaţi la stat, circa 80.000 de persoane în total, are toate şansele să nu treacă de Curtea Constituţională. Iar ca să impozitezi şi mediul privat în acceaşi manieră ar însemna să decapitezi managementul celor mai performante firme din ţară, care şi-aşa nu sunt suficient de multe.
Oricum, aplicarea tuturor acestor idei n-ar aduce la buget decât nişte sume insignifiante comparativ cu necesarul. Iar despre îmbunătăţirea colectării, informatizarea ANAF sau desfiinţarea pensiilor speciale, măsuri cu real potenţial de redresare a situaţiei, nu s-a scos nicio vorbă. Aşa că, după cum merg discuţiile, s-ar părea că ne vom alege mai degrabă cu mult praf în ochi decât cu vreo măsură concretă. Iar gaura din buget va rămâne bine-mersi la locul ei şi se va astupa, clasic, din împrumuturi pe care le vom plăti tot noi. Dar nu acum, în prag de alegeri!
S-a vorbit la început despre reducerea salariilor bugetarilor, decizie pe care nu va avea nimeni curaj să o ia înainte de un an electoral cu patru rânduri de alegeri (europarlamentare, locale, parlamentare şi prezidenţiale). S-a amintit apoi de posibile concedieri în uriaşul aparat birocratic de stat, în care jumătate dintre angajaţi taie frunză la câini pe (mulţi) bani publici, dar şi măsura asta e greu de luat în condiţiile în care alegerile bat la uşă. A venit la rând interzicerea cumulului pensie - salariu la stat. Cum acest lucru se întâmplă în general în cazul sinecuriştilor care ies la pensie la 50 de ani şi îşi continuă activitatea în aceeaşi instituţie sau în una "soră", au apărut din nou probleme de "conştiinţă" şi s-a renunţat.
A trecut testul, se pare, ideea de a "îngheţa" angajările la stat, dar acest lucru s-a încercat de multe ori în ultima vreme, însă mulţimea de excepţii introduse ulterior a dus la un rezultat total opus, iar aparatul birocratic a crescut an de an. A fost aprobată, de asemenea, interdicţia de a face parte din mai multe consilii de administraţie, dar de aici nu rezultă nicio economie, ci doar mai mulţi sinecurişti.
În ultimele zile s-a readus pe tapet supraimpozitarea veniturilor bugetarilor care câştigă mai mult decât preşedintele României, însă nici aceasta nu este la prima reglementare, iar rezultatele au demonstrat că de fapt se întâmplă contrariul, respectiv creşte numărul celor plătiţi foarte bine, singura "realizare" fiind că salariul nu se mai numeşte în totalitate salariu. În plus, o măsură care se va aplica doar unui grup de angajaţi la stat, circa 80.000 de persoane în total, are toate şansele să nu treacă de Curtea Constituţională. Iar ca să impozitezi şi mediul privat în acceaşi manieră ar însemna să decapitezi managementul celor mai performante firme din ţară, care şi-aşa nu sunt suficient de multe.
Oricum, aplicarea tuturor acestor idei n-ar aduce la buget decât nişte sume insignifiante comparativ cu necesarul. Iar despre îmbunătăţirea colectării, informatizarea ANAF sau desfiinţarea pensiilor speciale, măsuri cu real potenţial de redresare a situaţiei, nu s-a scos nicio vorbă. Aşa că, după cum merg discuţiile, s-ar părea că ne vom alege mai degrabă cu mult praf în ochi decât cu vreo măsură concretă. Iar gaura din buget va rămâne bine-mersi la locul ei şi se va astupa, clasic, din împrumuturi pe care le vom plăti tot noi. Dar nu acum, în prag de alegeri!
miercuri, aprilie 19, 2023
Să fie minim la tot poporul!
Ne apropiem de jumătatea anului, iar discuţiile despre majorarea salariului minim au început să fie din ce în ce mai prezente în spaţiul public.
Într-un fel, dezbaterea este normală, pentru că inflaţia a erodat puternic veniturile românilor în ultimii doi ani, iar cei mai mulţi dintre salariaţi speră într-o majorare care să acopere măcar creşterea preţurilor, care par să nu se mai oprească, deşi toată lumea, bancheri şi economişti împreună, prognozează scăderea inflaţiei până la valori cu o singură cifră. Dar, de fapt, scăderea creşterii este tot creştere...
Pe de altă parte, 2024 este an multiplu electoral, iar partidele aflate la guvernare şi-au făcut un obicei să le mai dea votanţilor, la astfel de ocazii, câte-o sută, două de lei, pentru a mai acumula ceva capital electoral.
Pe cifre, actualul salariu minim, de 3.000 de lei brut, înseamnă aproape 1.900 de lei în mână, bani care condamnă pe oricine la sărăcie. Şi nu mai puţin de 2 milioane de români pleacă lunar acasă cu aceşti bani, iar numărul celor plătiţi cu minimul pe economie creşte accelerat (cu sute de mii de persoane) la fiecare majorare guvernamentală, pentru că firmele private nu pot ţine pasul, economic vorbind, cu deciziile politicienilor, ale căror calcule sunt, de regulă, exclusiv electorale.
După ce salariul minim brut a fost majorat de la 2.550 la 3.000 de lei anul acesta, discuţiile se poartă acum pe intervalul 3.500-4.000 de lei. O astfel de creştere substanţială ar fi cel mai probabil insuportabilă pentru micile afaceri, care şi-aşa suflă din greu la 3.000 de lei, în condiţiile în care majorările din sectorul bugetar au dus salariul mediu la aproape 7.000 de lei, practic, dublu faţă de cât câştigă angajaţii de la privat, care au ajuns în cvasitotalitate să jinduiască la un post la stat...
Peste toate acestea, salariul minim european, adoptat nu demult, ar trebui să intre în vigoare tot din 2024. Iar în condiţiile unui salariu mediu umflat permanent din considerente electorale, aplicarea reglementărilor europene ar însemna creşterea salariului minim până la peste 4.000 de lei.
Într-o astfel de realitate, cu inflaţie, alegeri şi obligaţii europene, puse una peste alta, n-ar fi deloc exclus ca, în urma viitoarei majorări importante, toţi românii din economia reală să ajungă să aibă acelaşi salariu, cel minim. Ar fi dovada incontestabilă că economia României este "perfect" disfuncţională. Partea şi mai proastă e că politicienii care au adus-o în starea asta îşi vâră în continuare pixul în ea câte-un pic, pic, pic, până n-o mai rămânea nimic, vorba cântecului...
Într-un fel, dezbaterea este normală, pentru că inflaţia a erodat puternic veniturile românilor în ultimii doi ani, iar cei mai mulţi dintre salariaţi speră într-o majorare care să acopere măcar creşterea preţurilor, care par să nu se mai oprească, deşi toată lumea, bancheri şi economişti împreună, prognozează scăderea inflaţiei până la valori cu o singură cifră. Dar, de fapt, scăderea creşterii este tot creştere...
Pe de altă parte, 2024 este an multiplu electoral, iar partidele aflate la guvernare şi-au făcut un obicei să le mai dea votanţilor, la astfel de ocazii, câte-o sută, două de lei, pentru a mai acumula ceva capital electoral.
Pe cifre, actualul salariu minim, de 3.000 de lei brut, înseamnă aproape 1.900 de lei în mână, bani care condamnă pe oricine la sărăcie. Şi nu mai puţin de 2 milioane de români pleacă lunar acasă cu aceşti bani, iar numărul celor plătiţi cu minimul pe economie creşte accelerat (cu sute de mii de persoane) la fiecare majorare guvernamentală, pentru că firmele private nu pot ţine pasul, economic vorbind, cu deciziile politicienilor, ale căror calcule sunt, de regulă, exclusiv electorale.
După ce salariul minim brut a fost majorat de la 2.550 la 3.000 de lei anul acesta, discuţiile se poartă acum pe intervalul 3.500-4.000 de lei. O astfel de creştere substanţială ar fi cel mai probabil insuportabilă pentru micile afaceri, care şi-aşa suflă din greu la 3.000 de lei, în condiţiile în care majorările din sectorul bugetar au dus salariul mediu la aproape 7.000 de lei, practic, dublu faţă de cât câştigă angajaţii de la privat, care au ajuns în cvasitotalitate să jinduiască la un post la stat...
Peste toate acestea, salariul minim european, adoptat nu demult, ar trebui să intre în vigoare tot din 2024. Iar în condiţiile unui salariu mediu umflat permanent din considerente electorale, aplicarea reglementărilor europene ar însemna creşterea salariului minim până la peste 4.000 de lei.
Într-o astfel de realitate, cu inflaţie, alegeri şi obligaţii europene, puse una peste alta, n-ar fi deloc exclus ca, în urma viitoarei majorări importante, toţi românii din economia reală să ajungă să aibă acelaşi salariu, cel minim. Ar fi dovada incontestabilă că economia României este "perfect" disfuncţională. Partea şi mai proastă e că politicienii care au adus-o în starea asta îşi vâră în continuare pixul în ea câte-un pic, pic, pic, până n-o mai rămânea nimic, vorba cântecului...
luni, aprilie 10, 2023
Reforma de la Paşte(le cailor)
Ultimele cifre ale încasărilor bugetare indică un minus de circa 20 de miliarde de lei, generat de colectările mai mici decât previziunile, capitol la care suntem ultimii în Europa de ani buni, dar mai ales de explozia cheltuielilor cu salariile angajaţilor la stat şi pensiile speciale.
De mai bine de 30 de ani, clasa politică evită orice fel de reforme în administraţie, iar singurul lucru pe care a "reuşit" să-l facă în această perioadă a fost să tot mărească salariile din pix, reuşind să destabilizeze o piaţă a muncii şi-aşa destul de fragilă. S-a ajuns astfel în situaţia absurdă ca toată lumea să vrea să se angajeze la stat, indiferent dacă este contabil, şofer sau paznic, pentru că se câştigă de două ori mai mult decât la privat.
Conform ministrului Marcel Boloş, statul român cheltuieşte cu salariile circa 110 miliarde de lei (22 de miliarde de euro) pe an, de unde rezultă un salariu mediu lunar de 7.200 de lei, în condiţiile în care la privat se câştigă doar puţin peste jumătate. La capitolul pensii speciale, plăţile făcute de stat ajung la circa 2,2 miliarde de euro anual. În total, sumele astea înseamnă cam 10% din tot ce produce întreaga Românie într-un an!
În mod logic, cele 20 de miliarde de lei lipsă din buget ar trebui "câştigate" exact din salarii şi pensii speciale, prin măsuri care să implice reforme reale şi care să conducă la pensii bazate pe contributivitate şi salarii sustenabile economic.
Culmea, aceste reforme sunt cuprinse şi în PNRR, astfel că o clasă politică responsabilă (pe care o tot "alegem" de 30 de ani) ar trebui să se apuce repede de treabă. Însă, după cum se mişcă reforma pensiilor speciale, este destul de clar că mai repede se va renunţa la finanţări europene de miliarde de euro, care ar permite dezvoltarea mai rapidă a ţării, decât să se atingă cineva de "specialii" statului, cărora ar trebui să li se taie serios din bani sau chiar să fie împuţinaţi. Mai ales că anul (multi)electoral 2024 se apropie cu paşi repezi şi nu e nimeni dispus să rişte milioane de voturi pentru "mofturile" unor economişti. Nu mai bine facem câteva împrumuturi noi, ca să trecem şi de alegerile astea? Iar când va veni scadenţa, Dumnezeu cu mila...
De mai bine de 30 de ani, clasa politică evită orice fel de reforme în administraţie, iar singurul lucru pe care a "reuşit" să-l facă în această perioadă a fost să tot mărească salariile din pix, reuşind să destabilizeze o piaţă a muncii şi-aşa destul de fragilă. S-a ajuns astfel în situaţia absurdă ca toată lumea să vrea să se angajeze la stat, indiferent dacă este contabil, şofer sau paznic, pentru că se câştigă de două ori mai mult decât la privat.
Conform ministrului Marcel Boloş, statul român cheltuieşte cu salariile circa 110 miliarde de lei (22 de miliarde de euro) pe an, de unde rezultă un salariu mediu lunar de 7.200 de lei, în condiţiile în care la privat se câştigă doar puţin peste jumătate. La capitolul pensii speciale, plăţile făcute de stat ajung la circa 2,2 miliarde de euro anual. În total, sumele astea înseamnă cam 10% din tot ce produce întreaga Românie într-un an!
În mod logic, cele 20 de miliarde de lei lipsă din buget ar trebui "câştigate" exact din salarii şi pensii speciale, prin măsuri care să implice reforme reale şi care să conducă la pensii bazate pe contributivitate şi salarii sustenabile economic.
Culmea, aceste reforme sunt cuprinse şi în PNRR, astfel că o clasă politică responsabilă (pe care o tot "alegem" de 30 de ani) ar trebui să se apuce repede de treabă. Însă, după cum se mişcă reforma pensiilor speciale, este destul de clar că mai repede se va renunţa la finanţări europene de miliarde de euro, care ar permite dezvoltarea mai rapidă a ţării, decât să se atingă cineva de "specialii" statului, cărora ar trebui să li se taie serios din bani sau chiar să fie împuţinaţi. Mai ales că anul (multi)electoral 2024 se apropie cu paşi repezi şi nu e nimeni dispus să rişte milioane de voturi pentru "mofturile" unor economişti. Nu mai bine facem câteva împrumuturi noi, ca să trecem şi de alegerile astea? Iar când va veni scadenţa, Dumnezeu cu mila...
vineri, martie 31, 2023
Transformers: Rise of the South East
De vreo 15 ani încoace, suntem cunoscuţi în ţară ca Silicon Valley a videochatului. Degradare de înţeles, într-un fel, în condiţiile în care tinerii Galaţiului nu au mai deloc alternative. Cine nu şi-a luat lumea-n cap către unde-a văzut cu ochii a profitat de tehnologie şi a "adus" ochii străinilor pe nurii frumuseţilor dintre ciulinii Bădălanului. Totul părea să meargă din rău în mai rău, iar Jalea Viului, aşa cum i-a spus un confrate cunoscutei zone miniere, distruse de habarniştii pe care i-am ales cu ochii închişi să ne conducă, nu era deloc departe. Şi totuşi...
Mai întâi, Europa s-a decis să schimbe paradigma în ceea ce priveşte dezvoltarea, punând accentul pe reducerea emisiilor cu efect de seră, pentru a contribui la combaterea schimbărilor climatice. Obiectiv îndrăzneţ, dar iarna nu-i ca vara, iar ţările dezvoltate din Vest nu sunt dispuse să asiste cu mâinile-n sân la distrugerea unor industrii care le-au adus supremaţia globală. Aşa că totul a fost privit iniţial ca o utopie, realizabilă eventual într-un viitor dincolo de timp.
Mai apoi, a început războiul din Ucraina, un conflict zonal cu implicare şi implicaţii mondiale. Şi, volens-nolens, a apărut necesitatea eliminării dependenţei de resursele ruseşti. A trecut mai bine de un an şi de-acum e clar că bătălia pentru Donbas va dura mult şi bine. Iar schimbările tehnologice despre care spuneam nu mai sunt privite ca emanaţia unor minţi ecoînfierbântate, ci au devenit prioritate continentală. Fabrici de hidrogen, baterii pentru maşini electrice, panouri fotovoltaice, siderurgie nepoluantă, minunăţii care mai de care, acum câţiva ani. Dacă se va implica şi China în conflict, ceea ce nu e deloc exclus, vor trebui relocate în Europa multe alte industrii de vârf, în special din zona tehnologiei.
Şi cum este nevoie de o zonă virgină în care să fie construite toate astea, investitorii şi decidenţii de la nivelul UE s-au uitat pe hartă şi au descoperit... România de Sud-Est, zona cel mai puţin competitivă şi printre cele mai sărace din Uniunea Europeană, numai bună de transformat în paradis, cu drumuri şi aeroport obligatoriu incluse. Aşa că vor veni încoace. Mulţi. Şi repede. Şi asta se va întâmpla chiar dacă politicienii şi funcţionarii din administraţie vor încerca să le pună beţe-n roate, din instinct, că aşa-s obişnuiţi.
Iar conceptul de Galaţi Hydrogen Valley nu va fi, în viitorul apropiat, deloc de luat în râs şi nici privit ca o glumă de 1 Aprilie, chiar dacă multora dintre noi, amăgiţi şi minţiţi continuu vreme de 30 de ani, încă nu le vine să creadă.
Mai întâi, Europa s-a decis să schimbe paradigma în ceea ce priveşte dezvoltarea, punând accentul pe reducerea emisiilor cu efect de seră, pentru a contribui la combaterea schimbărilor climatice. Obiectiv îndrăzneţ, dar iarna nu-i ca vara, iar ţările dezvoltate din Vest nu sunt dispuse să asiste cu mâinile-n sân la distrugerea unor industrii care le-au adus supremaţia globală. Aşa că totul a fost privit iniţial ca o utopie, realizabilă eventual într-un viitor dincolo de timp.
Mai apoi, a început războiul din Ucraina, un conflict zonal cu implicare şi implicaţii mondiale. Şi, volens-nolens, a apărut necesitatea eliminării dependenţei de resursele ruseşti. A trecut mai bine de un an şi de-acum e clar că bătălia pentru Donbas va dura mult şi bine. Iar schimbările tehnologice despre care spuneam nu mai sunt privite ca emanaţia unor minţi ecoînfierbântate, ci au devenit prioritate continentală. Fabrici de hidrogen, baterii pentru maşini electrice, panouri fotovoltaice, siderurgie nepoluantă, minunăţii care mai de care, acum câţiva ani. Dacă se va implica şi China în conflict, ceea ce nu e deloc exclus, vor trebui relocate în Europa multe alte industrii de vârf, în special din zona tehnologiei.
Şi cum este nevoie de o zonă virgină în care să fie construite toate astea, investitorii şi decidenţii de la nivelul UE s-au uitat pe hartă şi au descoperit... România de Sud-Est, zona cel mai puţin competitivă şi printre cele mai sărace din Uniunea Europeană, numai bună de transformat în paradis, cu drumuri şi aeroport obligatoriu incluse. Aşa că vor veni încoace. Mulţi. Şi repede. Şi asta se va întâmpla chiar dacă politicienii şi funcţionarii din administraţie vor încerca să le pună beţe-n roate, din instinct, că aşa-s obişnuiţi.
Iar conceptul de Galaţi Hydrogen Valley nu va fi, în viitorul apropiat, deloc de luat în râs şi nici privit ca o glumă de 1 Aprilie, chiar dacă multora dintre noi, amăgiţi şi minţiţi continuu vreme de 30 de ani, încă nu le vine să creadă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
1.jpg)
mic.jpg){kind=small}
