Nostalgia mercurialului din sufletul socialiştilor

Noul premier al României marşează de o săptămână pe ideea reducerii preţului la alimentele de bază, printr-un acord încheiat cu supermarketurile. Comercianţii s-au arătat destul de maleabili în timpul discuţiilor, părând să accepte o astfel de înţelegere, în condiţiile în care alternativa ar fi un act normativ de plafonare a preţurilor, care le-ar îngrădi drastic mişcările.

Reprezentanţii marilor magazine sunt conştienţi că au în faţă oameni care nu (prea) cunosc preţurile şi care, în consecinţă, pot fi păcăliţi destul de uşor, aşa cum s-a întâmplat nu demult în cazul laptelui, a cărui ieftinire a fost trâmbiţată drept un mare succes, deşi a fost un eşec în toată regula. Practic, supermarketurile au redus cu 20% preţul laptelui din segmentul mediu-superior, însă au continuat să vândă la acelaşi preţ laptele de 5 lei, cel care reprezintă de fapt jumătate din piaţă. Cum l-a ajutat pe omul de rând scăderea preţului de la 10 la 8 lei, în condiţiile în care nu-şi permitea şi nu-şi permite să cumpere respectivele sortimente, numai politicienii puterii ar putea să ne spună. Cei plătiţi cu salariul mediu au continuat să ia lapte de 5 lei (cât e el de lapte e altă discuţie!), pentru că atât le permite bugetul, iar beneficiari au fost cei din clasa medie (formată în România exclusiv din bugetari), care nu aveau neapărat nevoie de această reducere.

Cel mai probabil, aşa se va întâmpla şi de această dată, cu preţuri scăzute la sortimente ale produselor de bază pe care cei care trăiesc de pe o zi pe alta nu şi le permit, iar guvernanţii vor înghiţi găluşca şi se vor lăuda în gura mare că au salvat clasa muncitoare de la inaniţie.

Dincolo de păcăleala supermarketurilor, se pare că politicienii noştri au încă în sânge nostalgia mercurialului şi n-au învăţat nimic nici din comunism, nici din recentele amestecuri în economia de piaţă ale liderilor din Ungaria şi Turcia, unde rezultatul plafonărilor de preţuri a fost cel menţionat în toate cărţile de economie: inflaţie uriaşă (85% în Turcia şi 42% la alimente în Ungaria) şi dispariţia de pe piaţă a unor produse. Şi Franţa ne este dată ca exemplu de premier, numai că acesta "uită" să precizeze că acolo scăderea unor preţuri a fost consecinţa descoperirii unui cartel între comercianţi şi producători, prin care preţurile crescuseră anterior la niveluri duble faţă de inflaţie.

Evident, soluţia nu este în niciun caz simulacrul ăsta de acord, ci sprijinirea reală a economiei şi a producătorilor autohtoni, care să-şi permită astfel să livreze marfă la preţuri suportabile şi de către angajaţii cel mai prost plătiţi. Dar nu cumva foamea permanentă de bani în care se află statul român e avantajată de inflaţie şi de încasări mai mari din TVA? Şi-atunci e clar mai bine pentru socialiştii autohtoni de la putere (fie ei democraţi, fie liberali!) să se prefacă îngrijoraţi de soarta celor sărmani şi să le arunce din când în când praf în ochi, în loc să rezolve cu adevărat problemele...

Cine face jocurile în politica românească

Sistemele politice din multe state ale lumii se bazează pe două partide mari, care fac cu schimbul la guvernare. În democraţia românească originală, cele două partide au descoperit că este mai profitabil să conducă în tandem, decât să o facă alternativ. Iar recenta "rotativă" a demonstrat că, deşi doctrinar sunt fundamental diferite, PSD şi PNL se pot înţelege foarte bine când e vorba de împărţit ciolanul.

Această alianţă contra naturii, inventată pentru a asigura ţării "stabilitate", după cum clamează preşedintele Iohannis, are de partea sa argumentul major că doar aşa se poate stopa curentul naţionalist-extremist, care pare din ce în ce mai puternic. Ultimele sondaje indică scoruri de peste 20% pentru AUR, ba chiar sunt voci care anunţă procentaje de 30-32%. Naţionalismul este în creştere în toată Europa, nu numai la noi, însă în România a luat avânt doar din vorbe, pentru că nu te loveşti de străini pe stradă la tot pasul, cum se întâmplă într-o bună parte a Europei Occidentale (deşi de la balconul ziarului se văd de multe ori mai mulţi pakistanezi decât români! - n.a.). Ori, în condiţiile pericolului de a ajunge la putere un partid care să scoată România din Uniunea Europeană, unei alianţe cât de cât democratice şi proeuropene îi vor fi trecute cu vederea toate "bubele". De altfel, din cauza pericolului naţionalist a fost sacrificată şi UDMR, prezenţa sa în guvern fiind de natură să inflameze şi mai tare spiritele celor care n-au observat că liderul maghiarilor, Kelemen Hunor, este politicianul care vorbeşte cea mai corectă limbă română dintre toţi reprezentanţii de frunte ai partidelor de la putere.

Una peste alta, alianţa PSD-PNL pare să se consolideze din ce în ce mai tare şi este foarte puţin probabil să poată fi învinsă în alegerile de anul viitor, mai ales că vor începe să fie livrate şi primele investiţii realizate cu bani europeni. Mai mult, prin noul premier, PSD şi-a asumat se pare şi rolul de a-i atrage pe naţionalişti, votanţi destul de nehotărâţi de felul lor. "Ameninţând" cu salarii medii de peste 1.000 de euro, Marcel Ciolacu le dă apă la moară celor nemulţumiţi de faptul că în România se trăieşte prost dacă nu eşti angajat la stat (unde salariul mediu este deja aproape de 1.000 de euro!). Iar acest tip de discurs populist nu face decât să-l propulseze pe buzoian ca favorit al alegerilor prezidenţiale, în condiţiile în care PNL nu i-l poate opune decât pe generalul Ciucă. Iar într-un tur doi împotriva reprezentantului AUR, Ciolacu se poate impune fără probleme. Caz în care cine credeţi că va fi premier al "rotativei"? Nimeni altul decât cel care a orchestrat de la Cotroceni întreaga stratagemă a guvernării duale, Klaus Iohannis.

Reset sistem în Educaţie!

Am scris de multe ori şi o voi face de fiecare dată când voi avea ocazia că, în opinia mea, educaţia este fundamentală pentru o ţară. Când vom reuşi să "reparăm" sistemul educaţional, vom rezolva toate celelalte probleme ale naţiunii. Şi sănătatea, şi economia, şi justiţia, şi bunul-simţ, absolut totul are la bază o educaţie performantă.
Greva profesorilor din aceste zile a readus în prim-plan problemele cu care se confruntă educaţia românească de mai bine de 30 de ani. Subfinanţată cronic dintotdeauna, educaţia a ajuns la limita de subzistenţă, iar dascălii au ieşit în stradă pentru a-şi striga nemulțumirile. E drept că, deşi şcoala românească e cangrenată de probleme grave, profesorii au ales să protesteze serios doar când propriile salarii au devenit o... problemă, celelalte nemulţumiri fiind tratate de-a lungul timpului doar cu memorii şi petiții.
Şi-aici intervine o problemă pe care o consider majoră, cea a SISTEMULUI profund viciat pe care este clădit în momentul de faţă învăţământul românesc. Şi, din păcate, situația nu este rezolvabilă prin acţiuni din exterior. Oricât de mulţi bani li s-ar da profesorilor acum, şi cea mai mare parte dintre dascăli îi merită fără îndoială, problemele de fond ale educaţiei nu se vor rezolva.
Şi avem exemple foarte elocvente, în celelalte sisteme la fel de viciate în care s-a încercat "repararea" prin acordarea de salarii mari. Prima pe listă, acum mai bine de zece ani, a fost justiţia, unde salariile şi pensiile au crescut atât de mult încât a fost nevoie de inventarea apelativului "nesimțite". În ciuda acestor creşteri, însă, sistemul judiciar merge înainte tot cu achitări, amânări până la prescripție sau modificări legislative favorabile cui trebuie.
S-a încercat aceeaşi metodă, în urmă cu câţiva ani, în sănătate, însă rezultatul este tot aproape zero: trenul de Bucureşti este în continuare cel mai recomandat medic, în spitale se moare de multe ori cu zile, iar empatia personalului sanitar faţă de bolnavi tinde spre minim, în ciuda veniturilor aproape occidentale la care s-a ajuns.
Similar, problemele cronice ale sistemului de învăţământ nu vor putea fi "reparate" nici cu salarii mai mari, nici cu intervenţii ale preşedintelui, guvernului sau parlamentului, ci doar prin implicarea profundă a profesorilor dedicaţi. Dascălii adevăraţi sunt cei ce trebuie să scape de tot ce înseamnă oportunism, pupincurism, autosuficienţă, laşitate, impostură, lucruri pe care le tolerează de ani buni în cancelarii, aşa "ca între colegi", şi care au adus învăţământul la nivelul alarmant de a livra mai mulţi analfabeţi decât ştiutori de carte.
Hei, dom' profesor, ce zici, eşti dispus să iei taurul de coarne şi să apeşi butonul de "reset sistem" sau vrei doar să-ţi încasezi majorarea de salariu promisă şi să te îndrepţi liniştit spre pensie?

De ce fug gălăţenii de aerul curat?

Galaţiul are cel mai curat aer din România a anunţat, recent, Agenţia Europeană de Mediu, plasând oraşul nostru pe locul 21 într-un top european care cuprinde 375 de localităţi. Cel mai probabil, închiderea Cocseriei din Combinatul siderurgic a fost momentul de cotitură pentru atmosfera unui oraş care până atunci era printre cele mai poluate din ţară, lucru certificat de includerea sa printre localităţile în care cei care au trăit vreme de 30 de ani beneficiază de reducerea cu doi ani a vârstei de pensionare. Fără cocs, ne mai poluează astăzi doar ţevile de eşapament ale maşinilor, însă acest lucru se întâmplă în mai toate oraşele luate în considerare în studiu. Iar vântul de Galaţi, pe care specialiştii în eoliene îl consideră cel mai bun din ţară, face probabil curăţenie serioasă în poluarea auto.

De altfel, în ultimii ani, Galaţiul a fost recompensat cu diverse alte premii naţionale, cel puţin intrigante pentru oamenii de rând. Au fost premiate centrele de permanenţă, deşi n-au reuşit câtuşi de puţin să degreveze unităţile de primiri urgenţe ale spitalelor, aşa cum era ideea. A fost premiată regenerarea urbană, chiar dacă cetăţenii protestează zilnic faţă de excesul de betoane şi multitudinea de copaci tăiaţi. Recompensa pentru transport public să spunem că este parţial justificată prin faptul că s-a înnoit în mare parte parcul auto al Transurb, chiar dacă oamenii acuză în continuare disfuncţionalităţi, cu referire mai ales la aglomeraţia excesivă şi traseele inadecvate. De perspectivă poate fi considerat premiul pentru staţiile de încărcare pentru maşini electrice, în condiţiile în care acestea nu prea se înghesuie (încă) pe străzile Galaţiului. Cât despre "smart city", numai de... bine, aparatura instalată şi premiată fiind deja în mare parte nefuncţională.

Pe de altă parte, Galaţiul figurează, într-un alt top european, pe locul 3 printre oraşele care s-au depopulat cel mai mult în perioada 2015-2020, după Messina (Italia) şi Ploieşti. Faptul că din oraş se pleacă pe capete nu mai este un secret pentru nimeni, fiecare dintre noi având rude sau prieteni care au decis în anii din urmă să părăsească Galaţiul şi să se stabilească în alte zone din ţară sau de pe continent.

Şi-atunci cum rămâne cu premiile de excelenţă pe care municipiul le primeşte cam în fiecare an? Oare chiar nu le place gălăţenilor aerul curat? Nici autobuzele noi, nici modernizarea reţelei sanitare, nici parcările sub- şi supraterane, nici facilităţile induse de smart city? Sau primim recompense pentru realizări care pentru oameni sunt inutile sau cel mult secundare, iar aşteptările şi dorinţele gălăţenilor sunt cu totul altele?

Regionalizarea, îngropată de tăietorii de frunze la câini

De ceva vreme, au revenit în spaţiul public discuţiile despre o nouă împărţire administrativ-teritorială a României. Nu e prima oară şi, probabil, nu va fi nici ultima când se vorbeşte despre o regionalizare a ţării, cu judeţe mai mari şi mai puţine, cu oraşe şi comune stabilite în funcţie de numărul de locuitori.

Numai dacă ne uităm la judeţul Galaţi, observăm că am rămâne cu doar două oraşe în loc de patru (Bereşti şi Tg. Bujor sunt departe de pragul de 10.000 de locuitori), dar şi cu numai jumătate din cele peste 60 de comune (doar 17 au peste 5.000 de locuitori, iar celelalte ar rezulta prin comasare). Avem, e drept, şi câteva comune cu populaţie de oraş (Matca şi Pechea, în primul rând), dar nu cred că statutul urban le-ar aduce mari avantaje, aşa că e puţin probabil să-şi dorească schimbarea.

Indiferent dacă numărul judeţelor ar fi 15 (ca în propunerea Camerei de Comerţ) sau 12 (ca în proiectul depus în Parlament de un deputat USR), Galaţiul ar fi probabil capitală regională, cu Brăila şi Vrancea în subordine (în primul caz), la care se adaugă Buzăul (în varianta a doua), aşa că ar putea fi avantajat.

Ca principiu, o regionalizare de acest tip ar fi necesară, pentru că am ajuns în situaţia în care o mulţime de comune nu fac faţă cheltuielilor curente şi trebuie să li se aloce permanent bani pentru a subzista. O administraţie mai suplă ar putea să facă faţă cu siguranţă tuturor sarcinilor, pentru că actualele scheme de personal sunt umflate cu rude, pile şi tăietori de frunze la câini, la care se poate renunţa fără probleme. Ba chiar profesioniştii din sistem ar putea să se mişte mai repede, pentru că nu le-ar mai pune beţe în roate diverşi neaveniţi.

Numai că aceste comune reprezintă vectori importanţi în alegeri, mai ales în cele locale, unde primarii şi oamenii pe care-i au sub control sunt determinanţi de cele mai multe ori pentru rezultatul unui scrutin. Iar în pragul unui an electoral e foarte puţin probabil să se schimbe ceva, mai ales că numărul de sinecuri creşte în România pe zi ce trece, mai ceva decât Făt-Frumos.

În aceste condiţii, visul de regionalizare va mai rămâne multă vreme la acest stadiu, cu scuza bine cunoscută de-acum că presupune un proces de lungă durată care necesită inclusiv schimbarea Constituţiei. Singura şansă ar fi, poate, o condiţie din partea instituţiilor europene legată de vreo finanţare majoră (PNRR, de exemplu), dar sunt convins că şi-atunci vor găsi politicienii noştri o "soluţie", aşa cum se întâmplă acum în cazul pensiilor speciale sau în trecut cu regiunile de dezvoltare, care s-au dovedit structuri total ineficiente, din cauza modului politicianist în care au fost realizate. Eventual, s-ar putea "inventa" o supraconducere fără desfiinţarea celor judeţene, ca să mai poată fi angajaţi nişte sinecurişti în plus. Iar până atunci se poate "distruge" ideea, învrăjbind poporul cu stupizenii din categoria asupririi brăilenilor de către gălăţeni...

Supremaţia nătângilor, faza pe module

Ştiţi cu toţii "legenda" că 40% din populaţia României este analfabetă funcţional. Am pus ghilimele pentru că respectivul procentaj, rezultat în urma unui test PISA de acum vreo zece ani, este făcut praf de realitate. Este suficient să te uiţi în jur ceva mai atent şi vei da nas în nas cu o mulţime de oameni care nu sunt în stare să lege două idei sau să facă diverse corelaţii. Rezultatele ultimului test PISA, de acum câţiva ani, n-au mai fost făcute publice oficial, dar s-a vehiculat că rata de analfabetism funcţional a urcat spre 60-70%.

Iar un recent raport naţional a ajuns, zilele trecute, la concluzia că doar 11% dintre elevii români se pot încadra în categoria "funcţional", în timp ce 42% sunt catalogaţi "nefuncţional", iar 47% sunt incluşi la "minim funcţional", jumătate dintre aceştia din urmă fiind la limita de jos a categoriei, adică mai degrabă spre "nefuncţional", ceea ce ne duce exact la rezultatul dezastruos al ultimului test PISA. În cifre concrete, doar 330.000 din cei 3 milioane de copii sunt în stare să înţeleagă un text simplu.

În tot acest timp, şcoala românească se complace în (re)forme fără fond, schimbând trimestre în semestre şi module, complicând manualele până dincolo de puterea de înţelegere a unui copil normal, menţinând la catedră profesori slab pregătiţi sau cu probleme psihice, schimbând legi şi miniştri în fiecare an, "centrează" învăţământul pe elev până-i elimină pe copii din ecuaţie, face strategii inepte sau imposibil de aplicat, tolerează scandalurile în şcoală de toate felurile, pune mai mult accent pe hârţogăraie decât pe pedagogie ş.a.m.d.

Iar rezultatele sunt evidente pentru oricine vrea să vadă, chiar dincolo de concluziile acestor teste. Avem o mulţime de absolvenţi de liceu sau chiar de facultate care nu sunt în stare să lege două fraze coerente şi n-au cunoştinţe generale nici măcar la nivel minim, dar au patalama la mână, unii chiar mai multe, pentru că "fabrica de diplome" pare să fi fost singura "instituţie" care a funcţionat în România la parametri optimi în perioada scursă de la Revoluţie.

În condiţiile date, ni se prefigurează un viitor fix ca în cunoscutul film "Idiocracy", tradus în româneşte "Supremaţia nătângilor", în care personajul principal, destul de modest "mobilat" intelectual, se trezeşte într-o societate a viitorului în care este de-a dreptul genial comparativ cu majoritatea. Iar când vedem la televizor câţi nătângi ajung în posturi-cheie prin ministere şi administraţie, acest viitor sumbru nu pare deloc departe...

Ne vom alege (iar) cu mult praf în ochi

De săptămâni bune, de când a scăpat în spaţiul public informaţia că bugetul pe 2023 are o gaură de 20 de miliarde de lei, cauzată de supraestimarea veniturilor, guvernanţii se tot chinuie să găsească o soluţie de redresare. Rând pe rând, însă, tot ce s-a vehiculat a picat cu brio la testul politicianismului, devenit în ultimii ani o doctrină specific românească de prostit poporul.

S-a vorbit la început despre reducerea salariilor bugetarilor, decizie pe care nu va avea nimeni curaj să o ia înainte de un an electoral cu patru rânduri de alegeri (europarlamentare, locale, parlamentare şi prezidenţiale). S-a amintit apoi de posibile concedieri în uriaşul aparat birocratic de stat, în care jumătate dintre angajaţi taie frunză la câini pe (mulţi) bani publici, dar şi măsura asta e greu de luat în condiţiile în care alegerile bat la uşă. A venit la rând interzicerea cumulului pensie - salariu la stat. Cum acest lucru se întâmplă în general în cazul sinecuriştilor care ies la pensie la 50 de ani şi îşi continuă activitatea în aceeaşi instituţie sau în una "soră", au apărut din nou probleme de "conştiinţă" şi s-a renunţat.

A trecut testul, se pare, ideea de a "îngheţa" angajările la stat, dar acest lucru s-a încercat de multe ori în ultima vreme, însă mulţimea de excepţii introduse ulterior a dus la un rezultat total opus, iar aparatul birocratic a crescut an de an. A fost aprobată, de asemenea, interdicţia de a face parte din mai multe consilii de administraţie, dar de aici nu rezultă nicio economie, ci doar mai mulţi sinecurişti.

În ultimele zile s-a readus pe tapet supraimpozitarea veniturilor bugetarilor care câştigă mai mult decât preşedintele României, însă nici aceasta nu este la prima reglementare, iar rezultatele au demonstrat că de fapt se întâmplă contrariul, respectiv creşte numărul celor plătiţi foarte bine, singura "realizare" fiind că salariul nu se mai numeşte în totalitate salariu. În plus, o măsură care se va aplica doar unui grup de angajaţi la stat, circa 80.000 de persoane în total, are toate şansele să nu treacă de Curtea Constituţională. Iar ca să impozitezi şi mediul privat în acceaşi manieră ar însemna să decapitezi managementul celor mai performante firme din ţară, care şi-aşa nu sunt suficient de multe.

Oricum, aplicarea tuturor acestor idei n-ar aduce la buget decât nişte sume insignifiante comparativ cu necesarul. Iar despre îmbunătăţirea colectării, informatizarea ANAF sau desfiinţarea pensiilor speciale, măsuri cu real potenţial de redresare a situaţiei, nu s-a scos nicio vorbă. Aşa că, după cum merg discuţiile, s-ar părea că ne vom alege mai degrabă cu mult praf în ochi decât cu vreo măsură concretă. Iar gaura din buget va rămâne bine-mersi la locul ei şi se va astupa, clasic, din împrumuturi pe care le vom plăti tot noi. Dar nu acum, în prag de alegeri!