Să plătim pensii speciale cu banii de investiţii!

Tragediile care au zguduit România în ultimele zile au trecut "ordonanţa austerităţii" pe planul al doilea al interesului public. Pachetul de măsuri prin care guvernul vrea să redreseze ţara va fi legiferat însă curând, în ciuda protestelor unor largi categorii de organizaţii, de la oameni de cultură la investitori străini. Mai mult, şi mai grav, ordonanţa nu cuprinde nicio măsură care să demonstreze bunele intenţii ale guvernanţilor, declaraţiile populiste nefiind acoperite de ceea ce este scris în actul normativ.

Poate prima şi cea mai importantă măsură ce ar trebui luată, de care guvernul nici nu pomeneşte în ordonanţă, este combaterea evaziunii fiscale, care în România a atins proporţii alarmante, de 30-35% din PIB, conform rapoartelor oficiale, însă probabil mult mai mare, dacă punem la socoteală ce "sug" din piaţă "industriile" care compun celebra sintagmă gălăţeană "sex, droguri, păcănele", minim sau deloc impozitate pe plaiurile mioritice.

Foarte interesant este faptul că, în contextul declanşării conflictului de muncă în Finanţe, sindicaliştii din sector au început să "dea din casă", sugerând că politicienii nu vor, de fapt, să rezolve problema evaziunii fiscale şi nici pe cea a colectării deficitare, pentru că le-ar dispărea (re)sursele care i-au transformat în "baroni". Bonus, în tragediile recente, mai toţi autorii (fizici sau morali) sunt strâns legaţi de politică, ba având funcţii publice prin orăşele pe care le controlează feudal, ba fiind afacerişti cu bube-n cap trecute cu vederea de cei de la putere, ba beizadele ale acestora, învăţate că au voie să facă orice, pentru că nu li se poate întâmpla nimic. Aşa că afirmaţiile finanţiştilor au un parfum serios de credibilitate şi e de aşteptat ca în cursul acestui conflict să mai aflăm ceva "secrete".

Ce fac, în schimb, politicienii ca să echilibreze bugetul fundamentat greşit din start? Îi suprataxează pe cei care-şi plătesc conştiincios taxele, pe cei care fac investiţii şi creează locuri de muncă, desfiinţează posturi existente doar pe hârtie, măresc povara fiscală pentru firmele private, prin preconizata creştere trimestrială a salariului minim, şi cel mai probabil vor majora TVA.

Să dăm un singur exemplu. Un retailer important a avut o cifră de afaceri de 2,3 miliarde de euro. Noul impozit introdus de "ordonanţă" îi va lua astfel 23 de milioane de euro. Departe de mine gândul de a-l plânge pe respectivul comerciant, va plăti, are de unde. Important e însă ce ar fi făcut cu banii ăştia, cam un sfert din ce reinvestea anual în ţară, care acum se vor cheltui pentru plata unor pensii speciale şi a unor salarii de sinecurişti. În mare, ar fi cumpărat mai multă marfă de la mici producători români, ar fi deschis câteva zeci de magazine noi în oraşe de provincie, pentru care ar fi folosit firme româneşti de construcţii, ar fi angajat câteva sute sau mii de români din acele localităţi sărace. Dar toate astea nu le vom afla din discursurile înflăcărate ale politicienilor împotriva capitaliştilor care sug sângele poporului, pentru că le-ar cam şifona priza la public...

Dacă nu-ţi place balconul/ Cazi cu avionul

Moartea lui Evgheni Prigojin după prăbuşirea avionului în care se afla alături de alţi apropiaţi ai săi, printre care şi fondatorul trupelor Wagner, Dmitri Utkin, este încă un mesaj pe care Vladimir Putin pare să-l transmită celor care îl contestă într-un fel sau altul: este în continuare la conducere, nu se dă în lături de la nimic pentru a-şi consolida puterea şi nimeni nu este indispensabil, indiferent cât de agreat este la un moment dat sau câte servicii i-ar fi adus.

Dacă până acum rivalii sau contestatarii mai vocali erau eliminaţi prin metode devenite "clasice", ba un ceai cu poloniu, ba o cădere de la etaj/balcon, ba un accident la vânătoare sau pe stradă, de data aceasta, folosirea unei rachete a sistemului de apărare antiaeriană pentru a doborî avionul lui Prigojin (cea mai vehiculată şi probabilă cauză a prăbuşirii) duce metodele KGB-iste ale şefului de la Kremlin la un nivel pe care puţini şi-l imaginau posibil.

Chiar dacă rebeliunea trupelor Wagner din luna iunie a fost tratată destul de "soft" la momentul respectiv de liderii de la Moscova, era clar pentru toată lumea că Prigojin va plăti într-un fel sau altul tupeul de a se lua la trântă cu "ursul", singura necunoscută fiind momentul în care se va întâmpla acest lucru. N-a durat, iată, prea mult şi armata care a dus greul războiului din Ucraina multă vreme este pe cale de dispariţie. Este puţin probabil ca mercenarii Wagner să mai joace vreun rol în Donbas de-acum încolo, deşi nu este exclus ca vreun comandant cu priză la soldaţi să reuşească să menţină activi parte dintre combatanţi. Însă doar prin Africa...

Pe de altă parte, pe front, trupele lui Zelenski nu reuşesc să obţină succesul pe care-l spera toată lumea, iar ofensiva ucraineană recuperează teritorii extrem de încet, lucru sesizat deja de mulţi generali occidentali. Cu toate că aceştia n-au în "palmares" războaie atât de intense precum cel din Ucraina, părerea lor este una destul de pertinentă. Faptul că "winter is coming" nu va fi deloc în avantajul ucrainenilor, dacă nu vor reuşi până atunci să ajungă la Marea Neagră, pentru a tăia căile de aprovizionare a Crimeei. Caz în care va urma o nouă iarnă cu un conflict mai mult sau mai puţin "îngheţat", din care nu se ştie cine va ieşi mai bine şi nici dacă cineva va mai avea forţa să atace decisiv. Iar situaţia le convine de minune ruşilor, care îşi doresc un conflict de lungă durată, sperând că ajutorul occidental pentru Ucraina va slăbi la un moment dat.

Marcele, fă-te că lucrezi!

Proiectul Ordonanţei prin care guvernul îşi propune reducerea cheltuielilor publice a fost modificat din nou, nici nu se mai ştie a câta oară, în ideea de a mai strânge nişte bani pentru acoperirea uriaşelor găuri ale unui buget conceput prost din start, peste care s-au suprapus cheltuielile fără număr pentru îndestularea clientelei de partid. Ultima modificare are în vedere descentralizarea mai rapidă a unor instituţii, care ar urma să treacă în administrare judeţeană încă de la începutul anului viitor, după ce termenul vehiculat iniţial era 1 ianuarie 2025. Pe listă figurează direcţiile de sănătate publică, direcţiile sanitar-veterinare, direcţiile pentru agricultură şi inspectoratele şcolare, toate urmând să-şi reducă şi personalul cu 15%.

Că nu se va obţine mare lucru nici prin această modificare este evident, întreaga ordonanţă a austerităţii fiind concepută parcă pe principiul "Mircea, fă-te că lucrezi!", "instituit" de cuplul Caramitru - Dinescu la Revoluţia televizată din 1989. Practic, se vor desfiinţa 200.000 de posturi vacante, prin care nu numai că nu se va face nicio economie, ba chiar s-ar putea crea disfuncţionalităţi în unele sectoare, care se vor trezi cu angajările blocate. Cele câteva sute de posturi de şefi care vor dispărea prin comasarea unor instituţii nu vor "produce" nici ele mare lucru, cum nici câteva zeci de demnitari lăsaţi la vatră (vorba vine, pentru că sigur li se vor găsi alte sinecuri!) nu vor redresa bugetul. Mai ales că există sectoare exceptate din start, iar altele vor fi introduse cu siguranţă pe listă în urma protestelor sindicale care deja au început să ameninţe (parcă văd că rămâne să se facă restructurare doar în Cultură!). O altă pseudomăsură este limitarea sporurilor, dar acest lucru se face la fiecare 2-3 ani şi de fiecare dată s-au găsit "portiţe" pentru a reveni la starea de dinainte.

De fapt, prin toate măsurile pe care le propune, ordonanţa nu se atinge de fapt de problemele majore ale economiei româneşti. Vom rămâne în continuare ţara cu cea mai slabă colectare fiscală din Uniunea Europeană (27%, în condiţiile unei medii continentale de 40%) pentru că nu se doreşte digitalizarea ANAF, ţara cu cea mai mare pondere în PIB a economiei subterane (30%) după Bulgaria, din cauza nivelului ridicat al taxelor pe muncă, calităţii proaste a serviciilor publice (în ciuda celui mai mare decalaj de salarii între bugetari şi angajaţii din economia reală) şi ineficienţei cheltuirii banilor publici. Numai "rezolvarea" economiei subterane, de exemplu, poate aduce la buget cel puţin 50 miliarde de euro, estimează specialiştii, în condiţiile în care deficitul anual (pe care guvernul vrea să-l reducă prin această ordonanţă a austerităţii) nu depăşeşte jumătate din această sumă.

Dar de ce să luăm taurul de coarne, în loc să vindem pielea ursului din pădure? Marcele, fă-te că lucrezi!

Un popor fără cultură este uşor de manipulat

Ordonanţa austerităţii 2023, care se coace de zor prin catacombele de la Palatul Victoria, ar putea (re)aduce instituţiile de cultură din toată ţara în dezastruoasa situaţie prin care au mai trecut acum vreo zece ani, după o altă ordonanţă la fel de stupidă elaborată de Guvernul Boc în 2010.

Pentru cine nu-şi mai aminteşte acel episod deloc de reţinut, să spunem că se ajunsese în situaţia în care teatrele, de exemplu, nu (prea) mai aveau angajaţi artişti, ci numai funcţionari publici, cea mai mare parte a actorilor, păpuşarilor, balerinilor, coriştilor sau instrumentiştilor fiind "pasaţi" unei fundaţii, în care se mai regăseau bibliotecari, muzeografi şi chiar sportivi. Respectiva fundaţie a fost "găselniţa" născocită de municipalitatea gălăţeană pentru a salva cât de cât personalul teatrelor, pentru că au existat localităţi unde instituţiile de cultură s-au desfiinţat pur şi simplu sau au fost (multi)decimate. Ca exemplu concret, să amintim că Teatrul Muzical rămăsese cu numai 37 de angajaţi, în majoritate "afoni", la fundaţie ajungând nu mai puţin de 200 de oameni, practic toţi cei cu veleităţi artistice. Şi "iarna" teatrelor gălăţene a durat destul de mult timp, abia prin 2017 reuşindu-se restaurarea completă a organigramelor artistice.

Din păcate, de data aceasta, primăriile nu vor mai avea probabil niciun cuvânt de spus în restructurarea ciolacă, iar un compromis de genul celui de atunci nu mai pare posibil. Aşa că n-ar fi deloc exclus ca în viitoarea operă pe care veţi dori să o ascultaţi să vedeţi pe scenă contabili, jurişti şi personal TESA lătrând unii la alţii pe o muzică mai mult decât gheboasă!

Dincolo de rictusul acestei glume amare, un lucru e cert, iar guvernanţii îl ştiu prea bine şi încearcă să-l speculeze neîncetat: un popor fără cultură este un popor uşor de manipulat. Acest adevăr fundamental a fost rostit acum mai bine de 250 de ani de marele filosof Immanuel Kant, însă este valabil de când lumea. Marii lideri ai ţărilor nebananiere au înţeles pe deplin acest lucru şi au lăsat cultura în pace, însă la noi tot felul de şefi şi şefuleţi aflaţi vremelnic la butoane şi-au băgat nasul şi pixul în domeniu, deşi n-aveau niciun fel de competenţe.

Influenţa culturii a rămas însă la fel de puternică şi aşa va fi multă vreme de-acum încolo, chiar dacă, din când în când, câte-un guvern mai tragicomic decât altul fură notele de pe portativ sau schimbă replicile pieselor. Lumea oricum le ştie pe dinafară, ca-n clasicul "Fahrenheit 451", iar uitarea se va aşterne doar peste numele celor ce semnează ordonanţe prin care speră să manipuleze nu un popor, ci însăşi natura umană.

Răzbunarea cărţilor de economie sau de ce s-au înjumătăţit preţurile în magazine

Cine-a trecut în ultimele zile prin supermarketuri a avut surpriza să vadă o mulţime de produse listate la preţuri reduse cu 50%. Primul gând care-ţi vine în minte este că acestea se află pe ultima sută de metri a perioadei de valabilitate, însă nu este deloc aşa. De altfel, produsele în prag de expirare au, de regulă, un sector rezervat în mai toate marile magazine.

Şi-atunci de ce se întâmplă acest fenomen, înainte chiar de faimoasa reducere a preţurilor la alimentele de bază, pe care premierul Ciolacu a anunţat-o pentru luna august? Reducere care, am mai spus-o, va fi un eşec, aşa cum au fost mai toate încercările politicienilor de a reglementa economia de piaţă.

Explicaţia înjumătăţirii preţurilor din aceste zile este, de fapt, mult mai simplă. Este, pur şi simplu, o răzbunare a cărţilor de economie, pe care patronii români n-au catadicsit să le citească nici după ce s-au lansat în afaceri.

Practic, profitând de pandemie, război şi criza energetică, afaceriştii români şi-au propus să dea lovitura şi au majorat preţurile, cel mai adesea nejustificat, până la valori care au trecut dincolo de puterea de cumpărare a populaţiei. Se impune şi precizarea că toate mărfurile ale căror preţuri s-au dublat în ultimii doi ani sunt produse în România sau, în cel mai rău caz, sunt procesate în ţară.

Exemplele sunt nenumărate şi le-au observat toţi cei care au trecut mai des de o dată la câteva luni prin supermarketuri. Mi-a rămas în minte o prăjitură pe care obişnuiam să o cumpăr, care s-a scumpit brusc de la 11 la 22 de lei, iar în scurt timp ne-a fost servită cu 16 lei, preţ trâmbiţat ca mare reducere. A rămas însă în rafturi, ca multe alte produse pe care patronii fără noţiuni minime de economie au încercat să le bage pe gât consumatorilor la preţuri de îmbogăţire rapidă. Banca Naţională a găsit chiar şi un nume fenomenului - greedflation (de la englezescul greed - lăcomie).

Şi-aşa s-a ajuns la "minunea" cu 50%, pentru că producţia merge şi marfa trebuie vândută. Poate-aşa se stabileşte şi preţul pe care consumatorii sunt dispuşi să-l plătească, pentru că şi ei fac parte din ecuaţia economiei de piaţă, realitate pe care oamenii de afaceri români n-au prea luat-o în considerare până acum. Aşa se face că avem iar lapte chiar sub 3 lei (de la 5,50 lei), brânză de 20-25 de lei (de la peste 40), caşcaval de 25-30 de lei (de la 40-45), ulei de 4-5 lei (după isteria care l-a dus la 10-12 lei), cam ca acum vreo doi ani.

Pentru că, deşi salariul mediu tot creşte în statistici, angajaţii de la baza piramidei nu prea s-au bucurat de majorări semnificative. Iar ei formează cea mai mare parte a cumpărătorilor, nu cei cărora li se adresează LVMH, care nici n-ar băga de seamă nici o triplare a preţului la produsele astea de 2 lei.

Şi cine nu se scoală de dimineaţă poate ajunge departe!

Cândva, demult, imediat după Revoluţie, Galaţiul tânjea după acces la internet. Rămăsesem în urmă, foarte în urmă, iar investiţiile în orice întârziau să apară. Cu excepţia unor mici reţele de cartier, legăturile oraşului la mediul online se rezumau la câteva internet-cafe-uri, scumpe şi destul de puţin performante. Când în sfârşit a ajuns şi la noi minunea, tehnologia primară pe care o folosea toată lumea civilizată era deja depăşită, aşa că am beneficiat direct de fibră optică, fără să mai trecem prin furcile caudine ale "sârmei", care există în destule mari oraşe europene şi astăzi, 30 de ani mai târziu. Drept urmare, Galaţiul a intrat direct în topurile mondiale ale vitezei la internet, având numai conexiuni performante, graţie tocmai întârzierii cu care am pătruns în lumea bună.

Situaţia de mai sus nu este foarte diferită de cea în faţa căreia ne aflăm astăzi în ceea ce priveşte investiţiile în economie. Galaţiul tânjeşte de ani buni după mari investitori şi locuri de muncă, iar oamenii au plecat masiv din oraş în ultimii ani, dezamăgiţi de eternele promisiuni electorale neonorate. Şi totuşi... cred că destul de curând va răsări soarele şi pe strada noastră.

Podul peste Dunăre se va inaugura astăzi, drumurile expres care trebuie să ne conecteze cu lumea sunt în construcţie pe mai multe sectoare, aeroportul aşteaptă deschiderea unei linii de finanţare anunţate pentru toamnă, a fost lansată public o primă investiţie majoră în Zona Liberă, vor urma şi altele, la fel de spectaculoase.

Cel mai important lucru, care leagă toate aceste investiţii de ceea ce s-a întâmplat la Galaţi cu internetul, este exact faptul că vom trece direct la tehnologia pentru... generaţia următoare, pentru că, din cauze mai mult sau mai puţin politice, investiţiile din prima generaţie le-am ratat, în favoarea oraşelor din vestul ţării. Drept urmare, discutăm acum despre fabrică de baterii pentru maşini electrice, fabrică de hidrogen, o mulţime de parcuri fotovoltaice şi eoliene, toate fiind industrii pe care Uniunea Europeană şi-a propus să le dezvolte masiv (şi să le finanţeze!) în anii ce vin, pentru a realiza tranziţia la o lume fără combustibili fosili şi cu emisii de carbon din ce în ce mai reduse. Iar întârziatul Galaţi ar putea deveni un pol al tuturor acestor industrii revoluţionare, exact pentru că şi-a ratat şansa în prima etapă şi a rămas cu potenţialul nevalorificat. Şi tare mi-ar plăcea să înceapă europenii să se uite la Galaţi ca la o Mecca a tehnologiei bătrânului continent...

Nostalgia mercurialului din sufletul socialiştilor

Noul premier al României marşează de o săptămână pe ideea reducerii preţului la alimentele de bază, printr-un acord încheiat cu supermarketurile. Comercianţii s-au arătat destul de maleabili în timpul discuţiilor, părând să accepte o astfel de înţelegere, în condiţiile în care alternativa ar fi un act normativ de plafonare a preţurilor, care le-ar îngrădi drastic mişcările.

Reprezentanţii marilor magazine sunt conştienţi că au în faţă oameni care nu (prea) cunosc preţurile şi care, în consecinţă, pot fi păcăliţi destul de uşor, aşa cum s-a întâmplat nu demult în cazul laptelui, a cărui ieftinire a fost trâmbiţată drept un mare succes, deşi a fost un eşec în toată regula. Practic, supermarketurile au redus cu 20% preţul laptelui din segmentul mediu-superior, însă au continuat să vândă la acelaşi preţ laptele de 5 lei, cel care reprezintă de fapt jumătate din piaţă. Cum l-a ajutat pe omul de rând scăderea preţului de la 10 la 8 lei, în condiţiile în care nu-şi permitea şi nu-şi permite să cumpere respectivele sortimente, numai politicienii puterii ar putea să ne spună. Cei plătiţi cu salariul mediu au continuat să ia lapte de 5 lei (cât e el de lapte e altă discuţie!), pentru că atât le permite bugetul, iar beneficiari au fost cei din clasa medie (formată în România exclusiv din bugetari), care nu aveau neapărat nevoie de această reducere.

Cel mai probabil, aşa se va întâmpla şi de această dată, cu preţuri scăzute la sortimente ale produselor de bază pe care cei care trăiesc de pe o zi pe alta nu şi le permit, iar guvernanţii vor înghiţi găluşca şi se vor lăuda în gura mare că au salvat clasa muncitoare de la inaniţie.

Dincolo de păcăleala supermarketurilor, se pare că politicienii noştri au încă în sânge nostalgia mercurialului şi n-au învăţat nimic nici din comunism, nici din recentele amestecuri în economia de piaţă ale liderilor din Ungaria şi Turcia, unde rezultatul plafonărilor de preţuri a fost cel menţionat în toate cărţile de economie: inflaţie uriaşă (85% în Turcia şi 42% la alimente în Ungaria) şi dispariţia de pe piaţă a unor produse. Şi Franţa ne este dată ca exemplu de premier, numai că acesta "uită" să precizeze că acolo scăderea unor preţuri a fost consecinţa descoperirii unui cartel între comercianţi şi producători, prin care preţurile crescuseră anterior la niveluri duble faţă de inflaţie.

Evident, soluţia nu este în niciun caz simulacrul ăsta de acord, ci sprijinirea reală a economiei şi a producătorilor autohtoni, care să-şi permită astfel să livreze marfă la preţuri suportabile şi de către angajaţii cel mai prost plătiţi. Dar nu cumva foamea permanentă de bani în care se află statul român e avantajată de inflaţie şi de încasări mai mari din TVA? Şi-atunci e clar mai bine pentru socialiştii autohtoni de la putere (fie ei democraţi, fie liberali!) să se prefacă îngrijoraţi de soarta celor sărmani şi să le arunce din când în când praf în ochi, în loc să rezolve cu adevărat problemele...