Cei mai mulţi dintre foştii lideri politici români îşi continuă cariera până ajung să se... facă de râs. Multora le e greu să accepte faptul că şi cariera politică are un sfârşit, ca orice fel de carieră profesională, de altfel, şi se încăpăţânează să rămână în lumina reflectoarelor, ignorând faptul că vârsta nu iartă pe nimeni. Sunt foarte multe exemple în România în aceşti 35 de ani de democraţie, printre aceştia numărându-se Călin Popescu Tăriceanu, Mircea Geoană, Victor Ponta sau Liviu Dragnea, ca să dăm doar câteva nume de lideri care au ajuns vremelnic şefi şi au avut impresia că fără ei la conducere nu se va mai învârti planeta...
La alegerile locale de anul acesta, doi gălăţeni "foşti" au demonstrat şi ei din plin acest lucru: Eugen Durbacă şi Nicolae Bacalbaşa.
Acum în vârstă de 81 de ani, Eugen Durbacă are în palmares funcţiile de primar al municipiului Galaţi (1992-1996 şi 1996-200), preşedinte al Consiliului Judeţean (2004-2008), senator (2012-2016) şi deputat (2016-2020). Când era pe val, Durbacă a obţinut în Galaţi peste 70.000 de voturi (70.657 mai exact, reprezentând 54,86 la sută, în primul tur al alegerilor pentru Primăria Galaţi din 1996), iar anul acesta a reuşit să strângă abia puţin peste 700. Adică 1% din cele de acum aproape 30 de ani.
La rândul său, Nicolae Bacalbaşa, în vârstă de "numai" 80 de ani, a obţinut în cursa pentru preşedinţia Consiliului Judeţean circa 1.200 de voturi. Intrat în politică destul de târziu, după ce s-a făcut cunoscut prin "spectacolele" făcute la televiziune, Bacalbașa a fost președinte al Consiliului Județean în perioada 2012-2016, apoi deputat, în legislatura 2016-2020.
Scoşi pe tuşă de partidele pe care le-au reprezentat până în 2020, cei doi au candidat în 2024 sub umbrela Partidului Conservator Democrat (PCD), un partid creat în urmă cu doi ani, special pentru fostul primar al Galaţiului, chiar de fiica acestuia. De altfel, Durbacă deţine recordul naţional al formaţiunilor prin care a trecut în cariera sa politică, bifând nu mai puţin de 16: PCR, PSM, PSD, USD, PDAR, PDSR, PDC, ApR, PD, PUR-SL, PC, USL, ALDE, ProRomânia, PPU-SL şi PCD.
Această beţie a puterii, care-i face pe cei mai mulţi lideri să se considere adevăraţi "mesia" şi să creadă că nimic nu se poate face fără contribuţia lor, este de fapt... o boală, iar cel puţin Bacalbaşa, fost medic, ar trebui să o cunoască. Printre manifestările "sindromului Hybris" se numără: autoglorificarea, cultul personalităţii, pierderea contactului cu realitatea sau discurs de deţinător al adevărului absolut.
Adevărul absolut îl deţin însă doar alegătorii, iar aceştia au demonstrat pe 9 iunie că politicienii Durbacă şi Bacalbaşa sunt de domeniul trecutului.
luni, iunie 17, 2024
miercuri, iunie 12, 2024
La Galaţi nu „ne-a furat arbitrul”
Alegerile au trecut, Campionatul European de fotbal stă să înceapă, iar similitudinile dintre cele două evenimente nu sunt deloc de neglijat. Ca şi la fotbal, niciunul dintre partidele învinse în alegeri nu recunosc că n-au echipă, n-au strategie, n-au conducător de joc, n-au valoare şi urlă cât le ţin bojocii "ne-a furat arbitrul", acuzând că oamenii n-au venit la vot sau că pun ştampila în necunoştinţă de cauză. Nimic mai fals...
În primul rând, cifrele oficiale scăzute ale prezenţei la vot în municipiul Galaţi trebuie interpretate ţinând cont de numărul foarte mare de oameni care nu (mai) locuiesc efectiv în oraş, respectiv gălăţenii plecaţi la muncă în străinătate şi moldovenii care au obţinut cetăţenie română cu adrese de Galaţi.
Situaţia din strada Tudor Vladimirescu nr. 174 este de notorietate, în casa respectivă fiind înregistraţi circa 2.000 de moldoveni, pentru care s-a organizat o secţie de votare la Şcoala Nr. 20, unde n-au ajuns însă decât 100 de alegători, cei de la casele din jur. Situaţii de acest fel sunt multe în Galaţi (dar şi în judeţ, la Oancea, de exemplu), cu secţii de votare "inventate" pentru câte-un "zgârie-nori" unde au adresa mii de persoane. Un alt exemplu îl reprezintă două secţii organizate la Liceul "Gh. Asachi" pentru câteva case părăsite de pe strada Năruja, unde sunt înregistraţi 3.500 de oameni, din care au votat puţin peste 100, probabil tot vecini.
La nivel naţional, din cei peste un milion de moldoveni cu cetăţenie română, doar câteva zeci de mii locuiesc efectiv în ţară, iar acest lucru a alterat decisiv prezenţa la vot, mai ales în judeţele de graniţă (Galaţi, Iaşi, Vaslui), ultimele clasate în această ierarhie. Chiar dacă legea s-a schimbat între timp şi nu mai permite astfel de aberaţii, ea acţionează doar pentru viitor, iar pe cei deja înregistraţi nu-i poţi da "afară din casă".
În aceste condiţii, dacă din cei 257.000 de gălăţeni cu drept de vot îi scădem pe cei 40-50.000 plecaţi la muncă peste hotare şi pe zecile de mii de moldoveni fictivi, rezultă că în oraş sunt doar în jur de 170.000 de persoane majore. Astfel, un procentaj oficial de prezenţă de circa 35% (90.000 de alegători din 257.000) înseamnă în mod real peste 52% (din 170.000), rezultat peste media pe ţară, nicidecum în topul absenteismului.
Pe de altă parte, toate cele trei formaţiuni principale de dreapta (PACT, PNL şi ADU) au primit mai multe voturi pentru Consiliul Local decât pentru candidatul la Primărie. Surprinzător la prima vedere, această diferenţă se regăseşte la primarul în exerciţiu, care a obţinut un scor mult mai mare decât partidul pe care îl reprezintă. Acest lucru înseamnă, fără dubii, că peste 6.000 de gălăţeni care au votat stânga la Primărie au ales pentru Consiliul Local o formaţiune de dreapta, tocmai pentru a echilibra balanţa puterii în plan local. Iar asta înseamnă clar că gălăţenii nu numai că ştiu ce-au votat, ba chiar au demonstrat că au serioase cunoştinţe politice. Aşa că "ne-a furat arbitrul" nu se aplică la Galaţi absolut deloc, iar cine-i desconsideră în continuare pe alegători (catalogându-i drept "proşti" sau "indiferenţi") nu demonstrează decât că nu are ce căuta în politică.
În primul rând, cifrele oficiale scăzute ale prezenţei la vot în municipiul Galaţi trebuie interpretate ţinând cont de numărul foarte mare de oameni care nu (mai) locuiesc efectiv în oraş, respectiv gălăţenii plecaţi la muncă în străinătate şi moldovenii care au obţinut cetăţenie română cu adrese de Galaţi.
Situaţia din strada Tudor Vladimirescu nr. 174 este de notorietate, în casa respectivă fiind înregistraţi circa 2.000 de moldoveni, pentru care s-a organizat o secţie de votare la Şcoala Nr. 20, unde n-au ajuns însă decât 100 de alegători, cei de la casele din jur. Situaţii de acest fel sunt multe în Galaţi (dar şi în judeţ, la Oancea, de exemplu), cu secţii de votare "inventate" pentru câte-un "zgârie-nori" unde au adresa mii de persoane. Un alt exemplu îl reprezintă două secţii organizate la Liceul "Gh. Asachi" pentru câteva case părăsite de pe strada Năruja, unde sunt înregistraţi 3.500 de oameni, din care au votat puţin peste 100, probabil tot vecini.
La nivel naţional, din cei peste un milion de moldoveni cu cetăţenie română, doar câteva zeci de mii locuiesc efectiv în ţară, iar acest lucru a alterat decisiv prezenţa la vot, mai ales în judeţele de graniţă (Galaţi, Iaşi, Vaslui), ultimele clasate în această ierarhie. Chiar dacă legea s-a schimbat între timp şi nu mai permite astfel de aberaţii, ea acţionează doar pentru viitor, iar pe cei deja înregistraţi nu-i poţi da "afară din casă".
În aceste condiţii, dacă din cei 257.000 de gălăţeni cu drept de vot îi scădem pe cei 40-50.000 plecaţi la muncă peste hotare şi pe zecile de mii de moldoveni fictivi, rezultă că în oraş sunt doar în jur de 170.000 de persoane majore. Astfel, un procentaj oficial de prezenţă de circa 35% (90.000 de alegători din 257.000) înseamnă în mod real peste 52% (din 170.000), rezultat peste media pe ţară, nicidecum în topul absenteismului.
Pe de altă parte, toate cele trei formaţiuni principale de dreapta (PACT, PNL şi ADU) au primit mai multe voturi pentru Consiliul Local decât pentru candidatul la Primărie. Surprinzător la prima vedere, această diferenţă se regăseşte la primarul în exerciţiu, care a obţinut un scor mult mai mare decât partidul pe care îl reprezintă. Acest lucru înseamnă, fără dubii, că peste 6.000 de gălăţeni care au votat stânga la Primărie au ales pentru Consiliul Local o formaţiune de dreapta, tocmai pentru a echilibra balanţa puterii în plan local. Iar asta înseamnă clar că gălăţenii nu numai că ştiu ce-au votat, ba chiar au demonstrat că au serioase cunoştinţe politice. Aşa că "ne-a furat arbitrul" nu se aplică la Galaţi absolut deloc, iar cine-i desconsideră în continuare pe alegători (catalogându-i drept "proşti" sau "indiferenţi") nu demonstrează decât că nu are ce căuta în politică.
luni, iunie 03, 2024
Atât de departe de James Bond
"Isprăvile" penale ale generalilor SRI Florian Coldea şi Dumitru Dumbravă ţin prima pagină a ziarelor de câteva săptămâni bune. În fiecare zi mai apar un (auto)denunţător, o stenogramă, un filmuleţ, o filă de dosar, o dezvăluire mai mult sau mai puţin incendiară despre cei doi ex-şefi ai spionilor, care cândva erau cunoscuţi ca stâlpi ai luptei anticorupţie. Denunţătorii nu sunt nici ei străini de dosare penale şi chiar condamnări, ba chiar şi asupra procurorilor implicaţi în anchetă planează diverse acuzaţii.
Tot ce s-a vehiculat în ultima lună te duce cu gândul la ideea că există cineva care vrea să menţină subiectul în topul audienţelor. Scopul demersului este mai puţin clar, dar are legătură foarte probabil cu alegerile de duminica viitoare şi cu abaterea interesului unei bune părţi a electoratului de la dezbaterile despre candidaţi şi de la proiectele puse pe masă de aceştia, dar vizează şi inocularea periculoasei idei că, orice-am face şi orice-am vota, tot EI vor conduce şi tot "statul paralel" va controla butoanele oricărei puteri alese sau numite. Iar asta duce la sporirea dezinteresului populaţiei faţă de alegeri, la absenteism la urne şi, implicit, la posibilitatea de a impune lideri care n-ar fi câştigat susţinerea populară în cazul unei prezenţe masive la vot.
Revenind la cei doi generali acuzaţi de trafic de influenţă, după ce au solicitat sute de mii de euro pentru a schimba deciziile unor magistraţi, în dosar fiind anchetate şi infracţiuni de spălare de bani, nimic din ceea ce s-a vehiculat până acum nu te duce cu gândul la spionaj. Mai mult, ultimul şef al SRI, Edward Hellvig, a turnat şi el gaz pe foc, afirmând că, în instituţia pe care a condus-o până nu demult, angajaţii sunt implicaţi în afaceri ale companiilor de stat sau în activitatea unor parlamentari. Chestii de consultanţă, pe numele ei oficial!
Nu-i aşa că atunci când vă gândiţi la spioni, vă vin în minte bărbaţi eleganţi şi extrem de pricepuţi în toate cele, de la stiluri exotice de luptă la maşini, explozibili şi calculatoare, sau femei foarte frumoase şi inteligente, capabile să sucească minţile şi să afle secretele oricui? Şi, peste toate, exemple de moralitate, integritate şi patriotism. Ei bine, astea-s se pare doar în... filme şi cărţi! Deşi poate chiar există pe undeva, pe alte meridiane, că doar trebuie să fi fost inspiraţi scriitorii şi scenariştii de cineva. La noi, însă, spionii par să fie mai degrabă golani, profitori, şpăgari şi şantajişti!
Foarte, foarte departe de profilul clasicului James Bond...
Tot ce s-a vehiculat în ultima lună te duce cu gândul la ideea că există cineva care vrea să menţină subiectul în topul audienţelor. Scopul demersului este mai puţin clar, dar are legătură foarte probabil cu alegerile de duminica viitoare şi cu abaterea interesului unei bune părţi a electoratului de la dezbaterile despre candidaţi şi de la proiectele puse pe masă de aceştia, dar vizează şi inocularea periculoasei idei că, orice-am face şi orice-am vota, tot EI vor conduce şi tot "statul paralel" va controla butoanele oricărei puteri alese sau numite. Iar asta duce la sporirea dezinteresului populaţiei faţă de alegeri, la absenteism la urne şi, implicit, la posibilitatea de a impune lideri care n-ar fi câştigat susţinerea populară în cazul unei prezenţe masive la vot.
Revenind la cei doi generali acuzaţi de trafic de influenţă, după ce au solicitat sute de mii de euro pentru a schimba deciziile unor magistraţi, în dosar fiind anchetate şi infracţiuni de spălare de bani, nimic din ceea ce s-a vehiculat până acum nu te duce cu gândul la spionaj. Mai mult, ultimul şef al SRI, Edward Hellvig, a turnat şi el gaz pe foc, afirmând că, în instituţia pe care a condus-o până nu demult, angajaţii sunt implicaţi în afaceri ale companiilor de stat sau în activitatea unor parlamentari. Chestii de consultanţă, pe numele ei oficial!
Nu-i aşa că atunci când vă gândiţi la spioni, vă vin în minte bărbaţi eleganţi şi extrem de pricepuţi în toate cele, de la stiluri exotice de luptă la maşini, explozibili şi calculatoare, sau femei foarte frumoase şi inteligente, capabile să sucească minţile şi să afle secretele oricui? Şi, peste toate, exemple de moralitate, integritate şi patriotism. Ei bine, astea-s se pare doar în... filme şi cărţi! Deşi poate chiar există pe undeva, pe alte meridiane, că doar trebuie să fi fost inspiraţi scriitorii şi scenariştii de cineva. La noi, însă, spionii par să fie mai degrabă golani, profitori, şpăgari şi şantajişti!
Foarte, foarte departe de profilul clasicului James Bond...
vineri, mai 31, 2024
M-am născut cu zece zile mai târziu decât vrea Parlamentul
Legea pensiilor (încă) în vigoare, Legea nr. 263/2010, prevede că persoanele care au locuit 30 de ani în zone afectate de poluare, au stagiu de cotizare de 35 de ani şi nu au avut grupe de muncă beneficiază de reducerea vârstei standard de pensionare cu doi ani. Printre cele 144 de localităţi cuprinse în articolul 65 al actului normativ se află şi Galaţiul, care a fost introdus în lege în urma unui amendament adoptat în septembrie 2020. Trebuie precizat în context şi faptul că, în legislatura anterioară, mai mulţi parlamentari gălăţeni au depus amendamente, asemănătoare în esenţă, pe această temă, iar acum toţi se laudă cu reuşitele lor, deşi, în mod evident, un singur proiect a fost adoptat.
Din noua lege a pensiilor, Legea nr. 360/2023, care va intra în vigoare la 1 septembrie, a fost eliminat însă articolul respectiv, astfel că din toamnă nu vor mai exista beneficiari ai acestei prevederi.
Cu toate acestea, mai mulţi parlamentari au iniţiat recent o propunere legislativă care are în vedere modificarea noii legi, în sensul aplicării în continuare a prevederilor articolului 65 cu privire la reducerea vârstei de pensionare cu doi ani. Dacă aceasta va trece de cele două camere ale Parlamentului şi nu este doar o simplă fumigenă lansată în campania electorală rămâne de văzut.
În noul proiect depus nu apare, deocamdată, termenul-limită de aplicabilitate a măsurii, prevăzut în legea din 2010, respectiv data de 31 decembrie 2030, dar nu este deloc exclus să fie introdus în timpul dezbaterilor parlamentare. Practic, acest termen reduce drastic categoria de solicitanţi, la bărbaţii născuţi între anii 1957 şi 1967 şi femeile născute în perioada 1961-1969. În Galaţi, spre exemplu, doar circa 250 de persoane au beneficiat de pensionarea cu doi ani mai devreme.
De ce s-a ales data de 31 decembrie 2030 ca termen-limită, evident una arbitrară, numai luminaţii aleşi ai poporului ne-ar putea spune, dacă decizia ar avea vreo logică. Dar nu are, pentru că, spre exemplu, cocseria din Galaţi s-a închis acum 15 ani, în timp ce pe combinatul chimic de la Giurgiu (şi pe multe altele foarte poluante) s-a pus lacătul încă din 1990. Rezultă astfel perioade acceptate de poluare foarte diferite de la o zonă la alta (20 şi 40 de ani, în exemplul de mai sus), iar impunerea unui date-limite unice este absurdă, mai ales în condiţiile în care beneficiarii sunt destul de puţini şi n-ar face vreo mare gaură în bugetul asigurărilor sociale nici dacă n-ar exista o dată-limită.
N.A. Trebuie să recunosc faptul că am analizat subiectul abia după ce am constatat că m-am născut cu exact zece zile mai târziu decât... a decis Parlamentul, astfel că nu voi putea beneficia de prevederile legii şi va trebui să mă suportaţi doi ani în plus!
Din noua lege a pensiilor, Legea nr. 360/2023, care va intra în vigoare la 1 septembrie, a fost eliminat însă articolul respectiv, astfel că din toamnă nu vor mai exista beneficiari ai acestei prevederi.
Cu toate acestea, mai mulţi parlamentari au iniţiat recent o propunere legislativă care are în vedere modificarea noii legi, în sensul aplicării în continuare a prevederilor articolului 65 cu privire la reducerea vârstei de pensionare cu doi ani. Dacă aceasta va trece de cele două camere ale Parlamentului şi nu este doar o simplă fumigenă lansată în campania electorală rămâne de văzut.
În noul proiect depus nu apare, deocamdată, termenul-limită de aplicabilitate a măsurii, prevăzut în legea din 2010, respectiv data de 31 decembrie 2030, dar nu este deloc exclus să fie introdus în timpul dezbaterilor parlamentare. Practic, acest termen reduce drastic categoria de solicitanţi, la bărbaţii născuţi între anii 1957 şi 1967 şi femeile născute în perioada 1961-1969. În Galaţi, spre exemplu, doar circa 250 de persoane au beneficiat de pensionarea cu doi ani mai devreme.
De ce s-a ales data de 31 decembrie 2030 ca termen-limită, evident una arbitrară, numai luminaţii aleşi ai poporului ne-ar putea spune, dacă decizia ar avea vreo logică. Dar nu are, pentru că, spre exemplu, cocseria din Galaţi s-a închis acum 15 ani, în timp ce pe combinatul chimic de la Giurgiu (şi pe multe altele foarte poluante) s-a pus lacătul încă din 1990. Rezultă astfel perioade acceptate de poluare foarte diferite de la o zonă la alta (20 şi 40 de ani, în exemplul de mai sus), iar impunerea unui date-limite unice este absurdă, mai ales în condiţiile în care beneficiarii sunt destul de puţini şi n-ar face vreo mare gaură în bugetul asigurărilor sociale nici dacă n-ar exista o dată-limită.
N.A. Trebuie să recunosc faptul că am analizat subiectul abia după ce am constatat că m-am născut cu exact zece zile mai târziu decât... a decis Parlamentul, astfel că nu voi putea beneficia de prevederile legii şi va trebui să mă suportaţi doi ani în plus!
marți, aprilie 30, 2024
Se face sigur aeroport. La Urziceni!
S-a discutat enorm zilele trecute despre noul aeroport de la Galaţi, după ce iniţiatorii lui au convocat o conferinţă de presă pentru a anunţa obţinerea unui aviz. Probabil cel mai important, e drept, dar care nu aduce şi banii pentru finanţare, sumă care a crescut, de la anunţarea intenţiei la proiect, de la 100-150 la 500 milioane de euro şi reprezintă acum principalul impediment.
În această primăvară, aeroportul din Tulcea a fost modernizat cu fonduri europene şi a ajuns la standardele necesare curselor regulate internaţionale, astfel că din bătaia de joc de până acum, limitată la câteva chartere pe an, ar putea ajunge să atragă companii dispuse să opereze zboruri din şi spre Delta Dunării.
Mult mai "periculos" pentru Galaţi se anunţă însă a fi aeroportul de la Alexeni, localitate aflată în apropiere de Urziceni, unde a funcţionat până acum 20 de ani un aerodrom militar. Partea proastă pentru noi este că acest aeroport a trecut de faza hârtiilor şi are deja un investitor (o asociere româno-moldo-ucraineană, cu conexiuni importante în domeniul aviaţiei şi infrastructurii, atât în cele trei ţări, cât şi la nivel internaţional), care a anunţat că investiţia se va ridica la 400 milioane de euro şi va dura patru ani. Cu o capacitate comparabilă cu aceea din planurile Galaţiului la pasageri şi mult mai mare la cargo, aeroportul de la Alexeni are un avantaj major - apropierea de Bucureşti, care i-ar putea asigura preluarea unor companii low-cost de la Otopeni şi a unei bune părţi din traficul de marfă.
Pentru pasagerii gălăţeni, aeroportul de la Alexeni poate reprezenta o soluţie mai comodă decât Otopeniul, ţinând cont de distanţa ce poate fi parcursă cu maşina în vreo două ore, şi asta înainte de finalizarea drumurilor expres din zonă.
Pentru aeroportul Galaţi - Brăila, în schimb, este o piatră de moară, deoarece una dintre variantele de finanţare posibile, cea a unei investiţii private, are acum şanse minime, pentru că nu va băga nimeni bani într-un aeroport aflat la distanţe relativ mici de alte trei, toate internaţionale (să nu uităm Bacăul, singura "concurenţă" reală de până acum). Cum Comisia Europeană nu finanţează aeroporturi noi, iar pentru bugetul de stat suma de 500 milioane de euro este una enormă, mai ales pentru o investiţie neesenţială la nivel naţional (în MasterPlan sunt prevăzute doar studiile de oportunitate şi fezabilitate), singurele variante rămân cele care ţin de... război.
Fondurile europene pentru mobilitate militară, care oricum vizau mai mult reparaţii decât investiţii noi, s-au cam repartizat, iar singura alternativă rămasă este ca, după finalizarea conflictului din Ucraina, unul dintre huburile logistice de reconstrucţie a ţării vecine să fie stabilit în zona noastră şi să atragă multinaţionale pentru care construcţia unui aeroport ar putea să fie un bonus comparativ cu profiturile pe care le-ar putea obţine din utilizarea lui. Şansele sunt însă destul de mici, pentru că infrastructura de transport a Ucrainei este mult mai dezvoltată pe direcţia Polonia - Germania, iar graniţa polono-ucraineană este suficient de lungă încât să permită existenţa în acea zonă a mai multor centre majore de aprovizionare.
Concluzia e simplă, aeroport se va face, dar deocamdată la Alexeni. La Galaţi, abia s-a descoperit gânditul în perspectivă, aşa că până la realizări concrete va mai curge ceva apă pe Dunăre...
În această primăvară, aeroportul din Tulcea a fost modernizat cu fonduri europene şi a ajuns la standardele necesare curselor regulate internaţionale, astfel că din bătaia de joc de până acum, limitată la câteva chartere pe an, ar putea ajunge să atragă companii dispuse să opereze zboruri din şi spre Delta Dunării.
Mult mai "periculos" pentru Galaţi se anunţă însă a fi aeroportul de la Alexeni, localitate aflată în apropiere de Urziceni, unde a funcţionat până acum 20 de ani un aerodrom militar. Partea proastă pentru noi este că acest aeroport a trecut de faza hârtiilor şi are deja un investitor (o asociere româno-moldo-ucraineană, cu conexiuni importante în domeniul aviaţiei şi infrastructurii, atât în cele trei ţări, cât şi la nivel internaţional), care a anunţat că investiţia se va ridica la 400 milioane de euro şi va dura patru ani. Cu o capacitate comparabilă cu aceea din planurile Galaţiului la pasageri şi mult mai mare la cargo, aeroportul de la Alexeni are un avantaj major - apropierea de Bucureşti, care i-ar putea asigura preluarea unor companii low-cost de la Otopeni şi a unei bune părţi din traficul de marfă.
Pentru pasagerii gălăţeni, aeroportul de la Alexeni poate reprezenta o soluţie mai comodă decât Otopeniul, ţinând cont de distanţa ce poate fi parcursă cu maşina în vreo două ore, şi asta înainte de finalizarea drumurilor expres din zonă.
Pentru aeroportul Galaţi - Brăila, în schimb, este o piatră de moară, deoarece una dintre variantele de finanţare posibile, cea a unei investiţii private, are acum şanse minime, pentru că nu va băga nimeni bani într-un aeroport aflat la distanţe relativ mici de alte trei, toate internaţionale (să nu uităm Bacăul, singura "concurenţă" reală de până acum). Cum Comisia Europeană nu finanţează aeroporturi noi, iar pentru bugetul de stat suma de 500 milioane de euro este una enormă, mai ales pentru o investiţie neesenţială la nivel naţional (în MasterPlan sunt prevăzute doar studiile de oportunitate şi fezabilitate), singurele variante rămân cele care ţin de... război.
Fondurile europene pentru mobilitate militară, care oricum vizau mai mult reparaţii decât investiţii noi, s-au cam repartizat, iar singura alternativă rămasă este ca, după finalizarea conflictului din Ucraina, unul dintre huburile logistice de reconstrucţie a ţării vecine să fie stabilit în zona noastră şi să atragă multinaţionale pentru care construcţia unui aeroport ar putea să fie un bonus comparativ cu profiturile pe care le-ar putea obţine din utilizarea lui. Şansele sunt însă destul de mici, pentru că infrastructura de transport a Ucrainei este mult mai dezvoltată pe direcţia Polonia - Germania, iar graniţa polono-ucraineană este suficient de lungă încât să permită existenţa în acea zonă a mai multor centre majore de aprovizionare.
Concluzia e simplă, aeroport se va face, dar deocamdată la Alexeni. La Galaţi, abia s-a descoperit gânditul în perspectivă, aşa că până la realizări concrete va mai curge ceva apă pe Dunăre...
luni, aprilie 22, 2024
60 de miliarde pentru şase luni de "linişte"
Statele Unite au deblocat, după multe luni de întârziere, un ajutor militar de 60,8 miliarde de dolari pentru Ucraina, după un vot favorabil în Camera Reprezentanților, dominată de republicani. Votul în Senat (unde majoritari sunt democraţii) şi promulgarea preşedintelui Biden sunt simple formalităţi, care vor fi rezolvate în următoarele zile, iar primele arme vor ajunge astfel pe front în mai puţin de o săptămână.
Ajutorul american vine într-un moment dramatic pentru Ucraina, aflată în criză acută de muniție și arme, care pierde teren pe câmpul de luptă în fața Rusiei. Chiar dacă este puţin probabil ca primele livrări să schimbe rapid ceva pe linia frontului, important este că armele şi muniţia pentru Ucraina vor fi asigurate cel puţin până la alegerile prezidenţiale americane din noiembrie.
Din punctul de vedere al europenilor, acest ajutor asigură încă şase luni de linişte, cinic vorbind, pentru că pe front vor muri în continuare zeci de mii de oameni. Răgazul poate fi folosit de statele bătrânului continent pentru deblocarea industriilor de război, destul de anchilozate după căderea Cortinei de fier şi care e clar că au nevoie de mai mult timp decât se estimase pentru a fi repornite la turaţie optimă.
Pentru americani, miliardele respective nu reprezintă mare lucru, suma fiind echivalentul a numai 0,2 la sută din PIB-ul SUA. Pe de altă parte, întârzierea deblocării, dincolo de jocurile politice interne, poate reprezenta un avertisment pentru toată lumea, de la Ucraina la Uniunea Europeană (care s-a dovedit incapabilă să susțină linia frontului în această perioadă), despre ce se poate întâmpla în cazul unei neimplicări americane în conflict, ceea ce n-ar fi exclus să se întâmple într-o eventuală nouă preşedinţie Trump.
În acelaşi timp, americanii controlează în acest moment destul de clar "jocul", blocându-i pe ruşi pe frontul din Donbas şi neoferindu-le ucrainenilor suficiente resurse pentru a contraataca decisiv. De altfel, acest tip de război pare să fi fost încă din start planul marilor puteri, având ca scop slăbirea armatei lui Putin şi prăbuşirea economiei ruseşti, respectiv, o Ucraină recunoscătoare şi dependentă de Occident. Mai trebuie spus că înfrângerea Moscovei trebuie să fie una destul de soft, deoarece un dezastru pe front al "tătucului" ar antrena după sine o spargere în bucăţi a imperiului său şi apariţia a zeci de "ţări", cu tot atâţia dictatori (alegeri sigur nu vor exista în astfel de state), care s-ar trezi fiecare în braţe cu părţi semnificative din uriaşul arsenal nuclear al Rusiei. Şi cum, evident, nu poţi controla zeci de nebuni ajunşi peste noapte şefi de stat, e preferabil ca puterea de decizie să rămână într-o singură mână, a unui "Putin" umilit şi pus la colţ în toată lumea, dar încă "ţar" la el acasă.
Ajutorul american vine într-un moment dramatic pentru Ucraina, aflată în criză acută de muniție și arme, care pierde teren pe câmpul de luptă în fața Rusiei. Chiar dacă este puţin probabil ca primele livrări să schimbe rapid ceva pe linia frontului, important este că armele şi muniţia pentru Ucraina vor fi asigurate cel puţin până la alegerile prezidenţiale americane din noiembrie.
Din punctul de vedere al europenilor, acest ajutor asigură încă şase luni de linişte, cinic vorbind, pentru că pe front vor muri în continuare zeci de mii de oameni. Răgazul poate fi folosit de statele bătrânului continent pentru deblocarea industriilor de război, destul de anchilozate după căderea Cortinei de fier şi care e clar că au nevoie de mai mult timp decât se estimase pentru a fi repornite la turaţie optimă.
Pentru americani, miliardele respective nu reprezintă mare lucru, suma fiind echivalentul a numai 0,2 la sută din PIB-ul SUA. Pe de altă parte, întârzierea deblocării, dincolo de jocurile politice interne, poate reprezenta un avertisment pentru toată lumea, de la Ucraina la Uniunea Europeană (care s-a dovedit incapabilă să susțină linia frontului în această perioadă), despre ce se poate întâmpla în cazul unei neimplicări americane în conflict, ceea ce n-ar fi exclus să se întâmple într-o eventuală nouă preşedinţie Trump.
În acelaşi timp, americanii controlează în acest moment destul de clar "jocul", blocându-i pe ruşi pe frontul din Donbas şi neoferindu-le ucrainenilor suficiente resurse pentru a contraataca decisiv. De altfel, acest tip de război pare să fi fost încă din start planul marilor puteri, având ca scop slăbirea armatei lui Putin şi prăbuşirea economiei ruseşti, respectiv, o Ucraină recunoscătoare şi dependentă de Occident. Mai trebuie spus că înfrângerea Moscovei trebuie să fie una destul de soft, deoarece un dezastru pe front al "tătucului" ar antrena după sine o spargere în bucăţi a imperiului său şi apariţia a zeci de "ţări", cu tot atâţia dictatori (alegeri sigur nu vor exista în astfel de state), care s-ar trezi fiecare în braţe cu părţi semnificative din uriaşul arsenal nuclear al Rusiei. Şi cum, evident, nu poţi controla zeci de nebuni ajunşi peste noapte şefi de stat, e preferabil ca puterea de decizie să rămână într-o singură mână, a unui "Putin" umilit şi pus la colţ în toată lumea, dar încă "ţar" la el acasă.
duminică, aprilie 14, 2024
Pământ în flăcări
Atacarea Israelului de către Iran ar putea fi scânteia care să declanşeze un conflict global major, practic un al treilea război mondial, cu implicaţii a căror amploare, greu de estimat în momentul de faţă, ar putea fi catastrofală.
Uciderea mai multor ofiţeri de rang înalt de către aviaţia israeliană într-un complex al consulatului iranian de la Damasc a pus jar pe foc în vechea dispută mocnită dintre cele două ţări, iar răspunsul Iranului nu a întârziat să apară, sute de drone şi de rachete fiind lansate spre Israel în cursul nopţii de sâmbătă.
Trebuie spus că ameninţarea a fost considerată credibilă de toată lumea, Israelul instituind încă de vineri starea de urgenţă, iar preşedintele american Joe Biden anulându-şi weekendul "la ţară", pentru a fi prezent la Washington alături de echipa de securitate care monitorizează Orientul Mijlociu. Să spunem, în context, că gărzile iraniene au făcut primul pas atacând un cargou al omului de afaceri israelian Eyal Ofer, al cărui tată era născut la... Galaţi.
Iranul a atacat în mare parte de pe teritoriul său, dar a folosit şi grupările pe care le finanţează în ţările arabe învecinate (Siria, Liban, Irak sau Yemen). Drept urmare, chiar dacă sutele de drone şi rachete lansate au fost interceptate şi nu au provocat daune majore, Iranul a devenit ţintă legitimă în cazul unui posibil contraatac israelian. În momentul de faţă, acesta atârnă de un fir de păr, îndemnurile la reţinere ale comunităţii internaţionale putând să nu influenţeze decizia pe care o va lua Israelul.
Izbucnirea unui război adevărat între cele două ţări ar însemna şi implicarea americanilor, care au trimis deja un portavion în zonă şi au baze militare în mai multe ţări arabe din Golf. Sprijinirea Israelului va deveni cu siguranţă principala preocupare a forţelor SUA, iar şansele de a fi deblocat ajutorul promis Ucrainei s-ar reduce drastic. Acest lucru va oferi Rusiei un mare avantaj, posibil decisiv, în războiul care se poartă chiar la graniţa noastră, în condiţiile în care Europa nu reuşeşte să treacă de la promisiuni la livrarea efectivă de muniţie şi armament.
Iar implicarea SUA pe două fronturi l-ar putea deschide şi pe al treilea. China are ambiţii mari în zonele sale de interes, iar o Americă "ocupată" îi va permite să testeze un atac, dacă nu asupra Taiwanului, măcar asupra unor insule mici din Marea Chinei de Sud pe care şi le dispută cu Filipine sau Vietnam, aliaţi ai SUA.
Şi nu trebuie să uităm că în toate cele trei posibile războaie vor fi angrenate puteri nucleare, aşa că o apăsare pe buton a uneia dintre ele, care s-ar simţi la un moment dat în dificultate, ar putea fi începutul sfârşitului.
Uciderea mai multor ofiţeri de rang înalt de către aviaţia israeliană într-un complex al consulatului iranian de la Damasc a pus jar pe foc în vechea dispută mocnită dintre cele două ţări, iar răspunsul Iranului nu a întârziat să apară, sute de drone şi de rachete fiind lansate spre Israel în cursul nopţii de sâmbătă.
Trebuie spus că ameninţarea a fost considerată credibilă de toată lumea, Israelul instituind încă de vineri starea de urgenţă, iar preşedintele american Joe Biden anulându-şi weekendul "la ţară", pentru a fi prezent la Washington alături de echipa de securitate care monitorizează Orientul Mijlociu. Să spunem, în context, că gărzile iraniene au făcut primul pas atacând un cargou al omului de afaceri israelian Eyal Ofer, al cărui tată era născut la... Galaţi.
Iranul a atacat în mare parte de pe teritoriul său, dar a folosit şi grupările pe care le finanţează în ţările arabe învecinate (Siria, Liban, Irak sau Yemen). Drept urmare, chiar dacă sutele de drone şi rachete lansate au fost interceptate şi nu au provocat daune majore, Iranul a devenit ţintă legitimă în cazul unui posibil contraatac israelian. În momentul de faţă, acesta atârnă de un fir de păr, îndemnurile la reţinere ale comunităţii internaţionale putând să nu influenţeze decizia pe care o va lua Israelul.
Izbucnirea unui război adevărat între cele două ţări ar însemna şi implicarea americanilor, care au trimis deja un portavion în zonă şi au baze militare în mai multe ţări arabe din Golf. Sprijinirea Israelului va deveni cu siguranţă principala preocupare a forţelor SUA, iar şansele de a fi deblocat ajutorul promis Ucrainei s-ar reduce drastic. Acest lucru va oferi Rusiei un mare avantaj, posibil decisiv, în războiul care se poartă chiar la graniţa noastră, în condiţiile în care Europa nu reuşeşte să treacă de la promisiuni la livrarea efectivă de muniţie şi armament.
Iar implicarea SUA pe două fronturi l-ar putea deschide şi pe al treilea. China are ambiţii mari în zonele sale de interes, iar o Americă "ocupată" îi va permite să testeze un atac, dacă nu asupra Taiwanului, măcar asupra unor insule mici din Marea Chinei de Sud pe care şi le dispută cu Filipine sau Vietnam, aliaţi ai SUA.
Şi nu trebuie să uităm că în toate cele trei posibile războaie vor fi angrenate puteri nucleare, aşa că o apăsare pe buton a uneia dintre ele, care s-ar simţi la un moment dat în dificultate, ar putea fi începutul sfârşitului.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
1.jpg)
mic.jpg){kind=small}
