Să fim nu numai mai buni, ci şi mai sănătoşi!

Ministrul Sănătăţii, Alexandru Rafila, prezent săptămâna trecută la Galaţi, ne-a tuflit visul de a avea un nou (corp de) spital la standarde moderne, motivând că proiectul gălăţean nu se află pe lista celor 49 aprobată de Comisia Europeană în cadrul Planului Naţional de Redresare şi Rezilienţă (PNRR), din care oricum nu vor primi finanţare decât jumătate.

Anunţat cu surle şi trâmbiţe în ultimul an de autorităţile judeţene, noul spital rămâne astfel la stadiul de intenţie, pentru că soluţia ministerială, de a apela la un împrumut la Banca Europeană de Investiţii (BEI), nu este una realistă nici în condiţiile unor dobânzi preferenţiale sau ale unor garanţii guvernamentale, pentru că 180-200 de milioane de euro reprezintă o sumă mult prea mare şi pentru bugetul unui judeţ mai bogat. De altfel, investiţia de la Galaţi ar fi consumat mai bine de 10% din întreaga sumă alocată Sănătăţii prin PNRR. Iar trimiterea directă la BEI, deşi există şi alte fonduri europene în afară de PNRR, precum şi diverse resurse guvernamentale echivalează cu un refuz categoric al Bucureştiului de a finanţa construirea unui spital nou la Galaţi.

De fapt, "aventura" construirii unui spital modern la Galaţi a început acum vreo 15 ani, cu discuţiile despre de-acum faimosul spital regional din cartierul Cantemir, despre care autorităţile judeţene de atunci spuneau că va avea 800-1.000 de paturi şi va începe să fie construit în 2009. Vremea a trecut, fiecare guvern a făcut şi a desfăcut listele, care cuprindeau iniţial opt spitale, apoi 15, după aceea 6, reduse la 5, apoi la 3 şi tot aşa... până în anul 2020, înainte de alegeri, când ni s-a spus ba că proiectul a ajuns deja la Bruxelles pentru aprobare, ba că se doreşte finanţarea printr-un utopic parteneriat public-privat, dar, de fapt, a fost îngropat definitiv.

După alegeri, am luat-o de la capăt cu proiectul, redus ca dimensiune la jumătate, deşi între timp s-au vehiculat în zonă şi alte câteva spitale mai mici, municipale sau pe diverse specialităţi, rămase şi ele tot la stadiul de idee.

BEI-ul lui Rafila ne-a făcut însă praf toate speranţele, aşa că nu ne rămâne decât să cârpim ceea ce avem, să încercăm să aducem doctori şi echipamente, să mai distrugem din nosocomiale şi să dăm câte o mână de var, pentru că un spital nou la Galaţi a devenit deja un vis prea îndepărtat. Iar de Crăciun, ideal ar fi să fim nu numai mai buni, ci şi mai sănătoşi, dacă de spitale tot n-avem parte!

De la Viena la Budapesta, via strada Universităţii nr. 6

Am fost ocupaţi întreaga săptămână cu discuţii despre respingerea admiterii României în Spaţiul Schengen. Trebuie spus de la bun început că tratamentul pe care Austria l-a aplicat ţării noastre a fost unul profund incorect, pentru că argumentul cu nefuncţionalitatea zonei de liberă circulaţie nu stă în picioare, în condiţiile în care a votat pentru admiterea Croaţiei. Diplomaţia românească a reacţionat corect şi raţional, prin retragerea ambasadorului de la Viena şi mesaje adresate instituţiilor europene importante. Deliciul protestelor anti-austriece a fost făcut însă de reacţiile populare. Printre acestea am regăsit oameni care n-au fost în viaţa lor mai departe de Lacu Sărat sau Amara şi s-au jurat că nu se vor duce la schi în Austria, manelişti care au promis că nu vor asculta Mozart, salariaţi care şi-au tăiat live pe Facebook cardurile la băncile austriece pe care n-aveau decât resturile ultimei chenzine, apeluri la boicotarea benzinăriilor cu acţionariat austriac din partea unor indivizi care n-au avut niciodată maşină şi câte şi mai câte. De şniţelul vienez, valsul vienez, Târgul de Crăciun de la Viena şi Concertul de Anul Nou nu-mi mai permite spaţiul să detaliez.
În toată această campanie, uneori exagerat de diplomatică, alteori bazată pe strămoşescul "răzbunarea e arma prostului", a intrat cu picioarele, sâmbătă, PNL Galaţi, al cărui Comitet de Coordonare Județean a votat în unanimitate o rezoluţie prin care cere scoaterea UDMR de la guvernare. Liderul liberalilor gălăţeni, deputatul George Stângă, şi-a argumentat demersul prin faptul că acțiunile UDMR îi jignesc pe români, acuzând numeroase acţiuni anti-româneşti din partea partenerilor de coaliţie.
În definitiv, sentimentele anti-orice ale românilor vor fi surclasate întotdeauna de cele anti-maghiare, aşa că actualul val popular de ură ar putea fi uşor deturnat de suprinzătoarea mişcare a gălăţenilor. Şi cum ratarea Schengenului a exacerbat reacţiile anti-europene ale românilor, iar AUR nu este totuşi o opţiune pentru o mare parte a electoratului, aripa cu vederi naţionaliste din PNL ar putea atrage o mulţime de nemulţumiţi, pentru care problemele economice contează mai puţin decât sentimentele. Iar alegerile multiple din 2024 nu sunt deloc departe.
În plus, liderul liberalilor gălăţeni vizează de multă vreme un fotoliu ministerial, iar o eventuală reuşită în scoaterea de la guvernare a UDMR ar lăsa libere portofoliile de la Mediu (exact poziţia pe care o are în vedere George Stângă de ani buni) şi Sport (post compatibil cu studiile deputatului de Galaţi).
Dacă iniţiativa lui Stângă nu va fi câştigătoare, pierderea de imagine a PNL nu va fi foarte mare, pentru că se va pune totul în cârca filialei gălăţene, a cărei influenţă la nivel naţional este minoră. Dacă însă va avea succes, cota lui Stângă va creşte spectaculos, iar mult-doritul post de ministru nu va mai fi un vis atât de îndepărtat.

Cine n-are democraţia în sânge mai are de aşteptat

Primele meciuri din optimile de finală ale Campionatului Mondial de fotbal s-au încheiat cu calificarea a patru dintre naţionalele de top ale lumii, care s-au impus fără drept de apel. În grupe, toate au ratat câte un meci, dar în acea fază nu exista presiunea eliminării din competiţie. Odată apărută această posibilitate, granzii şi-au scos din program "floricelele", improvizaţiile, experimentele. Iar rezultatele au fost convingătoare. Echipele adverse, cu toate că au şi ele în componenţă jucători de mare valoare, n-au mai făcut faţă şi au cedat categoric. Iar diferenţa s-a făcut exact la capitolul mentalitate. O echipă cu jucători foarte buni şi-atât nu va reuşi să învingă decât în rare situaţii o formaţie care dincolo de valoarea individuală are o tradiţie, un palmares, un "pedigree" sportiv, indiferent de investiţiile sau bazinul de talente pe care nou-veniţii le pun la bătaie. Iar demonstraţia, cel puţin în fotbal, nici nu mai trebuie făcută, este dovedită din plin de cele numai opt ţări care au câştigat titlul mondial, în aproape 100 de ani de istorie, timp în care s-au aliniat la start peste 200 de selecţionate naţionale. Granzii sunt permanent în luptă pentru trofeu, cinci dintre cei opt sunt în cursă şi de această dată şi, mai mult ca sigur, unul dintre ei va câştiga şi ediţia 2022.

Fotbalul nu este însă o excepţie, tradiţia contează în toate domeniile, de la artă (imaginaţi-vă un Leonardo din Vanuatu!) la economie (spre exemplu, în ciuda faptului că pare să poată produce orice, China n-are decât un portavion, şi ăla cumpărat de la SH). Iar unul dintre domenii este chiar democraţia, pe care societatea românească o tot invocă de 30 de ani încoace, dar pe care nu reuşeşte să o aplice decât parţial, pe ici, pe colo, pe unde nu-i deranjează pe mai-marii zilei, sau cu variante autohtone "originale", adaptate la propriile năravuri. Şi nici nu-i de mirare, pentru că întotdeauna ne-a plăcut "tătucul" (fie el domnitor luminat sau dictator sinistru), sub conducerea căruia ne puteam ascunde la bine şi la greu, iar democraţia nu ne convine decât atunci când ieşim în câştig, într-un fel sau altul. Facem legi cu "portiţe" pentru eventualii infractori, facem investiţii fără strategie, doar cu gândul la câştigurile imediate, facem politică de azi pe mâine, cât să ne punem la adăpost pe noi şi pe-ai noştri. Ei bine, toate micile golănii de genul "merge şi-aşa" ne ţin pe loc de 30 de ani şi ne vor ţine multă vreme de-acum încolo în ceea ce priveşte instaurarea unei democraţii adevărate. Exact cum se întâmplă în fotbal cu echipele fără tradiţie, care n-ajung niciodată la titlu...

Bucuraţi-vă de eliminarea MCV, Schengenul vine mai încolo!

Consiliul JAI, care reuneşte miniștrii de Justiție și de Afaceri Interne din toate statele membre ale Uniunii Europene, se va întruni, în luna decembrie, pentru a decide aderarea Croaţiei, României şi Bulgariei la spaţiul european de liberă circulaţie.

Pe măsură ce se apropie întâlnirea, politicienii autohtoni au început s-o scalde în privinţa unui vot care să confere României statutul de ţară membră a Spaţiului Schengen, deşi în ultimele 2-3 luni au fost foarte vocali şi categorici. Cel mai probabil, veştile care circulă "pe surse" prin cancelariile occidentale nu sunt tocmai favorabile României, chiar dacă la nivel oficial optimismul alor noştri este la cote destul de înalte. Unii politicieni consideră chiar că România ar putea fi decuplată de Bulgaria şi premiată cu admiterea, în timp ce vecinii de la sud ar trebui să mai aştepte. Această variantă este însă foarte puţin probabilă, pentru că Europa ne-a tratat întotdeauna "la pachet", încă de la intrarea în Uniune, în 2007.

Avem, ce-i drept, o recomandare a Comisiei Europene (nici nu se mai ştie a câta), politicianistă până-n măduva oaselor, dar şi două state, Suedia şi Austria, care s-au alăturat între timp "duşmanului de clasă" Olanda. Situaţia este expusă sec în cel mai nou banc din spaţiul mioritic, în care este "lăudată" intensa activitate a diplomaţiei româneşti, al cărei lobby a dus la... triplarea numărului de state care nu ne vor în Schengen.

Între timp, cum orizontul liberei circulaţii se îndepărtează vizibil de România şi Bulgaria, Comisia Europeană a scos din traista cu daruri de Crăciun eliminarea MCV (Mecanismul de Cooperare şi Verificare) pentru cele două ţări, chiar dacă nici de data aceasta decizia nu este una finală. Măcar să avem şi noi o bucurie în luna cadourilor, că ni s-au lungit urechile de când aşteptăm cuminţi în banca a doua să ne bage şi pe noi în seamă premianţii Europei.

Şi-avem mare nevoie de bucuria asta mică şi platonică, pentru că iarna care vine nu se anunţă deloc uşoară, cu o criză economică pe care abia de-acum o vom simţi (scăderea puterii de cumpărare va începe să genereze şomaj cât de curând), un război la graniţă căruia nu i se întrevede un final în viitorul apropiat, la care se adaugă "reuşitele" guvernamentale ce vor ţine inflaţia la două cifre cel puţin încă un an şi vor încetini absorbţia fondurilor europene prin încăpăţânarea cu care se agaţă de pensiile speciale, cele "eliminate" în 30 de zile în fiecare campanie electorală...

Spune-mi cine-ţi sunt rechinii imobiliari, ca să-ţi spun dacă eşti tigru economic sau pisică maidaneză!

Cu cinci ani în urmă, Primăria Galaţi se muta într-un nou sediu, construit pe fundaţia unei clădiri abandonate în 1989 ("Casa aplaudacilor"), care a scos din bugetul local peste 25 milioane de lei doar până la inaugurare, pentru că ulterior au existat multe alte cheltuieli.

Acum doi ani, Universitatea "Dunărea de Jos" a cumpărat clădirea în care funcţiona "motorul tehnologic al oraşului", căzut la datorie sub "competentă" administrare politică, în condiţiile în care sectorul IT din alte oraşe a înflorit. Parcul de Soft, primul inaugurat în ţară şi tot primul falimentat, s-a transformat astfel în Facultatea de Medicină, după 6,5 milioane de lei cheltuiţi pentru clădire şi dotări, în primă fază.

În această toamnă, impozantul sediu al BCR de pe strada Brăilei a fost cumpărat de municipalitate contra sumei de 6,5 milioane de lei, fără a lua în calcul cheltuielile ce urmează să fie făcute după mutarea efectivă în fosta bancă a Direcţiei de Taxe şi Impozite a Primăriei.
La începutul acestei săptămâni, Senatul Universităţii gălăţene a aprobat deblocarea sumei de 12,5 milioane de lei pentru a începe demersurile de cumpărare a fostului sediu al Primăriei, aflat acum în proprietate privată.
Cel mai probabil, Primăria şi Universitatea chiar aveau nevoie de aceste spaţii, dar am trecut în revistă tranzacţiile, cele mai mari din ultimii ani, pentru a arăta cine sunt cei mai importanţi investitori imobiliari din Galaţi. Vorbim despre două instituţii bugetare, cu un număr de salariaţi care le situează şi printre cei mai mari angajatori ai Galaţiului.

Nici vorbă de vreun investitor privat important care să-şi facă intrarea în oraş în această perioadă. Au existat, evident, câteva preluări de imobile, dar niciuna dintre tranzacţii nu (cred că) s-a ridicat la nivelul celor patru menţionate, ele fiind mai degrabă investiţii imobiliare clasice ale unor oameni de afaceri locali care (nici ei) n-au (mai) avut curajul să se lanseze în noi businessuri la Galaţi. Ar mai fi terenul Mehid, dar acolo e clar că e vorba de un intermediar, nu de un investitor.

Şi chiar dacă drumurile de legătură cu lumea, care ne lipsesc enorm, au început să se construiască, gălăţenii s-au plictisit să le aştepte şi au tot părăsit oraşul. O simplă plimbare pe străzile principale, împânzite de anunţuri de angajare şi de spaţii scoase la vânzare/închiriere, demonstrează din plin acest lucru. Iar când singurii mari investitori imobiliari ai oraşului, aşa-zişii "rechini", sunt Primăria şi Universitatea, e clar că la nivel macro ceva scârţâie serios în economia gălăţeană, care tot aşteaptă să se transforme în tigru de 30 de ani încoace, dar miaună din ce în ce mai stins.

Dovada unei pieţe a muncii disfuncţionale

Conform Institutului Naţional de Statistică, salariul mediu brut era în România, la finele primului semestru al anului, de 6.413 lei, corespunzător unui salariu mediu net de 3.977 de lei. Concret, nu mai puţin de 38% din veniturile salariale ale unui angajat din România reprezintă dări la stat, şi asta doar în primă fază, fără a lua în calcul diverse alte impozite ulterioare, cum ar fi cele pe proprietate, sau taxa pe valoarea adăugată. De inflaţia din ultima perioadă nici nu mai are rost să discutăm. De aici rezultă o primă problemă a economiei româneşti, respectiv taxarea excesivă a muncii, care nu permite consolidarea unei clase de mijloc, clasă care reprezintă "motorul" oricărei economii dezvoltate.

Un alt indicator salarial relevant pentru o economie este salariul median, care reprezintă nivelul față de care jumătate dintre salariaţi câştigă mai puţin, iar cealaltă jumătate mai mult. În România, conform unor calcule realizate de site-ul cursdeguvernare.ro, acest salariu median era, la aceeaşi dată ca mai sus (30 iunie), de circa 3.400 de lei brut, ceea ce corespunde unui salariu net de aproximativ 2.000 de lei, sumă câştigată de 55% dintre salariaţii români.

În acelaşi timp, mai puţin de 15% dintre români sunt plătiţi cu sume mai mari decât salariul mediu.

Într-o economie funcţională, diferenţa dintre cele două salarii (mediu şi median) este în general relativ mică, în favoarea salariului mediu. Inclusiv salariul minim european, adoptat recent de Parlamentul European, prevede că acesta trebuie să fie 50% din salariul mediu sau 60% din salariul median, această proporţie fiind considerată una standard. Concret, la un salariu mediu de 6.500 de lei brut ar trebui să corespundă un salariu median de 5.400 de lei brut. Or, în România, acesta este de numai 3.400 de lei brut, adică mai puţin de două treimi decât ar fi normal!

Această diferenţă uriaşă dintre salariul median şi salariul mediu este încă o dovadă că piaţa muncii din România este profund disfuncţională, iar cauzele nu pot fi decât măsurile populiste pe care le-au luat politicienii noştri de-a lungul anilor, prin creşteri din pix ale salariilor unor categorii sociale (bugetari, în special, dar nu numai), necorelate absolut deloc cu eficienţa şi productivitatea muncii. Iar asta a dus la o emigraţie excesivă şi la o criză accentuată în ţară de oameni calificaţi, situaţie care influenţează negativ din ce în ce mai mult întreaga economie românească şi se va perpetua pe termen lung, pentru că acum este foarte greu de corectat fără a genera probleme sociale majore.

S-au pensionat, da' s-au şi angajaaat

Anunţul Ministerului de Finanţe potrivit căruia numărul bugetarilor din România s-a redus în august cu 14.000 de persoane faţă de luna anterioară şi cu aproape 20.000 faţă de luna mai a adus zâmbete de satisfacţie în rândul celor ce consideră că bugetarii sunt în România mult prea mulţi.

Discuţia "numerologică" este evident mult mai amplă, pentru că la noi nu numărul de bugetari este problema, în condiţiile în care sunt multe ţări din Uniunea Europeană cu procentaje superioare de angajaţi plătiţi de stat din totalul angajaţilor. Ba unele chiar ne surclasează. Spre exemplu, bugetarii din Suedia şi Danemarca reprezintă circa 30% din totalul salariaţilor, în timp ce în România această rată nu depăşeşte 20%. Evident, cu procentaje între 20 şi 30% sunt o mulţime de alte state.

Revenind la anunţul Finanţelor, cine a avut răbdare să caute cifre mai detaliate a avut un şoc, pentru că în administraţia publică locală sunt cu 5.000 de angajaţi în plus faţă de luna mai, iar reducerea care a produs atâta bucurie s-a făcut de la... Educaţie, unde au dispărut în jur de 12.000 de oameni, cel mai probabil din cauza reducerii numărului de elevi! Bonus, faţă de ianuarie 2021, în ciuda scăderilor anunţate în ultimele luni şi a (pseudo)blocării angajărilor, avem cu 5.000 de bugetari în plus!

De fapt, marea problemă a României o reprezintă distribuţia bugetarilor, pentru că la noi creşte continuu schema de personal din administraţie, centrală şi locală, în timp ce învăţământul, sănătatea sau serviciile sociale, care în statele cu mulţi bugetari formează grosul angajaţilor la stat, în ţara noastră sunt "cenuşăresele" sistemului.

În plus, valul de pensionări din ultima vreme, determinat de mult trâmbiţata, dar niciodată începuta reformă a pensiilor speciale, a dus la disfuncţionalităţi şi în alte sisteme-cheie în afara celor menţionate, precum justiţie sau ordine publică, care au ajuns la deficit de personal, unele sectoare fiind într-o situaţie de-a dreptul critică.

În schimb, numărul celor din administrație se majorează lună de lună, chiar dacă serviciile pe care le oferă sunt de o calitate din ce în ce mai îndoielnică, iar informatizarea sistemului, care a înghiţit până acum multe miliarde de euro şi ar fi permis reduceri sau redistribuiri de personal, a rămas tot la stadiul de "Solitaire". Iar lucrul acesta îl simte oricine pe pielea lui, atunci când interacţionează cu oamenii din administraţie, mai vechi sau mai noi. Pentru că, vorba unor clasici în viaţă, s-au pensionat, da' s-au şi angajaaat...

Înghesuială mare la tăierea panglicii Schengen

România şi Bulgaria au îndeplinit criteriile tehnice de aderare la Spaţiul Schengen, care prevede libera circulaţie a persoanelor între statele membre, fără controale la frontieră, încă din martie 2011.

Cele două ţări n-au fost admise însă în Schengen din motive mai degrabă politice, Olanda, Germania, Finlanda sau Austria acuzând, pe rând sau toate odată, că lipsa reformelor în Justiţie şi corupţia fac din România şi Bulgaria pericole pentru libera circulaţie, mai ales în contextul imigraţiei în creştere din ultimul deceniu.

În cei 11 ani şi jumătate, au existat mai multe proteste ale politicienilor români faţă de amânarea sine die a aderării, însă suficient de anemice pentru a nu fi luate serios în seamă. Ei bine, în ultima săptămână, situaţia s-a schimbat radical. Practic, nu există politician român care să nu se bată cu pumnul în piept că este imperios ca România şi Bulgaria să fie primite în Spaţiul Schengen. Fiecare pe unde a putut, în discursuri oficiale sau la adunări populare, în comunicate de presă sau în declaraţii făcute pe coclauri, oamenii noştri politici acuză Europa, iar unii mai exaltaţi chiar o ameninţă.

Spre exemplu, miercuri, în sesiunea Parlamentului European consacrată acestui subiect, o mulţime de europarlamentari români au ţinut discursuri înflăcărate proaderare la tribuna forului în care peste zece zile este programat votul pentru o rezoluţie care să ceară admiterea celor două ţări. Respectivul vot nu înseamnă de fapt nimic, pentru că o astfel de rezoluţie a mai trecut, fără urmări, prin Parlamentul European în iulie 2021, iar Comisia Europeană s-a pronunţat favorabil pe subiect în repetate rânduri, fostul preşedinte Juncker fiind chiar un recordmen al promisiunilor. Decizia în acest caz aparţine însă Consiliului European (compus din șefii de stat sau de guvern ai statelor membre) şi Consiliului Uniunii Europene (miniștrii sau secretarii de stat ai domeniului discutat din ţările membre), ale căror viitoare întruniri nu au subiectul Schengen pe agenda de lucru.

Se naşte totuşi întrebarea de ce-au trecut politicienii români de la noncombatul din ultimul deceniu la vehemenţa din ultimele zile. Evident, contexul geopolitic continental a suferit schimbări majore după ce Rusia a atacat Ucraina. Iar în noile condiţii, acceptarea României în Schengen este cel mai probabil o chestiune de săptămâni sau luni, în funcţie doar de birocraţia bruxelleză, chitită uneori să pună beţe-n roate mai ceva ca a noastră. Şi dacă tot vom intra în Schengen foarte curând, nu-i aşa că dă bine la alegători să fie şi dragii noştri politicieni cât mai în faţă? Măcar la tăierea panglicii să fie prezenţi, dacă să pună umărul la construcţia politică necesară n-au fost în stare!

Winter is coming! Poate doar economic...

Referendumurile declanşate de Rusia în regiunile Doneţk, Lugansk, Herson şi Zaporojie sunt în plină desfăşurare, iar rezultatele sunt extrem de previzibile. Locuitorii aduşi cu forţa la urne vor vota pentru aderarea la Rusia, în proporţie de 90%. După acest simulacru de exerciţiu "democratic", nerecunoscut nici măcar de aliaţii tradiţionali ai Rusiei, Ucraina va pierde circa 15% din teritoriu, fără a socoti şi Crimeea, deja "aderată" acum opt ani.

Graba cu care au fost organizate referendumurile este justificată de contraofensiva ucraineană, care eliberează aproape zilnic teritorii pierdute la începutul războiului. Şi chiar dacă mobilizarea parţială decretată de ruşi ar putea aduce pe front încă 300.000 de soldaţi, aceştia, total nepregătiţi şi fără echipament, n-ar fi decât "carne de tun" în faţa unei armate extrem de motivate şi foarte bine înarmate.

Astfel, singura şansă a Moscovei de a păstra regiunile cucerite în primăvară o reprezintă integrarea acestora în Federaţia Rusă, integrare care vine la pachet cu un statut special, cel de a fi sub "umbrela" doctrinei militare oficiale ruse, ce permite folosirea oricărui tip de armament în cazul în care ţara este atacată, inclusiv uriaşul arsenal nuclear. Putin speră că, aflaţi sub ameninţarea nucleară directă, ucrainenii nu vor mai ataca regiunile nou "aderate", bazându-se şi pe faptul că oficialii de la Kiev s-au abţinut, în atâtea luni de război, să ia cu asalt Crimeea, zonă care beneficiază deja de protecţia "doctrinei nucleare", cel mai probabil chiar din cauza temerilor de a nu escalada conflictul la un nivel neconvenţional.

O a doua variantă, în caz că Donbasul va continua să rămână sub asediu şi după "aderare", ar fi detonarea pe teritoriul Ucrainei a unor nucleare tactice, bombe de mici dimensiuni, dar cu o putere de distrugere incomparabilă cu a armelor clasice. Practic, acestea pot rade de pe faţa pământului un întreg corp de armată sau chiar un oraş, în urma unor explozii de puterea celor de la Hiroshima şi Nagasaki, "minore" faţă de capacitatea nuclearelor actuale. Folosirea armelor atomice de către Rusia nu va rămâne, cel mai probabil, fără urmări, iar de la un răspuns de aceeaşi natură până la un război nuclear total n-ar mai fi decât un pas, pas care poate aduce, conform specialiştilor, în jur de cinci miliarde de victime directe şi instalarea unei ierni nucleare mortale pentru cei ce vor supravieţui exploziilor.

Parafrazând celebrul prim episod al serialului "Game of Thrones", "Winter is coming", să sperăm că iarna care va veni ne va lovi doar economic, pentru că de facturi şi inflaţie mai putem scăpa...

Clauza suspensivă de prostit poporul

De câţiva ani buni încoace, în administraţia publică românească s-a "inventat" sau, mai bine zis, s-a generalizat, clauza suspensivă. Procedura în sine este una perfect legală şi permite desfăşurarea unei licitaţii înainte de a fi asigurată finanţarea pentru o lucrare sau un serviciu. Mai concret, se licitează, de exemplu, proiectarea şi/sau construcţia unui drum în avans, iar când vin banii, se trece deja la realizarea proiectului, fără a se mai pierde luni sau ani pentru desfăşurarea licitaţiei.
În principiu, iniţiativa este benefică, pentru că, din cauza birocraţiei sufocante din România, întârzierile pot ajunge atât de mari, încât există riscul ca investiţia cu pricina să nu se mai poartă încadra în termenele legale de plată sau de finanţare.
Tipic românesc, însă, de la o facilitate care poate salva o investiţie, s-a ajuns la abuz, astfel încât nu mai există, practic, licitaţie care să nu se desfăşoare fără "clauză suspensivă".
Pe de o parte, acest lucru le poate crea probleme mari constructorilor, care sunt obligaţi să liciteze "orbeşte" şi se pot trezi la un moment dat că şi-au adjudecat mai multe contracte decât au capacitatea de a realiza.
Pe de altă parte, oamenii simpli nu mai fac diferenţa dintre o lucrare pentru care există cu adevărat bani şi una pentru care se face licitaţie doar în aşteptarea unei posibile finanţări. Mai mult, reprezentanţii autorităţilor publice profită frecvent de confuzie şi prezintă proiectele cu clauză suspensivă ca fiind mari succese, deşi în multe cazuri nici măcar nu au apucat să depună dosarul de finanţare, iar respectiva investiţie este, de regulă, una extrem de îndepărtată în timp, iar uneori chiar iluzorie.
Exemple sunt nenumărate, numai în Galaţi fiind de notorietate modernizarea portului, construcţia aeroportului, a unui nou corp de clădire la Spitalul Judeţean şi a drumului expres Galaţi - Călăraşi, reabilitarea bulevardului Coşbuc şi a Falezei Dunării, numeroase modernizări de drumuri judeţene, restaurarea Palatului Gheorghiu, renovări energetice pentru o mulţime de clădiri şi alte zeci de proiecte care mai de care mai atractive şi mai... "suspensive".
Înţelege oricine că "negustorul" trebuie să-şi laude marfa pe care o pune pe taraba comunităţii, dar de la asta şi până la a-i minţi pe oameni cu nonşalanţă e o diferenţă cam mare. Şi totul ţine de bun-simţ, pe care însă politicienii îl au se pare doar cu... clauză suspensivă.

Pseudohaiducia guvernului social-democrat

De prin secolul al XVII-lea, timp de peste 200 de ani, haiducii au fost o prezenţă constantă în ţările române. Deşi erau, în majoritate, hoţi, tâlhari şi uneori chiar criminali, haiducii au rămas în folclor ca personaje pozitive, prin legende şi balade, prin prisma faptului că furau de la cei bogaţi şi împărţeau prada cu ţăranii săraci.
În zilele noastre, guvernul coaliţiei social-liberale tocmai a decis o "haiducie", suprataxarea producătorilor şi distribuitorilor de energie cu 100% din orice câştig suplimentar care depăşeşte un profit minimal. Executivul susţine că această măsură a fost luată după ce s-a constatat că anul trecut s-au făcut tranzacţii în piaţă la preţuri şi de trei ori mai mari decât cele considerate acum decente. Întrebarea este dacă jaful de iarna trecută nu s-a desfăşurat cumva cu acordul tacit al autorităţilor, care, pentru o sumă de trei ori mai mare, au încasat de trei ori mai multe taxe, din care o foarte mică parte s-a întors la "ţărani", prin plafonarea preţurilor.
O altă "haiducie" recentă o reprezintă anunţarea creşterii salariului minim brut la 3.000 de lei. Pe scurt, 450 de lei pentru fiecare salariat sunt scoşi din buzunarul "îmbuibaţilor" de patroni, din care aproape 200 de lei ajung la stat prin taxele pe muncă, iar alţi vreo 50 de lei prin TVA. Din aceşti aproape 250 de lei, se întorc la "ţărani" cam jumătate, prin majorarea punctului de pensie, ca să aibă ce cheltui poporul pe produse şi servicii purtătoare de TVA serios umflată de inflaţie.
În general, cam toate măsurile guvernamentale luate în ultimii doi ani au acelaşi scop, acela de a găsi noi şi noi metode de a strânge cât mai mulţi bani la buget, pentru a acoperi dezmăţul salarial (cu angajări pe bandă rulantă, pe salarii duble faţă de mediul concurenţial privat) şi investiţional (de la cumpărarea de bile şi borduri la elaborarea a mii de SF-uri pentru proiecte SF) de stat, pe care coaliţa aflată la putere îl face din ce în ce mai pe faţă şi mai fără ruşine.
Din păcate, educaţia economică a marii mase a populaţiei României este suficient de precară încât să rămână cu impresia că această pseudohaiducie guvernamentală, în urma căreia poporul primeşte şi el câteva firimituri, chiar este benefică populaţiei pe termen lung şi merită o baladă şi... o ştampilă la viitoarele alegeri.

Cel alb, cel roşu, cel negru, cel galben. Apocaliptici

La început a fost "ciuma", pandemia de COVID-19, care a pus lacătul pe întreaga planetă, din primele luni ale lui 2020. Au trecut doi ani şi jumătate de la cele dintâi cazuri de infectare, iar bilanţul este terifiant: aproape 600 de milioane de îmbolnăviri (şi asta doar în ţările care au luat în serios testarea) şi 6,5 milioane de decese. Şi încă nu am scăpat, chiar dacă specialiştii consideră că boala a devenit endemică şi nu mai reprezintă un pericol planetar.
Apoi a început războiul, odată cu invadarea Ucrainei de către Rusia, în februarie anul acesta. Pe frontul din Donbas se dau lupte grele, iar confruntarea este departe de sfârşit. Mai mult, tot mai multă lume se teme că se va extinde dincolo de teritoriul Ucrainei. Iar după cum se umflă muşchii pe diverse meridiane ale globului (China - Taiwan/SUA, Israel - Iran, Serbia - Kosovo, Turcia - Kurdistan, Armenia - Azerbaidjan sau Coreea de Nord... de una singură), nu este deloc exclus să vedem noi confruntări armate, care să degenereze în final într-un adevărat război mondial. Deocamdată, populaţia afectată se numără în zeci de milioane de persoane, dar o eventuală escaladare globală ar putea urca bilanţul şi în acest caz la sute de milioane de victime.
Dincolo de pierderile umane şi materiale de pe frontul ucrainean, consecinţa cea mai importantă a conflictului pare să fie foametea, în zonele afro-asiatice sărace, dependente de exporturile de cereale ale celor două combatante din Donbas, fiind deja penurie de alimente, accentuată şi de seceta mai prezentă în lume decât oricând. Iar creşterea galopantă a preţurilor la energie a afectat inclusiv ţările europene bogate, unde o bună parte din populaţie a ajuns să se teamă serios de ziua de mâine. Şi ăsta nu este probabil decât începutul. La fel ca în primele două exemple, probabilitatea de a exista sute de milioane de oameni afectaţi este aproape certă.
Ciuma, războiul, foametea... Nu sunt eu foarte religios, dar asemănarea cu cei patru călăreţi ai Apocalipsei descrişi în Noul Testament este izbitoare. Din păcate, cel de-al patrulea cavaler care vesteşte Apocalipsa dinaintea Judecăţii de Apoi este... moartea, situaţie care, în cazul izbucnirii unui război mondial, este cât se poate de posibilă, în condiţiile în care arsenalele nucleare ale lumii au suficientă putere încât să distrugă întreaga lume de zeci sau de sute de ori. Şi nu este nevoie decât de o apăsare de buton, din greşeală sau din disperare.
Calul alb (ciuma), calul roşu (războiul) şi calul negru (foametea) galopează deja prin lume şi fac ravagii serioase. Nu ne rămâne decât să sperăm (sau să ne rugăm, în context) că armăsarul galben-vânăt (moartea) ne va ocoli. Măcar de data asta, ţinând cont că e prima oară când "cavalerii" s-au arătat omenirii atât de aproape...

Cine sapă groapa altuia...

Ajuns în ziua 156, războiul din Ucraina nu dă niciun semn că s-ar putea încheia curând. Şi chiar dacă Rusia a cucerit aproape întregul Lugansk şi mare parte din Doneţk, ca să nu mai punem la socoteală Crimeea, Ucraina rezistă şi pare net favorită, în condițiile în care resursele ruşilor au început să se împuţineze. Armata lui Putin scoate deja din depozite arme foarte vechi, iar în ceea ce priveşte oamenii are clar probleme.
Cecenii s-au retras în munţii lor, după ce s-au războit mai mult pe reţelele de socializare decât pe front, iar acum visează la arme sofisticate pentru a-şi apăra râul şi ramul pe care nu le atacă nimeni. Buriaţii, aflaţi multă vreme în prima linie a ostilităților, au fost trimişi la odihnă, iar acum nu mai vor să se întoarcă şi să fie carne de tun, mai ales că la împărţirea bunurilor furate din Ucraina n-au prea fost luaţi în calcul.
În plus, economia rusă este anesteziată de sancţiuni şi va face implozie curând, în ciuda optimismului afişat de oficiali, iar nemulțumirile populare nu vor întârzia să apară, chiar dacă pe la colţuri la început, ca-n orice regim totalitar.
În condițiile în care ucrainenii sunt gata de contraofensivă, războiul s-ar putea prelungi serios. Cum pierderile Rusiei sunt deja uriaşe, încă un an sau doi de război ar putea reduce dramatic puterea militară a Rusiei, iar armata nu va mai putea controla uriaşul teritoriu al ţării, pe fondul problemelor sociale. Dacă şi "ţarul "Putin" va fi obligat să cedeze puterea unui lider necunoscut, "imperiul" s-ar putea face ţăndări la fel de rapid precum "cortina de fier" în 1989.
Într-o astfel de situaţie, "noua" Rusie va fi probabil o ţară cu o treime, cel mult jumătate din suprafaţa actuală, concentrată în jurul Moscovei, relativ bine industrializată, dar fără resurse semnificative, astfel că din punct de vedere economic ar fi cam de talia statelor est-europene foste comuniste, numai bună de piaţă de desfacere pentru China şi Occident. Hălci mari din "imperiu", gen Siberia (centru), Iacuţia (est) sau Neneţia (nord), ar putea deveni republici de sine stătătoare, iar resursele naturale uriaşe de care dispun le-ar asigura un nivel de trai comparabil cu al Europei de Vest, evident dacă vor avea şansa unor "despoți luminaţi", nu a unor satrapi, pentru că un regim democratic e greu de instaurat din prima. Ar fi posibilă şi desprinderea unor ţări mai mici, unde populaţiile neruse sunt semnificative şi afişează un naţionalism bine dezvoltat - gen Tatarstan, Başchiria, Buriaţia, Karelia sau chiar o federaţie de republici caucaziene, în frunte cu cecenii lui Kadîrov.
Şi chiar dacă ruşii au plecat la război ca să împartă Ucraina, n-ar fi deloc exclus ca ei să fie în cele din urmă cei împărţiţi.

Mai puţini, mai săraci, mai proşti

Început în luna martie, recensământul populaţiei României se apropie de sfârşit. După ce a închis cele 12 centre de autorecenzare asistată, Primăria Galaţi a decis, la începutul acestei luni, să reînfiinţeze patru dintre ele, apoi alte două şi, imediat, încă unul, în timp ce Direcţia Judeţeană de Statistică a înfiinţat, la rândul ei, 20 de puncte fixe de recenzare în localităţile judeţului. Decizia mi-a atras atenţia din start şi m-am gândit că e ceva în neregulă. Iar cifrele date publicităţii vineri de Direcţia Judeţeană de Statistică mi-au confirmat bănuiala. Practic, numărul de gălăţeni care s-au recenzat, cu doar câteva zile înainte de finalul campaniei, este mult mai mic decât se preconiza.

Dincolo de faptul că este aşteptată o scădere a populaţiei judeţului cu aproape 50.000 de persoane (de la 536.167 de locuitori, în 2011, la 489.476, în 2022), cifrele de până acum arată faptul că suntem, de fapt, mult mai puţini. În municipiul Galaţi, unde estimarea este de 226.019 locuitori, s-au recenzat doar 177.756 de persoane, adică 78,65%. Avem, aşadar cu aproape 50.000 de locuitori mai puţin sau, în cel mai bun caz, 50.000 de oameni indiferenţi la solicitările autorităţilor. După părerea mea, mixul celor două categorii este dominat de cei plecaţi din ţară şi despre care nu se ştie nimic. Asta ca să nu mai aducem în discuţie diferenţa uriaşă până la 300.000, cifră pe care o folosesc oficialii când le convine şi care reprezintă oameni ce (încă) figurează cu domiciliul în Galaţi...

Problema care se pune în continuare este centrată pe faptul că foarte multe chestiuni care ne privesc direct sunt strâns legate de numărul populaţiei. De exemplu, alocările de fonduri de la buget şi repartizarea banilor europeni se fac în mare parte în funcţie de numărul de locuitori, aşa că mai puţini înseamnă, în acest caz, mai săraci. Mai sunt multe altele influenţate de populaţie, de la numărul de poliţişti locali sau de consilieri la rangul oraşului. Iar pragul de 200.000 de locuitori este foarte important, astfel că se justifică încercarea disperată a autorităţilor de a îngrăşa porcul în ajun. Practic, oraşele sub 200.000 de locuitori pierd calitatea de municipii de rangul I, care aduce după sine o mulţime de alte dezavantaje, printre care, de exemplu, imposibilitatea de a înfiinţa zone metropolitane sau dificultăţi de finanţare pentru instituţiile de interes naţional (universităţi, teatre, spitale).

Cât despre cel de-al treilea termen din titlu, oricât de tare ne-ar deranja, este de domeniul evidenţei că din oraş au plecat în special tinerii studenţi sau specialişti şi muncitorii calificaţi (încercaţi să găsţi un electrician sau un instalator şi o să-mi daţi dreptate!), în timp ce forţa de muncă necalificată ajunsă în Occident provine majoritar din rural.

Daea suntem fiii ploii

În romanul "Un yankeu la curtea regelui Arthur" al scriitorului american Mark Twain, un capitol important este dedicat salvării protagonistului cu ajutorul unei eclipse, despre care acesta ştia că urmează să se producă şi o "prezice", demonstrându-și astfel puterea în faţa "gazdelor" sale ignorante din Anglia secolului al VI-lea. De-a lungul istoriei, mulţi oameni politici şi nu numai au reuşit să beneficieze de pe urma fenomenelor naturale previzibile, pe care le aflau de la învăţaţii vremii, punându-le pe seama propriilor puteri magice. Au existat războaie care au început sau s-au sfârşit pe motiv de eclipse de Lună sau de Soare, decese ale unor personalităţi "anunţate" de alinieri de astre şi câte şi mai câte. Un exemplu rămas celebru este cel al lui Cristofor Columb, care în 1504 le-a "ascuns" Luna populaţiilor indigene din America abia (re)descoperită şi le-a convins să i se supună, folosind un calendar al eclipselor care în Europa era deja tipărit.
Deşi poate părea incredibil, şarlatanii de genul acesta au încă darul de a-i prosti pe naivi şi sute de ani mai târziu, după cum s-a dovedit la finele săptămânii trecute, în teritoriul păstorit de arhiepiscopul Teodosie. Având sub sutană prognoza meteo care anunţase de câteva zile ploaie pentru sâmbătă, mai marele religios al Dobrogei s-a rugat vineri după-amiază pe un câmp din apropierea Constanţei şi, ce să vezi, a doua zi chiar a plouat. De ce n-o fi făcut arhiepiscopul rugăciuni până acum şi a aşteptat să fie compromise de secetă toate culturile agricole din zonă e o "enigmă" pe care numai prognoza meteo zgârcită cu precipitaţiile anul ăsta o poate explica!
După ce Teodosie "a adus ploaia", s-a băgat în seamă şi ministrul Agriculturii, Petre Daea, care ne-a explicat doct că este de acord cu rugăciunile pentru ploaie. Dându-şi seama că este totuşi ministru în guvernul unei ţări din Uniunea Europeană a secolului 21, nea Petre ne-a servit apoi "poezia" cu refacerea sistemului de irigaţii, pe care ne-o tot recită de prin 2004, când a fost pentru dată ministru al Agriculturii. Au trecut de-atunci 18 ani şi nu s-a întâmplat mai nimic, cum nu se va întâmpla cel mai probabil nici în acest nou mandat al său, pentru că... austeritate, criză, război, pandemie, motivele "clasice" pe care le-aţi tot auzit în ultimele trei decenii.
Aşa că nu ne rămâne decât să ne rugăm în continuare pentru ploaie şi să sperăm în recolte de 25-30 de milioane de tone anual pe vreme bună. Ignorăm cu nonşalanţă, în tot acest timp, faptul că România poate produce lejer 70-80 de milioane de tone, doar cu investiţii şi organizare. Din păcate, n-o să le avem niciodată şi vom mai rămâne ani buni fiii ploii, atâta timp cât alegem să ne conducă doar impostori şi demagogi.

Împăratul e gol. Şi litoralul românesc!

Pe litoralul românesc au fost weekendul trecut în jur de 60.000 de turişti. Ţinând cont de faptul că suntem în vârf de sezon, cifra este neaşteptat de mică, în condiţiile în care în anii de dinaintea pandemiei ajungeau la mare peste 200.000 de români. Ce s-a întâmplat?

"Românii experimentează marea evadare, pentru că au acum posibilitatea de a ieşi din ţară fără restricţiile impuse de pandemia de COVID-19", este părerea reprezentanţilor federaţiei patronale din turism. O explicaţie foarte, foarte "subţire", care arată mai degrabă neputinţa şi/sau neştiinţa oamenilor de afaceri români din industria ospitalităţii de a se adapta standardelor internaţionale şi cerinţelor românilor, care au acum numeroase termene de comparaţie. Degeaba s-au plâns turiştii ani la rând de mâncarea proastă, cazarea insalubră sau costurile mult umflate. Patronii noştri par că nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase, când de fapt au profitat atâţia ani de faptul că majoritatea românilor nu ştiau cum este "afară", unde preţurile decente, servirea ireproşabilă şi curăţenia lună nu sunt opţionale, ca în majoritatea "stabilimentelor" de pe litoralul românesc. "Afaceriştii" au făcut astfel bani timp de 30 de ani din ignoranţa românilor şi din mila statului, care a inventat pentru ei vouchere de vacanţă cu destinaţie impusă, scăderi de TVA, reduceri de impozite, promovări la târguri din străinătate, investiţii în amenajarea plajelor, în timp ce ei, marii patroni, n-au mişcat un deget şi n-au făcut decât să aştepte români sosiţi la jumulit.

Ei bine, se pare că "distracţia" s-a încheiat, iar jumuliţii au învăţat că pot să-şi facă vacanţa la jumătate de preţ în alte ţări, unde, să vezi şi să nu crezi, există inclusiv respect faţă de clienţii care-ţi fac afacerea să meargă, nu este la putere sictirul suveran cu care eşti tratat în România.

Poate vă amintiţi din copilărie povestea lui Andersen despre "hainele cele noi ale împăratului" pe care le lăuda toată lumea şi a fost nevoie de inocenţa unui copil care să demaşte impostura şi să arate crudul adevăr că, de fapt, împăratul era gol. Apelul la luciditate al puştiului lui Andersen ar trebui să-i trezească la realitate şi pe patronii români de pe litoral, măcar în al 12-lea ceas, când deja se confruntă cu o problemă pe care ar fi trebuit să o rezolve de multă vreme. Altfel, asemenea împăratului din poveste, şi litoralul românesc va fi (din ce în ce mai) gol în anii ce vin.

O (mă)Ciucă la un car de români

Dacă mai aveam ceva dubii până marţi seară, acum, după ce preşedintele Iohannis a simţit nevoia să se adreseze naţiunii, chipurile, ca s-o liniştească în privinţa austerităţii ce va să vină, sunt convins că ne aşteaptă vremuri grele.

Contextul mondial, cu pandemie, război, inflaţie şi criză alimentară, este total nefavorabil, însă "performanţele" guvernului României pun aproape în fiecare zi câte-o bomboană pe colivă, prin modificări legislative care mai de care mai stupide, singurul scop al acestora fiind să mai aducă nişte bani la buget.

E mare nevoie de bani, ce-i drept, că miile de sinecuri înfiinţate lunar trebuie plătite, pensiile speciale sunt în continuare tabu, restructurarea şi eficientizarea aparatului bugetar sunt noţiuni străine social-democratului Ciucă (a, stai, că teoretic e liberal, deşi n-am văzut nicio decizie de dreapta de când conduce executivul).

Aşa că soluţia coaliţiei aflate la conducerea ţării e... mica ciupeală! Mai umblă la nişte taxe, mai aruncă bani în piaţă, ca nu cumva să slăbească inflaţia care aduce bani buni la buget prin TVA, mai modifică nişte norme de aplicare, doar, doar s-or mai acoperi găurile financiare generate de lipsa unui program de guvernare responsabil şi centrat pe dezvoltare, nu pe pomeni electorale.

Iar una dintre măsurile anunţate pentru anul care vine şi care a trecut aproape neobservată este cea a modificării sistemului de calcul al impozitului pe proprietate. Practic, valoarea impozabilă a unei case va fi dată de grila notarială, nu de Codul fiscal, ca până acum. Ca să vă daţi seama ce înseamnă asta, trebuie să punem pe masă câteva cifre. În momentul de faţă, valoarea impozabilă a unei clădiri este de 200 de euro/mp, iar cu ajustările de localitate, zonă, vechime etc. poate ajunge la 300-500 de euro/mp. La această valoare se plăteşte acum impozitul, care este cel mai adesea sub 0,1% (0,09% la Galaţi). De la 1 ianuarie anul viitor, se va trece la grila notarială, în care valoarea impozabilă la Galaţi este de 800-1.000 de euro/mp (în Bucureşti sau Cluj-Napoca este, evident, mult mai mare), iar procentajul va urca la minimum 0,1% (dar poate ajunge şi la 0,2%, prin decizie a Consiliului Local).

Vom plăti astfel impozite de cel puţin două ori mai mari decât cele din prezent. Şi dacă înmulţim cu 8-9 milioane de imobile proprietate existente în România, rezultă ceva bani pentru cheltuielile fără limită ale guvernului.

Şi chiar dacă impozitul despre care vorbim nu este venit naţional, banii respectivi pot acoperi "g(ă)urile" administraţiilor locale, la fel de flămânde ca şefii de la Bucureşti. Adaptând un pic proverbul "e suficientă o măciucă pentru a distruge un car de oale", se pare că pentru a distruge un popor e suficient un guvern (mă)Ciucă.

Stingem focul cu benzină şi inflaţia cu bani!

De când inflaţia a luat-o la galop peste tot în lume, în urma problemelor economice structurale din timpul pandemiei peste care a turnat gaz invadarea Ucrainei de către Rusia, fiecare ţară a încercat să limiteze efectele nefaste ale creşterii accelerate a preţurilor şi să ţină în frâu cât mai strâns posibil efectele colaterale, precum scăderea nivelului de trai al păturii sărace a societăţii.

Guvernul României a luat taurul de coarne din prima, dar aproape toate măsurile pe care le-a anunţat sfidează nu numai economia, ci şi bunul-simţ.

S-a început cu plafonări şi compensări la gaze şi energie electrică şi, cum-necum, românii au ieşit din iarnă destul de ok. Factura pe care o va plăti statul pentru acest lucru n-a fost făcută publică, dar cu siguranţă va costa multe investiţii sistate în educaţie, sănătate sau infrastructură.

Au urmat ajutoarele pentru cei cu venituri mici, în special pensionari, dar asta înseamnă bani (tot din redistribuiri!) aruncaţi în piaţă, măsură al cărei efect a fost tocmai continuarea presiunii inflaţioniste. Dovadă că acum inflaţia bate la porţile lui 15% şi nu se va opri aici.

După ce le-a mai închis gura şoferilor cu 50 de bani, acum se discută despre plafonarea preţului la combustibili, idee asemănătoare celebrului mercurial al vremurilor comuniste, care n-a făcut altceva decât să stabilească preţuri mici pentru produse... inexistente, determinând inclusiv apariţia celebrelor cozi, sindrom de care unii n-au scăpat nici după 30 de ani. Iar piaţa comunitară din care facem astăzi parte va accentua dispariţia produselor din galantare, pentru că marii distribuitori de carburanţi, de exemplu, sunt firme multinaţionale pe care nu le poate obliga nimeni să vândă în România la preţuri stabilite arbitrar de guvern.

Ultima tâmpenie e cea aruncată pe piaţă de Ministerul de Finanţe, care vrea să amâne plata ratelor pentru românii afectaţi de inflaţie. E extrem de "logic" să presupui că un om care nu-şi poate plăti ratele astăzi ar putea să o facă peste nouă luni, când dobânda va fi de cel puţin două ori mai mare!

La galerie se mai aruncă din când în când praf în ochii alegătorilor, cu promisiuni de supraimpozitare a veniturilor bugetare foarte mari şi a pensiilor speciale (a 100-a oară!), chestiuni populiste, cu mare priză la public, dar vădit neconstituţionale.

În rest, dacă n-a reuşit nimeni să stingă focul cu benzină, poate reuşeşte Guvernul României să stopeze inflaţia aruncând în ea cu bani. Că atunci cu mâna mea îi propun pe Ciucă şi Ciolacu la Nobelul pentru Economie, parol!

A nimerit orbul Galaţi-Brăila

De câteva luni, politicienii din arcul puterii se întrec în a arunca pe piaţă promisiuni care mai de care mai atractive pentru locuitorii din zona Galaţi - Brăila. De la podul peste Dunăre, drumul expres Galaţi - Brăila şi şoseaua ocolitoare a Galaţiului, la care deja se lucrează, până la mult-visatul aeroport sau utopicul drum expres Galaţi - Călăraşi, totul pare să fie la superlativ la Dunărea de Jos. Săptămâna asta cică s-ar putea să vedem scos la licitaţie studiul de fezabilitate al aeroportului, care pare că s-a transformat peste noapte în aeroport cargo, pasagerii fiind trecuţi în plan secund.

Dar nu asta e cel mai important, ci faptul că respectivii politicieni clamează, tot de aceleaşi câteva luni, excelenta colaborare dintre Galaţi şi Brăila, colaborare pe care societatea civilă şi locuitorii celor două oraşe le-o cer de cel puţin 20 de ani. S-au făcut zeci de întâlniri, au avut loc nenumărate şedinţe, s-au organizat proteste publice, s-au elaborat scrisori deschise, totul în speranţa că politicienii locului îşi vor da seama în cele din urmă că dezvoltarea acestei zone nu se poate realiza decât împreună.

Unde-aţi fost, domnilor, atâta amar de ani de când gălăţenii şi brăilenii vă spun că vor să lucreze împreună? La nivel naţional au mai fost rotaţii la guvernare, dar la Galaţi şi Brăila nu s-a schimbat nimic din punct de vedere politic, ne conduc aceleaşi partide şi aceiaşi oameni, parcă dintotdeauna, aşa că mi se pare foarte stranie această "descoperire" a necesităţii colaborării. "A fost <șoc și groază> pentru unii, când au văzut că Brăila și Galațiul își susțin reciproc proiectele", a declarat, spre exemplu, europarlamentarul brăilean Mihai Tudose, într-o conferinţă de presă comună cu omologul său gălăţean Dan Nica.

Nu, domnilor, a fost şoc şi groază să constatăm că v-au trebuit 20 de ani ca să vă daţi seama de o chestiune elementară, pe care oamenii simpli din această zonă au înţeles-o demult şi v-o cer an de an. A fost şoc şi groază să vedem cum orgoliile politicienilor locali au fost mai presus de aspiraţiile şi necesităţile oamenilor de la Dunărea de Jos mai bine de două decenii, probabil mai mult decât i-a luat orbului din poveste să nimerească Brăila.

Acum, dacă tot v-aţi dat seama, poate lăsaţi deoparte orgoliile şi nu mai inventaţi probleme inexistente, cum aţi făcut de fiecare dată până acum. Galaţiul şi Brăila merită cu siguranţă ceva mult mai de valoare decât le-aţi oferit în ultimii 20 de ani. Hai să fie-ntr-un ceas bun!

Am pierdut un tren, îl pierdem şi pe al doilea?

În ultimele săptămâni, Galaţiul s-a transformat într-o veritabilă Mecca a politicienilor. La fiecare 2-3 zile, vizitează zona vreun membru al guvernului sau al coaliţiei aflate la conducerea ţării. Evident, niciunul nu scapă prilejul de a ne aminti investiţiile care se derulează la Dunărea de Jos, dar şi planurile mai mult sau mai puţin utopice pe care executivul le are pentru această zonă.
Ce-i drept, de câţiva ani încoace, lucrurile s-au mai mişcat, după trei decenii în care am fost ocoliţi atât de decidenţii guvernamentali, cât şi de oamenii de afaceri de calibru. Se lucrează la podul peste Dunăre, la drumul expres spre Brăila, la Centura mică a oraşului (atât cât permit orgoliile politicienilor locali, care parcă vor să demonstreze că nu numai Bucureştiul poate să pună beţe-n roate), Centura mare are deja constructor, portul a trecut de prima licitaţie, iar aeroportul este încă în aşteptarea unei finanţări deocamdată incerte. În plus, Parcul Industrial pare deblocat, după ani de procese, Zona Liberă mai are teren disponibil, ca şi platformele industriale ale fostelor întreprinderi socialiste falimentate de businessmenii autohtoni. Iar odată ce infrastructura va începe să ne conecteze cu lumea civilizată, vor apărea şi investitorii, sunt convins de asta, chiar dacă poate startul nu se va da chiar în toamna asta, ci abia peste 2-3 ani.
După aceea, însă... Deşi Galaţiul este prezentat în toate ghidurile investiţionale drept raiul pe pământ în privinţa forţei de muncă, ieftină şi foarte calificată, lucrurile nu cred că (mai) stau chiar aşa. Iar cel mai recent exemplu l-a constituit bursa locurilor de muncă de luna trecută, unde numărul ofertelor l-a depăşit net pe cel al amatorilor de a se angaja. Da, salariile sunt de regulă foarte mici la bursele astea, mediul de lucru nu este nici el deloc atractiv, dar dacă nici nu treci să vezi cum mai stă treaba pe piaţa muncii e greu de presupus că vrei să te angajezi.
Şi-aşa pot (re)începe problemele, pentru că un eventual prim investitor sosit în zonă care nu va găsi suficienţi oameni pe care să-i angajeze va transmite un semnal foarte prost altor oameni de afaceri, ale căror planuri de a investi la Dunărea de Jos se pot schimba rapid. De unde să ştie aceştia că Galaţiul chiar a avut forţă de muncă de bună calitate, dar cei mai mulţi au părăsit zona sătui de promisiunile neonorate ale politicienilor. Iar ca să întorci pe plaiurile natale pe cineva stabilit de ani buni într-o altă zonă/ţară e aproape imposibil, chit că dorul de casă îi apasă pe mulţi. Şi tare mi-e teamă că, după ce am pierdut un prim tren, al investiţiilor, care s-au îngrămădit în Transilvania, suntem pe cale să îl pierdem şi pe cel de-al doilea, din cauză că drumurile mult-aşteptate ajung în poarta noastră când nu mai e nimeni acasă.

Desant ministerial cu mâna goală

Un adevărat desant ministerial se anunţă astăzi la Galaţi, la festivităţile prilejuite de Ziua Întreprinzătorului. La eveniment şi-au anunţat prezenţa ministrul Transporturilor, ministrul Proiectelor Europene, ministrul Agriculturii și ministrul Economiei. Pe lângă aceştia, vor mai fi prezenţi preşedintele PSD şi al Camerei Deputaţilor, şeful naţional al IMM-iştilor, primarul, preşedintele CJ, iar lista poate continua cu şefi de firme, reprezentanţi ai administrației publice, mediului academic și sistemului financiar-bancar.

Ca la toate cele 21 de ediţii desfăşurate până acum, temele de discuţie sunt incitante şi privesc oportunitățile de finanțare din fonduri europene sau proiectele de investiții de interes regional. Din păcate, aceste două decenii de dezbateri au rămas fără absolut niciun rezultat concret, cel puţin pentru zona noastră. La Galaţi n-a ajuns încă niciun investitor important, deşi ni se tot promite acest lucru an de an, infrastructura de legătură cu Europa este la pământ (chiar dacă în momentul de faţă se lucrează la minidrumul expres spre Brăila şi la podul peste Dunăre care ne va lega deocamdată doar de... Munţii Măcin), iar în privinţa modernizării portului abia s-a încheiat o primă licitaţie, după aproape zece ani de făcut şi refăcut hârtii.

Scriam acum 5-6 ani despre necesitatea unui proiect zonal pe care l-am numit atunci 3A (autostradă-afaceri-aeroport), care ar fi putut să ne pună pe hartă, dar din păcate nu s-a mişcat nimic. Suntem tot la stadiul de promisiuni, mai mult sau mai puţin electorale, atât în privinţa aeroportului, cât şi a atragerii de afaceri importante în zonă, în timp ce autostrada s-a topit într-o mare de drumuri expres, la fel de iluzorii ca şi acum 20-30 de ani.

O altă temă predilectă a acestui tip de dezbateri, înfrăţirea cu oraşe importante ale lumii, ne-a adus doar COVID din Wuhan şi câteva porturi distruse de războiul ruso-ucrainean, asta dincolo de vizitele protocolare făcute cu mare tam-tam de afacerişti gălăţeni prin ţările respective.

Pesimismul indus de atâtea şi atâtea promisiuni călcate în picioare mă face să cred că nici anul acesta nu va fi mai breaz în rezultate, în ciuda numelor importante care şi-au anunţat vizita la Galaţi şi a unor zvonuri despre relocarea unor afaceri la mal de Dunăre. Şi chiar dacă într-un final vor veni, mult-râvnitele afaceri s-ar putea să nu mai producă mari efecte, din cauza lipsei acute de forţă de muncă, pentru că mulţi gălăţeni s-au săturat să tot aştepte şi au plecat să-şi caute norocul prin alte zări, după ce au ajuns la concluzia că norocul ăsta trebuie să ţi-l faci cu mâna ta, dacă mâna celor pe care i-am ales să ne conducă în atâta amar de ani s-a dovedit a fi cam bleagă...

Cu pantalonii în vine, ca de fiecare dată

Dincolo de drama poporului ucrainean, războiul declanşat de Rusia ar fi putut reprezenta o şansă uriaşă pentru România, dar în special pentru Galaţi, din punct de vedere economic. Practic, miile de firme străine care au fost nevoite să-şi sisteze activitatea în zona de conflict din Ucraina, dar şi cele care şi-au închis prăvălia în Rusia, din cauza sancţiunilor lumii civilizate, s-ar fi putut reloca foarte rapid în Moldova românească, unde "umbrela" NATO le-ar fi ferit de problemele întâmpinate la doar câteva sute de kilometri spre est.
Din păcate, după 30 de ani de libertate şi democraţie, Galaţiul îşi întâmpină oaspeţii tot cu pâine şi sare, pentru că altceva n-am fost în stare să producem şi să le punem pe masă eventualilor vizitatori. Drumuri de viteză care să ne lege de Europa n-avem, mult doritul aeroport este încă la stadiul de promisiune electorală, calea ferată e aproape tot aia de pe timpul Regelui Carol I, modernizarea porturilor trenează la nivel de dosar cu şină, investitori importanţi nu am atras deloc...
Colac peste pupăză, legătura feroviară a porturilor gălăţene cu Ucraina, care ar fi putut deveni un atu major, s-a distrus din cauza "performantului" management de partid, aşa că în vara asta, în loc să devenim centrul exportului european de cereale, vom privi lung în zare după vagoanele ce-şi vor căuta un port mai îndepărtat, dar mai accesibil. Sigur, guvernanţii ne-au promis măsuri în regim de urgenţă, dar ştim foarte bine cât durează plimbatul unor hârtii de la o instituţie românească la alta, aşa că recolta ucraineană din vara asta o vom vedea probabil doar la televizor.
De altfel, simplul fapt că doar câteva sute de ucraineni din zecile de mii care au trecut graniţa au rămas la Galaţi spune foarte multe. Probabil că, văzând cum arată Calea Prutului, oamenii au considerat că n-au depăşit încă zona bombardată de ruşi, aşa că şi-au continuat drumul spre alte zări. Nu ştiu dacă pe la Galaţi a trecut avionul premierului în recentul său drum spre Kiev, dar cert este că bancul apărut imediat după respectiva vizită ni se potriveşte perfect ("Câte distrugeri, Doamne, ce tragedie trăiesc oamenii ăştia!", spune Ciucă, uitându-se pe geamul avionului. "Domnule premier, să ştiţi că n-am ieşit încă din România", vine replica pilotului).
Una peste alta, oportunitatea declanşată de războiul ruso-ucrainean va trece pe lângă noi, ca multe altele, pentru că şi asta ne-a prins, ca de fiecare dată, cu pantalonii în vine.

Putin caută un pretext onorabil pentru ieşirea din scenă

Scufundarea crucişătorului "Moskva", mândria flotei ruseşti din Marea Neagră, pare să fie începutul sfârşitului campaniei lui Vladimir Putin în Ucraina. Au trecut deja două luni de la începutul războiului, iar progresele "marii" armate roşii sunt egale cu zero, ba chiar sunt pe minus, dacă ţinem cont de retragerea din jurul Kievului şi de eşecul de a cuceri portul-cheie Mariupol.
Cu toate acestea, "ţarul" nu poate da înapoi, pentru că o recunoaştere a înfrângerii, într-o campanie pe care a prezentat-o drept floare la ureche, i-ar aduce nu numai ieşirea pe uşa din dos a istoriei, ci şi, foarte posibil, eliminarea fizică. Aşa că, în ciuda problemelor economice ale ţării, lovită puternic de sancţiunile occidentale, Putin a cerut majorarea salariilor şi pensiilor, pentru a acoperi inflaţia de aproape 20%, dar şi pomparea de bani în economie. Ceea ce nu spune însă preşedintele rus a explicat şefa Băncii Centrale a ţării, care a precizat că sancţiunile au avut până acum doar efecte financiare, iar cele economice abia de-acum încolo urmează, deşi estimările arată deja o contracţie uriaşă, de 11-12%, cea mai mare de după căderea Uniunii Sovietice. Iar o astfel de economie aflată pe butuci nu mai poate susţine multă vreme un război în care şansele de reuşită sunt din ce în ce mai îndepărtate.
În condiţiile date, una dintre cele mai elegante ieşiri din scenă pentru Putin ar fi cea de a poza în... pacifist. Iar retorica oficială a Moscovei din ultimele zile chiar indică o posibilă astfel de intenţie. În materialele publice de propagandă, Rusia luptă cu întreaga infrastructură a NATO, Ucraina este sprijinită de zeci de mii de mercenari din ţări NATO, rachetele ruseşti distrug uriaşe transporturi de arme NATO şi depozite cu echipamente NATO abia livrate Ucrainei.
Inducând astfel ideea că de fapt se luptă cu NATO, o alianţă de 30 de state, cu o economie totală de 20 de ori mai mare decât a Rusiei şi cu un buget militar de 15 ori mai mare, Putin poate susţine, la un moment dat, că a decis să renunţe la conflict pentru a nu se ajunge la o înfruntare nucleară, în urma căreia întreaga planetă ar fi distrusă. Este puţin probabil să-l creadă cineva care ştie cum a evoluat conflictul din Ucraina, însă în Rusia, unde toate sursele de informare sunt cenzurate sau sub controlul statului, Putin are toate şansele să fie primit cu urale, mai ales că populaţia încă îl susţine într-o proporţie covârşitoare. Şi-uite aşa, doar din vorbe meşteşugite, un criminal ce tocmai a decorat unitatea care a masacrat oraşul Bucea ar putea defila pe 9 mai drept "salvator al planetei"...

Autobuze în weekend

Dacă o să scriu mai rar în următoarele două săptămâni, nu vă impacientaţi, o să pierd timpul prin staţiile de autobuz, pentru că Transurb a considerat de bonton să profite de vacanţa elevilor pentru a-şi reduce activitatea înainte de Paşte.
Cred că în perioada următoare s-ar putea ţine cont de datele de plecare la tratament balnear, de numărul naşterilor şi al concediilor de maternitate, de vacanţa de august a stranierilor, de programul aquaparkului sau de culesul porumbului şi al viei. Toate acestea au potenţial serios de a reduce numărul de călători din autobuze şi reprezintă motive la fel de puerile precum vacanța elevilor de a scoate mijloace de transport de pe trasee.
Cu puţină imaginaţie, Transurb poate să stea în weekend până în 2033! După aia, nu, că ies la pensie şi vreau să experimentez mersul cu autobuzul alldaylong

Tradiţia gălăţeană a scumpirii apei fără motiv

Apă Canal şi-a scumpit serviciile cu 35% la apă şi 30% la canalizare, de la 1 aprilie, bifând astfel cea mai mare creştere de preţuri din ultimii cel puţin 20 de ani, sub motivaţia majorării costurilor la energie electrică și gaze. După ce Guvernul a decis plafonarea preţului la gaze şi energie de la 1 aprilie (prin care s-a prelungit de fapt plafonarea aflată în vigoare de la 1 februarie), Apă Canal a anunţat reducerea tarifelor abia majorate, cu 10% la apă şi 5% la canalizare. De la 1 mai, normal, că aprilie s-a dus şi ce-a mâncat lupul e bun mâncat.
Dacă intrăm ceva mai adânc în calcule, cum plafonarea a redus cheltuielile suplimentare ale Apă Canal la circa jumătate (conform cifrelor publicate de firmă pe pagina proprie de internet), rezultă că estimările pe care s-a fundamentat creşterea de la 1 aprilie nu au o bază reală, iar o scăderea cu 5-10% după o creştere de 30-35% este doar praf în ochi.
De altfel, inclusiv compania se încurcă în propriile cifre când încearcă să justifice majorarea. Astfel, "contractul de furnizare energie electrică pentru anul 2022 are o valoare de 45.352.510 lei (fără TVA), în timp ce valoarea acestuia în 2021 a fost de 15.895.778 lei (fără TVA)", de unde rezultă un plus de plată de 2,5 milioane de lei pe lună. În acelaşi comunicat, două paragrafe mai jos, rezultă o sumă suplimentară de plată de numai un milion de lei pe lună: "Pentru perioada februarie - martie 2022, chiar şi în condiţiile aplicării OUG nr. 3/2022, tot avem cheltuieli suplimentare faţă de luna decembrie 2021 de cca. 2 milioane lei la energia electrică".
Mai mult, din acelaşi comunicat aflăm că, prin creşterea de la 1 aprilie, tarifele de apă şi canalizare din Galaţi (11,30 lei/mc fără TVA) ar fi ajuns printre cele mai mari din ţară, după ce înainte se situau pe locul 22 printre cei 43 de operatori judeţeni de profil. Ca să nu mai spunem că, într-un document Apă Canal de acum câţiva ani, preţul estimat pentru 2023 era de... 9,45 lei/mc fără TVA!
Scăderea asta uşoară după o creştere record seamănă ca principiu cu bancul cu evreul care s-a simţit mult mai bine după ce a dat afară toate animalele pe care iniţial le înghesuise în cămăruţa în care locuia. Tot aşa, şi noi ar trebui să fim fericiţi că s-au redus un pic tarifele, mai ales că ne-am obişnuit cu managementul "performant" generator de profit doar pe barba gălăţenilor al celor de la Apă Canal. Numai în ultimii trei ani (2018-2020), Apă Canal a înregistrat profituri de 5-9 milioane de lei, ceea ce o face nu numai cea mai profitabilă societate edilitară gălăţeană, ci şi una dintre cele mai performante firme din întregul judeţ.
Aşteptăm acum şi "tradiţionala" majorare de tarif de la 1 iulie, care pentru Apă Canal a devenit "lege" de câţiva ani buni încoace...

Cutia Pandorei nuclearelor tactice

Anunţul ruşilor că prima fază a "operaţiunii" militare din Ucraina este aproape încheiată, iar de-acum înainte se vor axa pe "eliberarea" completă a regiunii Donbas, care cuprinde provinciile separatiste Doneţk şi Lugansk, a liniştit multă lume. Din păcate, însă, nu e deloc cazul să ne liniştim, mai ales că ruşii au mai blufat o dată, chiar înainte de a invada Ucraina, când au anunţat că şi-au încheiat manevrele şi au început să se retragă în cazărmi. Evident, nu s-a întâmplat aşa şi, în loc să se retragă, au atacat. Şi de data aceasta anunţul poate fi la fel de mincinos, iar singurul lui scop pare a fi adormirea vigilenţei adversarului, unii comandanţi ucraineni chiar declarând că vor pleca pe contraatac. Ceea ce, în momentul de faţă, ar fi o greşeală catastrofală. În ciuda pierderilor masive de până acum, ruşii mai au suficiente trupe şi echipamente militare în zonă. Şi dacă n-au reuşit să cucerească oraşele mari prin metode "clasice", o scoatere din dispozitivul urban a ucrainenilor, ca în cazul unei plecări a acestora în ofensivă, ar putea fi dezastruoasă pentru trupele lui Zelenski.
Pe de altă parte, replierea trupelor ruseşti din preajma marilor oraşe ar putea ascunde şi o altă capcană, mult mai periculoasă. E foarte posibil ca, enervaţi de nereuşitele de până acum, comandanţii ruşi, cu Putin în frunte, să apeleze la "artileria grea", adică să înceapă să folosească arme de distrugere în masă, chimice, biologice sau nucleare tactice. Oricare dintre ele ar putea înfrânge rezistenţa ucraineană, chiar dacă aceasta a făcut faţă excelent războiului convenţional. Cu arme de distrugere în masă nu mai ai însă cum să lupţi, o singură astfel de bombă, de putere relativ mică, putând să radă de pe faţa pământului un cartier sau mai multe dintr-un oraş mare sau să distrugă un întreg corp de armată cu echipamente militare cu tot. Norii radioactivi care ar rămâne în urma folosirii unor nucleare tactice de mici dimensiuni s-ar risipi cel mai probabil destul de repede, iar pericolul ca o altă ţară să fie afectată (şi să se considere atacată) ar fi destul de redus.
Într-un astfel de caz, răspunsul comunităţii internaţionale va fi decisiv pentru viitorul umanităţii, pentru că lipsa unei condamnări mondiale poate deschide o adevărată cutie a Pandorei. Foarte multe ţări pot construi astfel de bombe în momentul de faţă, iar dacă zeci de state nu condamnă ferm agresiunea, aşa cum se întâmplă în momentul de faţă la ONU, din ce în ce mai mulţi iresponsabili, statali sau nu, ar putea să cumpere şi să utilizeze "mici" arme de distrugere în masă. Caz în care iarna nucleară globală n-ar mai fi decât o chestiune de (scurt) timp.

Când n-avem soluţii, facem spectacol la televizor

După "crizele" care au generat cozi la benzină şi la ulei, autorităţile au anunţat că vor pune piciorul în prag şi îi vor pedepsi drastic pe cei care profită de spaimele şi naivitatea românilor. Şi, ce să vezi, chiar a doua zi au demarat controalele şi au început să curgă amenzile. Numai la Galaţi, ca să dăm un exemplu local, Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă a amendat o benzinărie din Tecuci cu 10.000 de lei, Garda de Mediu a sancţionat aceeaşi unitate cu 100.000 de lei, Protecţia Consumatorului a "ars" opt staţii peco cu 68.000 de lei, Inspectoratul Teritorial de Muncă a aplicat opt amenzi în valoare de 33.000 de lei şi probabil mai sunt verificări în curs şi de la alte instituţii.
Toate bune şi frumoase până aici, numai că, dacă intrăm puţin în detalii, vom vedea că toate aceste sancţiuni au fost date pentru abateri care nu au absolut nicio legătură cu fenomenul în sine. Practic, au fost amendate... etichete puse greşit sau netraduse, comercializarea de produse expirate, lucrul fără forme legale, vânzarea combustibililor în bidoane neconforme, lipsa unor acte şi autorizaţii sau diverse inadvertenţe fiscale. Toate acestea sunt ilegalităţi şi trebuie pedepsite, nimic de zis, dar ele puteau fi constatate oricând până acum, nu fix pe valul de indignare populară creat de creşterile de preţ. De fapt, majorările preţurilor nici nu au fost analizate, toate controalele şi sancţiunile aplicate în benzinării fiind auxiliare.
E drept că pentru a pune frână creşterilor de preţuri, uneori nejustificate, sunt necesare controale mult mai complexe, care durează câteodată ani întregi, precum cele ale Consiliului Concurenţei, care ar putea decide dacă pe piaţa uleiului s-a format sau nu un cartel al producătorilor sau al firmelor de depozitare sau dacă în benzinării preţurile ţin sau nu cont de cotaţiile internaţionale ale petrolului şi de costurile rafinăriilor.
În schimb, în lipsa unor măsuri concrete care să contracareze "crizele", guvernanţii noştri au scos din joben o serie de controale pe care le puteau face pe repede-nainte, dar care nu au absolut niciun fel de influenţă în mecanismele care au dus la revenirea "sindromului cozii" la români. Ba, mai mult, aceste tipuri de sancţiuni hei-rupiste nu vor face decât să influenţeze piaţa şi nu în sens pozitiv, pentru că firmele amendate îşi vor scoate pârleala tot de la consumatori, prin majorarea unor preţuri în viitorul apropiat.
În contextul războiului din Ucraina, care a perturbat multe lanţuri de aprovizionare, "crize" vor mai veni cu siguranţă, iar dacă singura soluţie a autorităţilor este spectacolul televizat al acestor amenzi auxiliare, făcut doar pentru deliciul publicului, nu ştiu pe unde vom scoate cămaşa.

Povestea unei isterii cu pompă

Pe 28 februarie, Ungaria a plafonat preţul benzinei la 6,23 lei/litru, pentru a stopa creşterea indusă de tendinţa de majorare a cotaţiei petrolului pe burse, apărută imediat după invazia rusă în Ucraina.
La acest preţ, acum circa o săptămână, după ce cotaţiile barilului de petrol pe plan mondial au crescut, benzinăriile din Ungaria au ajuns să vândă în pierdere, Mol anunţând un deficit de 0,45 lei/litru.
Drept urmare, benzinăriile din Ungaria fost luate cu asalt, aşa că următorul pas a fost raţionalizarea vânzărilor, limita fiind stabilită la 100 de litri pe achiziţie. Măsura a dus şi la reducerea programului de lucru în benzinării la doar 4-5 ore pe zi.
Rămaşi fără benzină, din cauza programului sau a raţionalizării, mulţi maghiari au trecut graniţa pentru a alimenta la benzinăriile româneşti din proximitatea frontierei.
După ce s-au trezit cu mulţi clienţi în bătătură, micii patroni români, "întreprinzători" cum îi ştim, au crescut preţul în staţiile (exclusiv) independente din apropierea graniţei, aşa ca pentru "prietenii" maghiari (celebrul 11,1 lei/litru de la Beiuş, recordul de 12,99 lei/litru de la Tinca şi alte câteva creşteri pe la 9-10 lei).
Iar de la imaginile cu respectivele preţuri postate pe reţelele de socializare şi "cântate" de unele televiziuni, a început nebunia care s-a întins rapid în toată ţara, inclusiv la 7-800 de kilometri de graniţa cu Ungaria, isterie amplificată şi de reacţia foarte întârziată a autorităţilor române.
P.S. Preţul barilului pe pieţele internaţionale este în scădere (de la circa 130 la 120 dolari/baril, iar tendinţa este de 110 dolari/baril), aşa că în următoarele zile nu va fi nicio "explozie" a preţului. De altfel, pentru un preţ la pompă în România de 10-11 lei/litru, cotaţia ar trebui să fie de circa 180 dolari/baril, în condiţiile în care maximul istoric (atins în 2008) a fost de 147 dolari/baril.

Indecizia politicienilor europeni naşte monștri în stepa rusească

Rusia a atacat Ucraina mânată de ambiţiile imperialiste de a redobândi controlul asupra teritoriilor pierdute odată cu destrămarea URSS, dar şi cu largul concurs al politicienilor europeni, care n-au reuşit să aibă o voce unică şi convingătoare în faţa unui adversar care abia aştepta un semn de slăbiciune. Practic, indeciziile şi ezitările în a pune Rusia la colţ i-au dat lui Vladimir Putin curajul de a-şi construi visul de ţar.

Pentru că, trebuie spus clar, acesta nu a început în noaptea de Dragobete a anului 2022, ci încă din 2014, atunci când Rusia a anexat Crimeea, fără ca nimeni să i se opună. S-au fluturat lozinci şi declaraţii pompoase şi atunci, dar nu a fost impusă nicio sancţiune serioasă, care să determine Rusia să dea înapoi. Drept urmare, "visul" imperial moscovit a continuat nestingherit în Georgia, în 2018, cu preluarea controlului în provinciile Abhazia şi Osetia de Sud, urmat acum de proclamarea "republicilor independente" Doneţk şi Lugansk.

Şi de data aceasta, am fost martori la aceleași multe vorbe goale şi la câteva "sancţiuni" de ochii lumii, total nesemnificative, gen oprirea unei conducte care n-a funcţionat niciodată sau stoparea unor finanţări de care Rusia nu are nevoie, în condiţiile unor datorii de numai 16% din PIB. Adevăratele măsuri, care ar fi putut pune pe butuci economia rusească şi nu i-ar mai fi permis să finanţeze uriaşele cheltuieli ale unui război, au rămas doar la stadiul de propuneri, bine ascunse sub stindardul "condamnării cu fermitate" a acţiunilor lui Putin. Decuplarea Rusiei de la sistemul bancar mondial n-a fost acceptată de Germania şi Italia, blocarea conturilor oligarhilor fideli lui Putin a fost amânată de Elveţia pe modelul "am creat o comisie de analiză", cumpărarea de gaz rusesc la preţuri astronomice a fost "mediată" de Austria, prin bursa de la Viena, care este controlată de Gazprom ş.a.m.d.

Şi astfel, mângâiată pe creştet de câţiva lideri europeni mărunţi, mânați de interese personale sau de grup, nu de cele ale popoarelor pe care se fac că le reprezintă, Moscova a mai făcut un pas spre ceea ce şi-a propus. Iar acest lucru nu este cucerirea propriu-zisă a Ucrainei, să fim bine înţeleşi, ci refacerea zonei tampon de ţări vasale de pe vremea Pactului de la Varşovia, care să răspundă doar la comenzile Moscovei, nu să arunce ocheade spre Occident, aşa cum face Ucraina de la debarcarea lui Ianukovici încoace. Iar exemplul perfect este Lukaşenko, cu a sa docilă Bielorusie, pe care Putin ar vrea-o replicată acum la Kiev. Şi poate şi prin alte părţi ale continentului (iar Republica Moldova ar putea fi următoarea pe listă), dacă i se dă în continuare mână liberă...

Renaşterea de după Apocalipsă

Războiul declanşat de invazia Rusiei în Ucraina are deja două săptămâni de confruntări şi nu pare să i se întrevadă prea curând un final. Cele două tabere mai au încă suficiente resurse, iar divergenţele în privinţa condiţiilor pentru o încetare a focului sunt practic insurmontabile.

Şi, în condiţiile unui război de durată, preţul plătit de statele ce s-au alăturat sancţiunilor impuse Rusiei va deveni din ce în ce mai important. În zona energetică este deja deranj mare, chiar dacă ruşii nu şi-au închis deocamdată gazoductele de Europa. Practic, orice creştere de preţ în acest sector duce inevitabil la majorări de tarife în lanţ în toate domeniile de activitate. Dacă mai introducem în ecuaţie şi resursele pe care cele două state aflate în război le asigurau până acum lumii, printre care grâu, porumb, orz, floarea-soarelui, îngrăşăminte, nichel, aluminiu, titan şi chiar fier, rezultă că ne aşteaptă o perioadă economică mai mult decât complicată, pentru că, deşi România dispune de o parte din resursele menţionate, preţul se face la nivel mondial şi va creşte exponenţial. Şi cum nivelul nostru de trai este încă departe de cel din statele Uniunii Europene, problemele economice ne vor afecta mult mai serios, situaţia putând fi comparată, pentru o parte importantă a populaţiei ţării, cu o adevărată apocalipsă. În plus, indecizia, nepăsarea şi incompetenţa decidenţilor autohtoni de prin toate partidele, de-acum proverbială, vor da şi ele o "mână de ajutor" la ceea ce ne aşteaptă.

Există însă şi o rază de speranţă, un soi de luminiţă de la capătul tunelului, dacă preferaţi o expresie clasică. Din păcate, asta este legată tot de politicieni, a căror reacţie foarte rapidă ar putea să determine relocarea în România a unei părţi importante din fabricile închise în Rusia de marile companii ce s-au alăturat embargoului de război. Un lobby eficient pe lângă marile corporaţii şi o adaptare a legislaţiei naţionale la necesităţile de moment ale acestora ne-ar putea propulsa într-o ţară extrem de atractivă pentru investiţii majore într-un timp foarte scurt, pentru că mai-marii economiei mondiale nu-şi vor permite să rămână în stand-by foarte multă vreme. Iar o politică investiţională inspirată ar putea genera o revitalizare economică spectaculoasă, ce ne-ar putea readuce renumele pierdut de "grânar al Europei", ne-ar permite dezvoltarea de industrii de top şi, peste toate, ar determina o revenire masivă acasă a românilor plecaţi prin lumea largă.

Sunteţi pregătiţi pentru renaştere, domnilor politicieni, sau ne lăsaţi să ne zbatem în apocalipsa care va veni şi fără implicarea dumneavoastră?

Şi nedescentralizaţi, şi cu banii luaţi!

Ministerul Transporturilor a semnat, recent, protocoale de colaborare între CNAIR, compania de drumuri aflată în subordinea sa, şi reprezentanţii mai multor consilii judeţene din ţară. Cum toţi semnatarii protocoalelor au fost membri ai aceluiaşi partid, informaţiile ajunse în spaţiul public au anunţat un triumf epocal.
Prezent la reuniune, preşedintele Consiliului Judeţean Galaţi, Costel Fotea, şi-a pus semnătura pe trei documente, care vizează un drum expres între Galaţi şi Călăraşi (cu o conexiune la Autostrada A2), un drum de legătură între viitoarea Centură Mare a Galațiului și drumul expres Galați - Brăila, precum şi modernizarea a 40 de kilometri din DN 25, între Galați și Tudor Vladimirescu. Cum Galaţiul a fost văduvit de infrastructură decenii la rând, existenţa acestor şosele ar fi extrem de utilă şi ne-ar ajuta să mai recuperăm câte ceva din diferenţele de dezvoltare faţă de judeţele din vest.
Întrebarea este cum vor fi finanţate drumurile, pentru că acesta este capitolul la care Galaţiul a suferit maxim până acum. Iar aici încep incertitudinile. Sub umbrela unei presupuse descentralizări, ministrul Grindeanu a pasat realizarea studiilor de fezabilitate şi a documentaţiilor tehnice în curtea consiliilor judeţene, care le vor şi plăti, sub promisiunea că sumele cheltuite vor fi recuperate din fonduri europene.
Dacă aruncăm o privire pe reţeaua TEN-T (şoselele de care Europa este interesată), se observă uşor că niciunul dintre drumurile nou "descentralizate" nu figurează pe harta finanţărilor de până în 2042! Şi nu e vorba numai de Galaţi, ci de toate celelalte investiţii, care par hilare privite din curtea noastră (gen centura "faimosului" oraş Băbeni), aşa cum probabil li se par altora cele trei şosele dorite de Galaţi.
Cum fonduri europene nu vor exista, iar parteneriatele public-private sunt o himeră în România, singura posibilitate de finanţare ar fi bugetul naţional. Acesta însă tocmai "ne-a spus" că n-are bani nici pentru documentaţii, cu atât mai puţin pentru investiţiile propriu-zise. "Expresul de Călăraşi" ar costa cam 500 milioane de euro, aşa că e aproape exclus din start, dar putem spera măcar la unul din celelalte două, cu valori ceva mai "umane", de sub 100 milioane de euro fiecare. Dacă însă ne amintim de când tot visăm la cele 100 milioane de euro pentru aeroport, tare mi-e că dăm banii din mână pe descentralizarea de pe gard. Sau, ceva mai popular, vom rămâne şi nedescentralizaţi, şi cu banii luaţi!

Războiul declaraţiilor belicoase

Conflictul dintre Rusia şi NATO via Ucraina ţine de mai bine de o lună prima pagină a tuturor publicaţiilor importante din lume. Apar zilnic informaţii noi, mai mult sau mai puţin credibile, relatări despre discuţiile contondente dintre liderii marilor puteri, scrisori trimise de o parte celeilalte, se discută aprins în emisiuni televizate sau pe internet. Ce mai, capul de afiş al agendei publice mondiale este ţinut de dilema războiului din Donbas, doar "scandalul Djokovici" de la Australian Open reuşind să detroneze oarecum subiectul.
Cu toate acestea, nu cred că va fi vreun război, cel puţin nu unul în accepţiunea clasică a cuvântului. În opinia mea, toată tevatura asta este o umflare a muşchilor preşedintelui rus Vladimir Putin, în încercarea de a recâştiga unele dintre zonele de influenţă pierdute odată cu destrămarea URSS, dar şi de a le arăta alor lui că e mare şi tare, iar Occidentul tremură doar când îi vede poza.
De fapt, ruşii n-au niciun interes să ocupe Ucraina, o ţară foarte mare, pe care n-ar putea-o controla militar, scopul lor fiind cel de a bloca modernizarea acesteia, pentru că o populaţie rusofonă prooccidentală de dimensiunea celei ucrainene ar avea o influenţă extrem de "nefastă" asupra "verilor" ruşi de dincolo de graniţă, care oricum se uită cu jind peste gard la nivelul de trai al europenilor şi-şi numără îngânduraţi copeicile din buzunare.
În plus, Putin este conştient că economia Rusiei (care este cam de dimensiunea celei italiene) nu ar face faţă unui război convenţional cu NATO, chiar dacă, din punct de vedere militar, ar putea obţine câteva victorii într-o primă fază. De altfel, dacă ar fi vrut să atace, Putin ar fi făcut-o acum două luni, când Ucraina era în rastelul gol, nu acum, după ce Kievul a primit armament şi echipament militar de ultimă generație de miliarde de dolari.
Pe de altă parte, manevra lui Putin este suficient de abilă încât să provoace disensiuni în cadrul NATO, unde Ungaria, Croaţia şi Germania au spus deja "pas" participării la un eventual război.
Iar dacă în final va reuşi să-i dezbine pe ucraineni şi să infiltreze la vârful clasei lor politice, în urma unor alegeri "democratice", câteva marionete ale Moscovei, care să blocheze parcursul proeuropean al ţării, "ţarul" va fi mai mult decât mulţumit.
Evident, prin Donbas se va mai trage în continuare cu arma, vor mai apărea niscaiva omuleţi verzi de nicăieri şi vor mai muri ceva localnici nevinovaţi, dar asta se întâmplă acolo de câţiva ani buni, aşa că nu e nimic nou.

Aeroportul cu un pasager şi jumătate pe săptămână

Raportul de trafic pe aeroporturile din România în anul 2021 a scos la iveală câteva cifre care pot părea surprinzătoare. Cea mai speculată în presă a fost cea a aeroportului din Tulcea, unde s-au înregistrat, pe parcursul unui an întreg, numai 73 de pasageri. Cam un pasager şi jumătate pe săptămână! Iar pentru acest trafic "impresionant", aeroportul are 64 de angajaţi, asta fără a-i socoti pe salariaţii firmelor conexe, pentru că, evident, aeroportul nu se ocupă de pază, control de frontieră, curăţenie, vânzare de bilete şi şendvişuri etc. Pentru cine e familiarizat cât de cât cu domeniul, cei 73 de pasageri nu reprezintă însă ceva ieşit din comun, pentru că la Tulcea s-au înregistrat şi 30 de pasageri pe an (în 2020), traficul fiind de cel mult câteva sute, după ce aeroportului i-a fost retras, acum 5-6 ani, statutul de "internaţional".
Dincolo de accentele tragicomice, traficul pe aeroporturile româneşti este, în general, destul de "subţire", pandemia de COVID-19 fiind responsabilă de scăderea la jumătate a numărului de pasageri faţă de 2019. În acest context, speranţele gălăţenilor de a avea cât mai repede propriul aeroport sunt destul de firave, în ciuda promisiunilor de ani şi ani ale autorităţilor locale şi centrale. Iar cifrele de trafic înregistrate în ultimii doi ani taie şi ele din avânt. Conform studiilor comandate de Consiliul Judeţean Galaţi, un aeroport în această zonă ar putea avea circa 550.000 de pasageri într-un an normal, în condiţiile în care pragul de rentabilitate pentru un aeroport regional a fost calculat de specialişti la 800.000 de pasageri anual.
Punând toate cifrele pe masă, rezultă clar că aeroportul de la Galaţi nu se justifică din punct de vedere economic (doar cel din Cluj-Napoca are, de altfel, cifre de trafic peste pragul de rentabilitate). În aceste condiţii, singura modalitate prin care se poate construi un aeroport în zona Galaţi - Brăila este o decizie politică, prin care autorităţile naţionale să-şi asume costurile de construcţie şi o mare parte din cheltuielile ulterioare de funcţionare, în ideea de a impulsiona dezvoltarea regiunii. Şi este demonstrat că, oriunde există infrastructură foarte bine pusă la punct, apar şi o mulţime de investiţii adiacente. Cum pe rutier şi naval lucrurile au început să se mişte în regiune, iar feroviarul este foarte scump pentru România, aeroportul de la Galaţi este o investiţie de luat în seamă la Bucureşti şi pentru care n-ar fi rău ca politicienii locali să-şi unească eforturile şi să facă lobby în comun, la toate nivelurile. Nu de alta, dar s-ar putea să pierdem şi ultimul tren şi să aterizăm pe burtă.

Selecţie naturală cu măşti medicale şi ajutoare electorale

Starea de alertă, prelungită, sâmbătă, pentru încă 30 de zile, a adus câteva modificări importante în încercarea de a limita consecinţele valului 5 al pandemiei de coronavirus, cel determinat de varianta Omicron. Printre acestea se află obligaţia de a purta mască de protecţie în toate spaţiile închise sau deschise, ceea ce înseamnă, practic, că o vom putea da jos doar în propria locuinţă. Iar amenda pentru nerespectarea acestei decizii este de cel puţin 500 de lei. Limitările de participare la spectacole şi evenimente au devenit şi ele mai drastice, chiar de la o incidenţă de 1 la mie, în timp ce HoReCa a mai primit o păsuire de câteva zile, până la incidenţa de 3 la mie. S-au redus şi perioadele de carantină, semn că tulpina Omicron este ceva mai blândă, cel puţin la modul general.
Cea mai "populară" măsură este însă de departe cea a introducerii obligaţiei de a purta măşti de protecţie mai performante, "de tip medical sau FFP2", fiind eliminate astfel cele de pânză sau de plastic. De-aici încolo începe "distracţia", pentru că ar trebui ca membrii echipelor de control să fie "şcolarizaţi" serios pentru a putea face diferenţa între sutele/miile de tipuri de măşti aflate la vânzare în piaţă. Iar acest lucru este evident imposibil şi demonstrează, o dată în plus, cât de uşor este să trânteşti o lege ce nu se poate aplica.
Sigur, o parte dintre români se vor conforma, dar cred că aceşti 20-25% foloseau deja respectivele măşti. Cei 50-60% pentru care "virusul nu există" e greu de crezut că-şi vor schimba obiceiul de a umbla cu masca atârnată de urechi doar pentru a o avea la îndemână în caz de control. Despre adepţii "selecţiei naturale" nici nu mai are rost să comentăm, concepţiile care îi definesc fiind cele de prin epoca de piatră, când empatia nu exista... nici măcar în DEx.
Dincolo de asta, rămâne problema legilor elaborate pe genunchi, fără logică şi fără posibilitate de aplicare. Şi la acest capitol mai avem un exemplu recent, cel al "ajutoarelor" pentru acoperirea scumpirilor la gaze şi electricitate, care în cele din urmă au ajuns la mai puţin de un sfert dintre cei cărora le fuseseră promise cu mare tam-tam electoral. Iar de astfel de acte normative, date doar ca să fie date, nu vom scăpa prea curând, pentru că empatia guvernanţilor români faţă de popor n-a depăşit cu mult pragul de "selecţie naturală".

Nu vom scăpa cu o simplă răceală!

Varianta Omicron a coronavirusului a început să fie depistată din ce în ce mai des şi în România, după ce, în ultima lună, scăderea numărului de infectări ne-a permis să petrecem sărbătorile de iarnă în relativă linişte. Inclusiv în Galaţi avem două cazuri certe, la persoane care au revenit recent din străinătate, iar în cel mult două săptămâni vom ajunge la infectare în masă.

Din păcate, această nouă tulpină de COVID-19 este mult mai contagioasă decât varianta Delta, iar acest lucru se vede clar în recordurile de infectări înregistrate în ţările occidentale, unde au fost depăşite net cele mai sumbre previziuni. Vestea bună o reprezintă faptul că, aşa cum demonstrează studiile realizate în statele afectate, tulpina Omicron este mai "blândă" decât predecesoarea sa, care a făcut ravagii printre români în această toamnă.

Cu toate acestea, cel mai probabil, noi, românii, nu vom scăpa cu o simplă răceală, aşa cum se întâmplă în general în Occident, iar motivele sunt destul de evidente. În primul rând, rata de vaccinare este la noi la jumătate faţă de ţările din Europa de Vest, iar acest lucru va determina mult mai multe cazuri grave de îmbolnăvire. În al doilea rând, nu avem practic niciun fel de restricţii, nici măcar un control serios al celor aflaţi în carantină, în condiţiile în care peste tot în Europa au fost impuse măsuri dintre cele mai dure. Nu trebuie să mai amintesc despre nivelul de responsabilitate al românilor, care au parcă în sânge încălcarea regulilor de orice fel. Mergând mai departe, avem o populaţie îmbătrânită înainte de vreme şi măcinată de tot felul de boli, care în prezenţa coronavirusului se pot dovedi fatale. Trebuie luat în calcul şi sistemul medical românesc, unul cu mari probleme, aflat la ani buni distanţă de dotările şi terapiile existente în ţările occidentale. Putem să mai adăugăm faptul că testarea se face la noi într-un ritm extrem de scăzut, cel mai adesea doar în cazul unor simptome grave, ceea ce înseamnă că transmiterea comunitară va fi la cei mai înalţi parametri, fără să existe practic un control real.

Toate acestea mă determină să cred că acest val 5 nu va fi deloc floare la ureche în România, iar numărul de decese din următoarele 2-3 luni va fi comparabil cu cel provocat în toamnă de varianta Delta. Mai ales că românii au numeroase puseuri de originalitate, care dau de multe ori pe-afară exact când nu trebuie.