Gambitul bolivian

Am scris recent despre "zugzwang" - poziţie de şah în care cel aflat la mutare pierde obligatoriu, iar protagonist era Dacian Cioloş, care nu a reuşit să obţină votul Parlamentului pentru a deveni premier. Şi dacă tot am jucat şah în copilărie şi mai am ceva noţiuni, am să vă povestesc astăzi despre gambit. În sportul minţii, gambitul este o mutare strategică făcută la început de partidă, care constă în sacrificarea unei piese de valoare mică în schimbul unui avantaj poziţional, care îţi oferă posibilitatea ca ulterior să controlezi şi să câştigi partida.

Cam aşa par să stea lucrurile în privinţa alianţei dintre PNL/UDMR şi PSD, care se prefigurează ca viitoare coaliţie de guvernare în România. Cele două partide s-au tot porcăit în ultimii ani pe toate canalele de comunicare şi, mai mult, reprezintă curente politice total opuse din punct de vedere ideologic. Ori, realizarea unei astfel de alianţe contra naturii, şi încă pe termen lung, nu poate decât să ascundă cel mai probabil un avantaj ce ar putea fi valorificat ceva mai încolo.

Ca să înţelegem mai bine situaţia, nu trebuie decât să ne uităm pe rezultatele alegerilor locale de anul trecut. Roşii (PSD) au 1.362 de primari, galbenii (PNL) au 1.232, iar verzii (UDMR) au 199, ceea ce reprezintă nu mai puţin de 88% din totalul edililor din ţară. La pasul următor, trebuie spus că în România vor intra în acest exerciţiu financiar european (2021-2027) circa 80 miliarde de euro din partea Uniunii Europene, la care se adaugă 10 miliarde de euro din bugetul naţional, prin programul de investiţii "Anghel Saligny" (PNDL3). Fără discuţie, o asemenea sumă aflată la dispoziţie poate justifica orice fel de "încuscrire" politică, inclusiv una ce pare ilogică la prima vedere.

În cele din urmă, aceşti bani vor ajunge în mare parte (mai puţin nişte sume ce se vor "sifona", aşa cum se întâmplă de 30 de ani în România) să dezvolte comunităţile locale la conducerea cărora se află în majoritate primari din cele trei partide. Astfel, s-ar putea ca acest "gambit bolivian" (Bolivia e doar prima ţară cu steag roşu-galben-verde care mi-a venit în minte, nu are altă legătură) să fie câştigător pentru cele trei formaţiuni politice. Iar imaginea foarte proastă din momentul de faţă a acestei posibile alianţe ar putea să fie sacrificiul asumat pentru avantajul de a obţine peste câţiva ani voturile celor ce vor vedea cum li se dezvoltă localităţile, pentru că oamenii simpli sunt mult mai interesaţi de asfaltul prost de pe uliţă decât de discursurile elegante de la televizor.

"Tradiţia" dezertării la preşedinţii liberali

În cei 30 de ani de politică românească "originală", mai toţi liderii proeminenţi ai Partidului Naţional Liberal (PNL) n-au înţeles jocul democratic al succesiunii la conducere şi au părăsit formaţiunea cu scandal, cei mai mulţi înfiinţându-şi partide noi, cu care însă n-au reuşit să se impună în faţa electoratului.

Astfel, preşedinte încă de la reînfiinţarea PNL în 1990, Radu Câmpeanu a pierdut în faţa lui Mircea Ionescu-Quintus alegerile interne din 1993, după ce în anul anterior partidul ratase intrarea în Parlament, şi a părăsit formaţiunea politică, fondând PNL-Câmpeanu. După retragerea lui Quintus, preşedinţia PNL a fost deţinută pe rând, circa doi ani fiecare, de Valeriu Stoica şi Teodor Stolojan, care ulterior au ajuns în afara PNL şi au înfiinţat Partidul Liberal Democrat. Mai apoi, învins în competiţia internă de Crin Antonescu, Călin Popescu Tăriceanu a ieşit din partid şi a devenit în 2015 preşedinte al ALDE. Acum, înlocuit la conducere de Florin Cîţu, Ludovic Orban şi-a anunţat demisia din PNL şi intenţia de a înfiinţa un nou grup politic liberal.

Dezertarea lui Orban nu face astfel decât să continue "tradiţia" preşedinţilor liberali care n-au acceptat înfrângerea într-un scrutin intern, semn foarte clar că anvergura acestor lideri nu a fost deloc pe măsura tradiţiei unui partid cu un "pedigree" precum cel al PNL. Că Ludovic Orban îşi va înfiinţa până la urmă un nou partid, care să grupeze şi o parte dintre politicienii liberali actuali, e mai puţin important, pentru că o astfel de formaţiune va sfârşi invariabil la lada de gunoi a istoriei, aşa cum o demonstrează toate exemplele de până acum ale foştilor lideri ai PNL. Atâta timp cât nu ai reuşit să te impui în fruntea unui partid puternic, e practic imposibil să câştigi electorat semnificativ atunci când o iei de la zero.

Pe de altă parte, mişcarea actuală de scindare din PNL îi este extrem de favorabilă preşedintelui Klaus Iohannis, care nu dă deloc impresia că ar avea de gând să renunţe la politică în 2024, la încheierea mandatelor de şef al statului, iar un partid pe care îl domină clar şi din afară i-ar conveni de minune. Şi Cîţu, care are mai degrabă profil de executiv decât de politician, sigur nu-i va sta în drum în niciun fel...

Zugzwang

Au curs râuri de cerneală după ce preşedintele Klaus Iohannis l-a desemnat pe noul lider al USR, Dacian Cioloş, să formeze guvernul, după moţiunea de cenzură care a dus la demiterea lui Florin Cîţu. Fiecare tabără de pe scena politică românească are argumentele ei, mai mult sau mai puţin subiective, dar un lucru este cert. Postura de zugzwang în care a fost pus Cioloş de către Iohannis este în şah una de manual. Practic, orice ar face, Cioloş pierde!
Una dintre variantele de lucru, în care speră mai toţi simpatizanţii USR, este refacerea alianţei cu PNL şi UDMR, posibilitate destul de dificil de realizat, în condiţiile orgoliilor existente în cele două tabere principale, exacerbate de mult prea recenta moţiune de cenzură, votată de USR alături de PSD şi AUR. Dacă totuşi liberalii şi useriştii ar accepta refacerea alianţei, probabil că USR va trebui să le cedeze liberalilor mai toate ministerele importante şi să se ocupe de reformele "structurale" pe care le-a promis electoratului doar pe la sport şi cultură. Situaţia ar fi de natură să-i dezamăgească pe alegătorii din afara activului de partid, lucru ce se va reflecta cu siguranţă la următoarele alegeri.
A doua variantă ar fi ca Dacian Cioloş să se prezinte în Parlament cu un guvern monocolor şi să devină premier, cu voturile PSD şi AUR, partide care declară sus şi tare că îşi doresc alegeri anticipate, dar nu chiar acum, ci mai la primăvară, când ţara s-ar mai elibera de problemele cauzate de COVID-19 şi de preţurile în creştere accelerată ale energiei. Această guvernare, aflată la mâna adversarilor declaraţi, ar fi dezastruoasă pentru credibilitatea USR. Dincolo de faptul că nu ar putea face niciuna dintre reformele promise în campania electorală, ar şi deconta o iarnă care se anunţă foarte grea pentru România, atât pandemic, cât şi economic.
A treia variantă, poate cea mai bună pentru USR, ar fi ca Cioloş să nu fie învestit de către Parlament sau să-și depună mandatul înainte de vot, caz în care liderul USR ar pierde mai mult ca imagine personală, ca orice politician care nu a reuşit să-şi găsească aliaţi, ceea ce doar l-ar mai şifona un pic în perspectiva prezidenţialelor din 2024. Partidul ar rămâne însă cu imaginea de reformist intactă, iar responsabilitatea gestionării crizei guvernamentale s-ar transfera în totalitate către Klaus Iohannis, care va fi nevoit să-şi demonstreze abilităţile de preşedinte-jucător, pe care tot încearcă să le etaleze de la o vreme.

Fost-ai, lele, cât ai fost (şef de partid)!

Abia ieşit din puşcărie, Liviu Dragnea a anunţat că va sprijini un nou partid, creat special pentru a-i susține revenirea în politică. Nu e însă vreo mare surpriză. Fostul lider al PSD, exclus din partid de o prevedere statutară "rătăcită", n-avea cum să stea pe tuşa politicii autohtone, după ce a văzut cât de bine e să fii "la butoane". De altfel, extrem de puţini politicieni români care au ajuns în postura de a conduce câte ceva au scăpat neîmbătaţi de putere.
Dragnea nu e însă primul fost care vrea să revină în politică. Numai în ultimul deceniu, au încercat, la rândul lor, Călin Popescu Tăriceanu, Mircea Geoană, Victor Ponta, generalul Oprea, iar lista poate continua şi cu alţi câţiva politruci.
Ceea nu realizează şi nu sunt dispuşi toţi aceştia să accepte este că niciunul dintre ei nu este vreun mesia, aşa cum se consideră, ci au ajuns în vârful politicii româneşti pentru că au fost vremelnic şefi ai unor partide importante. Nu prin valoarea lor intrinsecă au ajuns în postura de a împărţi bucatele în ţară, ci contextul politic şi lipsa unor lideri adevăraţi i-au propulsat la conducere.
Această beţie a puterii este însă în termeni medicali chiar o boală, "sindromul Hybris", iar printre cele mai importante "manifestări" ale sale sunt: autoglorificarea, cultul personalităţii, pierderea contactului cu realitatea, acţiuni impulsive şi neglijente, ignorarea sfaturilor şi criticilor, discurs de deţinător al adevărului absolut, incompetenţă cauzată de excesul de încredere în sine, confundarea dorinţelor sale cu ale celor pe care-i conduce, convingerea că nu poate da socoteală decât în faţa lui Dumnezeu etc. Şi trebuie menţionat faptul că nu e nevoie decât de trei astfel de "calităţi" pentru a-i determina pe medici să pună diagnosticul de sindrom Hybris.
Revenind la oile noastre, Dragnea are partid şi se laudă că a înregimentat deja zeci de mii de membri. Va mai face valuri câteva luni, iar apoi va dispărea aşa cum a apărut, pentru că, pe de o parte, primele alegeri în România sunt peste trei ani, iar pe de alta, fostul lider social-democrat mai are câteva dosare în lucru şi nu se ştie dacă nu se va întoarce după gratii.
Dar nu disperaţi, la anul scapă şi Adrian Năstase de restricţiile de a face politică. Şi-o să ne mai pricopsim cu un partid, pentru că, aşa cum spuneam, niciun fost nu poate accepta faptul că e fost.

Puneți osul la treabă, gargaragiilor!

"Da, Cîțu e antipatic, arogant, antipolitician, dar nu poate fi comparat profesional cu doamna profesoară de traforaj sau domnul tractorist de CAP, premierul și vicepremierul ultimului guvern", scriam în februarie 2020. Mai apoi, la instalarea lui ca prim-ministru, am spus din nou că omul n-are carismă şi nu ştie să vorbească pe placul poporului (a şi dat ulterior cu bâta-n baltă, la faza cu preţul pâinii). Dincolo de toate astea, însă, are o meserie pe care o cunoaşte foarte bine, ceea ce îl face mai mult tehnocrat decât politician. Şi, mai mult, are iniţiative şi încearcă să facă lucruri (inacţiunea e moartea pasiunii nu numai în politică), fix ceea ce are nevoie România, în perspectiva intrării în ţară a zecilor de miliarde europene şi în condiţiile în care la noi toată lumea preferă să vorbească. De fapt, le place atât de mult politicienilor noştri de toate culorile să bată câmpii şi să se audă vorbind, încât ai impresia că gargara s-a născut la poalele Carpaţilor, iar gargaragiii sunt parte din fiinţa noastră ancestrală.

Criza politică în care ne scăldăm de câteva luni pare să-l fi urcat pe Cîţu în vârful antipatiei românilor și s-ar putea să-l coste funcţia, deşi, dacă analizăm lucrurile la rece, în afară de gargara unor politruci, aflaţi ei înşişi în luptă pentru şefie în propriile partide, nu îi putem reproşa mare lucru. Da, a ratat ţintele în campania de vaccinare, însă cu "ajutorul" unui minister care a înjumătăţit paturile din secţiile ATI-COVID, în loc să caute soluţii de a face faţă valului 4. Da, rezultatele economice nu se văd deocamdată decât în statistici şi în confirmările marilor agenţii de rating (care sigur nu dau verdicte pe gargară), nu şi în buzunarul românului de rând, care ar prefera 100 de lei în plus acum. Da, a scăpat din mână liberalizarea preţurilor din energie, liberalizare cu un calendar stabilit acum mai bine de un deceniu, dar a încercat s-o dreagă în parte, imediat ce a constatat că ministrul de resort se uită ca curca-n lemne. A pus însă pe masă un PNRR acceptat de Europa (unde a şi primit singurul ajutor concret din partea partenerilor de coaliţie) şi un PNDL 3 foarte important pentru satele din România, de care pare să fie mulţumită toată lumea, cu excepţia gargaragiilor de profesie, care n-au pus două paie cruce-n viaţa lor. Aceştia se bat în continuare cu cărămida în piept cu reformele promise în campaniile electorale (foarte necesare, de altfel), dar pentru implementarea cărora n-au făcut niciun pas concret. Şi nici nu vor face, pentru că e mult mai uşor să dai din gură decât să faci. Şi, cum nici nu rişti să greşeşti ceva doar vorbind, e şi mult mai atractiv electoral. Cîţ, mă, de-aici, gargaragiilor, puneţi osul la treabă!

Califul Omar al bibliotecilor gălăţene

În septembrie 642, cea mai mare comoară a lumii antice, Biblioteca din Alexandria, cădea pradă flăcărilor, la ordinul califului Omar, care şi-a motivat decizia astfel: "Dacă scrierile acestea sunt cuprinse în Coran, sunt inutile, iar dacă nu sunt, trebuie distruse ca să nu se afle acest lucru". Au ars astfel sute de mii de cărţi, care păstrau întreaga înţelepciune a anticilor. Este de notorietate astăzi faptul că multe dintre cunoştinţele pe care omenirea le deţinea atunci au fost (re)descoperite abia sute de ani mai târziu, iar întunecatul Ev Mediu european a fost în bună măsură consecinţa nebuniei unui calif pentru care scrierea sau citirea unei cărţi reprezenta doar o pierdere de timp.

La mai bine de o mie de ani distanţă, în septembrie 2021, un politician de pe meleagurile noastre, cu multe apucături de calif, a decis să desfiinţeze trei din cele cinci filiale din oraş ale Bibliotecii Judeţene. Două dintre acestea, cele de la Gară şi de la Parcul de Soft, erau oricum închise de facto, iar lor li s-a alăturat, prin Hotărârea Consiliului Judeţean nr. 188 din 27 august 2021, filiala din Micro 20, înfiinţată de numai trei ani, prin decizia aceleiaşi instituţii. Motivaţia deciziei o reprezintă, chipurile, lipsa fondurilor necesare funcţionării, deşi, la câţi bani publici se risipesc pe lucrări supraevaluate şi inutile sau pe salarii ale pilelor şi atârnaţilor politici, 2-3 bibliotecari în plus şi ceva cheltuieli de întreţinere a unor sedii nu înseamnă mai nimic.

Poate că la Gară nu se ducea nimeni să împrumute cărţi, deşi drumul cu trenul până la Bucureşti, Braşov sau Constanţa durează ore bune şi cititul unei cărţi în timpul ăsta nu-i deloc o idee rea. În al doilea caz, clădirea Parcului de Soft a fost vândută recent Universităţii, iar existenţa unei biblioteci în sediul unei facultăţi este chiar o necesitate. În fine, în Micro 20, nu ştiu câţi copii frecventau biblioteca sau dacă a crescut cumva nivelul cultural al cartierului de la margine de Galaţi de când a fost înfiinţată filala cu pricina, dar, indiferent de aceste lucruri, desfiinţarea unei biblioteci nu poate fi decât o notă extrem de proastă.

Blasfemia asta este puţin probabil să mai poată fi îndreptată, aşa că nu ne rămâne decât să sperăm că, sub "înţeleapta" conducere a politicului, n-o să ajungem la finalul apocaliptic descris de Ray Bradbury în "Fahrenheit 451", când oamenii erau nevoiţi să înveţe pe dinafară câte o carte, pentru a nu lăsa să se piardă inestimabilele comori dintre coperţi.

Pâinea se va scumpi, luaţi mai mult circ!

Guvernul PNL-USR-PLUS-UDMR condus de Florin Cîţu e aproape de finalul reprezentaţiei sale pe scena politică. Se pregăteşte să preia puterea guvernul PNL-USR-PLUS-UDMR condus de Florin Cîţu!

Nu-i nicio glumă în afirmaţia de mai sus. Tot circul din aceste zile reprezintă un simplu joc politicianist, care să mute atenţia poporului de la facturile deja majorate la gaze şi curent, ce vor fi urmate de scumpiri în lanţ la tot ceea ce consumă energie. Adică, aproape la orice produs sau serviciu. Deprecierea leului, care va duce la scumpirea a tot ce vine din export, e bonus. Drept urmare, dacă pâinea va fi mai scumpă, poate se va îndestula poporul cu mai mult circ.

S-o luăm de la un capăt. Cîţu vrea să treacă prin guvern PNDL3, un program de dezvoltare rurală în valoare de 50 miliarde de lei, pentru că are nevoie de voturile celor 1.200 de primari liberali, în disputa cu Ludovic Orban pentru şefia partidului. USR-PLUS ameninţă că nu va aviza un program prin care se sifonează o mulţime de bani. Motivaţia e cam ca-n povestea cu drobul de sare, dar oricum programul n-ar aduce capital electoral unui partid care nu are decât 50 de edili. Cîţu îl demite pe ministrul userist al Justiţiei, care nu şi-a pus parafa pe PNDL3. Acesta aduce în lumina reflectoarelor un alt subiect controversat, desemnarea şefilor de parchete, şi susţine că adevăratul motiv al demiterii sale este subordonarea Justiţiei. USR-PLUS anunţă moţiune de cenzură (pe care o va semna, contra naturii, împreună cu AUR), moţiune care, odată depusă, va duce la căderea guvernului, pentru că PSD o va vota în Parlament cu amândouă mâinile. Paşii procedurali durează însă ceva timp, perioadă în care Cîţu va trece prin guvern PNDL3, va câştiga şefia PNL şi e posibil să facă şi selecţia şefilor de parchete.

Mai departe, singura majoritate posibilă în actuala componenţă a legislativului este tot cea formată din PNL, USR-PLUS şi UDMR, chiar dacă sondajele indică scăderi masive în dreptul partidelor aflate la guvernare. Alternativa ar fi alegerile anticipate, opţiune improbabilă în România, unde politicienii nu sunt dispuşi să renunţe la scaunele lor scump plătite înainte de finalul mandatului. Acestea fiind datele, cu Florin Cîţu proaspăt ales preşedinte al PNL, preşedintele Iohannis nu va avea altă opţiune decât de a-l desemna pe acesta premier încă o dată (după nominalizarea unui "outsider”, pentru că aşa e legea, care va pica la vot). Şi nici nu cred că îşi doreşte altceva!

Şi-aşa ajungem la un nou guvern Cîţu, cu vreo 3-4 miniştri remaniaţi, prin zonele neesenţiale, eventual cu un portofoliu sau două în plus pentru rebelii din USR-PLUS. Trebuie amintit, în context, că şi USR-PLUS se află în campanie electorală internă, cu Barna şi Cioloş în luptă pentru şefia partidului, aşa că toate ieşirile publice vehemente din ultima vreme au şi rolul de a-i poziţiona cât mai favorabil în cursă pe cei doi lideri.

Revenind, USR-PLUS iese din criză curat şi uscat în faţa electoratului propriu, pentru că n-a acceptat "golăniile" fostului cabinet, ba chiar ar putea primi ceva funcţii în plus. De partea cealaltă, PNL este în mare scădere de popularitate, dar are trei ani în faţă pentru a recupera, în condiţiile în care mare parte din banii din PNDL se vor duce totuşi în dezvoltare, iar economia şi PIB-ul vor creşte, pentru că antreprenorii îşi vor face treaba şi fără "ajutorul" guvernului. Practic, la nivel politic, nu se va schimba mai nimic. Nici măcar reformele majore anunţate în campania electorală (eliminarea pensiilor speciale, alegerea primarilor în două tururi etc.), care sunt tot la stadiul de promisiune, nu vor face vreun pas înainte. Doar poporul va fi ţinut câteva luni cu sufletul la gură, în speranţa că poate va mai uita de foame…