Prezenţa la vot ne poate decide soarta

Alegerile parlamentare desfăşurate duminica trecută în Bulgaria au adus în noul legislativ trei partide cu mesaj declarat anticorupţie, unul dintre acestea, recent înfiinţat, fiind chiar câştigător al scrutinului, cu nu mai puţin de 25% din voturi. Problema de fond a vecinilor de la sud de Dunăre, pentru care au mai fost organizate alegeri anticipate în aprilie şi în iulie, rămâne însă nerezolvată. Cele trei partide anticorupţie nu pot forma o coaliţie de guvernare decât împreună cu unul dintre vechii "corupţi" (socialiştii, cel mai probabil), o alianţă total nefirească şi care nu poate fi evitată decât cu preţul unei noi runde de alegeri.
Cea mai mare problemă nu este însă asta, ci participarea la vot a bulgarilor, de numai 25,5%, procentaj care nu prea le-a sărit în ochi analiştilor politici. Şi un semnal mai grav la adresa întregii clase politice decât faptul că trei sferturi din populaţie nu mai vrea să voteze nu cred că există.
Din păcate, după "jocurile" politice din România din această toamnă, spre un asemenea absenteism masiv ne îndreptăm şi noi, pentru că multora li se pare din ce în ce mai inutil să voteze, în condiţiile în care celor ajunşi în parlament li se fâlfâie maxim de dorinţele şi aşteptările electoratului.
În acest timp, politica autohtonă pare să stea la mâna preşedintelui Iohannis, care este din ce în ce mai implicat, nefiind probabil dispus să renunţe la putere odată cu încheierea celui de-al doilea mandat de şef al statului. Iar cea mai facilă cale pare să fie apariţia unui nou partid, unul centrist, pe modelul francez patentat de Macron, care ar putea fi alcătuit din membrii mai maleabili din PNL și PSD, mai ales dacă aceştia vor reuşi să guverneze împreună până în 2024. Această "nouă" formaţiune, care l-ar putea propulsa pe Iohannis în funcţia de prim-ministru (cu puteri sporite, în cazul unei republici parlamentare cu un preşedinte mai mult decorativ), ar urma să devină principala forță politică a țării, cu vreo 30-35%. Pe lângă aceasta ar mai putea intra în parlament AUR - 15%, facțiunea conservatoare desprinsă de Orban din PNL - 10-15%, o aripă dură a PSD, condusă de Dragnea sau Adrian Năstase - 10%, plus USR - 15%, UDMR - 5% şi foarte probabil un nou partid antisistem - 10%, soluţiile pentru alcătuirea unei coaliţii de guvernare urmând să fie ceva mai multe decât în prezent. Toate aceste calcule depind însă în foarte mare măsură de prezenţa românilor la vot, iar o previzibilă scădere abruptă a interesului electoratului pentru politică ar putea aduce rezultate surprinzătoare, inclusiv pentru viitorul ţării.

Gambitul bolivian

Am scris recent despre "zugzwang" - poziţie de şah în care cel aflat la mutare pierde obligatoriu, iar protagonist era Dacian Cioloş, care nu a reuşit să obţină votul Parlamentului pentru a deveni premier. Şi dacă tot am jucat şah în copilărie şi mai am ceva noţiuni, am să vă povestesc astăzi despre gambit. În sportul minţii, gambitul este o mutare strategică făcută la început de partidă, care constă în sacrificarea unei piese de valoare mică în schimbul unui avantaj poziţional, care îţi oferă posibilitatea ca ulterior să controlezi şi să câştigi partida.

Cam aşa par să stea lucrurile în privinţa alianţei dintre PNL/UDMR şi PSD, care se prefigurează ca viitoare coaliţie de guvernare în România. Cele două partide s-au tot porcăit în ultimii ani pe toate canalele de comunicare şi, mai mult, reprezintă curente politice total opuse din punct de vedere ideologic. Ori, realizarea unei astfel de alianţe contra naturii, şi încă pe termen lung, nu poate decât să ascundă cel mai probabil un avantaj ce ar putea fi valorificat ceva mai încolo.

Ca să înţelegem mai bine situaţia, nu trebuie decât să ne uităm pe rezultatele alegerilor locale de anul trecut. Roşii (PSD) au 1.362 de primari, galbenii (PNL) au 1.232, iar verzii (UDMR) au 199, ceea ce reprezintă nu mai puţin de 88% din totalul edililor din ţară. La pasul următor, trebuie spus că în România vor intra în acest exerciţiu financiar european (2021-2027) circa 80 miliarde de euro din partea Uniunii Europene, la care se adaugă 10 miliarde de euro din bugetul naţional, prin programul de investiţii "Anghel Saligny" (PNDL3). Fără discuţie, o asemenea sumă aflată la dispoziţie poate justifica orice fel de "încuscrire" politică, inclusiv una ce pare ilogică la prima vedere.

În cele din urmă, aceşti bani vor ajunge în mare parte (mai puţin nişte sume ce se vor "sifona", aşa cum se întâmplă de 30 de ani în România) să dezvolte comunităţile locale la conducerea cărora se află în majoritate primari din cele trei partide. Astfel, s-ar putea ca acest "gambit bolivian" (Bolivia e doar prima ţară cu steag roşu-galben-verde care mi-a venit în minte, nu are altă legătură) să fie câştigător pentru cele trei formaţiuni politice. Iar imaginea foarte proastă din momentul de faţă a acestei posibile alianţe ar putea să fie sacrificiul asumat pentru avantajul de a obţine peste câţiva ani voturile celor ce vor vedea cum li se dezvoltă localităţile, pentru că oamenii simpli sunt mult mai interesaţi de asfaltul prost de pe uliţă decât de discursurile elegante de la televizor.

"Tradiţia" dezertării la preşedinţii liberali

În cei 30 de ani de politică românească "originală", mai toţi liderii proeminenţi ai Partidului Naţional Liberal (PNL) n-au înţeles jocul democratic al succesiunii la conducere şi au părăsit formaţiunea cu scandal, cei mai mulţi înfiinţându-şi partide noi, cu care însă n-au reuşit să se impună în faţa electoratului.

Astfel, preşedinte încă de la reînfiinţarea PNL în 1990, Radu Câmpeanu a pierdut în faţa lui Mircea Ionescu-Quintus alegerile interne din 1993, după ce în anul anterior partidul ratase intrarea în Parlament, şi a părăsit formaţiunea politică, fondând PNL-Câmpeanu. După retragerea lui Quintus, preşedinţia PNL a fost deţinută pe rând, circa doi ani fiecare, de Valeriu Stoica şi Teodor Stolojan, care ulterior au ajuns în afara PNL şi au înfiinţat Partidul Liberal Democrat. Mai apoi, învins în competiţia internă de Crin Antonescu, Călin Popescu Tăriceanu a ieşit din partid şi a devenit în 2015 preşedinte al ALDE. Acum, înlocuit la conducere de Florin Cîţu, Ludovic Orban şi-a anunţat demisia din PNL şi intenţia de a înfiinţa un nou grup politic liberal.

Dezertarea lui Orban nu face astfel decât să continue "tradiţia" preşedinţilor liberali care n-au acceptat înfrângerea într-un scrutin intern, semn foarte clar că anvergura acestor lideri nu a fost deloc pe măsura tradiţiei unui partid cu un "pedigree" precum cel al PNL. Că Ludovic Orban îşi va înfiinţa până la urmă un nou partid, care să grupeze şi o parte dintre politicienii liberali actuali, e mai puţin important, pentru că o astfel de formaţiune va sfârşi invariabil la lada de gunoi a istoriei, aşa cum o demonstrează toate exemplele de până acum ale foştilor lideri ai PNL. Atâta timp cât nu ai reuşit să te impui în fruntea unui partid puternic, e practic imposibil să câştigi electorat semnificativ atunci când o iei de la zero.

Pe de altă parte, mişcarea actuală de scindare din PNL îi este extrem de favorabilă preşedintelui Klaus Iohannis, care nu dă deloc impresia că ar avea de gând să renunţe la politică în 2024, la încheierea mandatelor de şef al statului, iar un partid pe care îl domină clar şi din afară i-ar conveni de minune. Şi Cîţu, care are mai degrabă profil de executiv decât de politician, sigur nu-i va sta în drum în niciun fel...

Zugzwang

Au curs râuri de cerneală după ce preşedintele Klaus Iohannis l-a desemnat pe noul lider al USR, Dacian Cioloş, să formeze guvernul, după moţiunea de cenzură care a dus la demiterea lui Florin Cîţu. Fiecare tabără de pe scena politică românească are argumentele ei, mai mult sau mai puţin subiective, dar un lucru este cert. Postura de zugzwang în care a fost pus Cioloş de către Iohannis este în şah una de manual. Practic, orice ar face, Cioloş pierde!
Una dintre variantele de lucru, în care speră mai toţi simpatizanţii USR, este refacerea alianţei cu PNL şi UDMR, posibilitate destul de dificil de realizat, în condiţiile orgoliilor existente în cele două tabere principale, exacerbate de mult prea recenta moţiune de cenzură, votată de USR alături de PSD şi AUR. Dacă totuşi liberalii şi useriştii ar accepta refacerea alianţei, probabil că USR va trebui să le cedeze liberalilor mai toate ministerele importante şi să se ocupe de reformele "structurale" pe care le-a promis electoratului doar pe la sport şi cultură. Situaţia ar fi de natură să-i dezamăgească pe alegătorii din afara activului de partid, lucru ce se va reflecta cu siguranţă la următoarele alegeri.
A doua variantă ar fi ca Dacian Cioloş să se prezinte în Parlament cu un guvern monocolor şi să devină premier, cu voturile PSD şi AUR, partide care declară sus şi tare că îşi doresc alegeri anticipate, dar nu chiar acum, ci mai la primăvară, când ţara s-ar mai elibera de problemele cauzate de COVID-19 şi de preţurile în creştere accelerată ale energiei. Această guvernare, aflată la mâna adversarilor declaraţi, ar fi dezastruoasă pentru credibilitatea USR. Dincolo de faptul că nu ar putea face niciuna dintre reformele promise în campania electorală, ar şi deconta o iarnă care se anunţă foarte grea pentru România, atât pandemic, cât şi economic.
A treia variantă, poate cea mai bună pentru USR, ar fi ca Cioloş să nu fie învestit de către Parlament sau să-și depună mandatul înainte de vot, caz în care liderul USR ar pierde mai mult ca imagine personală, ca orice politician care nu a reuşit să-şi găsească aliaţi, ceea ce doar l-ar mai şifona un pic în perspectiva prezidenţialelor din 2024. Partidul ar rămâne însă cu imaginea de reformist intactă, iar responsabilitatea gestionării crizei guvernamentale s-ar transfera în totalitate către Klaus Iohannis, care va fi nevoit să-şi demonstreze abilităţile de preşedinte-jucător, pe care tot încearcă să le etaleze de la o vreme.

Fost-ai, lele, cât ai fost (şef de partid)!

Abia ieşit din puşcărie, Liviu Dragnea a anunţat că va sprijini un nou partid, creat special pentru a-i susține revenirea în politică. Nu e însă vreo mare surpriză. Fostul lider al PSD, exclus din partid de o prevedere statutară "rătăcită", n-avea cum să stea pe tuşa politicii autohtone, după ce a văzut cât de bine e să fii "la butoane". De altfel, extrem de puţini politicieni români care au ajuns în postura de a conduce câte ceva au scăpat neîmbătaţi de putere.
Dragnea nu e însă primul fost care vrea să revină în politică. Numai în ultimul deceniu, au încercat, la rândul lor, Călin Popescu Tăriceanu, Mircea Geoană, Victor Ponta, generalul Oprea, iar lista poate continua şi cu alţi câţiva politruci.
Ceea nu realizează şi nu sunt dispuşi toţi aceştia să accepte este că niciunul dintre ei nu este vreun mesia, aşa cum se consideră, ci au ajuns în vârful politicii româneşti pentru că au fost vremelnic şefi ai unor partide importante. Nu prin valoarea lor intrinsecă au ajuns în postura de a împărţi bucatele în ţară, ci contextul politic şi lipsa unor lideri adevăraţi i-au propulsat la conducere.
Această beţie a puterii este însă în termeni medicali chiar o boală, "sindromul Hybris", iar printre cele mai importante "manifestări" ale sale sunt: autoglorificarea, cultul personalităţii, pierderea contactului cu realitatea, acţiuni impulsive şi neglijente, ignorarea sfaturilor şi criticilor, discurs de deţinător al adevărului absolut, incompetenţă cauzată de excesul de încredere în sine, confundarea dorinţelor sale cu ale celor pe care-i conduce, convingerea că nu poate da socoteală decât în faţa lui Dumnezeu etc. Şi trebuie menţionat faptul că nu e nevoie decât de trei astfel de "calităţi" pentru a-i determina pe medici să pună diagnosticul de sindrom Hybris.
Revenind la oile noastre, Dragnea are partid şi se laudă că a înregimentat deja zeci de mii de membri. Va mai face valuri câteva luni, iar apoi va dispărea aşa cum a apărut, pentru că, pe de o parte, primele alegeri în România sunt peste trei ani, iar pe de alta, fostul lider social-democrat mai are câteva dosare în lucru şi nu se ştie dacă nu se va întoarce după gratii.
Dar nu disperaţi, la anul scapă şi Adrian Năstase de restricţiile de a face politică. Şi-o să ne mai pricopsim cu un partid, pentru că, aşa cum spuneam, niciun fost nu poate accepta faptul că e fost.

Puneți osul la treabă, gargaragiilor!

"Da, Cîțu e antipatic, arogant, antipolitician, dar nu poate fi comparat profesional cu doamna profesoară de traforaj sau domnul tractorist de CAP, premierul și vicepremierul ultimului guvern", scriam în februarie 2020. Mai apoi, la instalarea lui ca prim-ministru, am spus din nou că omul n-are carismă şi nu ştie să vorbească pe placul poporului (a şi dat ulterior cu bâta-n baltă, la faza cu preţul pâinii). Dincolo de toate astea, însă, are o meserie pe care o cunoaşte foarte bine, ceea ce îl face mai mult tehnocrat decât politician. Şi, mai mult, are iniţiative şi încearcă să facă lucruri (inacţiunea e moartea pasiunii nu numai în politică), fix ceea ce are nevoie România, în perspectiva intrării în ţară a zecilor de miliarde europene şi în condiţiile în care la noi toată lumea preferă să vorbească. De fapt, le place atât de mult politicienilor noştri de toate culorile să bată câmpii şi să se audă vorbind, încât ai impresia că gargara s-a născut la poalele Carpaţilor, iar gargaragiii sunt parte din fiinţa noastră ancestrală.

Criza politică în care ne scăldăm de câteva luni pare să-l fi urcat pe Cîţu în vârful antipatiei românilor și s-ar putea să-l coste funcţia, deşi, dacă analizăm lucrurile la rece, în afară de gargara unor politruci, aflaţi ei înşişi în luptă pentru şefie în propriile partide, nu îi putem reproşa mare lucru. Da, a ratat ţintele în campania de vaccinare, însă cu "ajutorul" unui minister care a înjumătăţit paturile din secţiile ATI-COVID, în loc să caute soluţii de a face faţă valului 4. Da, rezultatele economice nu se văd deocamdată decât în statistici şi în confirmările marilor agenţii de rating (care sigur nu dau verdicte pe gargară), nu şi în buzunarul românului de rând, care ar prefera 100 de lei în plus acum. Da, a scăpat din mână liberalizarea preţurilor din energie, liberalizare cu un calendar stabilit acum mai bine de un deceniu, dar a încercat s-o dreagă în parte, imediat ce a constatat că ministrul de resort se uită ca curca-n lemne. A pus însă pe masă un PNRR acceptat de Europa (unde a şi primit singurul ajutor concret din partea partenerilor de coaliţie) şi un PNDL 3 foarte important pentru satele din România, de care pare să fie mulţumită toată lumea, cu excepţia gargaragiilor de profesie, care n-au pus două paie cruce-n viaţa lor. Aceştia se bat în continuare cu cărămida în piept cu reformele promise în campaniile electorale (foarte necesare, de altfel), dar pentru implementarea cărora n-au făcut niciun pas concret. Şi nici nu vor face, pentru că e mult mai uşor să dai din gură decât să faci. Şi, cum nici nu rişti să greşeşti ceva doar vorbind, e şi mult mai atractiv electoral. Cîţ, mă, de-aici, gargaragiilor, puneţi osul la treabă!

Califul Omar al bibliotecilor gălăţene

În septembrie 642, cea mai mare comoară a lumii antice, Biblioteca din Alexandria, cădea pradă flăcărilor, la ordinul califului Omar, care şi-a motivat decizia astfel: "Dacă scrierile acestea sunt cuprinse în Coran, sunt inutile, iar dacă nu sunt, trebuie distruse ca să nu se afle acest lucru". Au ars astfel sute de mii de cărţi, care păstrau întreaga înţelepciune a anticilor. Este de notorietate astăzi faptul că multe dintre cunoştinţele pe care omenirea le deţinea atunci au fost (re)descoperite abia sute de ani mai târziu, iar întunecatul Ev Mediu european a fost în bună măsură consecinţa nebuniei unui calif pentru care scrierea sau citirea unei cărţi reprezenta doar o pierdere de timp.

La mai bine de o mie de ani distanţă, în septembrie 2021, un politician de pe meleagurile noastre, cu multe apucături de calif, a decis să desfiinţeze trei din cele cinci filiale din oraş ale Bibliotecii Judeţene. Două dintre acestea, cele de la Gară şi de la Parcul de Soft, erau oricum închise de facto, iar lor li s-a alăturat, prin Hotărârea Consiliului Judeţean nr. 188 din 27 august 2021, filiala din Micro 20, înfiinţată de numai trei ani, prin decizia aceleiaşi instituţii. Motivaţia deciziei o reprezintă, chipurile, lipsa fondurilor necesare funcţionării, deşi, la câţi bani publici se risipesc pe lucrări supraevaluate şi inutile sau pe salarii ale pilelor şi atârnaţilor politici, 2-3 bibliotecari în plus şi ceva cheltuieli de întreţinere a unor sedii nu înseamnă mai nimic.

Poate că la Gară nu se ducea nimeni să împrumute cărţi, deşi drumul cu trenul până la Bucureşti, Braşov sau Constanţa durează ore bune şi cititul unei cărţi în timpul ăsta nu-i deloc o idee rea. În al doilea caz, clădirea Parcului de Soft a fost vândută recent Universităţii, iar existenţa unei biblioteci în sediul unei facultăţi este chiar o necesitate. În fine, în Micro 20, nu ştiu câţi copii frecventau biblioteca sau dacă a crescut cumva nivelul cultural al cartierului de la margine de Galaţi de când a fost înfiinţată filala cu pricina, dar, indiferent de aceste lucruri, desfiinţarea unei biblioteci nu poate fi decât o notă extrem de proastă.

Blasfemia asta este puţin probabil să mai poată fi îndreptată, aşa că nu ne rămâne decât să sperăm că, sub "înţeleapta" conducere a politicului, n-o să ajungem la finalul apocaliptic descris de Ray Bradbury în "Fahrenheit 451", când oamenii erau nevoiţi să înveţe pe dinafară câte o carte, pentru a nu lăsa să se piardă inestimabilele comori dintre coperţi.