Pariurile sportive acaparează clienţii loteriei

De la pronosport la pariuri
La început au fost pronosportul şi loto. Apoi a apărut bingo. Toate acestea au reprerezentat (şi încă mai reprezintă), ani de-a rândul, o şansă pentru cei dornici să se îmbogăţească peste noapte. La fiecare dintre jocurile menţionate, odată cu primele câştiguri majore, s-a creat o adevărată isterie naţională, iar imprudenţa de a nu avea cel puţin un bilet în buzunar la sfârşit de săptămână este taxată de cele mai multe ori.
De o bună bucată de vreme, clienţii loteriei au migrat aproape in corpore spre pariurile sportive. Cum tot românul are impresia că se pricepe la fotbal, apariţia caselor de pariuri sportive i-a determinat pe foarte mulţi să renunţe la norocul chior de tip loto şi să îndrepte spre norocul "calculat ştiinţific" al rezultatelor din fotbal, tenis sau baschet. Faţă de clasicul pronosport, atuurile caselor de pariuri au fost reprezentate de posibilitatea alegerii meciurilor, de multitudinea tipurilor de pariuri, de valoarea exactă a eventualului câştig, dar şi de dreptul de a paria până în ultimul moment, cu doar câteva minute înainte de a începe meciul dorit.
În cazul pariurilor sportive, câştigul eventual este cu atât mai mare cu cât riscul asumat este mai mare. Fiecare eveniment (meci) are o cotă (de regulă) fixă, astfel că valoarea câştigului este cunoscută dinainte, respectiv cota înmulţită cu suma pariată. În mod normal, nu există câştiguri imense ca la loto, pentru că mai toate casele de pariuri au o limită maximă de câştig peste care nu se poate paria. Acest lucru poate fi însă "driblat" foarte uşor, prin posibilitatea de a rula rapid banii câştigaţi. Astfel, într-o singură săptămână, se pot câştiga (sau pierde) sume de orinul a sute de milioane de lei.
Primele case de pariuri
Prima casă importantă de pariuri care a apărut în România a fost Soccer, înfiinţată în 1992-1993 şi închisă în 1996. Apoi au apărut Satelite Hypodrom, Eurosport Bet şi Horizont, iar în perioada 1999-2000 au fost înfiinţate Wettpunkt şi Astra Bettings, două dintre cele mai populare case de pariuri la ora actuală. Ulterior, după 2001, au luat naştere alte 4-5 case de pariuri, care sunt în plină expansiune. Filiale ale caselor de pariuri există în mai toate oraşele ţării, reţeaua dezvoltându-se cu o viteză de invidiat. Majoritatea investitorilor sunt străini, din Slovacia, Croaţia, Austria, Italia şi Cipru.
Deşi este foarte la modă, piaţa pariurilor în România este, evident, încă la început. Potenţialul său de dezvoltare este imens, pasionaţi de pariuri existând în toate categoriile socio-profesionale.
Jucătorii profesionişti
Pariurile au "prins" cel mai bine în rândul tinerilor, care s-au adaptat mult mai rapid noilor formule de joc şi au renunţat la clasicul pronosport. Există însă şi numeroşi pensionari care, după ce au sperat o viaţă la marele pot, îşi riscă acum banii pentru un câştig mult mai mic, de câteva sute de mii de lei, dar care este mult mai probabil de obţinut.
Alături de persoanele care pariază ocazional, la sfârşit de săptămână sau la evenimentele majore, au apărut şi pariorii profesionişti, participanţii constanţi, de regulă foarte buni cunoscători ai fenomenului sportiv, care joacă de mai multe ori în aceeaşi săptămână. În general, sumele pariate pe un bilet sunt sub 100.000 lei, dar există şi cazuri în care miza ajunge până la câteva milioane. Mizele mari aparţin de regulă pariorilor profesionişti, care trăiesc practic de pe urma câştigurilor obţinute. Dacă pentru cei mai mulţi dintre jucători, o sumă relativ mică şi foarte multă inspiraţie reprezintă cheia succesului, profesioniştii apelează la mize mari pariate pe evenimente "sigure". Riscul lor este mult mai mic, iar câştigurile - mai mari. Alegerea acestor meciuri "sigure" este cheia succesului, cea mai mare parte a profesioniştilor având baze de date impresionante despre protagoniştii meciurilor pe care pariază.
Fotbalul rămâne rege
Cele mai multe pariuri se fac pe meciurile de fotbal, procentul sportului-rege în totalul pariurilor fiind între 60% şi 90%. Din cauza acestei "dependenţe" de fotbal, veniturile caselor de pariuri se reduc semnificativ în perioadele iulie - august şi decembrie - februarie, când este pauză competiţională în campionatele europene puternice. Încasările sunt mai mari în zilele în care se dispută meciuri în cupele europene sau partide internaţionale, dar mai ales atunci când sunt programate etape în campionatele de fotbal din Spania, Anglia, Italia, Germania sau Franţa. Pe lângă fotbal, se poate paria pe aproape toate competiţiile sportive importante din hochei, tenis, baschet, automobilism, motociclism, handbal, schi, lupte, baseball sau fotbal american.
Tipurile de pariuri sunt şi ele extrem de diversificate. În primul rând, se poate paria, ca şi la pronosportul clasic, pe rezultatul de la sfârşitul unui meci. De-aici încolo, apar diferenţele. Pentru că există pariuri pe rezultatul la pauză, pe rezultatul la pauză împreună cu cel final, pe numărul total de goluri înscrise într-un meci, pe scorul exact al întâlnirii, pe probabilitatea ca o echipă să marcheze sau nu, pe formaţia calificată, pe primul gol înscris, pe primul corner sau cartonaş galben, pe autorul primului gol, pe câştigătorul unei competiţii şi aşa mai departe până la... cine are lovitura de începere. Există şi pariuri complexe, alcătuite din combinaţii ale evenimentelor menţionate, la care nu este necesară pronosticarea exactă a tuturor meciurilor, ci doar a unei părţi dintre acestea. Bineînţeles, în acest caz, câştigurile se diminuează corespunzător.
Se câştigă sau nu la pariuri?
Aceasta este cea mai importantă dilemă a jucătorilor. La o primă vedere, după frecvenţa cu care apar case noi de pariuri sau se extinde reţeaua celor existente, se pare că afacerea este foarte profitabilă. Există însă şi reversul medaliei, numărul foarte mare al jucătorilor câştigători. Aproape că nu există individ care frecventează casele de pariuri care să nu fi câştigat cel puţin o dată. Dacă, însă, intri în detalii, se poate uşor observa că aceşti câştigători, în marea lor majoritate, de fapt au pierdut, suma totală pariată fiind de regulă mult inferioară celei câştigate. Şi aici, însă, intervine o problemă. Aceea că 20.000 de lei (suma minimă acceptată ca miză de majoritatea caselor de pariuri) nu reprezintă mare lucru, pe când obţinerea unui câştig de un milion este semnificativă, chiar şi în condiţiile în care s-a realizat prin multe mize de 20.000 care, adunate în timp, au trecut de milion. Discuţia poate însă continua la nesfârşit. Cert este doar faptul că românii nu mai stau la coadă la carne, ci la pariuri sportive...

Se poate rezolva criza cărţii din România?

Necesitatea unei asociaţii naţionale a editorilor
Editorii români, a căror activitate este din ce în ce mai dificilă şi mai puţin profitabilă, au decis să-şi unească forţele într-o asociaţie al cărei prim scop este promovarea unei iniţiative legislative privind cartea. Directorul Editurii Univers, Mircea Martin, a declarat la sfârşitul săptămânii trecute, că editurile din cele trei asociaţii existente, cea a fostelor case de editură de stat, cea a patronilor de editură şi cea a editorilor pedagogici, sunt pe cale să se unească în Asociaţia Editorilor din România, care să le reprezinte interesele şi să lupte în primul rând pentru promovarea unei legi a cărţii.
De ce a atins activitatea editorială nivelul minim?
După ce întreg anul trecut s-a aflat în constantă scădere, activitatea editorială din România s-a redus şi mai mult în primele luni ale acestui an, astfel încât, acum, când situaţia de criză se apropie de un punct nemaiîntâlnit, editorii au decis să lase deoparte toate animozităţile, neînţelegerile şi divergenţele, pentru a se uni în faţa unei fiscalităţi care, spun ei, tinde să devină sufocantă. Deşi, prin lege, cartea este scutită de TVA, această taxă, nedeductibilă, se aplică la toate nivelele de producţie, de la achiziţionarea materialelor, a hârtiei, cartonului şi până la plata copyright-ului (10-20%) sau a drepturilor de autor pentru scriitorii români (20-30%). Astfel, cheltuielile editorului cu cartea sunt atât de mari, încât el trebuie să facă concesii la preţ. Producţia de carte devine în aceste condiţii una dintre cele mai puţin profitabile activităţi, editurile reuşind cu greu să facă faţă, mai ales că sistemele de distribuţie româneşti nu sunt dintre cele mai competitive, iar încasările se primesc după luni de zile de la vânzarea cărţii. Efectul inflaţiei este în acest caz o lovitură de bumerang. În plus, aşa cum a apreciat şi Silviu Lupescu, directorul Editurii Polirom, "impozitul ce trebuie plătit este calculat în funcţie de cartea existentă în librării şi în stocul editurii, şi nu în funcţie de vânzările efective, de încasări". În această situaţie, este necesară apariţia unei legi care să protejeze cartea ca produs, cititorul în calitate de consumator şi editorul, care în ţara noastră nici nu este recunoscut drept producător.
Reducerea numărului de cititori - consecinţă a scăderii nivelului de trai
Oferta de carte, care a înregistrat o firească explozie după 1989, este astăzi din ce în ce mai redusă, publicul cititor fiind, după părerea oamenilor de litere, pe punctul de a se deculturaliza. Preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, Laurenţiu Ulici, a atras atenţia, în repetate rânduri, asupra unui dublu pericol care pândeşte literatura română, în condiţiile în care cultura nu va deveni politică de stat. Primul priveşte izolarea literaturii române între graniţe, în lipsa unor traduceri de calitate, făcute de traducători nativi în limbile respective, iar al doilea - scăderea numărului de cititori, determinată de scăderea nivelului de trai, care duce la constanta îndepărtare a românului de carte. "Această criză era iminentă, o aşteptam, o prevedeam, dar poate că nu la cote atât de ridicate. Ştim sigur că până la urmă se va produce despărţirea de carte a unei largi categorii de cititori", a preconizat şi Mircea Martin, directorul Editurii Univers. Responsabilii Editurii Polirom citează la acest capitol o statistică recentă, potrivit căreia românii investesc anual pentru carte numai cinci mii de lei. "Sunt clase întregi în care numai câţiva elevi îşi permit să cumpere manuale. Dintr-o bursă, un student îşi mai permite luxul de a-şi lua cinci-şase cărţi, cu riscul să nu mai aibă ce mânca; în majoritatea oraşelor mici şi la sate nu mai ajunge nici o carte şi asta acolo unde mai există librării sau biblioteci", relevă Silviu Lupescu. "Dacă toate taxele care concură la preţul de vânzare al fiecărei cărei ar fi, dacă nu desfiinţate, cel puţin reduse substanţial, preţul de vânzare ar fi mult mai mic, mult mai accesibil. Numărul cumpărătorilor ar creşte, tinzând spre o normalitate a pieţei de carte", este de părere Dana Moroiu, redactor-şef Nemira. În acelaşi sens, Editura Humanitas precizează: "Cuantumul taxelor şi impozitelor colectate din industria cărţii este stupefiant de mic, mai ales în raport cu impactul cutural şi educaţional (aproximativ 20 de milioane de dolari anual). O înjumătăţire a acestor taxe şi impozite ar fi foarte uşor de suportat de către buget, dar ar avea un efect pozitiv imens."
Editorii români îşi pun speranţa într-o lege a cărţii
Apariţia unei legi a cărţii nu ar rezolva toate aceste probleme peste noapte, dar ar duce, dacă nu la o creştere, cel puţin la o stabilizare a sistemului editorial de producţie şi a pieţei cărţii. În orice caz, aşa cum a accentuat şi conducerea Humanitas, legea cărţii va fi utilă numai în măsura în care ar prevedea măsuri precise de aplicare. "Odată adoptată şi aplicată, această lege ar permite ca sectorul de carte să devină suficient de puternic în următorii 20-30 de ani, astfel încât anumite facilităţi, cum ar fi scutirea de impozite, să fie valabile doar pentru o perioadă de timp", crede Ovidiu Enculescu, director general RAO.
Vor mai putea românii să devină un popor care citeşte?
TVA zero pentru carte, ca produs finit şi pentru toate verigile laneului de producţie şi distribuţie, scutirea sau reducerea taxelor vamale şi poştale, recunoaşterea activităţii editoriale ca activitate de producţie şi nu de servicii, considerarea cărţii ca produs comercial, dar şi cultural; editorii români speră ca într-o zi toate aceste facilităţi vor fi adoptate, pentru a-şi putea continua activitatea, pentru ca românii să poată redeveni un popor care citeşte.
Mulţi dintre directorii caselor de editură nici nu se gândesc la scăderea standardelor calitative. "Atât timp cât voi fi eu director al Editurii Univers, nivelul nu va putea fi decât acelaşi, deci egal cu sine, nu are cum să scadă. Singura problemă care se pune în acest caz este cea a supravieţuirii", spun, prin glasul lui Mircea Martin, cei care nu vor să abdice de la calitate.
Cărţi pe tarabe, cărţi în librării, dar cumpărători din ce în ce mai puţini. Cei mai în vârstă au venituri din ce în ce mai mici, iar pentru tineri divertismentul tinde să devină mai important decât cultura.

P.S. Dată de apariţie incertă, undeva înainte de anul 2000

Îmbată şi concediază!

Knock, knock... out

Într-o dimineaţă, cu câteva zile în urmă, pe uşa redacţiei a intrat un om. Destul de modest îmbrăcat, aspectul hainelor trădându-l ca fiind muncitor în timpul serviciului. Părea să aibă o problemă deosebită, aşa că l-am poftit să-şi spună păsul. S-a aşezat şi a început să-mi povestească necazurile pe care ei, muncitorii de la..., le au cu directorul unităţii. Director care dă oamenii afară pe capete. Firesc, din partea mea a venit inevitabilul "De ce?". Mă gândeam, totuşi, că sunt în faţa unui nou caz de "dictatură directorială", dictatură care se regăseşte în multe din unităţile economice gălăţene şi nu numai.

Răspunsul a venit năucitor: "Ne prinde beţi în timpul lucrului!". Am rămas fără replică, aşa că omul nostru a continuat: "De câţiva ani, în incinta unităţii a apărut un chioşc, d'ăsta privatizat. Şi, pe lângă mâncare sau răcoritoare, la chioşc se vând şi băuturi alcoolice. Inevitabil, muncitorii cumpără diverse produse, beau (încă de la prima oră a dimineţii) şi toată ziua se învârtesc ameţiţi prin unitate. Eu vin de-acasă treaz şi când plec înapoi de-abia mă ţin pe picioare". "Bun, zic eu, după ce-am înţeles cam care e situaţia, şi care e vina directorului?" "Păi, de ce-i dă voie ăluia să vândă băutură în unitate? El face bani şi noi ne pierdem slujbele!" Încerc să continui dialogul. "Da' dumneavoastră de ce beţi în timpul programului? Nu puteţi cumpăra ceva doar când plecaţi spre casă?" La aceste cuvinte, însă, omul din faţa mea se ridică brusc şi se îndreaptă spre uşă. "Lasă-mă-n pace, că şi tu ţii cu directorul!" Şi aşa, din redacţia noastră a plecat un om nemulţumit.

P.S. Tot de prin '97-'98

Străinul

Seara târziu, la unul dintre hotelurile gălăţene. La recepţie, în faţa televizorului, o tânără angajată se uită liniştită la serialul preferat. În rest, linişte totală. Uşa se deschide şi intră cineva. Alură sportivă, costum care nu prea aduce a "made in România". Stranger in the night. Se îndreaptă spre restaurant. Dă să intre, dar uşa se încăpăţânează să rămână închisă. Omul nostru se mai uită o dată la programul afişat (8-23), se uită neîncrezător la ceas (care arată 22.35) şi se îndreaptă spre recepţie. "De ce nu este nimeni la restaurant?", întreabă el într-o limbă română aproximativă. Răspunsul vine dezarmant, printre dialogurile de film: "Pentru că nu este nici un client!" Străinul, după două clipe de derută, se înroşeşte şi începe să gesticuleze: "Cum nicht client, ich client!". "Tratamentul" de care se bucură rămâne însă acelaşi: indiferenţă. Filmul de pe micul ecran este mult mai interesant. După câteva minute, omul se linişteşte, iese din hotel, îşi cumpără o sticlă de vin de la chioşcul din faţă (la hotel nu există decât apă minerală), revine şi se aşază liniştit pe unul dintre fotoliile din hol.
În acest timp, la televizor încep ştirile. Asaltat de o mulţime de reporteri, premierul declară surâzător: "Investitorii străini sunt aşteptaţi în România. Le oferim cele mai bune condiţii şi îi aşteptăm cu braţele deschise!".
În holul unui hotel din Galaţi, un investitor străin, cu o sticlă de vin în faţă, se uită nedumerit la primul-ministru, mai priveşte o dată pustietatea şi indiferenţa care îl înconjoară, ia o gură de vin şi, la o oră foarte târzie, se îndreaptă spre cameră să-şi facă bagajele.
La televizor, şeful Executivului continuă: "Suntem un popor foarte ospitalier...".

P.S. Text foarte vechi, de prin '97-'98, personajul principal fiind un neamţ care dorea să cumpere Fabrica de zahăr din Lieşti.

Fotbal şi mârlănie

Fotbal şi mârlănie

«Spectacolul» de duminică seara, de la meciul Rapid - Steaua, ne-a readus în minte scene de care până acum am avut parte numai în faţa televizorului. Ce s-a întâmplat în Giuleşti a fost o mare (şi neplăcută) surpriză pentru toată lumea, pentru că prezenţa în tribune a preşedintelui Băsescu, alături de mai marii fotbalului românesc, dar şi a invitatului de onoare, Sir Bobby Robson, promitea un spectacol sportiv de excepţie. Era ultimul derbi al turului, era ultima şansă a Rapidului de a se apropia în clasament de Steaua şi Dinamo… Ce mai, totul părea perfect pentru un eveniment fotbalistic deosebit. Numai că, din păcate, n-a fost să fie aşa.
Imediat după ce arbitrii şi jucătorii au ieşit de la cabine cu tricourile pe care scria «Uniţi împotriva discriminării» (forul internaţional desfăşoară un amplu program antirasism, pentru că nu suntem originali nici măcar la acest capitol!), galeriile au reacţionat instantaneu, în stilul balcanic de-acum caracteristic stadioanelor noastre: «În România, ultima speranţă: zero toleranţă». E doar coregrafie, ne-am zis, şi am aşteptat să-nceapă fotbalul. Pe teren, însă, am asistat la o dispută încrâncenată, cu pumni în coaste şi coate-n gură, care a dat apă la moară celor din tribună. Dacă pe teren arbitrul Tudor s-a descurcat onorabil, reuşind să potolească spiritele, prin eliminarea lui Nicoliţă, în tribune pasiunea a dat în clocot şi nimeni n-a făcut nimic pentru a o înfrâna. Sloganuri rasiste şi bannere care mai de care mai violente în limbaj au răsărit cât ai clipi în mijlocul galeriilor celor două echipe. Scaunele rupte au început să zboare în stânga şi-n dreapta, printre gradene, iar bucaţi măricele de beton din peluză au luat… drumul gazonului, avându-l drept ţintă pe portarul stelist Hamutovski (oare din cauză că e blond?). Oprit de două ori timp de minute bune, meciul s-a reluat de fiecare dată şi, în cele din urmă, a ajuns până în minutul 90, fără să se înregistreze nici un accident, deşi pericolul a plutit în aer tot timpul. Spectatorii au plecat spre case dezamăgiţi, iar telespectatorii au schimbat repede canalul, în căutarea unui… meci de fotbal.
După acest «derbi» rămâne doar gustul amar al unui spectacol care s-a transformat în circ, din cauza oamenilor care-şi spun suporteri. Alimentate din toate părţile, cu din ce în ce mai multă îndârjire în ultimii ani, orgoliile celor de la galerie au ajuns duminică seara la apogeu. Iar ceea ce s-a întâmplat în Giuleşti este o consecinţă firească a frustrărilor ultraşilor, care nu se mai pot manifesta în asemenea condiţii decât pe stadioane, pentru că oriunde în altă parte aceste răbufniri reprezintă cazuri de dosare penale. În Anglia, ţara de origine a fotbalului şi a «hooligans»-ilor, s-au instrumentat sute de cazuri, care s-au lăsat cu ani grei de interdicţii de a călca pe stadioane sau chiar de închisoare. Italia vine şi ea puternic din urmă, cu numeroase cazuri de manifestări fasciste sau rasiste. Avem, aşadar, profesori celebri. Numai că în timp ce la noi nu se face nimic (sau apar soluţii doar la nivel declarativ) pentru a preîntâmpina aceste lucruri, în ţările amintite s-a ajuns până la urmărirea video individuală a fiecărui spectator. Deşi susţinem sus şi tare că ne dorim integrarea în Europa, din punctul de vedere a ceea ce se întâmplă pe stadioanele româneşti, ne îndreptăm cu paşi mari spre arenele din America de Sud, unde forţele de ordine îl apără cu scuturile pe executantul unei lovituri de colţ, iar trasul cu pistolul a devenit un lucru banal. Aşa că, deocamdată, cel puţin la fotbal ne aşteaptă integrarea în Sud-America! Măcar de-ar apărea la noi următorul Pele. Sau cel puţin un mic Maradona…

Cine îşi bate joc de Oţelul?

Cine îşi bate joc de Oţelul?

* Cel mai înjurat om al verii * Nici un indian nu se află printre acţionarii echipei de fotbal! * Gruparea de Divizia A este controlată de cinci persoane fizice române * Ştie Mittal ce se întâmplă la Galaţi? *

Magnatul indian Lakshmi Mittal a fost în această vară omul pe care gălăţenii l-au înjurat cel mai mult. Promisiunile că echipa de fotbal Oţelul va deveni, într-un timp relativ scurt, o forţă în fotbalul autohton (şi nu numai) au făcut ca imaginaţia microbiştilor să o ia razna. S-a ajuns până la a se anticipa finale de Liga Campionilor şi aducerea unor jucători europeni de top la Galaţi.

Încet, încet, însă, speranţele suporterilor gălăţeni au început să se năruie. Refacerea Stadionului „Oţelul” a întârziat nepermis de mult, astfel că, după ce s-au chinuit un an pe „Dunărea”, fotbaliştii de Divizia A continuă să joace pe arena echipei din eşalonul secund cel puţin încă o jumătate de sezon (deşi noi credem că pe „Oţelul” nu se va juca nici în retur, pentru că în afară de însămânţatul gazonului nu s-a făcut nimic!).

Finalul sezonului trecut a coincis cu redeschiderea perioadei de transferuri, în care se aşteptau câteva mutări spectaculoase. Numai că rezultatul a fost exact invers celui aşteptat. Oţelul a pierdut patru titulari şi nu a adus nici un fotbalist de mare valoare! Preşedintele Viorel Anghelinei a încercat iniţial câteva runde de negocieri, pe care le-a întrerupt ulterior, din lipsa fondurilor. Mult-promisul buget de transferuri - „născut” în iarnă, de nu se ştie exact unde - a dispărut ca prin ceaţă, iar în lipsa lui oficialii grupării gălăţene au fost nevoiţi să înregimenteze câţiva jucători liberi de contract, pentru a acoperi măcar numeric (dacă valoric nu se putea) golurile din lot. Între timp, şi antrenorul Mihai Stoichiţă a părăsit echipa, sătul de promisiunile conducerii Mittal Steel Galaţi, neonorate timp de mai bine de o jumătate de an.

Startul sezonului 2005-2006 a coincis, duminica trecută, cu o înfrângere severă în faţa dinamoviştilor bucureşteni. Însă nu eşecul în sine este supărător, ci maniera în care „oţelarii” au abordat această partidă. Dacă în anii din urmă jucătorii gălăţeni au câştigat meciurile prin luptă (pentru că valoric am fost sub Dinamo mai de fiecare dată), de data aceasta fotbaliştii Oţelului au părut blazaţi şi fără chef de efort. Atitudinea jucătorilor este şi ea rezultatul măsurilor conducerii, ale cărei ezitări şi indecizii n-au rămas fără urmări nici la nivelul lotului.

Cine este de vină pentru situaţia în care se află Oţelul? Antrenorul Aurel Şunda este de doar câteva săptămâni la echipă şi nu i se poate cere să facă minuni. Jucătorii din lot au valoarea pe care o au şi, iarăşi, nu li se poate cere ceva peste puterile lor. Ne rămâne doar conducerea, spre care se îndreaptă, în cea mai mare parte, nemulţumirea suporterilor gălăţeni.

Mittal este, cum spuneam, cel mai înjurat om, pentru că el este perceput ca principal vinovat al faptului că la Oţelul nu s-a investit mai nimic, în ciuda promisiunilor de-a dreptul sforăitoare. Numai că există şi posibilitatea ca, în luxoasa lui casă de la Londra, magnatul indian să nu aibă habar despre ceea ce se întâmplă la Galaţi!

S-a spus de nenumărate ori că Oţelul este echipa lui Mittal. O simplă consultare a unor date publice - aflate la dispoziţia oricui la Registrul Comerţului - demonstrează însă că nu este deloc aşa. Fotbal Club Oţelul SA este o societate de tip închis, înfiinţată pe 30 martie 2005, ai cărei acţionari sunt: Ionel Borş (19,2%), Nicu Radu (19,2%), Ioan Ungureanu (19,2%), Mirela Gătin (19,2%), Aurelian Mocanu (19,2%) şi Asociaţia Clubul de Fotbal Oţelul Galaţi (4%). Aşadar, nici urmă de Mittal sau alţi indieni. Proprietarii Oţelului sunt cinci persoane fizice române, e drept cu funcţii de conducere în Combinat, care au un aport de capital de câte 960 lei noi (9,6 milioane lei vechi), alături de vechea asociaţie, care a venit cu palmaresul şi locul în prima divizie (dar şi cu datorii de zeci de miliarde de lei vechi!). Se ştie că Mittal Steel Galaţi sprijină echipa de fotbal, ca şi până acum, printr-un contract de reclamă-publicitate, care se cifra, la începutul anului, la suma de circa 650.000 de dolari. Probabil că la Oţelul ajung ceva mai mulţi bani din Combinat, pentru că bugetul unei divizionare A de nivel mediu depăşeşte de câteva ori suma respectivă. Până la Champions League este, însă, o distanţă uriaşă... iar noi nu ştim, pentru că nu s-a spus nimic oficial, cine trebuie să finanţeze echipa de fotbal - acţionarii (Borş & comp.) sau sponsorul (Mittal) - sau dacă între aceştia există vreo înţelegere referitoare la problema de faţă. Sistemul în sine pare însă identic cu acela al celebrelor „firme-căpuşă” care au stors Combinatul ani de-a rândul.

Discuţia poate continua şi pe planuri conexe, referitoare la implicarea extrem de modestă a conducerii Combinatului în sprijinirea comunităţii locale, pentru că nu numai de fotbal - chiar dacă acesta ne roade cel mai tare la ora actuală - se leagă nevoile şi speranţele gălăţenilor...

P.S. Deşi articolul este scris în 2005, situaţia este la fel de actuală. Din păcate...

ZIUA CEA MAI MARE A DOLARULUI

Deprecierea "de primavara" a ingrasat dolarul cu 860 de lei intr-o singura zi

Spectaculoasa crestere a cursului leu/dolar din aceasta saptamana a generat o adevarata isterie nationala. Toata lumea discuta despre aceasta chestiune, toata lumea isi da cu parerea, mai mult sau mai putin avizat. In definitiv, cresterea era una previzibila, chiar daca amploarea ei nu putea fi apreciata la dimensiunile pe care le-a avut.
Ziua de miercuri a fost una de exceptie, in care cresterea de curs (cel stabilit de Banca Nationala) a fost cea mai mare inregistrata, intr-o singura zi (860 de lei), din 1990 incoace. Ca urmare, casele si punctele de schimb valutar au urcat preturile "la vanzare" pana in jurul valorii de 20.000 de lei/dolar. Au existat cazuri in care valorile de curs afisate au ajuns chiar la 22.000 lei/dolar.
Am incercat sa stabilim daca fenomenul a avut aceeasi intensitate si la Galati si am intrat, in cursul zilei de ieri, in cateva puncte de schimb valutar. Totodata, am consemnat si parerea a doi specialisti, considerand ca acestia pot oferi cele mai competente aprecieri asupra deprecierii din ultimele zile a monedei nationale.
La "Pibunni", preturile erau 16.800 lei/dolar, la cumparare, si 18.500 lei/dolar, la vanzare. Operatoarea ne-a precizat ca ziua de miercuri a fost una de "maxim", in care cererea de valuta s-a situat la cote extrem de ridicate, pe un curs de 17.000 lei/dolar: "Am vandut circa 11.000 de dolari". Joi, cursul la vanzare a urcat cu 1.500 de lei, iar cererea a scazut substantial.
Unul dintre punctele de schimb "Montana" afisa un curs de 17.300 (la cumparare)/18.150 (la vanzare). Si aici cererea a fost foarte ridicata in ultimele zile, inregistrandu-se o diferenta apreciabila fata de o "zi normala". Rulajul a atins cifra de 70 de milioane de lei, comparativ cu o medie zilnica de circa 40 de milioane.
"Nova 2000" afisa, ieri, 15.500 (la cumparare)/19.000 (la vanzare). Volumul tranzactiilor, asa cum aprecia operatoarea de la unul dintre punctele de schimb, a crescut foarte mult, in special datorita cererii foarte mari. Din acest motiv, rezervele de valuta sunt in scadere, punctele de schimb aprovizionandu-se unul de la celalalt.
Casa de schimb de la Banca Romana pentru Dezvoltare (BRD) schimba dolarul cu 15.000 lei (la cumparare) si 19.000 lei (la vanzare). La aceste cursuri, atat cererea cat si oferta au fost extrem de scazute. Ieri, pana la ora 10.30, de exemplu, nu se facuse nici o tranzactie. Si daca tot am intrat la BRD, am stat de vorba, despre ceea ce s-a intamplat in ultimele zile pe piata valutara, cu directorul filialei galatene, dna Fanica Staicu. "Fenomenul - deprecierea accentuata a leului in raport cu dolarul american - a devenit unul specific Romaniei, care se repeta in fiecare primavara. Saltul din aceasta saptamana este datorat unui complex de factori. Au influentat cursul deficitul din balanta de plati a Romaniei, exporturile slabe de la inceput de an, competitivitatea redusa a produselor romanesti pe pietele internationale, speculatiile specifice tranzactiilor pe orice fel de piata si, in plus, zvonurile referitoare la intrarea Romaniei in incapacitate de plata. Nu pot sa apreciez care va fi evolutia pe termen scurt a cursului leu/dolar pentru ca nu am toate informatiile macroeconomice necesare", a apreciat dna Staicu.
Peste drum, ne-a atras atentia cladirea Bancii Nationale si am considerat ca directorul acestei institutii, dl Ionel Ciobanu, este cel mai in masura sa ne ofere detalii despre "explozia" cursului si despre ce se va intampla in perioada urmatoare. "S-au acumulat cativa factori care au contribuit la inregistrarea acestei cresteri accentuate. Dupa mine, in afara factorilor economici, reali, exista si niste factori subiectivi, lansati de diverse institutii si intretinuti de presa. Deprecierea trebuia facuta in timp, cam de pe la 1 decembrie, si atunci lumea nu ar mai fi intrat in panica. BNR poata sa intervina, dar nu o va face intr-o maniera ostentativa. Cert este ca economia inca nu merge si asta a determinat, in primul rand, depasirea prognozelor anuntate la inceputul anului. Piata se va calma in zilele urmatoare si acest lucru nu se va datora interventiei Bancii Nationale. Cred ca valoarea cursului va mai inregistra cresteri usoare inca doua-trei zile, iar apoi va urma o scadere. Principala problema este ca trebuie sa gasim, rapid, surse de refinantare, astfel incat sa putem acoperi ratele imprumuturilor care trebuie rambursate. O alta solutie este cea a intrarii masive pe piata a exportatorilor, care sunt detinatori de valuta. E drept ca exporturile sunt mai reduse la inceput de an, dar si importurile au fost, in aceasta iarna, mult mai mici ca de obicei. Daca pentru sfarsitul anului se prognozase o depreciere a cursului leului cu 32%, aceasta prognoza este deja depasita, pentru ca prognozele s-au bazat pe o sustinere economica, care nu a venit. Pentru perioada urmatoare, cred, si sper, ca deprecierea sa nu mai treaca de 15%, cel putin pana in toamna. Cel putin in aceasta privinta, eu sunt optimist...", a concluzionat dl Ciobanu.
Cert este ca singurii care au avut de castigat din aceasta depreciere sunt cei care si-au plasat economiile in valuta. Aceasta investitie s-a dovedit, cel putin de la inceputul anului si pana acum, cea mai rentabila varianta, depasind si dobanda adusa de depozitele bancare, si randamentul fondurilor mutuale, si rentabilitatea de ansamblu a pietei actiunilor.
Fenomenul este, insa, foarte probabil sa se opreasca si chiar sa inregistreze un recul in zilele urmatoare, dupa cum apreciaza majoritatea analistilor de pe piata valutara, lucru ce va determina, implicit, scaderea rentabilitatii acestui tip de investitii.

P.S. Greu de spus când a fost scris acest articol, probabil cel mai vechi postat până acum; cred că prin 1998-1999...