Povestea unei isterii cu pompă

Pe 28 februarie, Ungaria a plafonat preţul benzinei la 6,23 lei/litru, pentru a stopa creşterea indusă de tendinţa de majorare a cotaţiei petrolului pe burse, apărută imediat după invazia rusă în Ucraina.
La acest preţ, acum circa o săptămână, după ce cotaţiile barilului de petrol pe plan mondial au crescut, benzinăriile din Ungaria au ajuns să vândă în pierdere, Mol anunţând un deficit de 0,45 lei/litru.
Drept urmare, benzinăriile din Ungaria fost luate cu asalt, aşa că următorul pas a fost raţionalizarea vânzărilor, limita fiind stabilită la 100 de litri pe achiziţie. Măsura a dus şi la reducerea programului de lucru în benzinării la doar 4-5 ore pe zi.
Rămaşi fără benzină, din cauza programului sau a raţionalizării, mulţi maghiari au trecut graniţa pentru a alimenta la benzinăriile româneşti din proximitatea frontierei.
După ce s-au trezit cu mulţi clienţi în bătătură, micii patroni români, "întreprinzători" cum îi ştim, au crescut preţul în staţiile (exclusiv) independente din apropierea graniţei, aşa ca pentru "prietenii" maghiari (celebrul 11,1 lei/litru de la Beiuş, recordul de 12,99 lei/litru de la Tinca şi alte câteva creşteri pe la 9-10 lei).
Iar de la imaginile cu respectivele preţuri postate pe reţelele de socializare şi "cântate" de unele televiziuni, a început nebunia care s-a întins rapid în toată ţara, inclusiv la 7-800 de kilometri de graniţa cu Ungaria, isterie amplificată şi de reacţia foarte întârziată a autorităţilor române.
P.S. Preţul barilului pe pieţele internaţionale este în scădere (de la circa 130 la 120 dolari/baril, iar tendinţa este de 110 dolari/baril), aşa că în următoarele zile nu va fi nicio "explozie" a preţului. De altfel, pentru un preţ la pompă în România de 10-11 lei/litru, cotaţia ar trebui să fie de circa 180 dolari/baril, în condiţiile în care maximul istoric (atins în 2008) a fost de 147 dolari/baril.

Indecizia politicienilor europeni naşte monștri în stepa rusească

Rusia a atacat Ucraina mânată de ambiţiile imperialiste de a redobândi controlul asupra teritoriilor pierdute odată cu destrămarea URSS, dar şi cu largul concurs al politicienilor europeni, care n-au reuşit să aibă o voce unică şi convingătoare în faţa unui adversar care abia aştepta un semn de slăbiciune. Practic, indeciziile şi ezitările în a pune Rusia la colţ i-au dat lui Vladimir Putin curajul de a-şi construi visul de ţar.

Pentru că, trebuie spus clar, acesta nu a început în noaptea de Dragobete a anului 2022, ci încă din 2014, atunci când Rusia a anexat Crimeea, fără ca nimeni să i se opună. S-au fluturat lozinci şi declaraţii pompoase şi atunci, dar nu a fost impusă nicio sancţiune serioasă, care să determine Rusia să dea înapoi. Drept urmare, "visul" imperial moscovit a continuat nestingherit în Georgia, în 2018, cu preluarea controlului în provinciile Abhazia şi Osetia de Sud, urmat acum de proclamarea "republicilor independente" Doneţk şi Lugansk.

Şi de data aceasta, am fost martori la aceleași multe vorbe goale şi la câteva "sancţiuni" de ochii lumii, total nesemnificative, gen oprirea unei conducte care n-a funcţionat niciodată sau stoparea unor finanţări de care Rusia nu are nevoie, în condiţiile unor datorii de numai 16% din PIB. Adevăratele măsuri, care ar fi putut pune pe butuci economia rusească şi nu i-ar mai fi permis să finanţeze uriaşele cheltuieli ale unui război, au rămas doar la stadiul de propuneri, bine ascunse sub stindardul "condamnării cu fermitate" a acţiunilor lui Putin. Decuplarea Rusiei de la sistemul bancar mondial n-a fost acceptată de Germania şi Italia, blocarea conturilor oligarhilor fideli lui Putin a fost amânată de Elveţia pe modelul "am creat o comisie de analiză", cumpărarea de gaz rusesc la preţuri astronomice a fost "mediată" de Austria, prin bursa de la Viena, care este controlată de Gazprom ş.a.m.d.

Şi astfel, mângâiată pe creştet de câţiva lideri europeni mărunţi, mânați de interese personale sau de grup, nu de cele ale popoarelor pe care se fac că le reprezintă, Moscova a mai făcut un pas spre ceea ce şi-a propus. Iar acest lucru nu este cucerirea propriu-zisă a Ucrainei, să fim bine înţeleşi, ci refacerea zonei tampon de ţări vasale de pe vremea Pactului de la Varşovia, care să răspundă doar la comenzile Moscovei, nu să arunce ocheade spre Occident, aşa cum face Ucraina de la debarcarea lui Ianukovici încoace. Iar exemplul perfect este Lukaşenko, cu a sa docilă Bielorusie, pe care Putin ar vrea-o replicată acum la Kiev. Şi poate şi prin alte părţi ale continentului (iar Republica Moldova ar putea fi următoarea pe listă), dacă i se dă în continuare mână liberă...

Renaşterea de după Apocalipsă

Războiul declanşat de invazia Rusiei în Ucraina are deja două săptămâni de confruntări şi nu pare să i se întrevadă prea curând un final. Cele două tabere mai au încă suficiente resurse, iar divergenţele în privinţa condiţiilor pentru o încetare a focului sunt practic insurmontabile.

Şi, în condiţiile unui război de durată, preţul plătit de statele ce s-au alăturat sancţiunilor impuse Rusiei va deveni din ce în ce mai important. În zona energetică este deja deranj mare, chiar dacă ruşii nu şi-au închis deocamdată gazoductele de Europa. Practic, orice creştere de preţ în acest sector duce inevitabil la majorări de tarife în lanţ în toate domeniile de activitate. Dacă mai introducem în ecuaţie şi resursele pe care cele două state aflate în război le asigurau până acum lumii, printre care grâu, porumb, orz, floarea-soarelui, îngrăşăminte, nichel, aluminiu, titan şi chiar fier, rezultă că ne aşteaptă o perioadă economică mai mult decât complicată, pentru că, deşi România dispune de o parte din resursele menţionate, preţul se face la nivel mondial şi va creşte exponenţial. Şi cum nivelul nostru de trai este încă departe de cel din statele Uniunii Europene, problemele economice ne vor afecta mult mai serios, situaţia putând fi comparată, pentru o parte importantă a populaţiei ţării, cu o adevărată apocalipsă. În plus, indecizia, nepăsarea şi incompetenţa decidenţilor autohtoni de prin toate partidele, de-acum proverbială, vor da şi ele o "mână de ajutor" la ceea ce ne aşteaptă.

Există însă şi o rază de speranţă, un soi de luminiţă de la capătul tunelului, dacă preferaţi o expresie clasică. Din păcate, asta este legată tot de politicieni, a căror reacţie foarte rapidă ar putea să determine relocarea în România a unei părţi importante din fabricile închise în Rusia de marile companii ce s-au alăturat embargoului de război. Un lobby eficient pe lângă marile corporaţii şi o adaptare a legislaţiei naţionale la necesităţile de moment ale acestora ne-ar putea propulsa într-o ţară extrem de atractivă pentru investiţii majore într-un timp foarte scurt, pentru că mai-marii economiei mondiale nu-şi vor permite să rămână în stand-by foarte multă vreme. Iar o politică investiţională inspirată ar putea genera o revitalizare economică spectaculoasă, ce ne-ar putea readuce renumele pierdut de "grânar al Europei", ne-ar permite dezvoltarea de industrii de top şi, peste toate, ar determina o revenire masivă acasă a românilor plecaţi prin lumea largă.

Sunteţi pregătiţi pentru renaştere, domnilor politicieni, sau ne lăsaţi să ne zbatem în apocalipsa care va veni şi fără implicarea dumneavoastră?

Şi nedescentralizaţi, şi cu banii luaţi!

Ministerul Transporturilor a semnat, recent, protocoale de colaborare între CNAIR, compania de drumuri aflată în subordinea sa, şi reprezentanţii mai multor consilii judeţene din ţară. Cum toţi semnatarii protocoalelor au fost membri ai aceluiaşi partid, informaţiile ajunse în spaţiul public au anunţat un triumf epocal.
Prezent la reuniune, preşedintele Consiliului Judeţean Galaţi, Costel Fotea, şi-a pus semnătura pe trei documente, care vizează un drum expres între Galaţi şi Călăraşi (cu o conexiune la Autostrada A2), un drum de legătură între viitoarea Centură Mare a Galațiului și drumul expres Galați - Brăila, precum şi modernizarea a 40 de kilometri din DN 25, între Galați și Tudor Vladimirescu. Cum Galaţiul a fost văduvit de infrastructură decenii la rând, existenţa acestor şosele ar fi extrem de utilă şi ne-ar ajuta să mai recuperăm câte ceva din diferenţele de dezvoltare faţă de judeţele din vest.
Întrebarea este cum vor fi finanţate drumurile, pentru că acesta este capitolul la care Galaţiul a suferit maxim până acum. Iar aici încep incertitudinile. Sub umbrela unei presupuse descentralizări, ministrul Grindeanu a pasat realizarea studiilor de fezabilitate şi a documentaţiilor tehnice în curtea consiliilor judeţene, care le vor şi plăti, sub promisiunea că sumele cheltuite vor fi recuperate din fonduri europene.
Dacă aruncăm o privire pe reţeaua TEN-T (şoselele de care Europa este interesată), se observă uşor că niciunul dintre drumurile nou "descentralizate" nu figurează pe harta finanţărilor de până în 2042! Şi nu e vorba numai de Galaţi, ci de toate celelalte investiţii, care par hilare privite din curtea noastră (gen centura "faimosului" oraş Băbeni), aşa cum probabil li se par altora cele trei şosele dorite de Galaţi.
Cum fonduri europene nu vor exista, iar parteneriatele public-private sunt o himeră în România, singura posibilitate de finanţare ar fi bugetul naţional. Acesta însă tocmai "ne-a spus" că n-are bani nici pentru documentaţii, cu atât mai puţin pentru investiţiile propriu-zise. "Expresul de Călăraşi" ar costa cam 500 milioane de euro, aşa că e aproape exclus din start, dar putem spera măcar la unul din celelalte două, cu valori ceva mai "umane", de sub 100 milioane de euro fiecare. Dacă însă ne amintim de când tot visăm la cele 100 milioane de euro pentru aeroport, tare mi-e că dăm banii din mână pe descentralizarea de pe gard. Sau, ceva mai popular, vom rămâne şi nedescentralizaţi, şi cu banii luaţi!

Războiul declaraţiilor belicoase

Conflictul dintre Rusia şi NATO via Ucraina ţine de mai bine de o lună prima pagină a tuturor publicaţiilor importante din lume. Apar zilnic informaţii noi, mai mult sau mai puţin credibile, relatări despre discuţiile contondente dintre liderii marilor puteri, scrisori trimise de o parte celeilalte, se discută aprins în emisiuni televizate sau pe internet. Ce mai, capul de afiş al agendei publice mondiale este ţinut de dilema războiului din Donbas, doar "scandalul Djokovici" de la Australian Open reuşind să detroneze oarecum subiectul.
Cu toate acestea, nu cred că va fi vreun război, cel puţin nu unul în accepţiunea clasică a cuvântului. În opinia mea, toată tevatura asta este o umflare a muşchilor preşedintelui rus Vladimir Putin, în încercarea de a recâştiga unele dintre zonele de influenţă pierdute odată cu destrămarea URSS, dar şi de a le arăta alor lui că e mare şi tare, iar Occidentul tremură doar când îi vede poza.
De fapt, ruşii n-au niciun interes să ocupe Ucraina, o ţară foarte mare, pe care n-ar putea-o controla militar, scopul lor fiind cel de a bloca modernizarea acesteia, pentru că o populaţie rusofonă prooccidentală de dimensiunea celei ucrainene ar avea o influenţă extrem de "nefastă" asupra "verilor" ruşi de dincolo de graniţă, care oricum se uită cu jind peste gard la nivelul de trai al europenilor şi-şi numără îngânduraţi copeicile din buzunare.
În plus, Putin este conştient că economia Rusiei (care este cam de dimensiunea celei italiene) nu ar face faţă unui război convenţional cu NATO, chiar dacă, din punct de vedere militar, ar putea obţine câteva victorii într-o primă fază. De altfel, dacă ar fi vrut să atace, Putin ar fi făcut-o acum două luni, când Ucraina era în rastelul gol, nu acum, după ce Kievul a primit armament şi echipament militar de ultimă generație de miliarde de dolari.
Pe de altă parte, manevra lui Putin este suficient de abilă încât să provoace disensiuni în cadrul NATO, unde Ungaria, Croaţia şi Germania au spus deja "pas" participării la un eventual război.
Iar dacă în final va reuşi să-i dezbine pe ucraineni şi să infiltreze la vârful clasei lor politice, în urma unor alegeri "democratice", câteva marionete ale Moscovei, care să blocheze parcursul proeuropean al ţării, "ţarul" va fi mai mult decât mulţumit.
Evident, prin Donbas se va mai trage în continuare cu arma, vor mai apărea niscaiva omuleţi verzi de nicăieri şi vor mai muri ceva localnici nevinovaţi, dar asta se întâmplă acolo de câţiva ani buni, aşa că nu e nimic nou.

Aeroportul cu un pasager şi jumătate pe săptămână

Raportul de trafic pe aeroporturile din România în anul 2021 a scos la iveală câteva cifre care pot părea surprinzătoare. Cea mai speculată în presă a fost cea a aeroportului din Tulcea, unde s-au înregistrat, pe parcursul unui an întreg, numai 73 de pasageri. Cam un pasager şi jumătate pe săptămână! Iar pentru acest trafic "impresionant", aeroportul are 64 de angajaţi, asta fără a-i socoti pe salariaţii firmelor conexe, pentru că, evident, aeroportul nu se ocupă de pază, control de frontieră, curăţenie, vânzare de bilete şi şendvişuri etc. Pentru cine e familiarizat cât de cât cu domeniul, cei 73 de pasageri nu reprezintă însă ceva ieşit din comun, pentru că la Tulcea s-au înregistrat şi 30 de pasageri pe an (în 2020), traficul fiind de cel mult câteva sute, după ce aeroportului i-a fost retras, acum 5-6 ani, statutul de "internaţional".
Dincolo de accentele tragicomice, traficul pe aeroporturile româneşti este, în general, destul de "subţire", pandemia de COVID-19 fiind responsabilă de scăderea la jumătate a numărului de pasageri faţă de 2019. În acest context, speranţele gălăţenilor de a avea cât mai repede propriul aeroport sunt destul de firave, în ciuda promisiunilor de ani şi ani ale autorităţilor locale şi centrale. Iar cifrele de trafic înregistrate în ultimii doi ani taie şi ele din avânt. Conform studiilor comandate de Consiliul Judeţean Galaţi, un aeroport în această zonă ar putea avea circa 550.000 de pasageri într-un an normal, în condiţiile în care pragul de rentabilitate pentru un aeroport regional a fost calculat de specialişti la 800.000 de pasageri anual.
Punând toate cifrele pe masă, rezultă clar că aeroportul de la Galaţi nu se justifică din punct de vedere economic (doar cel din Cluj-Napoca are, de altfel, cifre de trafic peste pragul de rentabilitate). În aceste condiţii, singura modalitate prin care se poate construi un aeroport în zona Galaţi - Brăila este o decizie politică, prin care autorităţile naţionale să-şi asume costurile de construcţie şi o mare parte din cheltuielile ulterioare de funcţionare, în ideea de a impulsiona dezvoltarea regiunii. Şi este demonstrat că, oriunde există infrastructură foarte bine pusă la punct, apar şi o mulţime de investiţii adiacente. Cum pe rutier şi naval lucrurile au început să se mişte în regiune, iar feroviarul este foarte scump pentru România, aeroportul de la Galaţi este o investiţie de luat în seamă la Bucureşti şi pentru care n-ar fi rău ca politicienii locali să-şi unească eforturile şi să facă lobby în comun, la toate nivelurile. Nu de alta, dar s-ar putea să pierdem şi ultimul tren şi să aterizăm pe burtă.

Selecţie naturală cu măşti medicale şi ajutoare electorale

Starea de alertă, prelungită, sâmbătă, pentru încă 30 de zile, a adus câteva modificări importante în încercarea de a limita consecinţele valului 5 al pandemiei de coronavirus, cel determinat de varianta Omicron. Printre acestea se află obligaţia de a purta mască de protecţie în toate spaţiile închise sau deschise, ceea ce înseamnă, practic, că o vom putea da jos doar în propria locuinţă. Iar amenda pentru nerespectarea acestei decizii este de cel puţin 500 de lei. Limitările de participare la spectacole şi evenimente au devenit şi ele mai drastice, chiar de la o incidenţă de 1 la mie, în timp ce HoReCa a mai primit o păsuire de câteva zile, până la incidenţa de 3 la mie. S-au redus şi perioadele de carantină, semn că tulpina Omicron este ceva mai blândă, cel puţin la modul general.
Cea mai "populară" măsură este însă de departe cea a introducerii obligaţiei de a purta măşti de protecţie mai performante, "de tip medical sau FFP2", fiind eliminate astfel cele de pânză sau de plastic. De-aici încolo începe "distracţia", pentru că ar trebui ca membrii echipelor de control să fie "şcolarizaţi" serios pentru a putea face diferenţa între sutele/miile de tipuri de măşti aflate la vânzare în piaţă. Iar acest lucru este evident imposibil şi demonstrează, o dată în plus, cât de uşor este să trânteşti o lege ce nu se poate aplica.
Sigur, o parte dintre români se vor conforma, dar cred că aceşti 20-25% foloseau deja respectivele măşti. Cei 50-60% pentru care "virusul nu există" e greu de crezut că-şi vor schimba obiceiul de a umbla cu masca atârnată de urechi doar pentru a o avea la îndemână în caz de control. Despre adepţii "selecţiei naturale" nici nu mai are rost să comentăm, concepţiile care îi definesc fiind cele de prin epoca de piatră, când empatia nu exista... nici măcar în DEx.
Dincolo de asta, rămâne problema legilor elaborate pe genunchi, fără logică şi fără posibilitate de aplicare. Şi la acest capitol mai avem un exemplu recent, cel al "ajutoarelor" pentru acoperirea scumpirilor la gaze şi electricitate, care în cele din urmă au ajuns la mai puţin de un sfert dintre cei cărora le fuseseră promise cu mare tam-tam electoral. Iar de astfel de acte normative, date doar ca să fie date, nu vom scăpa prea curând, pentru că empatia guvernanţilor români faţă de popor n-a depăşit cu mult pragul de "selecţie naturală".